Anastasie Crimca –ctitor de spital

Viaţa şi activitatea mitropolitului Anastasie Crimea au făcut de multe ori obiectul unor
studii, în care s-au cercetat diverse aspecte, în legătură fie cu ctitoria de la Dragomirna, fie cu
şcoala de miniaturistică pe care a patronat-o.
Problema asistenţei sociale în Moldova medievală deşi a fost studiată în general în
două mari lucrări bine cunoscute, rămâne totuşi în atenţia oamenilor de specialitate în măsura
în care noi documente sunt descoperite.
Este ştiut în deobşte din ceea ce s-a scris până acum că, îngrijirea sănătăţii în regimul
feudal privea pe individ personal chiar atunci când el se bucura de privilegii ori de o situaţie
economică bună.
Cui îi este străin faptul că voievozii noştri aveau la curtea domnească medici chemaţi
de peste hotare, care îi îngrijeau pe ei şi familiile lor ?
In secolul al XV=lea, Iliaş voievod fiul lui Alexandru cel Bun a trimis la Braşov pe
fiul unui croitor pentru a se pregăti în meşteşugul bărbieriei.
Ştefan cel Mare avea în anul 1460 la curtea sa un bărbier genovez cu numele Ioan, iar
după ce a fost lovit de schijă în anul 1462 la asediul Chiliei, un bărbier din Buda îi îngrijea
rana.
La 1475, după eforturile făcute la bătălia de la Vaslui, redeschizându-i-se rana, a fost
adus de la Veneţia medicul Matei Muriano, pe care l-a plătit cu 100 galbeni), iar la 1502
pentru acelaşi motiv îl îngrijeau patru medici.
În secolul al XVI-ea Petru Rareş, el însuşi „medic şi filosof învăţatˮ, - după mărturia
călătorului rus Peresvetov care a fost pe la Suceava, oferea unui medic de la Bistriţa suma de
5000 de aspri şi doi cai buni ca să vină la curtea sa.
După el, voievozii Alexandru Lăpuşneanu, bolnav de ochi, Despot şi Petru Şchiopu
aveau la curtea lor mediei străini, italieni şi germani
Boierii, dacă nu aveau medici în mod permanent pe la curţile lor, angajau - atunci când
erau siliţi de împrejurări - persoane pregătite în domeniul medicinei pe care le plăteau.
O informaţie precisă în acest sens o avem într=un document inedit din 6 martie 1587.
In toamna anului 1584 năvălind cazacii în Moldova, hatmanul Melentie Balica, ctitorul
mănăstirii Balica din Iaşi, a fost atât de grav rănit în lupte încât la Braşov, unde se căutau
probabil medicamente pentru el, a circulat svonul că, chiar ar fi murit.
Pentru îngrijirea lui, Ieremia Movilă, pe atunci mare vornic al ţării de sus, cumnat cu
Melentie Balica hatmanul, a adus pe o mătuşă a sa care a primit în schimbul asistenţei
acordate o ţigancă.
„Scriem, precizează Ieremia Movilă, că atunci când au intrat cazacii în ţara domnului
nostru au împuşcat pe fratele nostru pan-Balica hatman, iar cneaghinei nu i s-a întâmplat
nimic, căci era în Ţara Leşească. Iar noi am trimis şi am adus pe această mătuşă a noastră
Vârtăneasa din Cerni, de l-a îngrijit şi l-a căutat pe domnia sa. Iar Balica i-a dăruit o ţigancă,
Ciorcusaˮ.
Din acest document se poate vedea că în familia Movileştilor erau persoane care își
însuşiseră secretele artei de a vindeca boli. Şi aceasta va fi fost probabil în fiecare familie de
boieri.
