Sunteți pe pagina 1din 40

TEMATICĂ:

1.AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE


2.ROLUL ÎNTREPRINDERII ÎN SOCIETATE
3. ÎNTREPRINDEREA – AGENT ECONOMIC
4.TIPOLOGIA ÎNTREPRINDERILOR
5. FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
6. CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
7. MEDIUL ŞI INFLUENŢA ACESTUIA ASUPRA ÎNTREPRINDERII
7.1. Consideraţii teoretice privind mediul ambiant al firmei
7.2. Mediul extern
7.4. Mediul internaţional actual
7.5. Influenţa mediului asupra întreprinderii

1
1. AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Activitatea economică reprezintă un gen de activitate umană prin care se urmăreşte


satisfacerea, directă şi indirectă, a trebuinţelor de bunuri şi servicii.
Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi organizatorice, cunoscute sub
denumirea de subiecte economice (subiect de proprietate, actor economic, agent economic,
întreprinzător). Indiferent de modul în care este interpretat, agentul economic este o persoană sau un
grup de persoane fizice şi/sau juridice care participă la viaţa economică, îndeplinind funcţii
asemănătoare. Potrivit metodologiei internaţionale, în economia de piaţă modernă există şi se
manifestă următorii agenţi economici: firmele (întreprinderile), menajele (gospodăriile),
administraţiile (publice sau private), străinătatea (restul lumii).
Firmele sunt agenţi economici – particulari, publici, mixti – care au ca funcţie principală
producţia de bunuri şi servicii în scop de câştig (profit). Activitatea firmelor presupune cumpărări
de factori de producţie (intrările) şi vânzări de bunuri şi servicii (ieşirile). Intrările şi ieşirile pe care
le antrenează activitatea firmelor generează două categorii de fluxuri:
- de la menaje spre firme circulă acele elemente necesare producţiei de bunuri şi servicii
(munca, capitalul, natura, abilitatea întreprinzătorului). Pentru firme, aceste intrări antrenează
cheltuieli, determinate de plata serviciilor pe cvare le prestează factorii de producţie cumpăraţi. De
asemenea, în aceste cheltuieli, firmele mai includ şi impozitele şi taxele percepute de stat;
- de la firme spre menajele private şi de stat circulă bunurile şi serviciile care sunt destinate să
satisfacă trebuinţele acestora. Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri, care sunt expresia
monetară a preţurilor pentru bunurile şi serviciile cumpărate de menaje şi guvern, la cere se adaugă
şi subvenţiile de exploatare care vin de la guvern, sub forma transferurilor.
În raport de finalizarea scopului propus – maximizarea profitului – firmele îşi autoreglează
intrările şi activitatea, conform principiului conexiunii inverse.
Fluxurile de intrări se concretizează în cumpărări de factori de producţie de la menaje,
venituri provenite de la menaje şi guvern – pentru bunurile şi serviciile vândute – şi sub forma
transferului de la guvern, de genul subvenţiilor de exploatare.
Fluxurile de ieşiri îmbracă forma vânzărilor de bunuri şi servicii către menaje şi guvern, şi a
cheltuielilor către menaje – pentru serviciile factorilor de producţie (salarii, rentă, dobândă,
dividende) – şi către guvern, sub forma impozitelor, şi taxelor percepute de acestea.
Fluxurile către şi de la firme, de factori de producţie şi de servicii se numesc fluxuri reale, în
timp ce fluxurile de venituri şi de cheltuieli antrenate de acestea formează fluxurile monetare.
Menajele private (gospodăriile) sunt orice persoană sau grup de persoane care trăiesc sub
acelaşi acoperiş şi funcţionează ca o unitate economică. În calitatea de subiect economic, menajele

