2252dd96483 Piata Asigurarilor Din Uniunea Europeana

.
Piaţa asigurărilor din Uniunea Europeană
CUPRINS
CAPITOLUL I. ACTIVITATEA DE ASIGURARE ÎN CONTEXTUL

ECONOMIC AL UNEI ŢĂRI.
1.1 Necesitatea şi importanţa activităţii de asigurare

1.1.1 Forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva
calamităţilor naturii şi accidentelor....................................................................5
1.1.2 Conceptul de asigurare.........................................................................................6
1.1.3 Funcţiile şi rolul asigurărilor................................................................................7
1.2 Elementele tehnice privind activitatea de asigurare
1.2.1 Elementele tehnice privind activitatea de asigurare......................................... 10
1.2.2 Clasificarea asigurărilor.....................................................................................13
1.3 Reglementări în scopul liberalizării pieţei internaţionale a asigurărilor
1.3.1 Directivele europene în domeniul asigurărilor de viaţă şi non viaţă.................. 16
1.3.2 Comisia Europeană de Asigurări........................................................................20
CAPITOLUL II. PIAŢA ASIGURĂRILOR DIN UNIUNEA EUROPENĂ

2.1 Caracterizarea generală a pieţei internaţionale a asigurărilor
2.1.1 Piaţa londoneză, a Germaniei, Franţei , Italiei, Elveţiei,
Suediei, Olandei şi Spaniei ………………………………………………………... 25
2.1.2 Piaţa asigurărilor din ţări ale Uniunii Europene din Europa de Centrală şi de Est......29
2.2 Principalii indicatori caracteristici ai pietei Uniunii Europene....................................... 31
2.3 Ponderile asigurărilor de viaţă şi non-viaţă în cadrul
asigurărilor din Uniunea Europeană................................................................................. 34
2.4 Evoluţia pieţei de asigurare în ultimii ani........................................................................... 36
CONCLUZII................................................................................................................................41
BIBLIOGRAFIE
1
. Piaţa asigurărilor din Uniunea Europeană
Capitolul 1. Conceptul teoretic al asigurărilor în economia de

piaţă
Acest capitolul are drept scop studierea necesităţii şi importanţei activităţii de asigurării,
elemnetele tehnice privind activitatea de asigurare şi reglementările în scopul liberalizării pieţei
de asigurări. Vor fi analizate din punct de vedere teoretic conceptual de asigurare, clasificarea
acesteia, funcţiile şi rolul asigurărior precum şi directivele şi Comisia de asigurări care contribuie
la reglemenatarea pieţelor de asigurări.
1.1 Necesitatea şi importanţa activităţii de asigurare
Evenimentele care afectează patrimoniul persoanelor prin pagubele generate sau care
împietează asupra vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor au condus la necesitatea
identificării unor mijloace prin care oamenii să se protejeze împotriva pagubelor băneşti apărute
ca urmare a manifestării respectivelor evenimente.
În decursul existenţei umane s-au utilizat mai multe modalităţi de combatere a
evenimentelor generatoare de pagube sau de suportare a pagubelor generate de aceste
evenimente evitarea sau prevenirea riscului, limitarea pagubelelor provocate de riscurile produse,
crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor proprii a eventualelor pagube,
trecerea riscului asupra altei persoane.
Evitarea sau prevenirea riscurilor presupune luarea unor măsuri prin care să diminueze,
uneori chiar să se elimine, probabilitatea de producere a riscului. Printre măsurile care conduc la
eliminarea probabilităţilor de apariţie a riscului se înscriu acţiuni cum ar fi: renunţarea la
cultivarea unor plante în zone supuse riscului de inundaţii sau alte fenomene meteorologice
potrivnice, evitarea practicării unor meserii de către persoanele predispuse să contracteze
anumite boli profesionale, iar prin măsurile care conduc la diminuarea probabilităţii de producere
a riscului se află la instalarea antifurt la autoturisme sau clădiri, evitarea consumului de alcool
înaintea conducerii autoturismului, izolarea corespunzătoare a cablurilor şi conductelor prin care
se transporta energie electrică, gaze sau substanţe inflamabile, folosirea de materiale
neinflamabile sau ignifugate la construirea de clădiri, instalaţii, maşini şi aparate, cultivarea
plantelor pe terenuri prevăzute cu lucrări de îmbunătăţire funciară (irigaţii, drenaje), aplicarea
unor tratamente prolifilactice animalelor.
Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse presupune că după producerea
evenimentului generator de pagube, dar înainte ca acesta să fi luat sfarşit, persoanele să ia măsuri
pentru a reduce la minimum efectele negative ale acestuia. Printre măsurile încadrate în acest tip
2
de protecţie se numără măsurile de stingere a incendiului şi de limitarea a extinderii sale,
degajarea persoanelor şi bunurilor aflate sub dărâmături ca urmare a cutremurului şi acordarea
asistenţei medicale necesare, tratarea animalelor bolnave şi sacrificarea celor vindecabile. Prin
aceste măsuri nu se elimina sau diminuează probabilitatea de apariţie a evenimentelor
generatoare de pagube, însă se reduce gravitatea consecinţelor manifestării riscului.
Crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor proprii a eventualelor
pagube presupune constituirea de către persoana faţă de care se manifestă riscul a unui fond de
rezervă ce va fi folosit pentru acoperirea pagubelor provocate de evenimentrele nedorite apărute.
Această soluţie prezintă însă câteva dezavantaje.
În primul rând, pentru a asigura o protecţie reală faţă de efectele riscurilor cuantumul
fondurilor de rezervă trebuie să fie suficient de mare, ceea ce reprezintă un lucru destul de dificil
de realizat. În al doilea rând, resursele aflate la dispoziţia persoanei trebuie să aibă un grad ridicat
de lichiditate, ceea ce presupune imobilizarea acestor sume în conturi de disponibilităţi băneşti la
vedere, generând un cost de oportunitate ridicat.
Confruntate cu aceste limitări, persoanele au identificat o altă modalitate de acoperire a
efectelor negative ale manifestării evenimentelor nedorite- trecerea riscului asupra altei persoane.
Trecerea riscului asupra altei persoane presupune plata unei sume de bani de către
persoana ameninţată de un risc oarecare unei alte persoane în schimbului unui angajamentului
acesteia din urma de a suporta paguba provocată de riscul sau complexul de riscuri. Alegerea
uneia sau a alteia dintre posibilităţile de combatere a riscurilor sau a efectelor riscurilor depinde
de condiţiile concrete ale persoanei interesante, de putere economică a acesteia, de efortul
financiar pe care îl reclamă soluţia considerată în raport cu marimea pagubei la care se poate
aştepta în urma producerii riscului.
Soluţia transferului riscului asupra altei persoane se aplică de regula atunci când celelalte
măsuri nu pot fi aplicate ca urmare a naturii şi mărimii riscului, a capacităţii economice a
persoanei interesate sau economicităţii soluţiilor.
Aceasta soluţie presupune constituirea unor fonduri de protecţie la dispoziţia unor
organisme specializate prin participarea tuturor celor afectaţi de posibilele pericole şi care
consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de mărimea şi intensitatea riscului
împotriva căruia se solicită protecţie şi utilizarea acestor fonduri pentru indemnizarea membrilor
afectaţi de producerea riscurilor pentru care s-a constituit fondul.1
1
V. Ciurel - Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice internaţionale, Editura AllBeck,
Bucuresti, 2000 pag.15
3
1.1.1 Forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva calamităţilor naturii şi
accidentelor
Pentru preîntâmpinarea evenimentelor viitoare generatoare de pagube, denumite riscuri,

oamenii apelează la mai multe căi sau forme de protecţie.
I. Cea mai răspândită formă de protecţie este aceea prin care oamenii întreprind o serie de
măsuri, de ocrotire gospodărească a bunurilor şi sănătăţii lor. Astfel, se caută evitarea riscului
sau prevenirea lui, prin anumite măsuri care să împiedice producerea lui, cum ar fi: măsurile de
îndiguire sau regularizare a unor cursuri de apă; reducerea surselor de poluare a mediului
înconjurător; realizarea unor locuinţe solide; aplicarea unor tratamente profilactice pentru oameni
şi animale; renunţarea la creşterea unor specii de animale în zonele predispuse la îmbolnăviri etc.
Pe de altă parte, dacă riscul s-a produs, se caută întreprinderea de măsuri care să limiteze
pagubele. De exemplu, localizarea şi stingerea incendiilor, înălţarea de diguri pentru protejarea
localităţilor şi obiectivelor economice sau de altă natură în caz de inundaţii etc.
Însă, oricât de eficiente ar fi măsurile întreprinse prin ocrotirea gospodărească, ele au
numai capacitatea de a limita frecvenţa riscurilor şi proporţiile pagubelor. De aceea, trebuie
create anumite rezerve materiale şi resurse băneşti în vederea acoperirii eventualelor pagube.
II. Rezultă o altă formă de protecţie a oamenilor, şi anume formarea unor fonduri de
rezervă în mod descentralizat (autoaşigurarea) sau centralizat.
Autoasigurarea este o metodă de creare autonomă şi descentralizată a unor fonduri de
rezervă, care sunt destinate acoperirii pagubelor provocate de fenomene neprevăzute. Gradul de
compensare a pierderilor suferite şi posibilităţile de reluare a procesului de producţie întrerupt
depind de mărimea fondului constituit. Teoretic, aceste fonduri ar trebui să fie egale cu valoarea
întregului patrimoniu al persoanei fizice sau juridice, iar la ansamblul economiei naţionale, cu
valoarea întregii avuţii a societăţii. Însă, constituirea practică a fondurilor la acest nivel este
imposibilă şi ineficientă, iar acestea trebuie să aibă şi un anumit grad de lichiditate, pentru a fi
folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care au fost constituite.
Această formă de protecţie este numită impropriu autoasigurare, întrucât nu se bazează pe
o relaţie contractuală, nu există păţi contractante, asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător şi
nu are la bază principiul mutualităţii, care este obligatoriu în asigurare.
Fondurile de rezervă centralizate se constituie la nivelul bugetului statului, la partea de
cheltuieli care pot deveni fonduri de asigurare în momentul în care sunt utilizate pentru
acoperirea unor pierderi provocate de evenimente neprevăzute producătoare de pagube
economiei naţionale.
4
Această metodă prezintă o importanţă redusă, având în vedere tendinţa de reducere a
ponderii proprietăţii de stat în favoarea proprietăţii private.
III. Cea mai importantă formă de constituire a fondurilor destinate acoperirii pagubelor
produse de diferite riscuri se realizează prin intermediul societăţilor de asigurare şi
reasigurare.
Această formă se caracterizează prin aceea că fondurile se constituie în mod
descentralizat pe seama contribuţiei persoanelor fizice şi juridice asigurate (denumite prime de
asigurare) şi se utilizează în mod centralizat (la nivelul societăţii de asigurare şi reasigurare)
pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi. Cu alte cuvinte, pierderile suferite de asiguraţi
se repartizează asupra tuturor participanţilor la constituirea fondurilor. Posibilităţile de
întâmpinare a riscurilor sub cele trei forme prezentate mai sus nu se exclud, ci se completează
reciproc, acţionând împreună, în acelaşi scop, fiecare însă cu specificul său.
1.1.2 Conceptul de asigurare
Asigurarea este un mecanism complex şi în consecinţă, greu de definit, ceea ce a făcut ca

literatura de specialitate să prezinte puncte de vedere diferite în legătură cu aceasta noţiune.
Fiecare dintre definiţii urmăreşte să identifice caracteristicile esenţiale ale asigurării, ce este
surprinsă atât sub aspect financiar, cât şi juridic.
Dicţionarul explicativ al limbii române sugerează că prin asigurare se poate întelege o
acţiune de punere în siguranţă o operaţie financiară decurgând dintr-un contract sau dintr-o
obligatie prevăzută de lege prin care asiguratorul se obligă ca în schimbul unei sume primite
periodic să despăgubească pe asigurat pentru pierderile pe care acesta le-a suferit în urma unor
întamplări independente de voinţa lui.
O definiţie asemănatoare este furnizata de Bistriceanu care atribuie asigurării urmatoarele
accepţiuni1
1) garantare, punere în siguranţă, încredinţare, promisiune fermă, măsura de prevedere
luată de cei interesanţi pentru conservarea contravalorii bunurilor pe care le posedă, pentru
ocrotirea persoanelor fizice în cazul diminuării sau al pierderii capacitaţii de munca datorita unei
boli, accidente sau atingerii unei limite de vârsta, precum şi pentru apărarea unor drepturi supuse
eventual pierderii
2) sistem de relaţii economico-sociale, proces obiectiv necesar dezvoltării economice şi
sociale, izvorat din acţiunea legilor economice obiective, care consta în crearea în comun, de
către persoanele fizice şi juridice ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se
compensează daunele şi se satisfac alte cerinţe economico-financiare probabile, imprevizibile.
1
Gh Bistriceanu,,Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, VolI, Editura Economică, Bucureşti , 2001, pag. 97
5
3) operaţiuni economico-financiara ce decurge dintr-un contract, prin care asiguratul se
obligă să plătească o anumita sumă, denumită prima de asigurare, în schimbul căreia asiguratorul
îşi asuma obligaţia că, la producerea evenimentului asigurat, să plăteasca asiguratului sau
beneficiarului despăgubirea de asigurare sau suma asigurată.
O alta definiţie subliniază faptul ca în forma cea mai simpla, clasică, dar şi cel mai
frecvent întâlnită în practică, asigurarea constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de
o gama largă şi variată de riscuri.1
L. Cistelecan şi Rodica Cistelecan consideră esenţial a sublinia caracterul de sistem de
relaţiile economice al asigurării, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi
juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind amenintate de aceleaşi
pericole în existenţa şi activitatea lor, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe
baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile,
dar nesigure, în timp ce colectivul de autori condus de Victoria Şeulean consideră că asigurările
comerciale reprezintă o modalitate de protecţie contra riscurilor prin trecerea acestora, la nivelul
căruia se formeaza fondurile necesare indemnizării pagubelor sau prejudiciilor suferite de către
persoanele asigurate, denumite asiguraţi, în urma producerii evenimentelor asigurate.2
Nicolae Lungu consideră că asigurările reprezintă relaţiile economice în formă bănească,
stabilite pe baze obligatorii sau contractuale, generate de transferul unor riscuri pure între
asiguraţi şi asiguratori şi prin care se constituie şi se utilizează pe baze mutuale, fonduri baneşti
specifice de asigurare.3
1.1.3 Funcţiile şi rolul asigurărilor
De asemenea, o problemă controversată în literatura de specialitate este aceea a definirii

