1

Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

Specializarea: Geopolitică și interferențe sociale și culturale est-europene

Anul II

Dictatura comunistă în România: cauze, ideologie, practici ale guvernării.

Lect.univ.dr.:Viviana Ivlampie

Masterand: Mihai Vlad

Galaţi

2020

Dictatura comunistă în România: cauze, ideologie, practici ale guvernării.

2

Perioada de după al Doilea Război Mondial a fost perioada instaurării comunismului în

întreaga Europă de Est, deci și în spațiul românesc. Romania cunoaste in anii '40 o perioada de
metamorfoza, trecand in doar cativa ani de la un sistem democratic la forme de conducere
autoritare, prin impunerea unui sistem politic total strain de traditiile romanesti. Noul regim
aducea cu sine un sistem de guvernare comunist -importat din Uniunea Sovietica- ale carui valori
de tip sovietic vor guverna de acum inainte viata politica si sociala romaneasca. Consecintele
acestui fapt se vor vedea evident pe parcursul anilor prin faptul, ca va exista o masa de oameni ce
nu se va putea adapta la noile valori sociale aparute dupa evenimentele din august 1944.

Instaurarea regimului comunist în România debutează după lovitura de stat de la 23

august 19441, prin staționarea trupelor sovietice pe teritoriul țării. Acestea au fost instrumentul cu
ajutorul căruia rușii și-au asigurat implementarea totalitarismului de tip stalinist în țara noastră.
Un aport semnificativ în impunerea comunismului în România de către URSS l-a avut și
înțelegerea de la Yalta, din 1945, care a lăsat drum liber manevrelor sovieticilor în România.

Comunismul s-a impus în România treptat. Primul pas în acest sens a fost făcut la 6
martie 19452 prin numirea primului guvern procomunist, prezidat de Petru Groza, un trimis al
sovieticilor. Din acest guvern nu făcea parte, însă, niciun reprezentant al partidelor tradiționale
democratice, PNL și PNȚ, lucru care a stârnit nemulțumirea regelui Mihai.

Următorul pas pentru acapararea puterii politice de către comuniști 3 a fost falsificarea
alegerilor din noiembrie 1946, când comuniștii și aliații lor din Blocul Partidelor Democratice au
manevrat rezultatul alegerilor în favoarea lor, deși PNL și PNȚ erau adevăratele câștigătoare ale
scrutinului. Această mare fraudă electorală, realizată cu concursul URSS, a certificat faptul că
democrația nu mai era o opțiune în România, iar comuniștii erau adevărații stăpâni ai țării.

De la falsificarea alegerilor și până la înlăturarea tuturor adversarilor politici nu a mai fost

decât un pas, care s-a finalizat la 30 decembrie 1947, când regele Mihai a fost silit să abdice,
monarhia constituțională a fost abolită, iar România a devenit republică populară.

Procesul de stalinizare a presupus apariția partidului unic, și anume Partidul Muncitoresc

Român, creat în februarie 1948. Conducătorul PMR era Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care a și
condus România în perioada 1948-1965. Dej a fost cel care a instaurat regimul comunist de tip
stalinist în România, consolidat prin adoptarea celor două constituții comuniste din 1948 și 1952.
Prin aceste constituții, PMR devenea forța conducătoare unică, acesta hotărând folosirea
mijloacelor și metodelor sovietice în organizarea și conducerea țării. Astfel, începând cu 1948, se

1
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în
România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
3

trece la naționalizarea băncilor, fabricilor, impunerea cenzurii, a controlului asupra culturii și

asupra Bisericii, iar între 1949-1962 are loc colectivizarea în agricultură.

Prima etapă a evoluţiei regimului politic comunist în România (1944-1958) a fost definită
de Stefan Fisher-Galaţi ca o perioadă de distrugere forţată a ideologiei naţionale româneşti,
catalogată drept „burgheză”, şi de diminuare a suveranităţii naţionale sub regimul ocupaţiei
militare sovietice4. Aceeaşi etapă a fost descrisă de Michael Shafir ca o perioadă de „acumulare
primitivă a legitimităţii” de către Partidul Comunist 5, iar de către Kenneth Jowitt ca un proces de
„străpungere”, marcat de distrugerea totală de către noile elite comuniste a acelor tipuri de valori,
structuri sau comportamente considerate drept surse potenţiale de rezistenţă, alimentând centre
alternative de putere6.