2
furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele acest flux
antrenează obţinerea de venituri, care pentru firme sunt cheltuieli. Totodată, menajele sunt
principalul cumpărător de bunuri şi servicii de consum oferite de firme, efectuând pentru acestea
cheltuieli, care pentru firme, sunt venituri.
Menajele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii, ajutor de neocupare etc., şi
plătesc guvernului impozit pe venituri, pe patrimoniu etc.
Deci, menajele joacă un dublu rol în cadrul circuitului economic: sunt furnizorul de bază al
tuturor factorilor de producţie pentru desfăşurarea activităţii economice şi, totodată grupul majoritar
de cumpărători din economie.
Fluxul de ieşiri se concretizează în flux de resurse – factori de producţie de la menaje către
firme şi guvern şi un flux de cheltuieli către firme – pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi către
guvern sub formă de transferuri de genul impozitului pe venituri patrimoniu etc.
Fluxul de intrări este format din fluxul de bunuri şi servicii provenite de la firme şi un flux
de venituri: de la firme – pentru serviciile factorilor de producţie şi de la guvern – pentru serviciile
furnizate şi sub forma transferurilor guvernului către menaje – pensii, ajutor de neocupare etc.
Administraţiile, caracterizează acel agent economic care, în esenţă îndeplineşte funcţiile de
redistribuire a venitului naţional, cu ajutorul serviciilor prestate. Veniturile administraţiilor provin
din prelevările cu caracter obligatoriu asupra veniturilor altor agenţi economici.
Administraţiile cuprind:
- administraţiile publice (ministerele, colectivităţile locale de stat, instituţiile de învăţământ
public, partidele politice)
- administraţiile private care funcţionează pe bază de cotizaţii sau pe bază de subvenţii
(securitatea socială, casele de pensii suplimentare).
În această categorie se include şi statul, ca distribuitor de servicii nonmarfare celorlalţi
agenţi economici – învăţământ public, jusiţie, infrastructură publică rutieră, portuară, aerodromuri
etc.
Guvernul (instituţiile publice) se consideră a fi subiect economic deoarece produce bunuri
publice colective, care sunt puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici, fără un contraserviciu.
Folosirea acestor bunuri colective este legată de funcţionarea şcolilor, întreţinerea şoselelor, a
parcurilor etc. Pentru finanţarea unor astfel de bunuri publice, cea mai mare parte a surselor o
formează impozitele, contribuţiile sociale etc. În timp ce folosirea bunurilor economice private
produse de firme presupune cumpărarea lor, folosirea bunurilor publice, în general, nu presupune un
contraserviciu, ele sunt indivizibile. Pentru a putea să pună la dispoziţia societăţii bunurile necesare,
guvernul cumpără de la menaje factori de producţie şi de la firme bunuri economice, fapt ce
antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o serie de transferuri pe care guvernul la

3
face către firme şi menaje. Pentru a realiza aceste fluxuri de cheltuieli, guvernul antrenează un flux
de venituri sub formă de impozite directe şi indirecte, de la firme şi impozite personale de la
menaje.
În cadrul guvernului, fluxul de intrări cuprinde cumpărarea de la menaje şi firme, de factori
de producţie, de bunuri şi sevicii şi obţinerea de venituri sub forma impozitelor directe şi indirecte –
de la firme şi a impozitelor personale de la menaje.
Fluxul de ieşiri al guvernului este format din bunurile publice colective puse la dispoziţia
celorlalţi subiecţi economici, fără un contraserviciu şi din cheltuieli sub forma transferurilor către
firme şi menaje şi a cheltuielilor pentru cumpărarea factorilor de producţie, bunuri şi servicii de la
menaje şi firme.
Străinătatea este expresia unui agent economic ce provine din existenţa unor
interdependenţe între diferitele economii naţionale, în cadrul economiei mondiale. În calitate de
subiect economic, străinătatea generează fluxuri de factori de producţie, de bunuri şi servicii pentru
activitatea internă a fiecărei economii naţionale. Un asemenea flux presupune un flux de venituri şi
cheltuieli, ca şi fluxuri financiare internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt generate de activitatea pe
care o desfăşoară agenţii economici naţionali în străinătate şi agenţii străini pe teritoriul ţării, de
operaţiunile de import-export, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi.
Se consideră că există şi un gen aparte de agenţi economici care au rolul de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici. Este vorba de instituţiile de credit, şi de asigurări, din
care fac parte toate băncile, inclusiv banca centrală de emisiune, companiile de asigurări etc.
În cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se creează între agenţii
economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.
Desfăşurarea activităţii economice în cadrul fiecărui sistem economic comportă decizii
individuale ale tuturor agenţilor economici. Acesta sunt legate de modalităţile prin care obiectele
activităţii economice (factori de producţie, bunuri economice, servicii şi creanţe) trec de la un agent
economic la altul, cunoscute sub denumirea de tranzacţii.
Fiecare tranzacţie, ce are loc între agenţii economic, este în legătură cu cel puţin una din
activităţile cunoscute: producţia, consumul, formarea patrimoniului şi acordarea sau primirea
de credite.
Pentru fiecare tranzacţie este necesar să se asigure evaluarea într-o anumită unitate
monetară, datarea, adică încadrarea într-o perioadă de timp, şi localizarea, adică stabilirea ei în
spaţiul economic al unei economii naţionale sau în afara acesteia.
Baza evaluării rezultateloe activităţii economice o formează tranzacţiile de piaţă. În afara
acestora, mai sunt şi tranzacţii care nu se realizează prin intermediul pieţei, numite tranzacţii
presupuse (fictive sau invizibile). În acelaşi timp, tranzacţiile mai pot fi unilaterale şi bilaterale.