În ce priveşte asistenţa medicală pentru poporul de jos sau sărăcimei, cum se spune în
documente celor obidiţi, ea era lăsată, atât la oraşe cât şi la sate pe seama Bisericii. Din
veniturile cu care era înzestrată biserica în Evul Mediu, pe lîngă întreţinerea şcolilor şi
profesorilor călugări care erau în acelaşi timp doctori ai sufletelor şi ai trupurilor, o parte erau
repartizate şi întreţinerii de bolniţe. In mod deosebit această sarcină cădea asupra mănăstirilor
atât în Orient cât şi în Occident. De altfel, în apus şi astăzi multe spitale sunt în incinta
mănăstirilor.
În Ţara Românească cel dintâi spital a fost înfiinţat de către Vladislav voievod în anul
1523 lângă mănăstirea de la Curtea de Argeş.
Ştefan cel Mare a dăruit anual spitalului de la Muntele Athos, de pe lângă mănăstirea
Zografu, cu hramul Sf. Gheorghe, suma de 500 aspri.
Dar despre organizarea unui spital în Moldova de către marele voievod nu se
menţionează în nici un document. Se ştie numai că el a organizat pe săracii din Iaşi în anul
1480 de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Mănăstirile moldoveneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea nu ne-au păstrat registre
de felul cum funcţionau unele spitale organizate în incinta lor deoarece registrele nu erau
socotite de mare valoare, aşa cum erau privilegiile domneşti prin care ele intrau în posesiunea
veniturilor de prin satele dăruite de domnie. Dar faptul că toate spitalele din Moldova apar în
oraşe pe lângă mitoacele mănăstirilor ne îndreptăţeşte să credem că obiceiul de a fi create pe
lângă mănăstiri şcoli şi spitale, era un obicei păstrat în tradiţie din generaţie în generaţie.
Când se iscau epidemii cum erau ciuma sau holera şi medicii de prin oraşe şi mănăstiri
nu izbuteau să le stăvilească, voievozii aduceau și medici de peste hotare. Aşa a făcut
Alexandru Lăpuşneanu la 1560, când a adus de la Braşov un medic spre a căuta de nevoile
cetăţenilor atinşi de ciumă. Tot acest voievod se îngrijeşte de sănătatea publicului din Iaşi
când înfiinţează la 19 mai 1564 un feredeu.
 Cu toate acestea nici în secolul al XVI-lea nu avem ştiri documentare despre
funcţionarea vreunui spital în Moldova. Abia la începutul sec. al XVII-lea documentele ne
dau ştiri despre existenţa unor medici moldoveni în Iaşi şi Târgul Trotuş, ceea ce presupune
existenţa unei organizări sanitare pentru poporul de jos în aceste oraşe. Intr-un document din
l604 aflăm că la Suceava în faţa lui Ieremia Movilă se judecau Tudosca din Tîrgul Suceava cu
Tudor bărbierul din Iaşi cumnatul ei pentru nişte dughene şi vii din Iaşi.
Tot în Iaşi la 30 mai 1620 asista ca martor la vînzarea unei vii din Valea Cozmoaiei şi
la zălogirea unei părţi din Fărloieşti, bărbierul Albul din Iaşi.
Din documentul din 12 aprilie 1625 ne arată că la Trotuş, oraş cu 12 pârgari, unde
locuiau muncitorii de la ocnele de sare din apropiere se afla vraciul Arhip, deci un medic, care
este stăpânul unei prisăci.
Menţionarea acestor bărbieri care probabil erau medici şi a unui vraci dovedeşte
prezenţa unui corp sanitar pentru a acorda asistenţa medicală populaţiei şi îndreptăţeşte
presupunerea că erau la Iaşi şi Trotuş mici spitale. Documente care zac poate încă prin cine
ştie ce arhivă ne vor dovedi aceasta pe viitor.
Dar dacă pentru oraşele Iaşi şi Trotuş nu putem afirma cu certitudine existenţa acestor
spitale, avem în schimb informaţii sigure despre existenţa a două spitale înfiinţate la începutul
secolului al XVII-lea de mitropolitul Anastasie Crimea.