funcţiilor şi rolului asigurării. Prin funcţiile sale, asigurarea îşi justifică rolul, menirea socială,
direcţiile şi modalităţile de acţiune, precum şi efectele scontate.
După unii economişti, se consideră că asigurările îndeplinesc următoarele funcţii:
1) Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de accidente
(în cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) şi plata unor sume asigurate (în cazul
asigurărilor de persoane), atunci când în viaţa asiguraţilor intervin anumite evenimente. Aceasta
este funcţia care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării asigurărilor.
Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la
repararea unor prejudicii faţă de terţe persoane pentru care asiguraţii răspund conform legii şi
1
V. Ciurel, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti, 200,
pag . 17
2
V.Şeulean , F Barna ,,Asigurari comerciale" Editura Mirton, Timisoara, 2000, pag 14.
3
N.C. Lungu ,, Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pag 71.
6
acordarea unor sume de bani în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea
oamenilor.
2) Funcţia de prevenire a pagubelor a apărut şi s-a dezvoltat îndeosebi după cel de-al
doilea război mondial şi ea se exercită pe două căi principale, şi anume:
a) prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor (construirea de
diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, lucrări de împăduriri, desecări, irigaţii,
finanţarea unor programe educaţionale pentru asiguraţi etc.);
b) prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să oblige pe asigurat la o conduită
preventivă permanentă (participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă,
obligaţia asiguratului pe linia eliminării sau limitării pagubelor etc.).
3) Funcţia financiară apare ca urmare a decalajului de timp între momentul încasării
primelor şi momentul plăţii despăgubirilor sau a sumelor asigurate, decalaj important, îndeosebi
în cazul asigurărilor pe viaţă, dar şi a celorlalte categorii de asigurări. Astfel, societăţile de
asigurare concentrează temporar sume de bani foarte importante pe care apoi le plasează pe piaţa
capitalului (constituirea de depozite sau disponibilităţi curente la bănci, acordarea de credite pe
termen scurt sau efectuarea unor diverse operaţiuni pe seama resurselor mobilizate) în scopul
obţinerii unor venituri suplimentare şi al creşterii siguranţei afacerilor.
Alţi economişti de prestigiu din ţara noastră tratează asigurările ca o componentă a
sistemului financiar al ţării noastre şi, ca atare, consideră că acestea îndeplinesc funcţiile
generale ale finanţelor, şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
1. Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului
intern brut şi cunoaşte două faze distincte, dar organic legate între ele: constituirea fondurilor de
asigurare şi distribuirea acestora.
Fondurile de asigurare se formează în procesul de repartiţie ale PIB din primele de
asigurare provenite de la persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare. Deci, o primă relaţie
este cea dintre asiguraţi şi asigurători generată de încasarea primei de asigurare. În al doilea rând,
funcţia de repartiţie a asigurărilor se manifestă în procesul repartizării fondurilor de asigurare
constituite în scopul acoperirii pagubelor produse asiguraţilor de riscurile asigurate sau achitării
sumelor asigurate în cadrul asigurărilor de persoane.
De asemenea, această funcţie se manifestă şi în raporturile cu bugetul statului pe linia
finanţării de către societăţile de asigurare a unor acţiuni de prevenire a evenimentelor care
generează nevoia asigurării, ca şi prin obligaţiile fiscale pe care aceste societăţi le au faţă de
bugetul statului, sub forma unor impozite şi taxe.
2. Funcţia de control se manifestă atât în folosirea de către stat a asigurărilor ca mijloc
de depistare a unor cauze generatoare de pagube în economie, cât şi în controlul ce se efectuează
7
asupra modului de formare a fondurilor asigurate. Funcţia de control se exercită în legătură cu
modul în care se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale societăţii de asigurare, cu
modul de efectuare a plăţilor cu titlul de indemnizaţii şi despăgubiri, acţiuni de prevenire a
riscurilor, obligaţii către bugetul statului etc.
Asigurarea, prin funcţiile sale, dobândeşte şi un rol social şi unul economic.
Rolul social al asigurărilor. Asigurarea are ca scop, prin intermediul contribuţiilor
vărsate de către asiguraţi, să plătească indemnizarea, acelora dintre ei care sunt victimele
evenimentelor nedorite. Deci, este o funcţie eminamente socială. A garanta veniturile membrilor
familiei rămaşi după dispariţia prematură a capului familiei, a oferi mijloace pentru
reconstituirea casei sau cumpărarea unei alte locuinţe pentru acela a cărui casă a fost distrusă de
către un incendiu, a vărsa sume care să compenseze pierderile profesionale aceluia care din cauza
unui accident este în imposibilitatea de a munci, a da mijloacele financiare bolnavului sau
rănitului pentru a fi îngrijit conform metodelor cele mai eficace şi deci creşterea şanselor acestuia
de a se însănătoşi, acestea toate sunt obiectivele fundamentale ale asigurării.
Un alt aspect al rolului social al asigurării este incidenţa sa în supravieţuirea
întreprinderilor. Permiţând supravieţuirea întreprinderilor, victime ale unor evenimente nedorite
(incendiu, faliment al unui client debitor, răspundere civilă etc.) asigurarea îi salvează pe
angajaţi, precum şi locurile lor de muncă, cu toate implicaţiile, şi contribuie la restabilirea
relaţiilor sociale şi a celor de muncă.
Rolul economic al asigurărilor. În toate ţările, asigurările contribuie la crearea de
produs intern brut prin valoarea adăugată adusă de societăţile de asigurări. Conform Raportului
CSA la 31 decembrie 2001, asigurările au contribuit la crearea PIB cu 0,87%. Asigurările apar şi
pe piaţa muncii cu un număr semnificativ de locuri de muncă. Asigurările participă la oferta de
împrumut pe piaţa financiară prin fructificarea rezervelor pe care le constituie sub forma
investirii lor în depozite bancare, bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni, acordarea de împrumuturi
asiguraţilor în contul sumelor asigurate la asigurările de viaţă şi sub alte forme de plasament.
Plasarea acestor rezerve se face în funcţie de posibilităţile de fructificare, de prevederile legale
privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate şi proporţiile investiţiilor în diverse tipuri de
active.
Asigurările îndeplinesc şi un rol de intermediar între asiguraţii care deţin resurse temporar
disponibile prin plata primelor de asigurare şi beneficiarii despăgubirilor sau a sumelor asigurate.
Atunci când se efectuează şi operaţii de reasigurare (cedări de prime sau plăţi de indemnizaţii de
asigurare în afara ţării), societăţile de asigurări influenţează şi balanţa de plăţi a ţării. Asigurările
oferă şi garanţia investiţiilor prin faptul că orice proiect modern de investiţie, de dezvoltare
8
necesită participarea asigurărilor, fără garanţia cărora antreprenorul şi, mai ales, bancherul nu şi-
ar risca fondurile necesare pentru proiectul respectiv.
1.2 Elementele tehnice privind activitatea de asigurare şi clasificarea

asigurărilor
1.2.1 Elementele tehnice privind activitatea de asigurare
Elementele tehnice ale asigurării sunt prevăzute în principal, de Legea nr. 32/2000 şi
anume:
Asigurătorul: este persoana juridică care, în schimbul unei prime de asigurare încasate
de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de
anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit
eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care
asiguratul răspunde – în baza legii – faţă de terţe persoane. Asiguratul: este persoana fizică sau
juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva
unor evenimente ce pot să apară în viaţa lor.
Beneficiarul: este persoana care are dreptul de a încasa suma asigurată sau despăgubirea
de asigurare, fără să fie neapărat parte la contractul de asigurare. Contractantul: este persoana
fizică/juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat, dar
există şi posibilitatea ca însuşi contractantul să fie acelaşi cu asiguratul. Contractantul asigurării
îşi asumă sarcina de a încheia contractul de asigurare şi de a plăti prima de asigurare.
Riscul asigurat: evenimentul/fenomenul care, odată produs datorită efectelor sale, îl
obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată.
Riscul asigurat constituie elementul esenţial al contractului de asigurare, fără de care existenţa
asigurării nu ar fi posibilă.
El este un eveniment incert, posibil şi viitor la care sunt expuse bunurile, patrimoniul,
viaţa, sănătatea sau integritatea fizică a unei persoane. Pentru ca un risc să devină asigurabil, sunt
necesare îndeplinirea anumitor condiţii: producerea lui să fie posibilă, să aibă în caracter
întâmplător, să nu depindă de voinţa asiguratului, să aibă un caracter licit etc. Fenomenul
(evenimentul) asigurat, care a fost deja produs, poartă denumirea de caz asigurat sau sinistru.
Evaluarea în vederea asigurării: este o etapă necesară în procesul încheierii asigurării,
deoarece stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea bunului
trebuie cunoscută cu exactitate pentru a evita subevaluările sau supraevaluările.
Suma asigurată: este, conform contractului de asigurare, partea din valoarea de asigurare
pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii evenimentului pentru care s-a
9
încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.
Norma de asigurare: reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect
asigurat. Este întâlnită în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri.
Făcând produsul între norma de asigurare şi numărul unităţilor de obiect asigurat,
obţinem suma asigurată pentru bunul respectiv.
Suma asigurată = norma de asigurare × nr. de unităţi (u.m.)
Prima de asigurare: reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului,

pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor, în cazul
producerii riscului asigurat.1
Prima de asigurare = suma asigurată × cota de primă tarifară (u.m.)
Cotele de primă se stabilesc pe baza datelor statistice, folosind metodele şi principiile

calculului actuarial. La asigurările de viaţă, ele se stabilesc în funcţie de durata contractului şi de
vârsta asiguratului, în timp ce la asigurările de bunuri ele sunt diferenţiate în funcţie de felul
bunului asigurat, de ramura de asigurare şi de frecvenţa şi de intensitatea producerii riscurilor
asigurate.
Prima brută = prima netă + suplimentul de primă (u.m.)
Prima netă serveşte la formarea fondului necesar achitării indemnizaţiilor iar suplimentul
de primă serveşte la formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor privind
constituirea şi administrarea fondului de asigurare, realizării unui anumit beneficiu etc.
Durata asigurării: reprezintă perioada de timp cât există raporturi de asigurare între
asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite în contractul de asigurare. Paguba sau dauna:
reprezintă pierderea exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui
fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Paguba nu poate fi decât mai mică sau cel mult
egală cu valoarea bunului asigurat.
Despăgubirea de asigurare: este suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o
plătească asiguratului, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea
de asigurare poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba.
Principii valabile la acordarea despăgubirii:
- principiul răspunderii proporţionale:
d s p ×s s
= , iar d= , sau d =p×
p v v v
unde:
1
N.Lungu - Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003
10
d – despăgubirea de asigurare; s – suma asigurată;
p – paguba; v – valoarea bunului asigurat;
- principiul primului risc: este mai des aplicat în SUA, mai ales la bunurile la care riscul
de producere a pagubei totale este mai redus. La acoperirea pagubei după principiul primului
risc, despăgubirea este egală cu paguba, fără însă a putea depăşi mărimea sumei asigurate.
- principiul răspunderii limitate: despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte
o anumită valoare prestabilită. O parte din pagubă va cădea în sarcina asiguratului şi se numeşte
franşiză. Franşiza este de două feluri:
a) franşiza atinsă (simplă), asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul
sumei asigurate – dacă aceasta este mai mare decât franşiza;
b) franşiza deductibilă (absolută), se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent cât este
volumul acesteia din urmă.
Asiguratul
Asigurătorul
Beneficiarul asigurării
Contractantul asigurării
Contractul de asigurare
Riscul asigurat
Elementele asigurării
Suma asigur.
Norma de asigurare
Prima de asigurare
Durata asigurării
Dauna sau paguba
Despăgubirea de asigurare
Fig.1.1 Elementele asigurării
(Sursa : Lungu N.C - Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora,

Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003 pag.73)
1.2.2 Clasificarea asigurărilor
Cunoaşterea diferitelor forme de asigurare care se practică se poate realiza pe baza unor
criterii de clasificare reprezentative. În literatura de specialitate, cei mai mulţi specialişti în
materie utilizează următoarele criterii: după modul de realizare a raporturilor juridice; după
domeniul asigurării; după riscul asigurat; după sfera de cuprindere în profil teritorial; după natura
raporturilor dintre asigurat şi asigurător etc.1
1
Şeulean V., F Barna- Asigurări comerciale- Editura Mirton, Timişoara , 2000
11
1. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare sunt asigurări obligatorii
şi asigurări facultative.Asigurarea obligatorie izvorăşte din interesul economic şi social al
întregii colectivităţi şi ea se introduce atunci când bunurile unui număr mare de persoane fizice
sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar avea de
suportat pagube la producerea evenimentelor asigurate. În cele mai multe ţări, ca şi în ţara
noastră, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube
produse din accidente de autovehicule.
Ministerul Administraţiei Publice a elaborat un proiect de lege privind asigurarea
obligatorie a locuinţelor, care în prezent se află la Parlamentul României pentru a fi dezbătut şi
adaptat.Asigurarea facultativă are la bază acordul de voinţă dintre asigurător şi asigurat,
concretizat în contractul de asigurare, prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor,
precum şi toate celelalte elemente ale asigurării (riscuri, primă de asigurare, sumă asigurată etc.).
2. După domeniul asigurării, deosebim: asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere
civilă. În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl constituie anumite bunuri (o construcţie,
autovehicule, animale etc.) care sunt expuse anumitor riscuri provocatoare de daune. În cazul
asigurării de răspundere civilă, numită şi asigurare de responsabilitate, obiectul asigurării constă
într-o valoare patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare
a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde potrivit legii.Asigurările de
bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor, denumite şi asigurări de daune,
având drept scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului.
Drept urmare, aceste asigurări au un caracter de despăgubire, denumit în limbajul
asigurărilor, caracter indemnitar. Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică, viaţa şi
integritatea sa, supuse ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau
decesul. În cadrul acestor asigurări, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul să primească
indemnizaţia de asigurare fără a exista vreo legătură cu prejudiciul suferit. Asigurările de
persoane au un caracter neindemnitar, reprezentând o măsură de prevedere, de capitalizare a
unor sume de bani.
Cu toate că la acest criteriu se face cel mai adesea referire atunci când se vorbeşte despre
tipurile de asigurări practicate, el nu are caracter exhaustiv, întrucât mai există o categorie de
asigurări, cea a asigurării riscurilor financiare (asigurarea riscului de neplată din partea
debitorilor în caz de incapacitate de plată a acestora) care nu se regăseşte clar în nici una din
categoriile de mai sus. Totuşi, cei mai mulţi specialişti o includ în categoria asigurărilor de
bunuri, iar alţii o tratează distinct, alături de cele trei categorii de bază, existând astfel după
domeniul asigurării: asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă şi asigurarea riscurilor
financiare.
12
3. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare, se disting asigurări directe şi asigurări
indirecte (reasigurări). Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se
stabilesc nemijlocit între asigurat şi asigurător, fie pe baza contractului de asigurare, fie pe baza
legii. Tot asigurare directă este şi coasigurarea, în care există mai mulţi asigurători şi un singur
asigurat. Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea (sau asigurarea indirectă) apare ca un
raport care se stabileşte de fiecare dată între două societăţi de asigurare, dintre care una are
calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de
reasigurare, prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din
răspunderile asumate prin contractele sale luate în asigurare. Reasigurătorul îşi asumă
răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele convenite în contractul de
reasigurare.
4. După riscul asigurat, există asigurări pentru următoarele riscuri:
- incendii, trăsnete, explozii, cutremure de pământ, grindină etc., denumite riscuri ale
calamităţilor naturale;
- derapări, răsturnări, coliziuni, accidente;
- diferite boli, epizootii şi accidente ale animalelor;
- evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice: boală, invaliditate, deces,
supravieţuire; prejudicii cauzate terţilor: cazurile de răspundere civilă.
5. În anuarele statistice internaţionale, asigurările sunt clasificate în: asigurări de viaţă şi
asigurări de non-viaţă, sau asigurări de pagube şi asigurări de persoane.La noi în ţară Legea
32/2000 prevede două categorii de asigurări: asigurări de viaţă şi asigurări generale.
ASIGURĂRI DIRECTE
ASIGURĂRI DIRECTE
ASIGURĂRI DE VIAŢĂ ASIGURĂRI GENERALE

ASIGURĂRI DE VIAŢĂ ASIGURĂRI GENERALE
Asigurări de daune la proprietăţi

Asigurări de accidente şi boală
Asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor
Asigurări de sănătate Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de

transport aerian
Asigurări mijloace de transport terestru
Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de
transport naval
Asigurări mijloace de transport aerian
Asigurări de răspundere civilă generală
Asigurări mijloace de transport naval
Asigurarea de credite şi garanţii
Asigurări de bunuri în tranzit Asigurarea de pierderi financiare
Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale Asigurări de protecţie judiciară 13
Asigurări de asistenţă turistică

Fig. 1.2. Clasificarea asigurărilor în România conform Legii 32/2000
(Sursa: Ştefan Camelia -Piaţa internaţională a asigurărilor,

Editura Independenţa Economică, Bucureşti , 1999, pag.56)
6. După sfera de cuprindere teritorială, asigurările se împart în asigurări interne şi

asigurări externe.
Asigurările interne se caracterizează prin faptul că părţile contractante (asigurat,
Nevoia de Forme de
asigurător, beneficiar
protecţie şi contractant), obiectele asigurate şi riscurile asigurate se află sau se
protecţie
produc pe teritoriul aceluiaşi stat.
Asigurările externe se caracterizează prin aceea că fie părţile contractante, fie obiectul
asigurării, fieOcrotirea
riscul asigurat se află pe Fonduri
teritoriul altui stat. Caracteristic acestor asigurări este
de rezervă
gospodărească Asigurarea
faptul că părţile pot stabili şi plăti prima de asigurare în valută. În categoria asigurărilor externe,
pot fi incluse: asigurarea mărfurilor pe timpul transportului extern, asigurarea navelor maritime
Trăsături caracteristice
şi fluviale ce parcurg rute internaţionale, asigurarea de răspundere civilă pentru pagube din
Contractul de asigurare
Ce este asigurarea ?
accidente auto pe teritoriul altui stat (asigurarea Cartea Verde) şi altele.
Funcţii:
de repartiţie
de control Criterii de clasificare
După riscul asigurat:

calamităţi naturale Elementele contractului de
accidente asigurare
După raporturile juridice de
asigurare: evenim. în viaţa pers. etc.
asigurări obligatorii
asigurări facultative Condiţiile de validitate
După sfera de cuprindere în
profil teritorial:
După domeniul asigurării: asigurări interne Caracterele juridice
asigurări de bunuri asigurări externe
asigurări de persoane Principiile contractului de
asigurări de răsp. civilă asigurare
Conform Legii 32/2000:
asigurări de viaţă
După subiectele raportului de asigurări generale Încheierea contractului de
asigurare: asigurare
asigurări directe În practica internaţională
asigurări indirecte 14
asigurări de viaţă
asigurări de non-viaţă Încetarea contractului de
asigurare
Fig 1.3 Asigurarea sub aspect economic si juridic
(Sursa :CIUREL V. - Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice internaţionale,

Editura AllBeck, Bucuresti, 2000 pag.37)
1.3.Reglementari în scopul liberalizării pieţei internaţionale ale asigurărilor
1.3.1 Directivele europene în domeniul asigurărilor de viaţă
Desavârşirea pieţei interne comunitare în sectorul asigurărilor directe de viaţă a făcut