4
Cele unilaterale prezintă transferuri de factori de producţie, bunuri, servicii sau creanţe, fără
contraserviciu. În cazul tranzacţiilor bilaterale, transmiterii de factori de producţie, bunuri servicii şi
creanţe îi corespunde o transmitere corespunzătoare, un contraserviciu.

2. ROLUL ÎNTREPRINDERII ÎN SOCIETATE

Întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a oricărei ţări, în determinarea


potenţialului acesteia, întrucât la acest nivel se crează substanţa economică. De costurile cu care se
obţin produsele şi serviciile, de calitatea acestora şi de capacitatea întreprinderilor de a comercializa
profitabil, depind în realitate puterea economică şi nivelul de trai al unei ţări.
Într-o societate industrializată, întreprinderea este considerată, pe drept cuvânt, principalul
producător de bogăţie. Deşi unanim recunoscut, acest rol este privit în mod diferit, în funcţie de
tipul de analiză economică efectuată.
Astfel, acest rol, poate fi analizat:
- într-o optică naţională, macroeconomică, urmărind să clarifice în ce măsură participă
întreprinderea la producţia naţională, la venitul brut;
- la nivelul întreprinderii, într-o optică microeconomică, urmărind să clarifice cum
poate întreprinderea (adică proprietarul acesteia de fapt) să maximizeze venitul obţinut din vânzarea
producţiei;
- într-o optică mai recentă, optica mezoeconomică care nu este altceva decât o analiză
intermediară între microeconomie şi macroeconomie. Ea îşi propune să determine cum se poate
maximiza venitul obţinut în cadrul unei industrii, în cadrul unei regiuni sau a unui grup de
întreprinderi.
Deci, dacă sintetizăm cele afirmate anterior, obţinem următoarele informaţii: abordarea
macroeconomică are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării bogăţiei naţionale;
microeconomia are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării venitului proprietarilor
întreprinderilor iar mezoeconomia are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării venitului obţinut
în industrie, într-o regiune sau de către un grup de întreprinderi.
Starea de sănătate a întreprinderilor influenţează mediul extern în ambele sensuri posibile: al
evoluţiei sau al involuţiei.

Întreprinderile competitive contribuie pe de o parte la dezvoltarea regiunii din care fac parte, în
acelaşi timp producând efecte benefice pentru angajaţii proprii şi pentru colaboratori, clienţi şi
furnizori.

5
Întreprinderile care din diferite motive nu se adaptează – fie nu şi-au ales bine produsele şi în
consecinţă nu există cerere pentru acestea, fie au supraestimat cererea, fie nu şi-au fundamentat
segmentul de piaţă căruia i se adresează, fie produsele nu sunt competitive atât din punct de
vedere al calitătăţii cât şi al preţului – vor atrage un declin al întregului mediu în care acţionează.