Până acum se cunoştea numai activitatea literară şi artistică a acestui mare ierarh
moldovean, înfocat duşman al închinării mănăstirilor la Locurile Sfinte. O analiză mai atentă
însă a documentelor ne scot la iveală şi o nouă mare calitate a acestui mitropolit. Este vorba
de activitatea socială care s-a manifestat prin crearea a două spitale : unul la mănăstirea
Dragomirna, ctitoria sa şi al doilea la Suceava unde era mitropolia ţării.
În satul Dragomireşti la 12 km nord-est de Suceava, dăruit de Petru Şchiopul diacului
Ilea Crîmcovici la 12 aprilie 1587, se afla în secolul al XVI-lea o bisericuţă veche de lemn
având hramul Sf. Ioan Bogoslovul. La anul l600, Anastasie Crimea, acelaşi Ilea Crîmcovici
diacul, ales episcop de Rădăuţi, sub efemera domnie a lui Mihai Viteazul şi depus de Ieremia
Movilă mai apoi, se retrage la Dragomireşti, în satul natal şi începe pe cheltuiala proprie o
nouă clădire în curtea bisericii. Meşterul Dima adus de el, a izbutit să termine numai într-un
an de zile această clădire care a fost dintr-un început plănuită spre a înlocui vechea biserică de
lemn.
Anastasie Crimca i-a pus noului locaş tot hramul Ioan Bogoslovul, pe care l-a avut
vechea biserică de lemn, dar a adăugat şi pe acela al Sfântului Prooroc Ilie, nume pe care l-a
purtat el în mirenie şi al dreptului Enoh. În această clădire a întemeiat el la l602 un spital,
cunoscut sub numele de bisericuţa bolniţă. Dintr-un document emis de Ştefan Tomşa voievod
la 26 martie l602 se poate constata că în această curte existau două biserici chiar după
părăsirea bisericii de lemn: Mănăstirea „nou zidită Dragomirna, unde este hramul Pogorârea
Sf. Duh şi bisericuţa bolniţă denumită biserica cea mică, unde este hramul Sfântului şi
slăvitului Ioan Bogoslovul şi Sfântului Prooroc Ilie şi dreptul Enohˮ.
Biserica cea mare cu hramul Pogorârea Sfântului Duh a fost începută de Anastasie
Crimea, stăpânul satului Dragomireşti, numai cu ajutorul bănesc al rudei sale Lupul Stroici
mare logofăt, de la care probabil a şi învăţat să scrie. Biserica actuală a mănăstirii Dragomirna
cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, „una din cele mai frumoase în Romînimeˮ cum o
consideră N. Iorga, a fost începută probabil în l602, îndată după zidirea bisericuţei bolniţe. In
orice caz ea era gata ca zidărie la 4 septembrie l605 când Lupul Stroici îi dăruia multe sate cu
mori şi vii la Cotnari. Interiorul ei a fost, terminat însă abia după ce Anastasie Crimca a ajuns
episcop de Roman între, anii l606-1608. Ca mitropolit al Moldovei între anii l608-1616 el nu-
şi putu continua opera socială începută timp de trei ani fiind depus de Radu Mihnea (1616-
1619), care îşi aduse omul său din Ţara Românească. Îndată însă ce reveni în scaun, la 1619,
domnia lui Gaşpar Graţiani, Anastasie Crimca a zidit un spital în oraşul Suceava alături de
locul domnesc unde se făcea târgul, în apropiere de casele lui Fealtin Sas.
Din documentele publicate de dr. V. Gomoiu şi dr. Pompei Gb. Samarian nu
cunoaştem nimic referitor la înfiinţarea şi funcţionarea acestui spital socotit de noi cel dintâi
spital din Moldova.