necesară adoptarea de către autorităţile comunitare a unor directive care să permită societăţilor
de asigurări având sediul în Comunitate să-şi desfaşoare activitatea în diverse state din cadrul
Comunităţii. Acest lucru presupune armonizarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi
administrativ naţionale, astfel încât să se ajungă la o recunoaştere mutuală a autorităţilor şi a
sistemelor de control prudenţial, care să permită acordarea unei autorizaţii unice valabile în
întreaga Comunitate şi aplicarea principiului exercitării controlului de către statul membru de
origine.
Prin cele trei generaţii de directive comunitare s-au dispus urmatoarele: accesul la
activitatea de asigurare şi exercitarea acestei activităţi sunt subordinate acordării unei autorizaţii
administrativ unice, elaborate de autorităţile statului membru în care îşi are sediul social
15
societatea de asigurări; aceasta autorizaţie permite respectivei societăţi să desfăşoare activităţi
oriunde în Comunitate, fie în regim de stabilire, fie în regim de liberă prestare de servicii; statul
membru al sucursalei sau a liberei prestări de servicii nu mai poate să ceară un nou agreement
societăţilor de asigurări care doresc să exercite acolo activităţi de asigurări şi care au fost deja
agreate în statul membru de origine; autorităţilor competente ale statului membru de origine le
incumbă sarcina supravegheri solidităţii financiare a societăţii de asigurare, mai cu seama în ceea
ce priveşte starea sa de solvabilitate, constituirea de provizioane tehnice suficiente, precum şi
respectarea acestora prin active congruente.
Este de menţionat ca prin directivele comunitare au fost stabilite norme minimale; aceasta
înseamnă că statul membru de origine poate adopta reguli mai stricte referitoare la societăţile de
asigurări agreate de autorităţile sale competente. În linii mari soluţiile adoptate în directivele
referitoare la asigurările altele decât cele de viaţă se regăsesc şi în directivele privind asigurările
de viaţă. În cele ce urmează, ne vom referi la câteva dintre prevederile acestor directive care
prezintă o importanţă deosebită sau sunt specifice asigurărilor de viaţă.
Directivele se referă la accesul la activitatea nesalarială a asigurărilor directe, desfaşurată
de întreprinderi stabilite într-un stat membru, sau care doresc să se stabileasca în acel stat, şi la
exercitarea anumitor activităţi de asigurare. Este vorba de următoarele asigurări care decurg
dintr-un contract:
a) asigurările cuprinse în ramura “viaţă” adică mai cu seama asigurarea de viaţă
(supravieţuire) asigurarea de deces, asigurarea mixtă (supravieţuire + deces)
asigurarea de viaţă cu contraasigurare, asigurarea de “ nupţialitate”, asigurarea de
“natalitate”;
b) asigurare derentă;
c) asigurările complementare practicate de întreprinderile de asigurări de viaţă, adică
mai ales asigurările pentru cazurile de “atingeri ale integrităţii corporale, inclusive
incapacitate de munca profesionala “, asigurările de “deces ca urmare a accidentelor”,
asigurările de “invaliditate ca urmare a accidentelor şi de boala”, când aceste asigurari
au fost subscrise în mod complementar la asigurările de viaţă;
d) asigurarea practicată în Irlanda şi Regatul Unit denumită permanent health insurance
(asigurare de sanatate, e termen lung, e realizabilă).
Directivele se referă, deasemenea, la o serie de operaţiuni care decurg dintr-un contract şi
sunt supuse controlului autorităţilor competente de supraveghere a asigurărilor private. Este
vorba de :
a) operaţiunile de capitalizare bazate pe o tehnică actuarială;
b) operaţiunile de gestionare a fonsdurilor colective de pensii;
16
c) operaţiunile de la litera (b) sunt însoţite de o garanţie de asigurare vizând fie
conservarea capitalului, fie realizarea unei dobânzi minime;
d) operaţiunile efectuate de societăţile franceze
În sfârşit, directivele se mai referă la operaţiunile care depind de durata vieţii oamenilor,
definite sau prevăzute de legislaţia asigurărilor sociale, în cazul în care acestea sunt efectuate sau
administrate în conformitate cu legislaţia unui stat membru de către societăţi de asigurări, pe
propriul risc.
Directivele comunitare referitoare la asigurările de viaţă nu vizează:
- asigurările altele decât cele pe viaţă, denumite asigurări de daune, prevăzute în anexa
la prima directivă a Consiliului Nr. 73/239/CEE din 24 iulie 1973;
- operaţiunile de prevederi şi asistenţă socială, care acordă prestaţii variabile în funcţie
de resursele disponibile şi determină forfetar contribuţia membrilor lor;
- operaţiunile efectuate de organizaţii având ca obiect acordarea oamenilor muncii,
salariaţi sau nesalariaţi, dintr-o întreprindere sau într-un grup de întreprinderi sau
aflaţi într-un sector profesional ori neprofesional, de prestaţii în caz de deces, de
supravieţuire sau de încetare ori de restrângere a activitaţii;
- asigurarile cuprinse intr-un regim legal de securitate sociala, cu exceptia mentionata
mai sus
Directivele privind asigurările de viaţă nu vizează nici:
- organizaţiile care garantează exclusiv acordarea de prestaţii în caz de deces, în cazul
în care volumul prestaţiilor nu depăşeşte valoarea medie a cheltuielilor de
înmormantare pentru un deces sau cand aceste prestaţii se asigura în natura;
- asociaţiile mutuale de asigurări, în cazurile în care:
a) statutele acestora prevăd fie posibilitatea de a solicita suplimentarea cotizaţiei iniţial
stabilite, fie reducerea prestaţiei, fie solicitarea concursului altor persoane, care şi-au
luat un angajament în acest sens;
b) cuantumul anual al cotizaţiilor percepute nu depăşeşte 500.000 de ECU în ultimii 3
ani consecutive.
Pentru a putea realizeze activităţi în cadrul Comunităţii, în regim de stabilire sau de liberă
prestare de servicii, o societate de asigurări de viaţă, la fel ca şi una de asigurări de daune, are
nevoie de o autorizaţie administrativă prealabilă, din partea autorităţilor competente ale statului
membru de origine. Respectiva autorizaţie se acordă pe fiecare din cele nouă ramuri şi anume:
1. asigurări cuprinse în ramura “viaţă” (de supravieţuire, de deces, mixte etc.);
2. asigurare de “nupţialitate”, asigurare de “natalitate”;
3. asigurari de “viaţă” şi asigurări de rentă legate de fonduri de investiţii;
17
4. asigurarea de sănatate, pe termen lung, nerealizabilă (permanent health insurance);
5. operatiunile de capitalizare;
6. operatiunile de gestionare a fondurilor colective de pensii;
7. operatiunile efectuate de societăţile de asigurari vizate de codul francez al
asigurarilor;
8. operţiunile care depind de durata vieţiii oamenilor definite sau rpevazute de legislatia
asigurarilor sociale in cazul in care acestea sunt practicate sau administrate de
societati de asigurari pe propriul lor risc.
În vederea obţinerii autorizaţiei, statul membru de origine solicită societăţii de asigurări:
să adopte una din formele de organizare prevazute de legislatia nationala sau forma societatii
europene, când aceasta va fi creată; să-şi limiteze obiectul social la activităţi prevăzute de
directiva referitoare la asigurările de viaţă sau operaţiuni care decurg direct din aceasta (adica să
excludă orice altă activitate comercială); să prezinte un program de activitate; să posede un fond
minimal de garanţie şi să fie condusă de persoane care îndeplinesc condiţiile cerute de
onorabilitate şi de calificare sau de experienţă profesională.1
În principiu statele membre nu pretind aprobarea prealabilă sau comunicarea sistematică
a condiţiilor generale şi speciale ale poliţelor de asigurare, a tarifelor, a bazelor tehnice, utilizate
la calculul tarifelor şi provizioanlor tehnice. Cu toate acestea, statul membru de origine poate sa
solicite comunicarea sistematică a bazei tehnice folosite la calculul tarifelor şi provizioanelor
tehnice, fără însă ca aceasta exigenţă să constituie o condiţie prealabilă la exercitarea activităţii
sale.
Programul de activitate al unei societăţi de asigurări de viaţă care solicită autorizaţie
administrativă trebuie să cuprindă aproximativ aceleaşi elemente ca şi cel al unei societăţi de
asigurări de daune, şi anume:
a) natura angajamentelor pe care societatea îşi propune să le asume;
b) principiile directoare în materie de reasigurari;
c) elementele constituind fondul minimal de garantie;
d) prevederile referitoare la cheltuielile de instalare a serviciilor administrative si ale
retelei de productie, precum si mijloacele financiare aferente.Pentru primii 3 ani se
mai solicita:
e) un plan conţinând prevederi detaliate ale veniturilor şi cheltuielilor atâta în ceea ce
priveşte operaţiunile directe, cât şi primirile şi cedarile în reasigurare ;
1
***Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/92/CE din 9decembrie 2002-privind intermedierea de
asigurări
18
f) situaţia probabilă a trezoreriei;
g) prevederile referitoare la mijloacele financiare destinate acoperirii angajamentelor şi
marjei de solvabilitate.
Este important de precizat că autorităţile competente ale statului membru de origine nu
acorda autorizaţia solicitată de o societate de asigurări înainte de primirea informaţiilor necesare
referitoare la identitatea actionarilor sau a asociatiilor directi sau indirecti, persoane fizice sau
juridice, care au o participare calificata la respective societate, si la marimea acestei participari.
1.3.2 Comitetul European de Asigurari (CEA)
Comitetul European pentru Asigurări este o organizaţie ai cărei membri sunt asociaţiile
profesionale naţionale ale asigurărilor din ţările cu economie de piaţă din Europa. Comitetul,
înfiinţat în 1953 are în prezent 29 membri. Scopul său este de a reprezenta asiguratori europeni şi
de a promova interesele acestora, prin oferirea unor opinii calificate organizaţiilor europene sau
internaţionale publice sau private în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, de-a facilita schimbul
de informaţii şi experienţa între pieţe, prin elaborarea de studii în interesul societăţilor de
asigurari europene sau pentru a răspunde nevoilor lor. Membrii deplini ai CEA sunt asociaţiile
naţionale ale asiguratorilor din următoarele ţări: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Elveţia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Malta, Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, Turcia. Dupa 1990 au aderat şi unele ţări din
Centrul şi Estul Europei, CEA, în calitate de organizaţie europeană a asociaţiilor naţionale ale
asiguratorilor, şi-a exprimat disponibilitatea de a primi ca membru şi Uniunea Naţională a
Societăţilor de Asiguare şi Reasigurare din România.
C.E.A publică periodic diverse studii şi statistici care au ca scop informarea, în domeniul
asigurărilor, în contextul pietei unice europene, în paralel cu fenomenul de globalizare, tot mai
puternic şi mai vizibil în ultimii ani. Asistăm la o globalizare şi la o “fuziune” a pieţelor
financiare, chiar la un mangenement financiar global, percepute atât la nivelul comapaniilor cât
şi la nivelul consumatorului. Acestea se manifestă, evident, în următoarele direcţii:
 Între asiguratori, reasiguratori şi asiguraţi: marile societăti multinaţionale au tendinţa de
a-şi ridica pragul autoasigurării şi de a transfera riscurile sau o parte a acestora direct
reasiguratorilor; alegerea se face tot mai mult pe principiile managementului financiar
global;
 Între sectorul de stat şi cel privat, dat fiind reducerea ponderii acestuia în domeniul
asigurărilor, se deschid noi perspective pentru sectorul privat ;
 Între asiguratori şi bancheri: asa numita ”banca assurance” care capată o extindere tot
mai mare, astfel încât nu peste mult timp vom vedea că, fără a folosi banca drept canal de
19
distribuţie a produselor de asigurări, nici una dintre cele doua tipuri de instituţii nu va mai
putea supravieţui;
 Evident, de maximă importanţă în actualul şi, sigur, şi în viitorul deceniu, globalizarea
serviciilor financiare va continua să marcheze întreaga evoluţie a domeniului
asigurărilor şi reasigurărilor.
În Europa piaţa unică a asigurărilor acoperă 17 ţări care formează Zona Economică
Europeană. În contextul general al creşterii economice, asigurările au continuat să se dezvolte în
1997, cu diferenţe între asigurările non-viaţă cu o evoluţie mai lentă, de 8.8% faţă de anul 1996,
şi asigurările de viaţă , la care creşterea a fost de 14.1 %. Piata asigurărilor din Uniunea
Europeană a înregistrat o creştere cu 8.8% în 1997 faţă de anul 1996, volumul total al primelor
de asigurare reprezentand 543,7 miliarde ECU, mai mult decât creşterea PIB a fost de 2.7 % în
acelaşi interval. Conform datelor CEA , la începutul anului 1998, cele mai mari trei pieţe
de asigurări din Europa-Franţa, Germania şi Marea Britanie au reprezentat 67.1% din totalul
asigurărilor de viaţă şi 64.9 % din totalul asigurărilor non viaţă care astfel se dovedesc a fi mai
puţin concentrate decât asigurările de viaţă (per total au reprezentat 66.4% din totalul primelor de
asigurare non viaţă încasate). Pe de altă parte, şapte pieţe reprezentau, în total, 87% din fiecare
din cele două categorii de asigurări : Italia, Olanda, Elvetia şi Spania alături de cele 3
menţionate. Presiunea concurenţei prin preţ şi condiţii de asigurare a dus la creşterea asigurărilor
non viata în 1997 ca şi în 1996, dar absenţa daunelor de catastrofa din ultimii trei ani a
determinat obţinerea unor rezultate echilibrate, deşi unele categorii de asigurari sunt în serios
deficit (riscuri industriale – răspundere şi pagube materiale – credit). Cu o competiţie exarcebată
prin măsurile luate în ultimii ani, provocările pieţei unice sunt considerabile, chiar daca astfel de
măsuri nu rezolva toate problemele. Pentru a preveni aceste tendinţe, societăţile de asigurări au
continuat eforturile de a reduce şi raţionaliza costurile.1 Ele au încercat în special să găsească
o mai bună sinergie prin fuzionări spectaculoase între societăţi de asigurări, aşa cum s-a
întâmplat, în ultimii ani nu numai în Europa (AXA/UAP,Royal/ Sun Alliance, Zurich/BAT,
Allianz/AGF), şi între asiguratori şi bancheri (Winterthur/Credit Suisse, Fortis/Mees-Pierson,
ING Group-BBl, INA/Banco di Napoli, General/Sofibar ).
La toate acestea se adaugă şi multe acorduri din afara Europei care au avut şi continuă să
aibă un impact foarte mare asupra evoluţiei şi structurii comerţului cu asigurari şi reasigurari. De
exemplu societăţile de asigurari din ţările Uniunii Europene ECU la începutul anului 1996 şi
circa 2,660 miliarde la începutul anului 1997, acestea reprezentând peste 37% din PIB-ul
European. Dintre acestea peste 995 de miliarde constituiau obligaţiuni (publice şi private) -
1
E. Tănăsescu ş.a ,- Asigurări comerciale moderne- Editura.All Beck , Buc. 2007 pag. 67
20
cu diferenţe semnificative de la o piaţă la alta (641 miliarde ECU erau actiuni – în creştere
spectaculoasă în ultimii ani – şi 446 miliarde ECU reprezentau împrumuturi).
CAPITOLUL 2. PIAŢA ASIGURĂRILOR PE PLAN INTERNAŢIONAL
Acest capitol prezintă caracterizarea piatei de asigurari internaţionale studiind piaţa

londoneză, a Germaniei, Franţei, Italiei, Elveţiei, Suediei, Olandei şi Spaniei, principalii indicatori
caracteristici ai pieţei Uniunii Europene, ponderile asigurărilor de viaţă şi non-viaţă în cadrul asigurărilor
din Uniunea Europeană şi evoluţia pieţei de asigurare în ultimii ani.
2.1 Caracterizarea generală a pieţei internaţională a asigurărilor

Pornind de la conceptul ce defineşte piaţa în general, piaţa asigurărilor reprezintă
totalitatea tranzacţiilor care se realizează în domeniul activitătiilor de asigurare de către
societaţile specializate, respectând anumite norme şi reglementări specifice.
21
Dacă ne raportăm la nivel internaţional piaţa asigurărilor se caracterizează printr-un grad
ridicat de eterogenitate ca urmare a diversităţii evenimentelor cauzatoare de pagube şi a
activităţiilor pe care le poate afecta. Ca urmare a acestui fapt, practic, nu se poate delimita o
singură piaţă a asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind caracterizate prin
preponderenţa anumitor categorii de asigurări, existenţa anumitor societăţi de asigurări şi
reasigurări, norme şi reglementări specifice, acoperiri mai mari sau excluderi mai extinse. La
nivel european se poate preciza că lumea asigurărilor a cunoscut o evoluţie de ansamblu, cu
anumite caracteristici comune, dar şi cu apreciabile diferenţieri de la o ţară la alta.
Trebuie precizat în primul rând că Europa este locul de apariţie a asigurărilor moderne şi
rămâne o piaţă esenţială la nivel mondial, cu o creştere rapidă mai ales în ramurile asigurărilor
de viaţă şi de economisire. Asistăm, în prezent, la un proces de maturizare a pieţei unice
europene a asigurărilor, cu realizări, dar şi cu dificultăţile sale, încă nedepăşite.Dezvoltarea unei
pieţe europene unice a asigurărilor a fost un proces gradual ce a durat mai mulţi ani. Directivele
Uniunii Europene referitoare la asigurări reprezintă principiile general acceptate la nivelul
Comunităţii Europene cu scopul de a uniformiza normele de asigurări şi de a facilita comerţul
internaţional. Directivele se referă în primul rând la activitatea de asigurare , dar şi la cea de
reasiguare.
În prezent nu există cu adevărat o piaţă paneuropeană omogenă a asigurărilor, deşi
Franţa, Germania şi Anglia continuă să deţină acest sector atât din punct de vedere al numărului
de companii de asigurare, cât şi al veniturilor obţinute din prime de asigurare. Nu se poate vorbi
de o uniformizare a cadrului legislativ la nivelul Uniunii Europene, deoarece ţările membre, cât
şi cele care aderă îşi menţin unele legi cu caracter naţional, care depind de cultura şi de pieţele
financiare ale ţării respective.1
Piaţa paneuropeană respectă principiile de bază ale Tratatului de le Roma, şi anume libera
ciculaţie a oamenilor, bunurilor, a seviciilor şi a capitalului între statele membre.
Pentru constituire unei pieţe unice a asigurărilor, în Uniunea Europeană, o serie de
directive au fost promulgate în decursul a 35 de ani, cumulând cu introducerea paşaportului unic
european în sectorul de asigurări. Aplicarea acestor măsuri s-a extins prin acordul încheiat cu
ţările ce formează Zona Economică Europeană, şi asupra Islandei, Liechtenstein-ului şi
Norvegiei, deoarece normele stipulate în acord includ toate directivele pe care se bazează piaţa
europeană a asigurărilor.
Deoarece Elveţia s-a retras din acordul cu Zona Economică Europeană, ea a semnat un
acord cu Uniunea Europeană pe 1 ianuarie1994 în ceea ce priveşte asigurarea de proprietate.
Acest acord le garantează companiilor de aisgurări non-viaţă din U.E. şi Elveţia dreptul reciproc
1
E. Tănăsescu ş.a , -Asigurări comerciale moderne- Editura All Beck , Bucureşti. 2007;
22
de a-şi crea reciproc filiale sau agenţii una pe teritoriul celeilalte în condiţii identice acelora care,
înainte de 1 iulie 1994, au fost aplicate între ţările membre ale U.E. în concordanţă cu Prima
Directivă Europeană referitoare la asigurările non-viaţă.
În ceea ce priveşte teritoriile Europei mai mici, Gibraltar face parte din Uniunea
Europeană în virtutea Tratatului de la Roma, deci directivele în domeniul asigurărilor se vor
aplica pe teritoriul său. Insula Man, Guersney şi Jersey nu fac parte din piaţa unică europeană a
asigurărilor. Directivele referitoare la asigurări nu se aplică, iar companiile de asigurări care
doresc să opereze în aceaste zone vor necesita obţinerea unei autorizaţii de la instituţiile locale
corespunzătoare.
Construcţia pieţei unice a asigurărilor a fost realizată în trei etape, de la începutul anilor
1970. Primul set de directive avea în vedee dreptul de stabilire în asigurările non-viaţă(1973) şi
de viaţă (1979). Cea de-a doua geneaţie de directive a avut în vedere relizarea condiţiilor pentru
libertatea prestărilor de servicii în asigurările non-viaţă(1988) ţi în cele de viaţă(1990). Ultimul
set de directive s-a referit, în esenţă, la instituirea unui sistem de licenţă unică, pin care
societăţile de asigurare admise de un stat membru, sunt autorizate să opereze atât prin
stabilire(agenţii şi sucursale) cât şi prin liberă prestare de servicii (activităţi ocazionale sau
temporare) în întregul spaţiu comunitar. Ele au fost apobate în 1992 pentru ambele categorii de
asigurări şi au intrat în vigoare în 1994. Prin aceasta s-a creat asigurărilor un cadru de acţiune
european, directivele privitoare la asigurări constituind un exemplu de integrare unic. Nicăieri în
lume, nici chiar într-un stat federal, ca Statele Unite, nu există libertatea formulată de stabilire şi
de prestări de servicii ori un sistem de licenţă unic, comparabile cu cele realizate la scară
europeană.
Principalii factori care încurajează realizarea unei pieţe unice europene a asigurărilor
sunt:
• Tehonologia;
• Convergenţa şi consolidarea;
• Comportamentul consumatorilor
Există, de asemenea, factori perturbatori în calea realizării unei pieţe unice europene a
asigurărilor, cum sunt:
• Costul finanţării într-o monedă străină;
• Lipsa unei licenţe unice pentru brokerii de asigurări şi pentru alţi intermediari;
• Diferenţele în ceea ce priveşte legislaţia şi sistemul de taxare
Cele trei principale pieţe europene sunt: Marea Britanie; Germania şi Franţa . Alte ţări ale
Europei de Vest au pieţe al căror dinamism depăşea de foarte mult timp frontierele naţionale
23
(Elveţia, Olanda, Italia, Suedia, Luxemburg). Tările Europei de Sud prezintă creşterea cea mai
rapidă (Spania, Portugalia). Tările Europei de Est, în tranziţie de la economia planificată spre o
economie liberă, cunosc profunde transformări, o puternică creştere şi în acelaşi timp importante
oscilaţii de la o ţară la alta.
2.1.1 Piata londoneză, a Germaniei, Franţei , Italiei, Elveţiei, Suediei, Olandei şi Spaniei
Este incontestabil faptul ca in Anglia formele moderne de asigurare s-au dezvoltat