Responsabilitatea pentru calitatea mediului extern este deci nu numai a statului care prin
reglementări creează cadrul de desfăşurare al activităţii economice, dar şi al fiecărei
întreprinderi, care printr-o activitate ineficientă afectează personalul angajat, partenerii de afaceri
şi existenţa proprie generând în final o risipă de resurse.

Mai mult, întreprinderea are şi o responsabilitate socială prin locurile de muncă pe care le
creează. Apariţia sau dispariţia de locuri de muncă nu este atât de simplă, întrucât ele sunt
însoţite de mişcări de acelaşi sens în amontele sau în avalul unei filiere productive.

Problema locurilor de muncă poate fi o primă sursă de divergenţe între interesele întreprinderii şi
cele ale colectivităţii. Acest lucru explică intervenţia puterilor publice şi a colectivităţiilor locale
(oraşe, municipii, judeţe) în numele interesului local sau naţional.

Crearea de noi locuri de muncă1 poate fi realizată pe mai multe căi, de menţionat fiind:

• creşterea internă a întreprinderii;


• o legislaţie favorabilă dezvoltării de noi locuri de muncă;
• implantarea de întreprinderi străine;
• implantarea de întreprinderi noi.
Creşterea internă este hotărâtă de conducere şi presupune creşterea capacităţilor sale. Ea depinde
de oportunităţile şi de restricţiile mediului ambiant, de personalitatea managementului de vârf, de
gradul de risc al domeniului şi de capacitatea de asumare a riscului de către echipa de decizie.

Printr-o legislaţie favorabilă statul urmăreşte să determine întreprinderile să angajeze noi


salariaţi, îndeosebi tineri absolvenţi şi şomeri vechi. Ca masuri de revigorare a angajărilor pot fi
citate diminuarea cheltuielilor sociale şi a impozitelor, acordarea de subvenţii, acordarea de
fonduri pentru formarea salariaţilor, plata pe o anumită perioadă a unei părţi importante din
salariu etc.

Implantarea de întreprinderi străine reprezintă o altă cale de a crea locuri de muncă. Din această
cauză colectivităţile locale şi administraţiile urmăresc să atragă investiţii prin acordare de
facilităţi de ordin financiar, fiscal, a unor subvenţii.

Statul nu se mulţumeşte numai cu gestionarea socială a şomajului, ci caută să favorizeze


crearea de noi întreprinderi prin intermediul unor măsuri suplimentare, cum ar fi acordarea de
1
Mihai Vărzaru – Economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Editura Universitaria, Craiova, 2007

6
concedii plătite acelor salariaţi care doresc să pornească propria afacere, acordarea unor ajutoare
financiare, cum sunt primele, subvenţiile etc. Crearea de noi întreprinderi poate avea drept sursă
şi procedura incitării salariaţilor unui grup industrial mare la preluarea unor activităţi în care
existau supraefective umane. Pentru a favoriza o astfel de restructurare grupul industrial acordă
ajutoare financiare, tehnice şi organizatorice.

Crearea de locuri noi de muncă implică o responsabilitate atât economică, dar şi socială.
Dacă nu este bine justificată poate crea o risipă de resurse atât materiale cât şi umane. Pe de o
parte crearea de locuri de muncă implică cheltuieli din partea întreprinderii, materializate în
resuse imobilizate iar pe de altă parte implică efecte sociale dat fiind inclinaţia naturală a omului
către consum şi nu spre economie. În contextul actual mondial de societate de consum în care
firmele îşi fac publicitate din ce în ce mai ofensivă, efectele sociale ale iluziei unui loc de mucă
nu pot fi în nici un caz neglijate şi uneori efectele negative pe acest plan pot devansa cu mult
efectele materiale directe.

