Simbolsimul

Simbolismul este miscarea literara aparuta in Franta, in ultimele decenii ale secolului al 19 lea, ca
reactie impotriva romantismului, a naturalismului pozitivist si a parnasianismului rigid.
Originar din gr. “symbolon”, termenul desemneaza numele dat modului de a exprima atitudini, stari,
tensiuni launtrice ale eului creator, cu ajutorul imaginilor simbolice.Manifestari importante se
manifesta pana la Primul Razboi Mondial si cu infulente in poezia moderna a secolului al 20-lea.
Numele curentului a fost impus de Jean Moreas, odata cu publicarea articolului “Le Symbolisme”, in
cotidianul “Le Figaro”, in anul 1886.
Preocupata de stabilirea unor legaturi intre obiecte si senzatii, poezia simbolista impune
conceptul operational “corespondente”. In textul “Vocale”, Arthur Rimbaud stabileste relatii intre
sunete si culori. Charles Baudleire creeaza sinestezii originale: “Parfum, culoare, sunet se-ngana si-si
raspund”.Ideea trebuie sa se exprime prin analogii exterioare, evitand sentimentalismul, confesiunea
excesiva. Simbolistii sunt atrasi de vag, de abstract, de metafizic, osciland intre reveria intelectuala,
resemnarea tragica si gesturi imprevizibile. Se cultiva clar-obscurul, poezia fiind “ o specie de vrajitorie
evocatoare”( Charles Baudelaire”).
În anul 1916, scriitorul publică volumul de versuri Plumb, primit cu rezerve faţă de o tematică şi
un limbaj repudiate de simbolismul dogmatizat şi de epigonii eminescieni. Volumul dezvoltă marile
motive bacoviene, de la cerul plumburiu, înăbuşitor, la orizontul cenuşiu, asaltat de corbi negri; de la
infernul citadin la ploile lungi, despletite, sau nopţile nesfârşite; de la cazărmi, abatoare la imaginea
unei lumi absurde, halucinate, groteşti, care l-au determinat pe E. Lovinescu să afirme: „Există, în
adevăr, o atmosferă bacoviană; o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu
arbori cangrenaţi, limitată într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu
căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melancolia
caterincilor...”(Istoria literaturii contemporane, vol. II), cu atmosfera de plumb în care pluteşte obsesia
morţii şi a neantului, descompunerea fiinţei.