dupăsecolul al XVII-lea. Extraordinara expansiune economică şi politică Marii Britanii în
secolul al XIX-lea au dat activităţii de asigurare din Londra o strălucire mondială şi o influenţă
neegalată multă vreme
Piaţa londoneză are o vechime de peste 300 de ani. Lloyd’s s-a afirmat ca institiţie de
asigurări la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar în ultimii ani 200 de ani s-a dezvoltat, ajungând
centru de afaceri cunoscut astăzi. Aici se găseşte nucleul pieţei asigurărilor pentru riscuri
industriale foarte mari. De asemenea, aici se intâlnesc cei mai mari asigurători din lume pentru a
încheia diverse contracte. Totuşi, în ultimiii ani, piaţa londoneză a suferit mari transformări, iar
acest lucru este valabil şi pentru grupul Lloyd’s
Datorită crizei prin care a trecut, piaţa londoneză a pierdut teren în anii 1990. Partea de
piaţă atât în marile sectoare industriale, cât şi în sectorul asigurăilor non-viaţa se situează în
momentul actual în intervalul 10-15%. Totuţi, poziţia puternică atât de pe piaţa asigurărilor
maritime, cât şi a celor aviatice a fost conservată Dacă se ia în considerare asigurările generale –
asiguările de viaţă au o pondere foarte mică din piaţă- piaţa londoneză apare ca nefiind una
semnificativă. Doar 3%din volumul total al primelor de asigurare non-viaţă încasate în lume sunt
încasate de pe această piaţă. Totuşi în sectorul asigurărilor industriale, piaţa londoneză deţine
între 10% şi 15% din total. În plus, 40% din primele de asigurare platite pentru asigurări aviatice
sunt plătite aici. De asemenea sectoul asigurărilor maritime este controlat în proporţie
covârşitoare de către grupul Lloyd’s. In cazul asigurărilor de produse petroliere offshore, piaţa
londoneză controlează peste 60% din volumul încasărilor. Pe lângă faptul că are sub control
piaţa asigurărilor aviatice şi maritime, piaţa londoneză este locul în care se regasesc cei mai
importanţi reasigurători. Partea de piaţă a Londrei prin asigurători a scăzut în ultimii zece ani,
însă nu cu mult sub 15%. Fuziunile şi preluările de pe piaţa londoneză au făcut aşa încât cei mei
mari brokeri londonezi să-şi întărească poziţiile, ajungănd să deţină o cotă de piaţă de peste 60%.
Companiile de pe piaţa Londrei nu mai sunt majoritar britanice şi, ca rezultat al consolidării, nu
mai există nici un reasigurător britanic independent pe această piaţă cu excepţia grupului
Lloyd’s.
24
GERMANIA. Încă din perioada premergătoare evenimentelor din 11 septembrie 2001,
economia germană, în general, şi industria asigurărilor, în special, s-au cofruntat cu o serie de
probleme. Creşterea cotelor de primă cu un procent cuprins între 1% şi 16% de exemplu, a
afectat, deopotrivă, pe asiguraţi şi pe asigurători. In paralel cu creşterea volumului de prime,
dezastrele naturale din 2002, frecvenţa tot mai ridicată a pierderilor severe, precum şi înăsprirea
legislaţiei privind răspunderea civilă generală au deteminet o creştere seminficativă a
despăgubirilor plătite pentru asigurările de bunuri, răspundere civilă şi accidente
Un aspect demn de subliniat al activităţii asigurătorilor germani îl reprezintă constituirea
societăţii Extremus care acoperă paguele poduse de atacurile teroriste. Colaborând cu succes cu
Guvernul, asigurătoii au reuşit sămobilizeze 13 miliarde de euro pentru a face faţă riscului de
terorism, permiţând noii societăţi să emită poliţe începând cu 1 noiembrie 2002. deşi cereea
pentru aceste poliţe a fost mare încă de le început, societăţii Extremus i s-a acordat un sprijin
suplimentar, în sensul că agenţii economici au fost avetizaţi că în condiţiile producerii riscului,
nu vo enefecia de sprijin din partea statului decât dacă se asigură.
FRANŢA. Pe piaţa asigurărilor din Franţa operează trei societăţi de asigurare, guvernate
de trei coduri diferite. Companiile de asigurare care includ societăţile pe acţiuni cu capital privat
şi anume societăţi mutuale sunt guvernate de Codul de Asiguări Frncez. Alte societăţi mutuale
sunt guvernate de Codul Mutual Francez, iar casele de economii sunt guvernate de Codul de
Securitate Socială Francez. Toate, fără nici o execepţie, sunt considerate societăţi de asigurare şi
toate sunt suiectul aceluiaşi set de directive europene.Companiile de asigurări oferă protecţie
împotriva tuturor tipurilor de riscuri, iar casele de economii si societăţile mutuale guvernate de
Codul Muncii oferă, în principal, asigurări pentru persoane fizice, în special asigurări de
sănatate, suplimentare celor oferite în cadrul sistemului fundamental de securitate socială.
Piaţa asigurărilor în Franţa rămâne mai puţin concentrată decât a majorităţii industriilor
producătoare sau serviciilor. Gradul de concentrare este comparabil cu media europeană, având
în vedee că primele cinci din cele mai importante grupuri controlează 45% din piaţa franceză, iar
primele zece grupuri controlează 65%. Piaţa asigurărilor de viaţă este uşor mai concentrată decât
cea a asigurărilor generale
Principalele grupe de asigurări franceze au fost:
• Axa UAP
• Caisse Nationale de Prevoyance
• A.G.F.
• Credit Agricole(Predica Pacifica)
• GAN
25
Grupul AXA, care a plecat de la o mică societate mutuală de provincie denumită
Societatea Mutuală din Rouen, a devenit al doilea asigurător la nivel mondial după fuziunea sa
cu UAP in 1996. acest al doilea loc a revenit în 1996 asigurătorului german Allianz. În Franţa în
anul 1997 existau circa 15 societăţi de asigurări mai importante, dar numărul companiilor de
asigurare nu reflectă realitetea pieţei, deoarece un singur grup de asigurare poate cuprinde mai
multe entităţi juridice diferite. Grupurile care operează atât pe piaţa asigurărilor de viaţă, cât şi pe
cea asigurărilor generale trebuie să înfinţeze două entităţi juridice diferite. Un singur grup mare,
activ în mai multe domenii de activitate, poate cuprinde de la cinci până la zece companii
distincte, uneori chiar mai multe. Pe lângă companiile de asigurare şi reasigurare înregistrate în
Franţa, piaţa franceză mai include sucursale din străinătate guvermate de legea franceză, precum
şi reprezentanţele companiilor străine în Franţa. Companiile înregistrate în spaţiul economic
european sunt, de asemenea, autorizate să vândă poliţe de asigurare clienţilor din Franţa, direct
din ţara lor de origine
Celelelte pieţe de asigurări ale Europei deVest au un dinamism care depăşeşte frontierele
lor naţionale şi un ritm de creştere superior mediei europene.
ITALIA. Piaţa italiană a asigurărilor nu este numai una din principalele pieţe din lume,
dar a ţi înregistrat una din cele mai mari creşteri cumulative, datorate , în primul rând, unei
dezvoltări semnificative a sectorului asigurărilor de viaţă. Piaţa italiană trebuie să rezolve câteva
probleme cu care se confruntă în ultima perioadă, in primul rând este vorba de finalizarea
reformei privind fondurle de pensii.
Apoi se pune problema asistenţei sociale pe termen lung; finanţarea acestui sector poate
implica industria asigurarilor ca principal participant. A treia problema se referă la reforma pieţei
asigurărilor auto. In cadrul acestei pieţe daunele sunt printre cele mai ridicate ţi mai frecvente în
Europa.
Începând cu dereglementarea pieţei asigurărilor auto din 1994, acest lucru, asociat cu un
impozit mare asupra primelor de asigurare, a condus la o rată medie anuală de creştere a primelor
plătite de asiguraţi de 10%. Totuşi asigurătorii nu au avut parte de profituri, înregistrând chiar
pierderi, cauzate în prinul rând de sumele mari plătite drept despăgubiri pentru vătămări corpoale
şi frecvenţa mare a accidentelor auto.Piaţa italiană a asigurărilor este destul de fragmentată, dar
într-o anumită masură şi concentrată, dacă se are în vedere că multe companii sunt filiale ale
unor grupuri străine. Unele din companiile ce operează pe această piaţă sunt Generali, SAI,
Cattolica. La Fondiaria, Reale Mutua, etc.
ELVEŢIA. Este o piaţă care benefeciază de foarte mult timp de reputaţia internaţională a
instituţiilor sale financiare şi de dinamismul excepţional al câtorva mari grupuri de asigurări
prezente pe piaţă europeană precum: Zurich, Winterthur, Swiss Life,Helvetia. Interconexiunea
26
dintre activităţile asigurătorilor şi cele ale bancherilor elveţieni a fost marcată în anul 1997 prin
constituirea unui grup bancar de asigurări ca urmare a fuziunii asigurătorului Winterthur şi a
băncii Credit Suisse.
SUEDIA. Şi-a modificat legislaţia sa privind asigurările, făcând posibilă apropierea
acesteia de cele ale altor mari pieţe europene şi totodată a încheiat convenţii cu autorităţile de la
Bruxelles pentru ca asigurătorii săi să benefecieze de libertăţile acordate în interiorul frontierelor
comunităţii
De asemenea, Suedia este unul dintre centrele importante in domeniul reasigurărilor. La
Suisse De Reassurance este al doilea reasigurător în lume, având filiale petoate cele cinci
continente. Dar şi mulţi alţi reasigurători contribuie la influienţarea pieţei internaţionale: Ruch,
Nouvelle de Geneva, Zurich Re, etc
OLANDA. Este o piaţă de asigurări ce prezintă analogii cu piaţa engleză, în ceea ce
priveşte modurile de distribuţie şi anumite condiţii de funcţionare.aicianumte riscuri sunt încă
subscrise în cadrul „ burselor de asigurări” care au la bază tradiţii de secole. La fel de dinamici şi
de deschişi spre exterior, ca şi ceilalţi agenţi economici olandezi, asigurătorii olandezi au
constituit grupuri internaţionale bancare în domeniul asigurărilor: ING (Nationale Nederlanden)
şi ABN Amro (Aegon).
SPANIA. Piaţa spaniolă este într-o continuă creştere, dezvoltarea sa fiind însoţită de o
reducere a numărului de societăţi de asigurare, reducere impusă de către guvern, având cascop
modernizarea pieţei şi asigurarea unei securităţi sociale ale acesteia. Creşterile succesive ale
capitalului minim cerut acestor societăţi au obligatmai mulţi asigurătoriesau să încheie convenţii
cu grupurile străine. Cu toate acestea principalul asigurător al pieţei spaniole rămâne o societate
naţională fără participare de capital străin. Este vorbade grupul mutualist Mapfe. Grupurile
bancare naţionale au participat la apariţia şi dezvoltarea societăţilor de asigurare şi chiar a
grupurilor de distribuţie a acestora, precum celebrele magazine El CosteIngles care au investit în
asigurări folosind tehnici inovative. Produsele de asigurare sunt vândutetradiţionalde cătrereţele
dense de agenţi. Aceste reţele fac dovada unui profesionalism şi a unei modernizări accelerată.
2.1.2 Piaţa asigurărilor din ţări ale Uniunii Europene din Europa Centrală şi de Est
Numărul societăţilor de asigurări din Europa Centrală şi de Est este mai scăzut decât cel
din U.E. Aceasta se poate atribui nivelurilor mai scăzute ale PIB-ului şi pieţelor de asigurări mai
puţin dezvoltate. Gradul de extindere al asigurărilor non-viaţă în Europa Centrală şi de Est faţă
de asigurările totale este superior acelui din U.E. prinele din asigurările de proprietate reprezintă
mai mult de jumătate din totalul primelor de asigurare.
27
Înainte de 1989 , deoarece înteprinderile apartineau statului, iar patrimoniul particularilor
era limitat a facut ca nevoile de asigurare să fie restrânse, aceasta şi datorită faptului că cetăţenii
benefeciaude asigurări sociale din partea statului care a făcut ca produsele de asigurare să fie slab
reprezentate. Dispariţia monopolurilor publice şi privatizarea unui număr mare de înteprinderi
însotite şi de reducerea întiderii acoperirilor prin programele de asigurare publice au făcut să
crească nevoile de asigurare. Introducerea noilor metode de gestiune şi de contabilitate au incitat
de asemenea înteprinderile rămase în proprietatea statului să caute protecţie apelând la asigurări.
Pentru a răspunde la aceste nevoi, au fost înfinţate numeroase societăţi de asigurare cu capital
privat, autohton sau străin. Aceste noi societăţi de asigurarea au fost create adesea într-un număr
prea mare, cu capitaluri adesea insuficient şi cu personal instruit mai degarbă către tehnici de
vânzare decât către cele referitoare la stabilirea primelor şi a despăgubirilor cuvenite. Intre altele,
în primii anii care au urmat căderii regimurilor comuniste aceste tări, au cunoscut o gravă
recesiune economică şi o perioadă de inflaţie galopantă puţin propice dezvoltării sectorului
asigurărilor.
Începutul anilor 1990 a fost marcat în cea mai mare parte a statelor Europa Centrală şi de
Est prin grave dificultăţi de funcţionare pentru cele mai multe înteprinderi de asigurări şi prin
falimentul câtorva dintre ele. Trebuie precizat că după anul 1992, societăţile de asigurări din
Europa de Vest se află în faţa concurenţei celor din Europa Centrală şi de Est, rezultând
colaborări între aceste zone, cum sunt colaborările cu pieţele Germaniei de Est şi Ungariei.
Începând cu anii 1993, se observă o netă ameliorare a situaţiei economiilor din ţările respective şi
o scădere a inflaţiei. În acelaşi timp guvernele au pus în aplicare legislaţii mai bine adaptate
nevoilor pieţei de asigurare şi au creat organisme de control capabile să disciplineze pieţele şi s
vegheze la securitatea finenciară a asigurătorilor.
În anul 1995, pieţele Europa Centrală şi de Est, au încasat în total prime în valoare de 12
miliarde USD, din care 4,5 miliarde în ramura asigurărilor de viaţă, aceasta reprezentănd 0.6%
din piaţa mondială a asigurărilor.
Acest procentaj deşi destul de mic, cunoaşte astăzi o creştere rapidă.
Table nr. 2.1 Volumul de prime in 2008 fata de 2007 în Europa Centrală şi de Est
ŢARA VOLUMUL VOLUMUL CREŞTEREA PARTE