Pericolul este cu atât mai mare în cazurile în care intervine statul prin măsuri de
subvenţionare incitând dezvoltare întreprinderi care nu pot susţine pe termen lung creşterea
numărului de personal. În aceste cazuri apariţia efectelor negative poate fi întârziată tocmai
datorită sprijinului financiar acordat de stat. În realitate nu puţine sunt situaţiile în care
întreprinderea apelează la programele agenţiilor de somaj pentru a-şi rezolva problemele
financiare, probleme a căror rezolvare este de altă datură, de obicei o deficienţă în funcţionarea
sistemului managerial. Prin organismele sale, statul trebuie să urmărească destinaţia subvenţiei şi
mai ales sustenabilitatea în timp a locurilor de muncă nou create, să susşină în special formarea
pieţelor pe care întreprinderile să-şi poată manifesta creativitatea.

3. ÎNTREPRINDEREA – AGENT ECONOMIC

Termenul de întreprindere, în general, este folosit sub două accepţiuni:


a) reprezintă un nume sub care apare o persoană fizică sau juridică ce exercită o
activitate economică şi sub care se înscrie în registrul comerţului.
b) desemnează un agent economic care produce bunuri şi servicii destinate pieţei,
indiferent de forma de proprietate şi de organizare.
De-a lungul timpului în teoria economică s-au dat numeroase definiţii noţiunii de
întreprindere dintre care amintim:

7
“întreprinderea este o celulă economică şi socială specializată în producerea de bucuri şi
servicii oferite pieţei, în vederea satisfacerii cerinţelor clienţilor săi şi obţinerii unui profit”2
(J.P.Lorriaux)
“întreprinderea este o organizaţie de producţie în care se confirmă valorile diverşilor factori
de producţie, puşi la dispoziţie de agenţi distincţi de proprietarul întreprinderii, cu scopul de a vinde
un bun sau un serviciu pe piaţă şi de a obţine, prin diferenţa dintre preţ şi cost, cel mai mare câştig
monetar posibil”3 (Fr.Perroux)
“întreprinderea este un organism structurat autonom, care realizează bunuri şi servicii în
vederea satisfacerii cerinţelor exprimate pe piaţă de către consumatori, sau de către alte
întreprinderi”4 (J. Peyrelevade).
“întreprinderea reprezintă o organizaţie autonomă care îşi asigură existenţa şi dezvoltarea
prin fabricarea şi comercializarea unor produse, cu scopul obţinerii unui profit”5 (Constantin
Bărbulescu).
Pentru a ilustra aceste definiţii, putem lua un exemplu, al unei mici întreprinderi de mobilă.
Acestă întreprindere va fi organizată: va avea verigi de producţie, birouri, depozite. Fiecare clădire
va fi destinată unei funcţiuni: producţie, administraţie, aprovizionare, publicitate, distribuţie, etc.
Obiectul acestei întreprinderi va fi acela de a produce bunuri (mobilă) şi servicii (transport, service
după vânzări, etc.). Pentru aceasta ea îşi va procura resurse materiale (materii prime, maşini, etc.),
umane (muncitori, funcţionari, tehnicieni, etc.) şi informaţii. Aceste resurse îi vor permite să-şi
atingă anumite scopuri, obiective: creşterea vânzărilor (cifra de afaceri), obţinerea de profit (venituri
minus cheltuieli), crearea de locuri de muncă, etc. Atingerea obiectivelor presupune ca
întreprinderea să pună la punct produse (mobilă pe care să le fabrce şi să le vândă unor clienţi mai
mulţi sau mai puţini diverşi (populaţie, întreprinderi, etc.). Vânzarea acestor produse permite
obţinerea cifrei de afaceri.
Întreprinderea se organizează în toate domeniile de activitate: industrie, agricultură, comerţ,
telecomunicaţii, transport, învăţământ, sănătate, cultură, proiectare, cercetare, etc.
Majoritatea definiţiilor prezentate nu cuprind una din funcţiile esenţiale ale întreprinderii şi
anume aceea de repartiţia veniturilor. În cadrul acestei funcţii, agenţii economici (personal,
administraţie, deţinătorii de capital – asociaţi, bănci, etc.) îşi împart valoarea adăugată realizată de
întreprindere şi o parte a profitului acesteia. Putem sublinia importanţa funcţiei de repartiţie a
veniturilor prin faptul că:
- ea antrenează o mare parte a fluxurilor băneşti ale întreprinderii