Perioada de tranziţie de la regimul democrat la regimul comunist (1944-1946), a fost

abordată de numeroşi istorici, care au documentat acapararea puterii politice de către comunişti
prin falsificarea grosolană a alegerilor din 1946, eliminarea şi distrugerea opoziţiei şi a
instituţiilor democrate prin înscenări judiciare20, eliminarea proprietăţii private, politizarea sferei
publice şi instituirea unui sistem de control şi represiune cruntă asupra cetăţenilor, axat pe
principiul luptei de clasă. Numeroase lucrări au documentat îngrădirea libertăţii religioase,
infiltrarea clerului cu agenţi ai poliţiei politice, prigoana abătută asupra Bisericii Greco-Catolice,
subordonarea Bisericii Ortodoxe Române prin presiune, şantaj şi colaborare, arestarea şi
încarcerarea preoţilor recalcitranţi, campaniile de secularizare, restrângere a influenţei Bisericii şi
distrugerea unor lăcaşe de cult7

Deşi în România nu a avut lor un proces de destalinizare, punctul de cotitură în evoluţia

regimului comunist a fost considerat devierea de la cursul politicii externe sovietice, care a avut
loc gradual în perioada 1958-1964. Procesul a debutat în 1958, când trupele sovietice au părăsit
România, şi a continuat în anii următori, culminând în aprilie 1964, când liderii români au
respins „planul Valev” privind diviziunea muncii în cadrul CAER. Ca răspuns la acest plan, care
viza transformarea României în furnizoare de produse agricole pentru ţările comuniste mai
industrializate, guvernul a emis Declaraţia PMR din 21 aprilie 1964, considerată de analişti drept
un document politic naţionalist şi antisovietic. Potrivit lui Robert Farlow, coordonatele principale
ale noii politici externe a României au fost: o politică economică autonomă în CAER, colaborare
militară limitată în cadrul pactului de la Varşovia şi autonomie politică relativă în relaţiile cu
Uniunea Sovietică8.

În anii 1960 şi 1970, agenda de cercetare a regimurile comuniste s-a axat pe paradigma
„modernizării”, un concept hegemonic utilizat pentru a descrie strategia regimurilor comuniste
de a atinge un nivel de dezvoltare economică asemănător cu ţările din Vestul Europei. În general,
4
Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
4

accentul cercetării academice a fost pus pe procesul de industrializare şi urbanizare socialistă, pe

integrarea regională şi pe relaţiile economice dintre blocul socialist şi sistemul economic
capitalist. Numeroşi cercetători au analizat „răspunsul leninist” al elitelor politice comuniste la
dependenţa economică şi legătura cu dezbaterile politico-ideologice care au avut loc pe această
temă în perioada interbelică9.

Între antropologii care au contribuit la studiul regimului communist din anii 1970 din
România îi voi aminti pe Katherine Verdery, Claude Karnoouh, Gail Kligman, Daniel Chirot,
David A. Kideckel, Steven L. Sampson etc 10. Ei au propus o nouă agendă de cercetare axată pe
studierea culturii, a timpului şi a spaţiului, a relaţiilor sociale şi de proprietate şi a identităţii
naţionale, utilizând noi perspective teoretice şi metodologice. Antropologii au evidenţiat de
asemenea necesitatea accesului direct la texte fundamentale care să fie studiate în contextul
social şi intellectual local, printr-o cercetare de lungă durată „pe teren”15. Ei au criticat „modelul
totalitar” de percepţie a societăţii comuniste, care presupunea dependenţa totală a vieţii locale
faţă de centru, precum şi omnipotenţa organelor de partid şi de stat, evidenţiind în schimb
practicile de dominaţie şi de dispersie şi negociere a puterii la diferite nivele locale şi regionale.
Pe termen lung, această disciplină a dat naştere unei noi agende de cercetare îndreptate spre
studiul interdisciplinar al societăţii.

Principalele trăsături ale sistemului comunist din România 11, care îl califică drept un adversar
categoric al principiilor democratice, au fost următoarele elemente:

I. domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare“.

Dictatura PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost
consfinţită în toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989. Au fost interzise şi
distruse partidele istorice, precum şi toate organizaţiile care menţineau vie posibilitatea opoziţiei
în raport cu despotismul comunist. Primul experiment de „democraţie populară”, deci dictatura
nelimitată de nici o lege pe teritoriul istoric al României, a fost impunerea regimului bolşevic în
Basarabia şi Bucovina de Nord în perioada de după ultimatumul sovietic din iunie 1940.

II. distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin atomizare şi

dispariţia oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale. represiunea generalizată şi

rolul central al poliţiei secrete (Securitatea). Pentru sistemul intrat în transă, nu mai conta
numărul victimelor: ideologia luptei de clasă, aflată în chiar inima proiectului de inginerie
socială marxist-leninistă, justifică lichidarea unor întregi categorii sociale. În perioada
stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a creat un întreg univers concentraţionar. A existat
însă o rezistenţă reală, mai ales în prima perioadă, inclusiv sub forma mişcărilor de partizani.
Teroarea mai subtilă, mai degrabă preventivă, de după 1964, nu a însemnat nicicum o îmblânzire
9
Şerban Orescu, Ceauşismul. România între anii 1965 şi 1989, Bucureşti, Editura Albatros, 2006.
10
Ibidem.
11
Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006.
 5

a regimului, ci doar utilizarea unor metode mai puţin şocante şi crude de control al populaţiei.
Securitatea a fost aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi criminală de la începutul şi până la
sfârşitul ei.

III. propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii (Direcţia Generală a

Presei şi Tipăriturilor şi, din 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) asupra mijloacelor
de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării generalizate.

IV. îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de revoluţionare,

în fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”. La acest capitol trebuie
accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al şcolilor de partid, al organelor de
presă („Scânteia”, „Lupta de clasă”, apoi „Era Socialistă”), al Editurii PMR (apoi Editura
Politică) şi al secţiilor CC al PCR care „îndrumau” activităţile ideologice.

V. distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar, ultra-centralizat

al economiei planificate. În prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în favoarea URSS.
Pe parcursul întregului experiment, s-au plătit costuri colosale legate de impunerea unui model
economic ineficient şi finalmente falimentar.

VI. lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii

proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenclatura), exercitată prin utilizarea
celor mai brutale metode teroriste. Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în esenţa sa un
stat bazat pe teroare, directă sau indirectă, punitivă şi/sau profilactică, iar justiţia a avut ca scop
camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar.

VII. atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin colectivizarea

forţată, prin „noua revoluţie agrară” lansată în octombrie 1981 şi prin experimental sistematizării
satelor.

VIII. controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de toate

procuratura, miliţia, armata, grănicerii.

IX. controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a durat până la

căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din 10
şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice” din 1982.

X. o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963. Autonomia

6

politicii externe româneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic, ci a
servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui
Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea.

Unul din scopurile centrale ale regimului a fost anihilarea oricărei forme de opoziţie,
rezistenţă şi disidenţă. Chiar în perioada de relativă de-radicalizare a regimului, agresivitatea sa
în raport cu contestatarii reali sau potenţiali a rămas neschimbată. Mai întâi s-a recurs la
criminalizarea partidelor democratice şi a oricărei forme de rezistenţă din partea intelectualităţii,
sindicatelor neînregimentate, studenţilor şi intelectualilor. Numărul victimelor acestor înscenări
este enorm.

Cultele religioase au fost prigonite fără milă. Biserica Greco-Catolică a fost suprimată în
1948, iar cea Romano-Catolică a fost împinsă la limita legalităţii. Biserica Ortodoxă, lipsită de
sprijin moral şi material din exterior, prin ierarhia sa de după 1948, a putut fi adusă mai uşor sub
controlul puterii totalitare, în pofida faptului că foarte mulţi preoţi au fost arestaţi, condamnaţi,
întemniţaţi şi chiar ucişi. Regimul a dus de asemenea o luptă sistematică şi intensă împotriva
Bisericilor protestante şi neoprotestante. Lupta se dădea pentru controlul sufletului şi minţii, iar
religia, numită de Marx „opiu pentru popor”, trebuia discreditată şi abolită. În perspectiva
construcţiei societăţii comuniste, religia urma să dispară, asemeni mult-hulitei proprietăţi private.

Condamnarea comunismului este o obligaţie morală, intelectuală, politică şi socială. Tot

astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate de istorie românească a secolului douăzeci este
indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trait părinţii lor.
Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei. Nu se pune nicicum problema
culpabilizării colective. Ceea ce contează este să învăţăm din acest trecut, să înţelegem cum a
fost posibil acest experiment şi să ne despărţim de el cu compasiune pentru victime.

Bibliografie
Orescu, Şerban, (2006), Ceauşismul. România între anii 1965 şi 1989, Bucureşti, Editura
Albatros.

Rădulescu-Zoner Şerban, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului

comunist în România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995.

*** (2006), Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România:
Raport final, Bucureşti.