DE PRIME DE PRIME VOLUMULUI DIN
2008 2007 DE PRIME ÎN PIAŢA
2008 (îN $) TOTALĂ
POLONIA 7.431 6.258 18.8 0.23
TURCIA 4.613 3.302 39.9 0.14
CEHIA 4.393 3.755 17.0 0.14
GRECIA 4.323 3.660 18.1 0.13
UCRAINA 2.921 1.713 70.7 0.09
UNGARIA 2.887 2.447 18.0 0.09
28
ROMÂNIA 1.068 796 34.3 0.03
Sursa: www.swissre.com
Un raport întocmit de Swiss Re Sigma arata ca in Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia şi

Solvenia, primele aferente asigurărilor de viaţă au înregistrat creşteri considerabile, cu rate de
creştere stabile, depăţind chiar 20% pe an. Acest lucru este în primul rând datorat unui mediu
macroeconomic relativ stabil. Pieţele de asigurare ale acestor cinci ţări repezintă aproximativ
60% din piaţa totală a regiunii din ceea ce priveşte volumul total de prime.
Creşterea rapidă a pietei Europei Centrale şi de Est atrage atenţia anumitor investitori
străini cu atât mai mult cu cât noile legislaţii intrate în vigoare, adesea inspirate din Directivele
U.E, favorizează concureţa dintre asigurători.
Piaţa asigurărilor din Europa Centrală şi de Est este atrăgătoare pentru asigurători - deşi
fiecare ţară din cadrul acestei regiuni este diferită fiind caracterizată de :
• Schimbări structurale profunde- în special desfinţarea monopolului exercitat de
companiile de stat;
• Creşterea relativ rapidă a PIB-ului;
• Se estimează că aceasta creştere vacontinua pe termen mediu şi lung;
• Posibilitatea de aderarela U.E.;
• Existenţa unui mare potenţial de piaţă. În comparaţie cu pieţele U.E. în Europa Centrală
şi de Est activitatea de asigurări este mult mai puţin reprezentativă;
• Populaţia este interesată atât de asigurările de proprietate, cât şi de cele de viaţă şi de
pensii
29
2.2 Principalii indicatori ai pieţei Uniunii Europene
Pentru a caracteriza importanţa asigurărilor în economie şi a analiza rolul acestora se

utilizează câţiva indicatori care se analizează în strânsă interdependenţă. Un tablou succint al
principalilor indicatori ai asigurărilor în Europa, în perioada 2002-2007, este prezentat mai jos.
Tabel nr.2.2 Principalii indicatori ai asigurărilor în perioada 2002-2007

Indicatori 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Volumul total al primelor 364.873 405.259 432.590 457.667 499.681 543.700
de asigurare(Mil. ECU,
valorile la rata de schimb a
fiecarui an). 47,9% 49,8% 53.3% 55.9%
Din care: asigurari de viata
-%-
Prime de asigurare/ PIB 6,3 6,9 7 7,1 7,3 7,6
(%)
Investitii/PIB (%) 28,9 34 34,2 37,2 40,8 46,4
Prime de asigurare/ 992 1.096 1.166 1.230 1.339 1.458
locuitor (ECU)
Numarul companiilor de 4.974 4.960 4.844 4.847 4.868 4.834
asigurare
Numarul de angajati ai 892.937 871.791 858.595 859.173 859.359 879.175
societatilor de asigurare –
tarile UE (15)
Sursa: CEA, European Insurance in Figures, 2008
1. Volumul total al primelor de asigurare incasate exprima dimensiunea pietei

asigurarilor in mod absolute. Cresterea acesteia in perioada analizata reflecta atat cresterea ofertei
societatilor de asigurare, cat si cererii sporita a clientilor. Pe categorii de asigurari se constata ca
asigurarile de viata au crescut intr-o proportie mult mai mare, de 13% decat cele non-viata, care
au crescut cu numai 2%. Explicatia se afla in reducerea numarului de contracte de asigurare non-
viaţa şi în înrăutăţirea condiţiilor de asigurare ca o consecinta directa presiunii puternice a
competitiei in mod deosebit din punct de vedere al nivelului primelor de asigurare.
Sub aspectul volumului de prime, se disting 3 grupe de tari.
În prima grupă sunt incluse Franta, Germania şi Marea Britanie, care reprezintă
împreună 65% din total (70% din UE), foarte apropiate între ele. Totuşi, între ele, diferenţele
sunt mari dacă privim categoriile de asigurari (viata si non-viata).
Ponderea primelor trei tari in totalul primelor de asigurare incasate la nivelul tarilor
europene membre CEA este prezentat în tabelul de mai jos.
30
Tabel nr.2.3 Volumul primelor de asigurarea încasate
2004(%) 2005(%) 2006(%) 2007(%)

Marea 22,2 21,0 21,2 23,9
Britanie
Franta 21,9 22,1 22,0 22,4
Germania 22,9 22,8 21,8 20,1
Sursa: CEA, European insurance in Figures, 1998
Al doilea grup de ţări cuprinde patru ţări, şi anume Italia, Olanda, Elvetia şi Spania, care
au reprezentat împreuna 20,5% din volumul de prime încasate în ţările membre ale CEA la
începutul anului 2008, fiecare având ponderi cuprinse între 6,6% şi 3,9%. Celelalte ţări a caror
pondere în totalul volumului primelor de asigurare este de sub 4%, sunt incluse în cea de-a treia
grupa.
2. Penetrarea asigurărilor, exprimată ca un raport între primele de asigurare şi PIB,
este un indicator clasic care reflectă importanţa asigurărilor în activitatea economică a unei ţări
sau zone geografice. Ponderea primelor de asigurare încasate/PIB a continuat să demonstreze
nevoia în creştere a protecţiei companiilor si persoanelor fizice în faţa riscurilor, şi deci o
previziune pozitivă pentru o potenţială dezvoltare viitoare a acestei activităţi. Şapte pieţe din
ţările analizate au înregistrat o pondere superioară mediei.
În funcţie de acest criteriu, piata europeana se poate împarti în 3 grupe, care reflectă,
după acest criteriu, importanţa acestui sector în economie. Acestea sunt urmatoarele:
a) Luxemburg are o pondere a primelor de asigurare în PIB de 32,4%; acest lucru este de
explicat prin dezvoltarea şi importanţa sectorului terţiar în economie, preponderant cel al
serviciilor financiare. Volumul primelor de asigurare este ridicat şi datorită cererii
crescute a asiguraţilor din alte ţări din UE;
b) Marea Britanie, 11,7%, Elvetia 11,9%, Franta, 9,9%, Olanda 9%, Irlanda 8,6% si
Finlanda 7,7 şi Spania%. Alte ţări sunt foarte aproape (Belgia 6,1%, Germania 6,4%,
Danemarca 6,3%)
c) cu ponderi între 5 si 6% se înscriu Suedia 5,7%, Austria, Portugalia si Spania 5,4%
31
Ponderea primelor in PIB

Luxemburg
Marea Britanie
4% Elvetia
4% 4%
Franta
24%
4% Olanda
5% Irlanda
Finlanda
5%
Belgia
5% 8% Germania
6% Danemarca
9% Suedia
7%
7% 8% Austria
Portugalia
Spania
Fig.2.1 Ponderea primelor în PIB