În cunoscuta sa lucrare, dr. Samarian a publicat un document emis de Gaşpar Graţiani
la 17 mai 1619, în care voievodul dăruia mitropolitului Anastasie Brîncovici (sic)? un loc
domnesc în Suceava ca să facă spital. „Adică ne-am milostivit - spune Gaşpar Graţiani, - şi
am dat părintelui şi rugătorului nostru Kir Anastasie Brîncovici (sic) şi mitropolitului Sucevii,
un loc în mijlocul târgului nostru Sucevii, din locul domnesc din sus de unde se face târgul,
împotriva caselor lui Fealtin Sas, ca să facă acolo pe acel loc spital întru numele Domnului, ca
să fie pentru cei săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţi care vor fi, să se odihnească toţi
acei acolo într-acel spitalˮ.
Acestui document i se putea contesta autenticitatea pe drept cuvânt, de către oamenii
de specialitate, pentru că nu i se cunoaşte fondul de unde provine, manuscrisul lui V. A.
Urechia la care trimite Samarian neformând o dovadă sigură şi apoi pentru că în el se vorbeşte
de un mitropolit Brîncovici, necunoscut de către istoriografie în Moldova.
Dar chiar dacă ar fi fost găsit originalul - din care s-ar fi putut dovedi că Samarian ori
Ureche a transcris greşit - Brîncovici în loc de Crîmcovici, documentul are în cuprinsul lui
numai menţiunea daniei unui loc pentru spital. Ori dacă n-ar fi fost omul care să depună
osteneală şi cheltuiala pentru a se face aşezământul, documentul ar fi rămas abia un început de
probă scrisă pentru intenţia lui Gaşpar voievod.
Astăzi însă după publicarea de către Academia R. P. R. a colecţiei de documente
privind Istoria României, Vol. A. Moldova, se pot aduce noi probe documentare prin care nu
numai că se validează autenticitatea documentului contestat, dar se poate dovedi că acest
spital a fost zidit şi a funcţionat chiar.
Altfel, în documentul publicat de Samarian se menţionează că locul domnesc dăruit se
află lângă casele lui Fealtin Sas. Ori din două documente din aceeaşi epocă se poate stabili că
acest sas trăia în Moldova la acea vreme.
Dintr-un zapis de judecată de la Cotnari, din 30 septembrie 1612, Fealtin Sas
negustorul neamţ care-şi avea casele în Suceava, era soltuz la Cotnari, adică judecător.
Dintr-un alt document, dat de Ştefan Tomşa voievod la 19 mai 1623, se constată că
Fealtin Sas, judecătorul orăşenilor din Cotnari, era chiar «gazda» domnului şi primea din
partea acestuia un privilegiu pentru a stăpâni o moară şi o povarnă pe pârâul Buhainţilor.
Potivit acestor două mărturii trebuie să admitem că documentul din 17 mai 1619 pentru
locul de spital, (cu toată transcrierea lui greşita Brîncovici în loc de Crîmcovici de către
Samarian) a fost emis de Gaşpar voievod. Dar cu aceste probe se poate afirma numai că
domnul ţării a putut da un loc pentru spital fără ca aşezământul să se fi putut clădi.
Spre a dovedi că în adevăr, în Suceava, mitropolitul Anastasie Crimca a clădit spitalul
pentru care i se dăruise un loc domnesc de către voievod, ne vine în sprijin un alt document.
La 13 aprilie 1620 Gaşpar Graţiani voievod judecând o pricină pe care mitropolitul
Anastasie Crimca o avea cu moştenitorii averilor donate de către unii ctitori mănăstirii
Dragomirna, spune că atunci „când am venit domnia mea în ţară, la domnie am avut multă
cheltuială cu acel agă care a venit cu schiptrul domniei mele şi pentru haraci, căci l-a cerut
domniei mele dintr-o dată. Şi am găsit domnia mea această ţară foarte saracă şi strîmtorată,
una pentru multe oşti care au călcat-o în fiecare an, altă iarăşi pentru dabile. Atunci am luat
domnia mea şase sute ughi de la părintele rugătorul nostru Chir Anastasie Crîmcovici
mitropolit de Suceava, şi i-au dat pentru trebuinţele ţării, pe unde a fost nevoie de baniˮ.
