Sunteți pe pagina 1din 3

ILUMINISMUL.

ȘCOALA ARDELEANĂ

În plin Ev Mediu, ca o reacție împotriva oprimării impuse spiritului și gândirii de către


biserică, apare un puternic curent ideologic, cultural şi artistic, cunoscut sub numele de
Renaștere. Având ca punct de plecare cultura şi arta Antichităţii greco-romane, se ajunge la o
„renaștere” a artelor. Ideologia socială a Renașterii ia forma umanismului. Umaniştii,
oameni de înaltă cultură, răspândesc ideea egalităţii în drepturi a tuturor oamenilor. În țara
noastră umanismul s-a manifestat prin acțiunile culturale ale cronicarilor.
Pe plan literar și artistic, ca urmare a idelogiei Renașterii, ia ființă clasicismul, un
curent care ajunge la apogeu în secolul al XVII-lea, în Franța, prin scriitori ca Racine,
Corneille, Moliere, Boileau.
Conform principiilor clasiciste, opera de artă trebuia să respecte anumite legi
(principii): unitatea de loc, timp şi de acţiune; conflictul operei de artă constă în lupta dintre
sentiment și raţiune, dintre interesele personale și cele cetăţeneşti - raţiunea şi legea fiind
învingătoare; opera de artă are un scop didactic, urmărind respectul faţă de legile statului; în
operă apare un personaj eroic ideal, din rândurile nobilimii - oamenii din popor fiind neglijaţi;
personajul literar este prezentat abstract şi unilateral, e lipsit de complexitate şi
individualitate, fiind purtătorul unei singure trăsături de caracter: curajul, vitejia, laşitatea,
zgârcenia etc. (personaje-caracter)
Tot acum, apare o mişcare ideologică nouă: iluminismul. Iluminismul este un curent
cultural cristalizat în Franța secolului al XVIII-lea (secolul luminilor), care se caracterizează
prin supremația rațiunii și a științei. Gânditorii şi filozofii urmăresc să răspândească lumina
ştiinţei și a culturii în întunericul şi mărginirea impuse societăţii de misticismul bisericesc.
Iluminismul luptă pentru înlocuirea feudalismului cu o orânduire bazată pe dreptate şi
raţiune, pentru egalitatea în drepturi (toţi oameni sunt egali prin naştere), pentru răspândirea
culturii în mase şi dezvoltarea ştiinţei. Cărturarul iluminist se simte un „cetățean al
universului” care trăiește în Cosmopolis („Cetatea universului”), o patrie ideală. Modelele
umane medievale ca sfântul sau cavalerul sunt înlocuite cu cel al filosofului și al înțeleptului,
care au menirea de a lumina masele.
Cei mai de seamă reprezentaţi ai iluminismului sunt: Voltaire, Montesquieu,
Rousseau, Diderot - în Franţa; Schiller, Goethe – în Germania; Goldoni, Alfieri - în Italia;
A. Radiscev - în Rusia.

Iluminismul în cultura română


În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,
iluminismul își face loc şi în Ţarile românești. Aici iluminismul ia forme specifice legate de
realităţi sociale.
Reprezentanţii iluminismului românesc
În Transilvania, grupaţi în jurul Şcolii ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru
Maior, Ion Budai-Deleanu
În Muntenia: poeţii Văcăreşti, Dinicu Golescu, Gheorghe Lazăr
În Moldova: Costache Conachi,Vasile Pogor, Gheorghe Asachi

1
Iluminismul românesc se caracterizează prin:
- lupta pentru un învățământ naţional;
- emanciparea socială şi culturală a poporului;
- egalitatea în drepturi;
- înlăturarea privilegiilor feudale şi desfiinţarea iobăgiei.

În Transilvania, iluminismul are un caracter aparte: Şcoala ardeleană luptă nu numai


pentru liberarea socială, ci şi națională, pentru egalitatea în drepturi cu burghezia maghiară şi
lupta pentru orientarea laică a învățământului şi a culturii.
O atenţie deosebită se dă în acestă perioadă cultivării limbii. Apar primele gramatici
care încearcă să stabilească normele de scris şi vorbire corectă, comune tuturor românilor.
Gramatica lui Samuil Micu şi Gh. Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae (Elemente de limbi daco-romane sau valahice), e tipărită în anul 1780 la Viena.
Odată cu apariția mișcării iluministe și a clasicismului, se face trecerea de la
literatura veche la o nouă perioadă a literaturii noastre, literatura premodernă.