3. Raportul dintre investiţiile societăţii de asigurări şi PIB este un alt indicator care
reflectă importanţa asigurărilor în economie, arată impactul asigurărilor asupra economiei prin
investiţiile pe termen mediu şi lung efectuate de societăţile de asigurări.
Volumul gobal al activelor investite şi administrate de societăţile de asigurare a crescut
în ultimii ani, ajungând, în medie, la începutul anului 2007, în cele 25 de ţări membre CEA, la
40,5% din PIB-ul global, faţă de numai 37,8 în 2005.
Se constată diferenţe mari de la o ţară la alta. Spre exemplu, cea mai importanta piaţă
sub acest aspect este piaţa Marii Britanii unde valoarea acestui indicator în 1 a fost 91,2% iar in
2007 de 93%, urmată de Elveţia cu 86% ( faţă de 67,3% în 2005), Luxemburg, 66,3%,
Danemarca, 65,4%, Suedia, 62%, Olanda, 57%, Irlanda, 46,5% şi Finlanda, 41, 2%. Valori mici
au înregistrat Polonia, 3% în 2006, Cehia, 8,9%, Ungaria, 4,8%, Turcia, 0,8%.
4. Densitatea asigurarilor în Europa reflectă volumul primelor de asigurare pe
locuitor care a crescut de la un an la altul în perioada analizată, de la 992 la 1458 ECU/loc în
perioada 2002 – 2007. Diferenţele sunt mai pregnante în asigurările de viaţă, unde 5 pieţe au avut
media de circa 815 ECU/loc. Faţă de media europeană de 643 Ecu/loc. În cazul asigurărilor non-
viaţă, aceasta valoare a fost 643 ECU/loc.
5. Numărul companiilor de asigurări în Europa înregistrat o creştere începând cu anul
2002. Trebuie menţionat ca acestea reprezintă numărul unităţilor legal constituite în aceste ţări,
în timp ce multe dintre ele operează pe piaţa ca grupuri de companii de asigurari. Cele 4868 de
companii din UE reprezintă de fapt cel mult 1500 – 2000 de grupuri de asigurări în total.
De asemenea, multe dintre aceste companii nu sunt operaţionale, ci sunt doar create
pentru a aştepta oportunităţi de afaceri pentru a începe activitatea. Aceste cifre nu includ şi
32
companiile mutuale mici care sunt în număr mare, dar cu un volum limitat al afacerilor care nu
se supun directivelor UE.
Deşi tendinţa globală este de creştere a numărului de societăţi nu trebuie ignorate
fuzionările şi achiziţiile care s-au înmulţit în ultimii ani. În timp ce unele pieţe au înregistrat o
reducere a operatorilor locali, altele au înregistrat o creştere.
6. Numărul total de angajaţi ai societăţilor de asigurare a ramas relativ constant în
ultimii 5 ani, cu mici diferenţe de la o ţară la alta apărute datorită modului de calcul al numărului
de angajaţi (modificat odată cu aplicarea standardelor europene in 1994). 1
În privinţa investiţiilor societăţilor de asigurări non-viaţă, se constată că rata
investiţiilor este mult mai mică datorită duratei mai reduse a constractelor şi a obligaţiilor
societăţilor. În anul 2007 acest indicator a fost de 2,8 faţă de 2,6 în anul anterior, deoarece
majoritatea societăţilor şi-au crescut rezervele tehnice şi, implicit, investiţiile datorită creşterii
riscurilor ce presupun răspunderi pe termen lung(long tail). Şi aici se constată diferenţele dintre
pieţe: Elveţia 5,7, Suedia. 7,4 Finlanda 4,9, Danemarca 3,6, Irlanda 4, 3 Germania 3,8, Belgia
3,4. Valori mici apar în cazul Suediei 1,0, toate acestea în condiţiile în care media europeană este
de 2,7.
În perioada anilor 2002-2007, se constată o evoluţie interesantă a asigurărilor europene.
Alături de creşterea volumului de asigurare pe total asigurari, şi pe cele doua categorii – viaţa şi
non-viaţa – se constată şi creşterea ponderii asigurărilor de viaţa în totalul activităţii de asigurare.
2.3 Ponderile asigurărilor de viaţă şi non–viaţă în cadrul pieţei asigurărilor din

Uniunea Europeană
În 2007, 10 ţări aveau activitate de peste 50% dintre care Luxemburg şi Finlanda aveau
ponderea asigurărilor de viaţa peste 75%, Elveţia, Marea Britanie, Suedia, Franta, Irlanda şi
Danemarca aveau aceasta pondere între 60-75%, iar Olanda şi Cipru între 50-60%. Din cealaltă
categorie fac parte ţări în care predomină asigurările non-viaţa fie datorită poziţiei puternice a
sectorului de stat pentru protecţia persoanelor fizice cum ar fi în Islanda, unde asigurările de
viaţă reprezintă numai 4,2% din total fie din motive culturale legate de subdezvoltarea sectorului
de asigurări de viaţă cum ar fi Turcia sau unele ţări din Europa centrală şi de Est.
Astfel, în Irlanda şi Estonia asigurarile non-viaţă au ponderi cuprinse între 90 şi 100%, în
Turcia şi Slovenia între 80 – 90%, iar în Slovacia între 70 si 80%.2
Tabel nr. 2.4 Ponderile asigurărilor de viaţă şi non-viaţă(%) în anii 2002-2007

1
V. Şeulean., F Barna- Asigurări comerciale- Editura Mirton, Timişoara , 2000, pag.207
2
D.A. Constantinescu -Conjunctura pieţei mondiale a asigurărilor , Editura Bucuresti, 2002 pag.112
33
2002 2003 2004 2005 2006 2007

Total 386820 430766 460504 490408 532868 585737
CEA(26tari) –
mil ECU- %asig
de viata 48,2% 49,7% 50,9% 51,3% 53,6% 56,1%
% asig.non-viata 51,8% 50,3% 49,0 % 48,7% 46,4% 43,9%
362503
402509 429771 455111 496516 543700
EU 15 – mil.
ECU –
48,1%
% viata 49,6% 50,7% 50,9% 53,5% 55,9%
% non-viata 52,9%
50,4% 49,3% 49,9% 46,5% 44,1%
EEA 17 (mil
3767459 407419 435142 460489 502195 550055
ECU
Sursa: CEA, European insurance in Figures, 2007
Ponderile asigurărilor de viaţă. În mod tradiţional, din motive tehnice şi de administrare a

asigurărilor, asigurările de viaţă generează un volum mai mare de prime de asigurare şi
implicit ,de investiţii. Din acest punct de vedere, raportul dintre investiţii şi prime reprezintă un
coeficient mediu de 8,2 în asigurările de viaţă faţă de 2,7 în cazul asigurărilor non-viaţa.
Asigurările de viaţă depind, în mare măsura de volumul contractelor pe termen lung a acestor
asigurări, şi chiar mai mult, de durata obligaţiilor pe care societăţile de asigurare le au pe termen
lung faţă de clienţi.
Acesta este principalul motiv pentru care există diferenţe mari între pieţe. Între 2002 şi
2007 cota de piaţă la asigurările de viaţă controlată de către primele grupuri a crescut
semnificativ în Portugalia, Elveţia şi Finlanda, unde se constată o mai mare concentrare a pieţei.
De remarcat că acest fenomen nu întotdeauna pregnant, dar oricum vizibil apare şi în
cazul unor pieţe mature în care asemenea schimbări sunt rare şi de cele mai multe ori
nesemnificative.
Asigurările de viaţă sunt mult mai concentrate decat asigurările non-viaţă. În 5 ţări
europene 5 companii domină pieţele, controlând 2/3 din totalul tranzacţiilor. Astfel în Finlanda,
aproape 100% din tranzacţii sunt derulate de acestea, în Elveţia 78%, Portugalia 69%, Suedia
67%, şi Grecia 67%.1
În alte ţări din punct de vedere al dezvoltării se disting 4 situaţii diferite:
 în pofida creşterii numărului de companii, liderii de piaţă şi-au crescut semnificativ cota
de piaţa în Portugalia, Elveţia şi Finlanda;
1
D.A. Constantinescu -Conjunctura pieţei mondiale a asigurărilor , Editura Bucuresti, 2002, pag 116
34
 în alte ţări precum Danemarca, Irlanda, Austria creşterea numarului de asiguratori nu a
permis celor mai mari companii să işi mentină cota de piaţă, iar liderii ocupa pozitii mai
mici decât în anii anteriori;
 în alte ţări, reducerea numărului de asiguratori a dus la creşterea celor mai mari
asiguratori, cum este situaţia Franţei şi, mai puţin , a Italiei;
 reducerea în unele ţări a numărului de companii a determinat scăderea concentrării pieţei
cum ar fi în Spania, Grecia şi Suedia, adică asiguratorii de mărime medie şi au crescut
cota de piaţă în detrimentul celor mai mari operatori de pe piaţă.
Ponderile asigurarilor non-viaţă. Sectorul non-viaţă a fost mai puternic marcat de
fenomenul achiziţionărilor şi al fuzionărilor, determinând o concetrare a pieţei mai
pregnantă.Asigurarile generale au demonstrate evoluţii diferite ale volumului de prime pe
principalele categorii de asigurari.Deşi nu se înregistrează variaţii mari în ponderile diferitelor
tipuri de asigurări principalele tendinţe care se desprind sunt urmatoarele:
 asigurările de autovehicule (daune materiale şi răspunderea faţă de terţi) au ponderea
cea mai mare (33% in 2007; Germania a înregistrat cel mai mare volum al primelor
de asigurare din aceasta categorie, 20,733 mil. ECU), reprezentând 24% din totalul
ţărilor CEA, care a fost de 85.298 mil ECU. Pe locurile urmatoare s-au clasat Franta
cu 13.775 mil ECU(16,5%), Italia cu 13097 mil ECU(15,4% din total), Marea
Britanie cu 11.797 (13,8% din total CEA);
 asigurările de accidente şi sănătate au crescut ca pondere de la 20,5% la 22,8%, fiind
în 2006 pe locul 2.
Sub aspectul reasigurarilor, piata europeană este concentrată, în principal în:
o Germania (unde funcţioneaza prima companie de asigurări din lume, Cologne
Reinsurance înfiinţată în 1846),
o Elvetia (Zurich)
o Franta (Paris)
o Marea Britanie (Londra), în timp ce toate celelalte tari vest-europene desfasoara
activitati de reasigurare dar de o intensitate mai mica in comparative cu cele de mai
sus.
2.4 Evoluţia pieţei de asigurări în ultimii ani
Dimensiune pieţei asigurărilor este relevată de o serie de indicatori ce o caracterizează.

Dintre aceşti indicatori, cei mai importanţi sunt: numărul contarctelor de asigurare
încheiate într-o anumită perioadă; numărul contarctelor de asigurare active, valoarea anuală a
35
primelor de asigurare, valoarea medie anuală a sumelor asigurate în corelaţie cu indicatorii
macroeconomici de pe piaţa respectivă, cel mai relevant fiind PIB. Evolutia primelor încasate din
asigurări pe total activitate de asigurare în Europa în anul 2008 este redată în Tabelul nr. 2.5
Tabelul nr.2.5 Volumul primelor totale în anul 2008

VOLUMUL VOLUMUL PARTE DIN PROCENT DE
CONTINENT PRIMELOR PRIMELOR PIAŢA 2004 PRIME DIN
2007 2008 (%) P.I.B.
AMERICA 1.158.986 1.216.900 37.51 8.27
EUROPA 1.116.897 1.167.576 36.94 7.89
VEST 1.001.375 1.156.511 35.65 8.41
CENTRU/EST 34.464 41.673 1.28 2.87
ASIA 684.970 736.036 22.69 7.40
AFRICA 32.461 37.609 1.16 4.89
AUSTRALIA 46.103 55.177 1.70 7.65
TOTAL 2.958.359 3.243.906 100.00 7.99
Piaţa europeană a asigurărilor înregistrează schimbări rapide şi de consolidare, mai ales

ca urmare a planurilor şi strategiilor elaborate de Uniunea Europeană, care vizează extinderea
tranzacţiilor cu asigurări.
Însă, diferenţele între culturile organizaţionale şi cele naţionale au impiedicat crearea
mecanismelor financiare necesare. Cele mai bune rezultate s-au obţinut pe piaţa asigurărilor de
viaţa care au promovat eficientizarea activităţii prin reducerea costurilor.
De asemenea, se remarcă schimbările de poziţii pe piaţa europeană. După anul 1992,
societaţile de asigurări din Europa de Vest se află în faţa concurenţei celor din Europa Centrală,
rezultând colaborari între aceste zone, cum sunt colaborările cu pietele Germaniei de Est si
Ungariei. Dimensiunea pieţei asigurărilor este redată şi de indicatorii: gradul de densitate, care
arată nivelul primelor brute încasate pe locuitor, şi gradul de penetrate, care exprimă raportul
procentual dintre totalul primelor brute încasate şi PIB.1
Tabel nr.2.6 Gradul de penetrare a PIB
ŢARA VOLUMUL DE VOLUMUL DE CREŞTEREA
1
www.swissre.com
36
VOLUMULUI DE
PRIME 2008 PRIME 2007 PRIME ÎN 2008 (ÎN
$)
MAREA BRITANIE 12.60 8.92 3,68
ELVEŢIA 11,75 6.73 5.02
OLANDA 10.10 5.43 4.67
BELGIA 9.62 6.73 2.89
FRANŢA 9.52 6,38 3,14
IRLNDA 8,97 5.74 3.23
FINLANDA 8.77 6.89 11.88
DANEMARCA 8.07 5.15 2.92
PORTUGALIA 7.85 4.66 3.19
ITALIA 7.60 4.87 2.74
GERMANIA 6.97 3.11 3.86
AUSTRIA 5.95 2.63 3.33
SPANIA 5.63 2.38 3.25
MALTA 5.61 2.84 2.78
SLOVENIA 5.20 1.55 3.96
NORVEGIA 4.82 3.14 2.06
UCRAINA 4.39 0.05 2.53
CIPRU 4.15 2.31 2.21
CEHIA 3.64 1.63 2.15
LUXEMBURG 3.61 1.43 2.44
SLOVENIA 3.21 1.46 1.90
ROMÂNIA 1.51 0.35 1.15
În ceea ce priveşte gradul de penetrare a asigurărilor în PIB, România înregistra, la finele