2
J.P. Lorriaux – Economie de l’entreprise, Edition Dunod, Paris, 1991
3
Ibidem
4
J. Peyrelevade – Economie de l’entreprise, Edition Fayard, Paris, 1989
5
C. Bărbulescu – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura economică, Bucureşti, 1999

8
- pune în evidenţă contribuţia întreprinderii la susţinerea întregii vieţi ecohnomico-sociale ale
unei ţări, la susţinerea sectoarelor aşa zis “neproductive”.
O altă funcţie a întreprinderii o reprezintă funcţia de producţie, de realizare de bunuri şi
servicii, obiectivul urmărit fiind acela de a realiza un profit după acoperirea costurilor înregistrate.
Cea de-a treia funcţie a întreprinderii este funcţia de comercializare a bunurilor şi serviciilor
proprii în vederea satisfacerii cerinţelor clienţilor.
Indiferent de domeniul de activitate, firmele au o serie de trăsături comune, acţionează şi se
comportă ca un sistem în cadrul căruia pot fi evidenţiate mai multe subsiteme a căror acţiune în
interdependenţă face posibilă manifestarea unităţii pe piaţa concurenţială. Dintre aceastea
evidenţiem:
a) Sistemul tehnico productiv datorat necesităţii desfăşurării într-un anumit mod a activităţii
firmei. Întreprinderile se deosebesc prin structura proprie, tehnologie de fabricaţie, etc. Prin
prisma acestei trăsături, firmele se grupează în funcţie de modul de folosire a tehnologiei, a
utilizării materiei prime şi a materialelor, după produsele sau serviciile aduse pe piaţă. Aici
este inclusă şi activitatea de inovaţie în domeniu, considerată vitală pentru evoluţia viitoare a
unităţii.
b) Sistemul organizatorico-administrativ, care presupune o organizare structural decizională,
proprie fiecărei întreprinderi. Din acest punct de vedere, criteriile de clasificare sunt
organizarea sistemului decizional ca şi modul de manifestare al puterii: după felul de
proprietate al firmei şi poate fi a proprietarului (pentru firmele particulare, a statului pentru
firmele publice, a acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni). Centrele de decizie stabilesc
strategia firmei care trebuie să hotărască trei categorii de probleme: stabilirea volumului de
producţie de bunuri şi servicii, preţul acestora corelat cu cerinţele pieţei, potenţialul firmei ca
şi a preţului utilizat pe piaţă a produselor similare şi stabilirea volumului şi structurii factorilor
de producţie, ca şi modul de combinare al acestora în procesul de producţie.
c) Sistemul economico-social în cadrul căruia există obiective economice şi sociale distincte în
sfera activităţilor economice de bază: producţie, distribuirea bunurilor şi serviciilor,
acumularea de capital pentru investiţii, finanţarea diferitelor acţiuni. În cadrul firmei colectivul
de salariaţi ce-şi desfăşoară activitatea pentru producerea de noi valori de întrebuinţare este
formată din grupuri de persoane definite prin nivelul şi structura pregătirii profesionale,
structura scării motivaţionale, atitudinea faţă de realizările firmei, structura sistemului
informaţional, existenţa unui sistem eficient de motivare a personalului, etc. Sistemul social
este determinat de existenţa unei specificităţi sociologice care în limbaj managerial se numeşte
“cultura întreprinderii”, pusă în valoare de managementul japonez prin caracterul participativ
şi stimularea menţinerii unei stări inovaţionale şi de competiţie permanentă.