ŞCOALA ARDELEANĂ

Şcoala ardeleană este mișcarea iluministă ideologică, culturală și literară a


românilor din Transilvania, pusă în slujba eliberării sociale și naționale de sub jugul
Imperiului Habsburgic.
Şcoala ardeleană continuă în mod firesc ideile cronicarilor privitoare la latinitatea
limbii române, continuitatea romanilor din Dacia și unitatea poporului român.
Faţă de curentele iluministe din alte ţări, iluminismul Şcolii ardelene are ca trăsătură
specifică îmbinarea luptei antifeudale cu lupta pentru emanciparea națională a românilor din
Transilvania, care erau priviţi ca străini la ei acasă, lipsiţi de drepturi şi socotiţi „toleraţi” de
Imperiul Habsburgic.
Principalii reprezentanţi ai Şcolii ardelene sunt: Samuil Micu, Gheorghe Şincai,
Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu.
Toţi reprezentanţii Şcolii ardelene au scris lucrări istorice, urmărind să dovedească cu
argumente ştiinţifice latinitatea limbii, continuitatea elementului roman în Dacia şi unitatea
poporului român. Spre deosebire de cronicari, reprezentaţii Şcolii ardelene acordă un rol activ
deosebit ideilor de ”latinitate” şi „continuitate”. În timp ce cronicarii vorbeau de acestea cu
scopul de a deştepta mândria naţională şi patriotismul în lupta împotriva jugului otoman,
reprezentanții Şcolii ardelene le adaugă şi calitatea de argumente pentru a demonstra şi cere
egalitatea în drepturi a poporului român cu celelalte naţionalităţi privilegiate din Transilvania.
Clasa feudală reprezentată de naţiunile dominante din Transilvania (maghiarii) caută
argumente ”istorice” pentru a motiva lipsa de drepturi sociale naţionale pentru români. O serie
de istorici ai timpului, despre care Petru Maior spunea că sunt ”urgia neamului omenesc” şi că
defăimări împotriva românilor circulă de la unul la altul precum „măgariu pe măgariu
scarpină”, susţineau că românii s-au strecurat în Transilvania târziu, începând cu secolul al
XIII-lea şi că, deci, sunt numai toleraţi; nefiind o naţiune „nobilă”, nu au nici drepturi în
Transilvania.
2
Din acest motiv, toată argumentaţia istorică şi filozofică a reprezentanţilor Şcolii
ardelene este îndreptată spre a dovedi latinitatea și continuitatea populaţiei române din
Transilvania: dacă e vorba că numai naţiunile ”nobile” au drepturi, atunci cei mai îndreptăţiţi
sunt tocmai românii, ca fiind cei mai vechi pe acest pământ şi, desigur, cei mai „nobili”, de
vreme ce sunt urmaşi ai romanilor. În focul discuţiei şi al argumentării polemice s-a susţinut
şi ideea greşită a purităţii etnice latine a românilor, care ar fi romani neamestecaţi nici
măcar cu dacii.
Prin memoriul cunoscut sub numele Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae
(Petiția valahilor liberi din Transilvania) din 1791, opera colectivă a reprezentanţilor Școlii
ardelene, trimis împăratului în numele clerului, al nobilimii, al orăşenilor și al militarilor
"întregii naţiuni române din Transilvania", se pretinde recunoaşterea românilor ca naţiune
constituţională, egală în drepturi cu celelalte naţionalităţi din Transilvania. "Luminatul"
împărat trimite memoriul dietei feudale din Transilvania, care îl respinge.
Reprezentanţi ai micii nobilimi şi ai intelectualităţii, ei nu aprobă calea revoluţionară
pentru rezolvarea nedreptății sociale, ci rămân adepţii absolutismului iluminist. Din acest
motiv, nu aderă făţiş și nu apără răscoala maselor ţărănești conduse de Horea. Singur Ion
Budai-Deleanu depăşește această poziţie, fiind adept al iluminismului revoluţionar francez.
Reprezentanții Școlii ardelene au avut un rol important și în dezvoltarea
învățământului și răspândirea culturii. Gh. Șincai, înfiinţează 300 de şcoli, tipăreşte
abecedare, o gramatică, o aritmetică. Petru Maior publică cărti de popularizare ştiinţifică şi de
interes practic din domeniul pomiculturii, al industriei alimentare și al medicinei veterinare.
Samuil Micu a tradus Viața și fabulele lui Esop.

ION BUDAI-DELEANU
Poet talentat și om de largă și variată cultură, Ion Budai-Deleanu este cel mai de
seamă reprezentant al iluminismului ardelean.
Opera sa cuprinde lucrări istorice, filozofice și literare, principala sa operă și cea mai
valoroasă din epocă fiind Ţiganiada.
Epistolia închinătoare, care prefaţează opera Ţiganiada, arată dragostea de patrie a
scriitorului, dorul şi dorinţa sa de a o servi, deşi se află departe (e stabilit în Polonia, la
Lwow). Aceasta e şi cauza pentru care scrie opera. Ura împotriva duşmanilor poporului, cei
care nu fac niciun bine şi nu iubesc pe ai săi, şi oprimarea statului feudal îl obligă să
folosească alegoria şi să semneze opera prin anagramă. Poziţia sa critică faţă de orânduirea
socială a timpului este arătată deschis: ”cel înţălept va înţelege” că nu e vorba de ţigani şi că
sub povestirea alegorică “să înţăleg alţii”.