anului 2008, valoarea de 1,51 la suta, în contextul unei medii la nivelul Europei de circa 8 %.
Liderul acestui clasament este Marea Britanie, cu un volum al subscrierilor de circa 295 miliarde
dolari, fiind urmată de Elveţia, cu aproape 195 miliarde dolari, şi Olanda, cu 191 miliarde dolari,
apoi Franţa, Germania, Italia, şi Spania. La nivel european, volumul subscrierilor în suma, în
anul precedent, 1.198 miliarde dolari, în comparaţie cu 1.036 miliarde dolari în 2007. În Europa
Centrala şi de Est, ţările care deţin cel mai ridicat nivel al primelor brute din total PIB încasate pe
locuitor sunt: Cehia, Slovacia, Ucraina şi Croaţia cu peste 3% prime brute incasate spre
deosebire de ţările Europei de Vest care înregistreză nivele mult mai ridicate. Explicaţia acestei
evoluţii are la bază legatura dintre performanţele modeste înregistrate la nivel global ale pieţei
asigurărilor şi condiţiile economice nefavorabile, rata înalta a inflaţiei, deprecierea monedei
locale, fiscalitatea excesivă şi scăderea puterii de cumpărare a populaţiei din ţările Europei
Centrale şi de Est. Alături de aceste neajunsuri generale se alătura şi cele specifice domeniului
asigurărilor, precum cadrul legislativ şi instituţional neperfectat pe deplin. În ceea ce priveşte
gradul de densitate, care arată nivelul primelor brute încasate pe locuitor, s-au inregistrat
urmatoarele date :
37
Tabel nr.2.7 Gradul de densitate in anul 2008
TARA TOTAL ASIG DE VIAŢă ASIG DE NON-VIAŢĂ
ELVEŢIA 5716.4 3275.1 2441.2
MAREA BRITANIE 4508.4 3190.4 1473.8
IRLNDA 4091.2 2671.0 1309.9
DANEMARCA 3620.4 2310.5 1663.1
OLANDA 3599.6 1936.5 984.4
BELGIA 3275.6 2291.2 1057.7
FRANTA 3134.1 2150.2 673.1
FINLANDA 2842.2 2461.0 1127.8
NORVEGIA 2690.0 1764.3 925.7
SUEDIA 2562.9 1007.1 1555.8
GERMANIA 2286.6 1021.3 1265.3
ITALIA 2217.9 1417.2 800.7
SLOVENIA 919.6 270.0 164.2
CROATIA 247.5 453.3 189.6
POLONIA 192.6 368.2 119.5
ESTONIA 188.0 168.5 140.3
RUSIA 114.4 177.3 89.3
LITUANIA 95.7 117.3 71.1
TURCIA 64.5 118.8 52.6
ROMÂNIA 48.2 11.3 36.9
Situaţia pieţelor din 2009
În anul 2009, specialiştii indică pentru piaţa asigurărilor din Spania, ca valoare a
subscrierilor înregistrate de companiile de profil, cifra de 59,9 mld. EUR, ceea ce, faţă de anul
precedent, reprezintă o creştere de 1,2%. Piaţa asigurărilor reprezintă pentru economia spaniolă o
ramură extrem de importantă, această industrie contribuind pe parcursul anului 2009, potrivit
estimărilor, cu aproximativ 5,7% la creşterea Produsului Intern Brut (PIB). Dintre cele două mari
clase de asigurări, performanţa a înregistrat-o segmentul life, creşterea estimată pentru anul
2009, faţă de anul de referinţa 2008, fiind de 5,8%, totalul primelor brute subscrise de
companiile de asigurare de viata totalizând suma de 28,2 mld. EUR. Faţă de anul 2008, activele
administrate de companiile care lucrează pe acest segment au înregistrat o creştere de 5,6%,
atingând valoarea de 143,8 mld. EUR. De cealaltă parte, segmentul asigurărilor non-viaţă a
înregistrat o scădere de 2,6% (afaceri de 31,7 mld. EUR), principala vinovată fiind clasa
asigurărilor auto, care a înregistrat pentru al patrulea trimestru consecutiv diminuări ale primelor
brute subscrise (subscrieri în scadere cu 5,4%). Celelalte două clase majore de asigurări generale
- de sănătate şi multi-risc - au încheiat anul în creştere, cu plus 5,1% şi, respectiv, cu plus 3,1
puncte procentuale. Dezvoltarea incompletă a industriei româneşti a asigurărilor, ne-a salvat de
data aceasta, în contextul acestei crize mondiale.
38
Problemele pieţei mondiale a asigurărilor, au fost extrem de mari, generate în principal de
legături foarte strânse cu piaţa financiară internaţional şi de expunerile foarte mari, în principal
pe riscuri financiare. Din fericire, pentru noi, apelantă companiilor româneşti pentru riscuri
financiare, a fost foarte mică şi asta ne-a salvat probabil de la falimente în domeniu.
Astfel, anul 2008 a adus evoluţii negative ale asigurărilor de viaţă în ţările dezvoltate, în
timp ce ţările cu economie emergenta afişau un trend clar crescător. Conform raportului anual
Swiss Re, în anul 2008 asigurările de viaţă au înregistrat o scădere de 5,3% în ţările
industrializate şi o creştere de 14,6% în ţările emergente. În anul 2009 însă, au început să fie
impactate şi ţările în curs de dezvoltare. Consideram că România a avut o evoluţie similară
ţărilor din regiune sau chiar o evoluţie superioară acestora, ştiind că Bulgaria a înregistrat o
scădere a primelor subscrise de 12,5%, Croaţia o scădere de 3,17% iar Rusia o scădere de 18%.
În mod cert, structura portofoliului de produse de asigurare de viaţă (traditionale vs Unit-
Linked, protecţie versus economisire sau investiţie) şi, nu în ultimul rând, diferenţele în regimul
fiscal aplicat asigurărilor de viaţă sau prin comparaţie cu restul produselor financiare pot aduce
diferenţieri importante în evoluţia pieţelor de asigurări de viaţă.
CONCLUZII
39
Criza a însemnat, întoarcerea la conceptele de baza ale acestei industrii, la protecţia

financiară personală sau a familiei, beneficiu specific asigurării de viaţă care nu mai este oferit
de nici un alt produs financiar.
În ceea ce priveşte pieţele mature din Uniunea Europeană, s-a observat că cererea
produselor de asigurări de viaţă a rămas pe un curs relativ constant, din moment ce acestea sunt
considerate ca fiind esenţiale din punct de vedere al protecţiei – oricine trebuie să asigure venitul
familial indiferent de situaţie, însă cu atat mai mult, acest lucru este valabil dat fiind faptul
contextului financiar actual al crizei. O diferenţă importantă între piaţa financiară romanească şi
cea a ţărilor europene mai dezvoltate se referă la numărul oamenilor care au încetat să mai
contribuie la poliţele de asigurari. Acest fapt nu a fost la fel de semnificativ pe alte pieţe
financiare din Uniunea Europeană, acolo unde clienţii cunosc importanţa continuării pe termen
lung a poliţelor (cu atat mai mult daca se afla la mijlocul contractului). Din acest motiv,
companiile de asigurări din România ar trebui să-şi asume rolul de informare şi educare a
populaţiei pentru a constientiza importanţa produselor financiare cu componenta de protecţie sau
de economisire, în special în contextul actual. Soluţiile revigorării pieţei asigurărilor, şi nu
numai, ţin de reducerea la centru, a tuturor politicilor şi strategiilor faţă de client.
Găsirea canalelor directe de abordare, apropierea faţă de acestea şi politicile de fidelizare,
ar putea să fie căile de succes pentru redresarea industriei din Uniunea Europeană. Bineînteles,
aceastea se pot face numai printr-o reţea de distribuţie profesionista si dedicată. Nu se exclude
varianta reconversiei profesionale, în acest moment de criza, a specialiştilor din alte domenii mai
afectate, decât industria asigurărilor, care cred că piata românească a asigurarilor, va termina
anul 2010 cu o scădere totală de până în 5 %. Cât despre anul 2011, probabil va avea un trend
uşor crescător faţă de 2009, recuperându-se cel puţin pierderea din acest an.
BIBLIOGRAFIE
40
1. BADEA DUMITRU ş.a. - Asigurările de persoane şi reflectarea lor în contabilitate,
Editura Economică, Bucureşti, 2004
2. BISTRICEANU GH.- Sistemul asigurărilor din România, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
3. BISTRICEANU GH- Lexicon de Finanţe, bănci, asigurări, Vol. I, Editura
Economică, Bucureşti , 2001
4. CIUREL VIOLETA - Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice
internaţionale, Editura AllBeck, Bucureşti, 2000
5. CONSTANTINESCU DAN ANGHEL - Conjunctura pieţei mondiale a
asigurărilor , Editura Bucuresti, 2002
6. CONSTANTINESCU DAN –Tratat de asigurări, Editura Economică, Bucureşti,
2004
7. LUNGU N.C - Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2003
8. ŞEULEAN V., F BARNA- Asigurări comerciale- Editura Mirton, Timişoara, 2000
9. ŞTEFAN CAMELIA - Piaţa internaţională a asigurărilor, Editura Independenţa
Economică, Bucureşti, 1999
10. TĂNĂSESCU E. ş.a, Asigurări comerciale moderne, EdituraAll Beck, Bucureşti.
2007.
11. www.ase.ro
12. www.scribd.com
13. www.swissre.com
*** Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/92/CE din 9 decembrie 2002-

privind intermedierea de asigurări
41

2252dd96483 Piata Asigurarilor Din Uniunea Europeana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2252dd96483 Piata Asigurarilor Din Uniunea Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

.

Piaţa asigurărilor din Uniunea Europeană

CAPITOLUL I. ACTIVITATEA DE ASIGURARE ÎN CONTEXTUL

1.1 Necesitatea şi importanţa activităţii de asigurare

CAPITOLUL II. PIAŢA ASIGURĂRILOR DIN UNIUNEA EUROPENĂ

Capitolul 1. Conceptul teoretic al asigurărilor în economia de

1.1 Necesitatea şi importanţa activităţii de asigurare

Pentru preîntâmpinarea evenimentelor viitoare generatoare de pagube, denumite riscuri,

1.1.2 Conceptul de asigurare

Asigurarea este un mecanism complex şi în consecinţă, greu de definit, ceea ce a făcut ca

1.1.3 Funcţiile şi rolul asigurărilor

De asemenea, o problemă controversată în literatura de specialitate este aceea a definirii

1.2 Elementele tehnice privind activitatea de asigurare şi clasificarea

1.2.1 Elementele tehnice privind activitatea de asigurare

Prima de asigurare: reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului,

Cotele de primă se stabilesc pe baza datelor statistice, folosind metodele şi principiile

(Sursa : Lungu N.C - Asigurările de viaţă şi modernizarea acestora,

1.2.2 Clasificarea asigurărilor

ASIGURĂRI DE VIAŢĂ ASIGURĂRI GENERALE

Asigurări de daune la proprietăţi

Asigurări de sănătate Asigurări de răspundere civilă a mijloacelor de

Asigurări de bunuri în tranzit Asigurarea de pierderi financiare

Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale Asigurări de protecţie judiciară 13

Asigurări de asistenţă turistică

Fig. 1.2. Clasificarea asigurărilor în România conform Legii 32/2000

(Sursa: Ştefan Camelia -Piaţa internaţională a asigurărilor,

6. După sfera de cuprindere teritorială, asigurările se împart în asigurări interne şi

După riscul asigurat:

Fig 1.3 Asigurarea sub aspect economic si juridic

(Sursa :CIUREL V. - Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice internaţionale,

1.3.Reglementari în scopul liberalizării pieţei internaţionale ale asigurărilor

1.3.1 Directivele europene în domeniul asigurărilor de viaţă

Desavârşirea pieţei interne comunitare în sectorul asigurărilor directe de viaţă a făcut

1.3.2 Comitetul European de Asigurari (CEA)

CAPITOLUL 2. PIAŢA ASIGURĂRILOR PE PLAN INTERNAŢIONAL

Acest capitol prezintă caracterizarea piatei de asigurari internaţionale studiind piaţa

2.1 Caracterizarea generală a pieţei internaţională a asigurărilor

Este incontestabil faptul ca in Anglia formele moderne de asigurare s-au dezvoltat

ŢARA VOLUMUL VOLUMUL CREŞTEREA PARTE

Un raport întocmit de Swiss Re Sigma arata ca in Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia şi

Pentru a caracteriza importanţa asigurărilor în economie şi a analiza rolul acestora se

Tabel nr.2.2 Principalii indicatori ai asigurărilor în perioada 2002-2007

Sursa: CEA, European Insurance in Figures, 2008

1. Volumul total al primelor de asigurare incasate exprima dimensiunea pietei

Tabel nr.2.3 Volumul primelor de asigurarea încasate

2004(%) 2005(%) 2006(%) 2007(%)

Sursa: CEA, European insurance in Figures, 1998

Ponderea primelor in PIB

Fig.2.1 Ponderea primelor în PIB

2.3 Ponderile asigurărilor de viaţă şi non–viaţă în cadrul pieţei asigurărilor din

Tabel nr. 2.4 Ponderile asigurărilor de viaţă şi non-viaţă(%) în anii 2002-2007

2002 2003 2004 2005 2006 2007

Sursa: CEA, European insurance in Figures, 2007

Ponderile asigurărilor de viaţă. În mod tradiţional, din motive tehnice şi de administrare a

2.4 Evoluţia pieţei de asigurări în ultimii ani

Dimensiune pieţei asigurărilor este relevată de o serie de indicatori ce o caracterizează.

Tabelul nr.2.5 Volumul primelor totale în anul 2008

Piaţa europeană a asigurărilor înregistrează schimbări rapide şi de consolidare, mai ales

Tabel nr.2.6 Gradul de penetrare a PIB

ŢARA VOLUMUL DE VOLUMUL DE CREŞTEREA

În ceea ce priveşte gradul de penetrare a asigurărilor în PIB, România înregistra, la finele

Criza a însemnat, întoarcerea la conceptele de baza ale acestei industrii, la protecţia

*** Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/92/CE din 9 decembrie 2002-