FIȘĂ DE LUCRU

Firește, m-a chemat cel dintâi la tablă, cu toate că nu eram singurul neascultat din clasă. Am
pășit demn, cu caietul, cu creta și buretele. Nu voiam ca ceilalți să afle că mi-e teamă de Vanciu. De
altfel, cum mă apropii de tablă, mă liniștesc. Panica piere din senin. Privesc calm ochii profesorului și,
când și-i pleacă în caiet, zâmbesc îngăduitor celor din bănci.
- Câte probleme am avut?
- Patru.
- Unde sunt?
- N-am putut să le fac pe toate, răspund eu umilit și cântărind disprețul privirilor lui Vanciu.
- Fă-o atunci pe prima. Știi enunțul?...
Nu-l știam. Dar am făcut semn că-l știu. Vanciu și-a întors scaunul către mine, și-a încrucișat
brațele și aștepta. A înțeles, și a început să-mi dicteze:
„Într-un cerc de raza R, zona nascută de un arc, când cercul se învârtește în jurul unui diametru
care trece printr-o extremitate a arcului, are ca bază un cerc, a carui suprafata este egala cu sfertul
zonei. Sa se calculeze înalțimea x a zonei." Nu știam de unde să încep. Nu pricepeam nimic și nici nu
mă puteam gândi la problemă. Îmi fixasem privirea pe cele câteva cifre scrise la colțul tablei și începui
a-mi frământa figura, ca să creadă Vanciu că-mi framânt mintea. În timpul acesta, eu gândeam: "Ei, al
dracului!" si apoi pocneam din dinți. Era tot ce puteam face. Vanciu mă socotise multă vreme imbecil
și mă menajase. Poate a aflat, însă, că mă prefac, că nu învăț niciodată și, de atunci, nu se mai lasă
înduioșat de natângia mea. Totuși, bâlbâielile, zăpăcelile și mimica simulată la tablă nu rămân fără
efect; Vanciu îmi dă întotdeauna ajutor.
- Ei, nu merge?
- Avem un cerc... îmi adusei aminte că și în caiet facusem unul, plimbând creionul pe marginea unui
capac de călimară.
Începui a construi cercul, și ștergeam mereu, ca să mai treacă din timp. Dar totul era zadarnic,
pentru că nu știam problema.
- De ce nu înveți, mă?
- Învăț , domnule Vanciu, dar mă zăpăcesc...
-Cine învață bine....
- Eu învăț, domnule Vanciu...
- Nu mă întrerupe!...
- Cine învață bine, nu se zăpăcește...
- Știu, domnule Vanciu...
- Spune atunci.
- Știu, dar să vedeți...
- Repetă enunțul. Pauza lungă, în care timp băieții își țineau răsuflarea.
-La loc!... M-am așezat în bancă, ușurat. În carnetul albăstrui, la ziua de 15 mai, Vanciu s-a iscălit
sub un magistral și dureros de citeț "insuficient".
(Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)

„- Râzi!? În templul matematicii şi al geometriei nu se râde, chiar dacă eşti un profan! Şi m-a
întrebat cum mă cheamă, s-a dus la catedră, s-a uitat în catalog şi a făcut un semn cu creionul, după
care şi-a reluat plimbarea printre rânduri, dominând şi speriind cu statura lui mare orice intenţie de a
copia ceva de la vecin. Am terminat cu o jumătate de oră mai înainte, am închis caietul şi m-am
rezemat de bancă uitându- mă provocator la profesor. Pe urmă m-am ridicat, am depus caietul pe
catedră şi am ieşit. După teză, nimeni nu mă lua în seamă, nimeni nu discuta cu mine ce făcusem.
Toţi arătau jalnic, foarte puţini rezolvaseră una sau două probleme şi nu erau siguri că le-au rezolvat
bine nici pe-acelea şi nici unul pe toate trei. Eu, le-am spus, eu le-am rezolvat. Să vă arăt cum. Dar nici
unul nu avea încredere şi nu era atent la spusele mele. Mi-am dat atunci bine seama de umilinţele pe
care trebuie să le îndure cel care este pe nedrept printre ultimii într-o profesiune sau pe scara
ierarhiei sociale. El nu are cuvânt, chiar dacă îşi dă seama că se află în posesia adevărului. El nu e
auzit chiar dacă se exprimă. Nu-l crede nimeni, sau zice că a auzit şi el asta de undeva. El nu există, e
un simplu figurant, condamnat să asiste neputincios, strivit de împrejurări sau de demonul său
interior, la spectacolul afirmării celorlalţi.
În centrul atenţiei era colegul nostru Nasea, cel care protestase că teza e prea grea. Arăta foarte
posomorât: era un băiat ambiţios şi părea deprimat că nu-i ieşiseră bine toate soluţiile.
- Dumneata ai copiat, mi-a spus apoi la ora următoare profesorul cu obişnuitul său sâsâit
dispreţuitor, oprindu-mi teza.
- De la cine, domnule profesor? l-am întrebat eu în sfârşit cu o ironie la care nu mi se mai putea
răspunde.
- Cum de la cine? De la vecini!
- Vecinii mei au patru!
- O să vedem. Dacă ai copiat o să-ţi dau trei, să ai media generală anuală trei.
- De unde puteam copia? Vreţi cumva să spuneţi, dom' profesor, că am copiat din manual? Sau
de pe vreo fiţuică?
A tăcut. Singur ne spunea că la tezele lui (şi avea dreptate), temele erau în aşa fel concepute
de el încât nici dacă ai fi stat liber cu manualul pe bancă şi tot nu ţi-ar fi folosit la ceva. În acest timp
priviri nedumerite, dar nu admirative, se ridicau spre mine. Stăteam mai în spate şi cei din faţă se
răsuciră şi se uitau increduli, nu prea curioşi, strâmbi ca în faţa oricărei întâmplări care iese din albia
obişnuinţei: dacă putusem învăţa de zece (fiindcă, mârâind de neplăcere, profesorul mă anunţă că
îmi dăduse zece, dar că mă va verifica îndată printr-un examen oral) atunci de ce luasem în două
trimestre, trei?
Oamenilor nu le plac astfel de deturnări. Trei ai luat, cu trei să rămâi! Şi mulţi au continuat să
creadă, chiar şi după ce am dovedit că ştiam, că eu cel adevărat eram cel din primele trimestre şi nu
cel din ultimul, şi cea mai mare furie pe care o puteam stârni în sufletul lor era să determin
mărturisirile de recunoaştere ale altora.
( Marin Preda, Viața ca o pradă)

1. Comparați modul de realizare a temei literare în cele două texte.

2. Precizează particularitățile vocii naratoriale în cel de-al doilea fragment.
3. Comenteză ideile referitoare la prejudecățile umane rezultate din textul subliniat.
4. Analizează capacitatea de disimulare a personajului din primul text.
5. Care sunt funcțiile utilizării dialogului în primul text?
6. Care este efectul notării elevului, desprins din fragmentul scris cu bold?
7. Identifică particularitățile textului narativ pe baza celor două extrase literare de mai sus.