Sunteți pe pagina 1din 3

DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENȚEI

Premisă
Începuturile culturii scrise a românilor sunt legate de viața lor spirituală, de credința în
Dumnezeu și de raportarea individului la sacru. Alături de istorie, religia este cel dintâi fundal
de manifestare a culturii scrise și a literaturii.
Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din estul Europei, un
spațiu complex format pe temeliile tradiției bizantine. Bizanțul urmărea creștinarea popoarelor
slave, de aceea cărțile de cult grecești au fost traduse în limba slavonă (călugării Chiril și
Metodiu au tradus în slavonă Biblia și cărți liturgice). Prin urmare, și pe teritoriul țării noastre
au circulat cărți religioase scrise inițial în limba slavonă.
Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, ca limbă de cult bisericesc, începe să fie
înlocuită treptat cu limba română.

VARLAAM (?- 1657)


Cel dintâi dintre cărturarii care au încercat introducerea limbii române în biserică este
mitropolitul Varlaam.
Pe adevăratul său nume Vasile Moţoc, viitorul mitropolit al Moldovei se trăgea dintr-o
familie de ţărani răzeşi (țărani liberi, posesori de pământ). A fost mitropolit al Moldovei între
anii 1632 - 1653.
Varlaam a desfăşurat o bogată activitate culturală, a tradus şi a scris în limba română.
A înfiinţat o tipografie la biserica Trei Ierarhi din Iași, unde tipărește în 1643 Cazania sau
Carte românească de învățătură, un adevărat monument de limbă veche românească.
Astfel, volumul cuprinde în partea I 75 predici însoțite de citate din evanghelii, care se
rostesc duminica și în cele mai importante sărbători ale anului. Partea a II-a cuprinde câteva
vieți ale sfinților.
Titlul Cărţii româneşti este semnificativ. Varlaam nu spune „carte moldovenească” de
învăţătură şi, în general, evită numirile regionale de moldovean, muntean, transilvănean.
Întâia prefaţă a Cărţii româneşti, Cuvânt împreună către toată semenţia românească este
adresată „a toată semenţia românească pretutinderea”.
După aproape şase decenii de la tipăriturile lui Coresi, limba lui Varlaam este mai
evoluată şi mai unitară: fraza este bogată, cu comparaţii plastice, care dau expresivitate şi
limpezime ideilor. Iată o scurtă descriere a unui câmp de luptă:
„Doauă oști stau împotrivă cu arme într-armaţi. Săbiile strălucesc, săgeţiile acopăr
soarele. Sângele se varsă pe pământ ca pâraiele. Trupurile voinicilor zac ca snopii în vremea
secerei”. (din Cazania la „Duminica mare”)
Varlaam deschide calea naraţiunii artistice in literatura noastră. Continuator al lui
Coresi, în strădania de a introduce limba română în biserică şi de a dezvolta limba literară,
Varlaam desăvârşeşte opera acestuia.
Scrierile sale reprezintă primele pagini de proză artistică din literatura română.

1
SIMION ŞTEFAN (? - 1656)
Contemporan cu Varlaam, Simion Ştefan este mitropolitul Transilvaniei între anii
1643 - 1656. A tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) Noul Testament (1648) şi o Psaltire (1651).
Simion Ştefan ne-a lăsat prima traducere integrală a Noului Testament în limba
română.
O problemă spinoasă a limbii literare din acel timp, soluționată de Simion Ştefan, este
aceea a neologismelor. Traducând texte, Simion Ştefan rezolvă problema îmbogăţirii
vocabularului pe calea împrumutului.

DOSOFTEI (1624 - 1693)


Continuator al lui Varlaam, pe numele său adevărat Dimitrie Barilă, mitropolitul
Dosoftei începe o acţiune organizată de introducere a limbii române în biserică.
În „Letopisețul Țării Moldovei”, cronicarul Ion Neculce îl prezintă astfel pe
mitropolitul Dosoftei: „Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam
de mazâl (descendent din mica boierime); preînvăţat, multe limbi ştie; elineşte, latineşte,
sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel.
În ţara noastră, pe această vreme nu este om ca acela”.
Dosoftei este considerat primul poet român. Din opera sa, interes literar prezintă
Psaltirea... pre versuri tocmită (1673) și Viaţa şi petrecerea sfinţilor (1686).
Psaltirea ... pre versuri tocmită reprezintă prima operă românească cultă, în versuri.
Retrăgându-se din fața năvălirii turcești în Polonia, Dosoftei traduce în românește și versifică
psalmii lui David. Versificând psalmii, Dosoftei s-a lovit de insuficienţa mijloacelor de
expresie literară pe care i le oferea pe atunci limba română. În bună măsură, el a învins aceste
greutăţi. Unii din psalmii versificaţi au un vers stângaci, cu greşeli de ritm sau rimă. Atunci
însă când ia ca model versul popular, limba stihurilor sale este curgătoare, ritmică şi muzicală.
Prin versurile Psaltirii, Dosoftei a contribuit în mare măsură la dezvoltarea poeziei
nostre culte. El a dovedit faptul că și în limba poporului se pot scrie versuri şi se poate face
literatură – nu numai în limbile consacrate ale Evului Mediu (latină, greacă şi slavonă).

BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688)


Tradusă în timpul lui Şerban Cantacuzino (de aceea se mai numeşte şi Biblia lui
Şerban Cantacuzino), Biblia de la Bucureşti apare în 1688 – primul an al domniei lui
Constantin Brâncoveanu. Traducătorii Bibliei sunt fraţii Radu şi Şerban Greceanu.
În Predoslovie se precizează că Biblia se adresează tuturor românilor („la toţi”). Biblia
de la Bucureşti sintetizează eforturile scriitorilor români de până atunci. Privită în ansamblul
său, lucrarea, de proporţii mari pentru acea epocă (944 de pagini), este inegală sub raportul
limbii: alături de pasaje cu o frază firescă, cu o exprimare limpede a ideii într-o limbă
apropiată de cea de azi, se găsesc şi traduceri greşite şi greoaie. Folosește însă o limbă mai
unitară, bazată pe graiul muntean.
După cum afirmă Nicolae Iorga, Biblia de la Bucureşti este „cel dintâi document sigur
de limbă literară stabilită pe întelesul tuturor românilor”.

ANTIM IVIREANUL (1650? - 1716)

2
Originar din Iviria (Georgia), Antim Ivireanul este luat în tinereţe rob de către turci. La
Constantinopol învaţă meşteşugul de tipograf, făcându-se cunoscut şi ca bun sculptor şi
pictor. Eliberat din robie, Constantin Brâncoveanu îl aduce în ţară la tipografia Mitropoliei din
Bucureşti. Se călugăreşte şi ajunge episcop şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti.
Principala operă a lui Antim Ivireanul este intitulată Didahii.
Opera a fost publicată doar în 1886, la 170 ani de la moartea autorului lor (a intrat în
viața politică, a intrat în conflict însuși Brâncoveanu, a fost caterisit de patriarhul de la
Constantinopol; fiind apoi exilat, a pierit în mod tragic, măcelărit de garda însoțitoare, iar
trupul i-a fost azvârlit într-un râu, lângă Adrianopol). Didahiile sunt predici ţinute în unele
duminici şi sărbători bisericeşti. Ele nu se mărginesc numai la explicarea evangheliilor, ci sunt
adaptate publicului căreia i se adresează.
Prin cuvântările sale, mitropolitul Antim Ivireanul se aproprie sensibil de literatură.

Pentru a putea urmări evoluţia limbii literare de-a lungul a 400 de ani – de la Textele
maramureşene până la Biblia de la Bucureşti, iată un scurt fragment din capitolul X al
Faptelor Apostolilor, prezentat paralel în patru versiuni:

Codicele Voroneţean (sec. XV-XVI?)


Destinse Pavelu şi cazu spre-insude-lu cuprinse şi dzise: nu vorovireţi, că sufletul lui
întru elu iaste. Deaci se sui de frănase pănre şi gustă, şi băsădui de biu pînră la zori. Aşa eşi.
Şi aduseseră pruncul viu şi fu măngăiare nu puţină.
Coresi -1563
Destinse Pavel căzu surprinsul, şi-l cuprinse el, zise: nu vorovişi căş sufletul lui întru
el iaste. Aşezară-se şi frănse pîine şi-i îmbucă, pănă la destul, besedui pănă la zori. Aşa eşi,
aduse feciorul viu şi măngăiară-se nu puțin.
Biblia -1688
Şi pogorîndu-se Pavel căzu peste el şi îmbrăţişîndu-l zise, nu vă tulburaşi pentru
sufletul lui întru el iaste. Şi suindu-se şi frîngînd pîine şi gustînd şi oare cîte vorovind pîna în
zio, aşa au ieşit. Şi aduseră pre copil viu şi s-au mîngîiat nu puţin.
Biblia -1938
Atunci Pavel dîndu-se jos, s-a aplecat peste el, l-a luat în braţe şi a zis: nu vă
tulburaţi, căci sufletul lui este în el. Apoi s-au suit, a frînt pîine, a mîncat şi a mai vorbit încă
mult, păna la ziuă. Dupa aceea, a purces iar pe băiat, l-au adus viu şi peste masură s-a
mîngîiat.
Urmărind de-a lungul a 400 de ani evoluţia limbii literare scrise, se vede cum ea
câştigă în precizie, claritate şi nuanţare.