9
Întreprinderea privită ca sistem prezintă o serie de caracteristici care trebuie avute în
vedere pentru a-i asigura functionalitatea, acestea sunt6:
a) întreprinderea este un sistem social , întrucât în cadrul acesteia o componenta esentiala sunt
oamenii (conducatori şi executanti) care actioneaza asupra celorlalte componente (resurse materiale,
energie, capacitati de productie, informatii) pentru a realiza obiectivele propuse; în ultima instanta,
finalitatea sistemului este cresterea bogatiei;
b) întreprinderea este un sistem economic, deoarece reuneste resurse de diferite tipuri urmărind
valorificarea lor optimă (sistem cu raţionalitate);
c) întreprinderea este un sistem deschis, în sensul că are schimburi permanente cu mediul (de
unde îşi procură inputurile şi unde îşi externalizează outputurile).
d) întreprinderea este un sistem organic adaptiv, în permanentă legatură cu mediul de care este
influenţat, dar pe care îl şi influenţeaza, fapt care determină modificarea parametrilor sistemului. Un
sistem ai cărui parametri sunt variabili ca raspuns la condiţiile mediului este un sistem adaptiv;
e) întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece îsi modifică starea în timp;
f) întreprinderea este un sistem complex, reunind un mare număr de elemente, subsisteme, părţi
cu funcţii bine precizate;
g) întreprinderea este un sistem cu comportament finalist, cu echifinalitate;
h) întreprinderea este un sistem relativ stabil. dacă o perturbaţie a mediului a
produs variaţia unor parametri, întreprinderea reacţionează pentru a conduce evoluţia în regim
staţionar. În acest scop, în cadrul sistemului întreprindere identificăm un subsistem specific
(subsistemul conducator) având rolul de a pune în practică măsurile corective care să permită
atingerea regimului stationar, a stabilităţii. Obiectivul subsistemului conducător este reglarea
sistemului şi asigurarea funcţionalităţii optime. Dispersia activităţilor (uneori chiar şi a
componentelor sistemului) în teritoriu, ca şi complexitatea proceselor care au loc, fac ca reglarea să
se desfăşoare în condiţii grele, uneori chiar în lipsa unor informaţii pertinente;
i) întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice, sub acţiunea cărora se manifestă
tendinţa de dezorganizare. Activitatea de conducere constituie forţa care contrabalanseaza această
tendinţă, asigurând stabilitatea dinamică a întreprinderii;
j) întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorită acţiunii factorilor aleatori care
tind să perturbe echilibrul. Menţinerea stabilităţii, preîntâmpinarea şi anihilarea factorilor
perturbatori, evitarea tendinţelor entropice necesită din partea conducerii intervenţii reglatoare
active şi permanente;

6
Zahiu Letiţia, Năstase Mircea – Economia întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2004

10
k) întreprinderea este un sistem cu autoînvatare (se învaţă în procesul de desfăşurare a
activităţilor economice şi sociale);
l) întreprinderea este un sistem cibernetic. Culegerea informaţiilor despre ieşirea sistemului şi
utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back, conexiune inversă) este caracteristica sistemelor
cibernetice. Îndeplinirea obiectivelor necesită asigurarea permanentă a intrărilor prestabilite
(cantitativ şi calitativ), corelarea acestora cu procesele tehnologice, urmărirea transformărilor pe
care le suferă intrarile, compararea rezultatelor cu obiectivele;
m) întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil. Întreprinderea este un sistem
autoreglabil şi autoorganizabil în care coexistă două tipuri de activităţi: o activitate tehnico-
productivă şi o activitate de conducere. Caracterul de sistem autoreglabil şi autoorganizabil are la
baza conceptul de retroacţiune sau de conexiune inversă (feed-back), care presupune capacitatea
sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa, în raport cu modul în care ieşirile răspund comenzii
sociale. În acest context, întreprinderea abordată în viziune sistemică este formată dintr-un sistem
reglat sau condus (S), în care au loc procese tehnice şi biologice de transformare a factorilor de
producţie în produse finite, conform obiectivelor propuse iniţial şi un sistem reglator sau
conducator (R), care are rolul de a asigura funcţionarea sistemului reglat, în limitele parametrilor
tehnici, organizatorici şi structurali pentru atingerea finalităţii, concretizată în cererea de produse pe
piaţa produselor (P). Sistemul reglator se justifică prin acţiunea permanentă asupra factorilor
entropici perturbatori şi îşi concretizează activitatea în procesul decizional. Retroacţiunea sau
conexiunea inversă se manifestă atât la nivelul întreprinderii considerată ca sistem, cât şi la nivelul
subdiviziunilor organizatorice, ca subsisteme. Fiecare subsistem îsi are intrările şi ieşirile proprii.

