Odă (in metrul antic)

​ De Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, poet national, este unul dintre Marii Clasici ai literaturii romane, alaturi de
Ion Creanga, Ioan Slavici si I.L. Caragiale. Inca de la publicarea primelor poezii , talentul
tanarului poet nu a trecut neobservat: Titu Maiorescu il caracterizeaza ca fiind un “poet in
toata puterea cuvantului”, intuind geniul sau si promovandu-l in cadrul cenaclului “Junimea”.
Eminescu devine un reper al liricii romanesti si un poet de talie universala.
Poezia “Oda(in metrul antic)” apare in 1883 in editia princeps ingrijita de Titu Maiorescu si
reprezinta unul dintre poemele maturitatii depline. Aceasta verisune este precedata de alte
unsprezece variante prelucrate timp de peste zece ani. Dedicata initial lui Napoleon al III-lea ,
oda se metamorfozeaza int-un monolog liric construit in jurul unui “eu” impersonal, pentru ca
varianta finala sa devina o rugaciune de mantuire a celui ce reprezinta o imagine a conditiei
umane.
Oda lui Eminescu se situeaza departe de definitia speciei literare precizata in titlu. Din
cantecul admirativ dedicat unei personalitati, acest poem devine un cantec de dragoste
sumlimat de cantecul de moarte deoarece suferinta cauzata de experienta iubirii are un efect
devastator asupra eului liric.
Eminescu suprapune in poezia sa doua planuri de exprimare a firii omenesti , subliniand
totodata dualitatea omului. Exista astfel un plan al echilibrului obtinut prin contemplare
senina a universului (“Pururi tanar, infasurat in manta-mi,/ Ochii mei inaltam visatori la
steaua/ Singuratatii.”) si un plan al trairilor pasionale care epuizeaza si dezechilibreaza intanta
lirica .
Pentru eul liric eminescian experienta iubirii este si una a suferintei. Geniul izolat si
conteplativ penduleaza intre asteptarea “dureros de dulce” a implinirii si “voluptatea mortii
ne-nduratoare “ a geloziei si a tradarii ce l-au chinuit pe Nessus. Neimplinirea visului de
iubire starneste in sufletul poetului dorinta de a dobandi din nou acea “nepasare trista” pentru
a redeveni la starea initiala de echilibru.
Discursul liric este structurat in cinci strofe antice de tip safic in care se disting patru secvente
lirice. Textul operei se organizeaza in jurul primului vers care a convins generatii de critici ca
este demn de titlul de cel mai profund si frumos stih a intregii literaturi. Versul “Nu credeam
sa-nvat a muri vreodata, ” impresioneaza atat prin forma, cat si prin continut. Enuntarea
verbelor ”a crede”,”a invata”,”a muri” dezvaluie actiunile definitorii ale conditiei umane, in
absenta verbului “ a iubi”, poetul anticipand astfel experienta tragica a iubirii. De asemenea,
asocierea timpurilor nu e intaplatoare: imperfectul, conjunctivul-prezent, infinitivul sugereaza
ca eul liric traieste in ideea imobilitatii timpului si cea a inexistentei mortii. Incepand cu
versul al doilea, Eminescu schiteaza un portret al geniului izolat “Pururi tanar, infasurat in
manta-mi,/ Ochii mei inaltam visatori la steaua/ Singuratatii.” Ochii, simbol al cunoasterii si
simbol al deschiderii spre Univers , sunt preocupati doar de implinirea apolinica a acestuia.
Aceasta stare de echilibru este intrerupta de prezenta neasteptata a iubirii in cea de-a doua
secventa:” Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
/Suferinţă tu, dureros de dulce...” . Pronumele “tu” care marcheaza accidentul existential
poate reprezenta atat fiinta iubita cat si suferinta in sine. Versul-cheie din ultima strofa
“Piara-mi ochii turburatori din cale,” intareste imaginea unei figuri feminine a pronumelui. In
consecinta, suferinta devine o rezumare abstracta printr-un singur cuvant a unei experiente
chinuitoare ce l-a facut sa bea pana la fund “voluptatea mortii”.
Hiperbolizarea suferintei umane este ilustrata in cea de-a treia secventa poetica (strofele III ,
IV) si este proiectata in universul mitic. Comparatiile cu Nessus-centaurul razbunator - si cu
Hercul- eroul sfasiat de gelozie- imbogatesc imaginarul poetic eminescian si incearca a
sugera imensitatea tensiunii sentimentului.
“Focul meu” este cu siguranta un foc de exceptie provocat de factorul feminin asemenea
Deianeirei. Declarand imposibilitatea de a-l stinge , eroul isi marturiseste dezechilibrul. Toate
apele marii nu sunt de ajuns pentru a stinge acel chin, mult mai greu si mai grav decat
moartea insusi.
Intr-o disperata dorinta de a restabili echilibrul initiatic, geniul invoca acea “nepasare trista”
si constientizeaza ca singurul mod de a cobori de pe rugul iubirii este cunoasterea de sine,
asemenea cugetarii clasice platoniene “Nosce te ipsum”.
In ceea ce priveste noutatea limbajului , la nivelul acestui poem este prezenta cea de asociere,
determinata de tipul de gandire. Mihai Eminescu nu opteaza pentru cuvinte abstracte , ci
deschide cuvantului familiar orizontul comun de cunoastere. Asocierile lui au un sens
profund care scapa intelegerii imediate si care cer o oarecare cultura generala, filosofica si
mitologica. Cel mai elocvent exemplu este chiar versul prim, care nu creeaza nicio dificultare
in receptare. Si totusi, subtilitatea expresiva a combinarii de timpuri si moduri aseaza
comunicarea intr-un alt registru stilistic, accesibil doar celor initiati.
Timpurile verbelor din prima secventa marcheaza un timp imobile in contrast cu perfectul
simplu “rasarisi” din cea de-a doua secventa ce puncteaza o iruptie in timp. Experienta
chinuitoare se desfasoara intr-un prezent continuu prezentat de verbe precum “ma vaiet”,
“ard” din care eul liric simte nevoia imperativa sa iasa “piara”,”vino”.
Geniul eminescu reuseste sa confere unei crize erotice dimnensiuni cosmice si sa aspire spre
neant prin regasirea echilibrului. Metrul antic , anuntat inca din titlu, reprezinta o constructie
clasica prozodica in care rima si ritmul lipsesc. Oda este impartita in cinci strofe safice a cate
trei versuri endecasilabice si un vers adonic. In acest mod structurat, versul eminescian
descopera virtutile poeziei clasice, dovedindu-se si prin aceasta exceptionala inzestrarea
tehnica marelui poet roman.
Concluzionand, Mihai Eminescu depaseste clasicismul si chiar si romantismul, devenind
modern prin modul de tratare a temei filosofice. Aceasta versiune a odei este cel mai trist
cantec de dragoste din intreaga literatura romana, poate chiar universala . Talentul poetului
este incontestabil si pentru ca toate au trebuit sa poarte un nume, un sigur nume, li s-au spus
Eminescu.