Cu această, ocazie el îi întăreşte mănăstirii Dragomirna toate satele, viile şi ţiganii şi-i
dăruieşte în plus un vad de moară pe râul Suceava mai jos de satul Buninţi, care acest sat este
al sfintei mănăstiri.
Însă de la această moară să aibă grijă - preciza domnul - să dea la bolniţă, la săracii din
târgul Suceava, cât va fi voia egumenului, căci aceea bolniţă, a fost făcută în numele lui
Dumnezeu de ctitorul sfintei mănăstiri, părintele şi rugătorul nostru chir Anastasie Crîmcovici
mitropolit de Suceava.
Comparând acest document cu cel reprodus de Samarian se poate constata că numele
mitropolitului este Anastasie Crîmcovici şi nu Brîncovici şi că în adevăr, pe locul dăruit spre a
se înfiinţa un aşezământ pentru săraci, planul voievodal a devenit în mâna marelui ierarh o
realitate: spitalul a fost construit.
Dacă mai confruntăm şi datele, cea din 17 mai 1619, privind dania locului cu aceasta
din urmă din 13 aprilie l620 privind dania uiumului de la moara de pe Suceava către spitalul
din Suceava, putem conchide că harnicul şi evlaviosul mitropolit a clădit spitalul pe cheltuiala
sa şi a mănăstirii Dragomirna în mai puţin de un an de zile.
Iată-ne deci, în faţa celor dintâi spitale cunoscute documentar în istoria Moldovei-
bolniţa de la Dragomirna din l602 şi spitalul din Suceava din anul 1620, ambele opera
mitropolitului Anastasie Crimca.
Din cele arătate mai sus, s-a putut vedea clar, cum, pe lângă informaţiile privind
medicii angajaţi de voievozi pentru îngrijirea sănătăţii lor şi a familiilor lor, date noi au fost
aduse în legătură cu medicii care existau pe lângă curţile boiereşti, cum era acea mătuşă de la
Corni a lui Ieremia Movilă, care a îngrijit rana mortală provocată de glonţ hatmanului
Melentie Balica, ctitorul mănăstirii Balica din Iaşi.
Afară de existenţa acestor persoane pregătite în familiile boiereşti am putut constata şi
medici moldoveni locuind prin târguri, destinaţi să îngrijească de sănătatea orăşenilor şi
muncitorilor de prin târgurile Moldovei cum erau Bărbierii Tudor şi Albu la Iaşi ori vraciul
Arhip la Tg. Trotuş. Prezenţa lor în oraşe presupune, fără îndoială, şi existenţa unor case de
îngrijire a sănătăţii publice şi de spiţeri.
Mai important decât aceste informaţii însă sunt datele necunoscute celor ce au făcut
cercetări asupra istoriei medicinei în Moldova în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea privind
cele două spitale: unul zidit în l601-1602 la mănăstirea Dragomirna şi altul în Suceava
construit pe loc domnesc, lângă casele lui Fealtin Sas, de mitropolitul Anastasie Crimca pe
cheltuiala mănăstirii de la Dragomirna şi a sa, pentru săracii din tîrgul Suceava.
Spitalul lui Crimca exista, încă, la 1641, când l-a văzut misionarul catolic Pietro
Diodato Baksic: „În piaţă, în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci,
dar nu este prea mare”. Identificarea nu ridică - după părerea noastră - nici o problemă, căci
„mijlocul târgului”, din dania lui Gaspar Graţiani, este, desigur, acelaşi lucru cu piaţa din faţa
palatului domnesc. Ctitorirea acestui spital la Suceava mărturiseşte - pe lângă dorinţa lui
Anastasie Crimca de a veni în ajutorul celor bolnavi şi săraci - puternicul ataşament pentru
oraşul său natal.