4. TIPOLOGIA ÎNTREPRINDERILOR

Complexitatea vieţii economice actuale, caracterizată de acţiunea concertată a mecanismelor


pieţei şi a intervenţiei statului în economie, crează premisele apariţiei şi funcţionării unei game largi
de agenţi economici, conduşi de interese şi strategii diverse.

Clasificarea lor este importantă atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic deoarece:

♦ permite identificarea structurilor cu componente omogene,


♦ permite evidenţierea unor reguli de organizare şi gestiune în vederea obţinerii de performanţe,
♦ permite evidenţierea unor probleme comune unui grup de întreprinderi,
♦ permite gruparea întreprinderilor în funcţie de interese comune.
Clasificarea întreprinderilor se poate face în funcţie de mai multe criterii: natura
activităţii, dimensiune, forma juridică de organizare sau proprietatea capitalului.

11
În funcţie de natura activităţii7, întreprinderile se grupează în cele patru mari sectoare ale
economiei.
 În sectorul primar sunt incluse întreprinderile al căror domeniu de activitate se încadrează cu
preponderenţă în agricultură, piscicultură, silvicultură şi domeniul extractiv.
 În sectorul secundar sunt cuprinse întreprinderile cu profil industrial.
 În sectorul terţiar sunt cuprinse întreprinderile de servicii şi de distribuţie.
 Sectorul cuaternar grupează activităţi economice noi, specifice sectoarelor de comunicaţii, de
informare, de cercetare şi informatică.
Deasemenea, criteriul naturii activităţii crează posibilitatea grupării întreprinderilor astfel:
 Întreprinderi agricole, ce pot fi la rândul lor clasificate în:
• Individuale (familiale), în cadrul cărora proprietarul lucrează singur, cu familia sau cu
câţiva salariaţi pământul propriu;
• În arendă, respectiv întreprinderile în care proprietarul închiriază pământul unui
arendaş, care îl foloseşte în schimbul unei sume de bani (arendă);
• În parte, formă derivată din cea anterioară, în care arenda se plăteşte cu o parte din
recoltă.
 Întreprinderi industriale, în care se încadrează cele din domeniul industriilor extractive de
minereuri, de cărbune, de petrol, industrii de transfomare;
 Întreprinderi de servicii
 Întreprinderi de distribuţie
După talia lor, întreprinderile se clasifică în mici, mijlocii, mari şi foarte mari. În gruparea
după dimensiune, criteriile utilizate sunt: numărul de salariaţi, cifra de afaceri, valoarea adăugată şi
capitalurile proprii.
Clasificarea în funcţie de numărul de salariaţi grupeză întreprinderile în următoarele
categorii:
 Întreprinderi mici, cu până la 50 de salariaţi
 Întreprinderi mijlocii, cu numărul de salariaţi cuprins între 50 şi 500
 Întreprinderi mari, cu personalul cuprins între 500 şi 1000 de salariaţi
 Întreprinderi foarte mari, al căror personal angajat depăşeşte 1000 de salariaţi.

Libera initiativa şi autonomia întreprinderilor cu capital privat, public şi mixt au nevoie de un


cadru adecvat de manifestare. Un suport esential al liberei initiative este privatizarea
întreprinderilor şi organizarea agentilor economici particulari .

7
Mihai Vărzaru – Economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Ed. Helios, 1999

12
În conditiile economiei de piaţă proprietatea privată este preponderentă faţă de cea publică.
Păstrarea în anumite proporţii a unui sector public este determinată de o serie de cauze ce ţin de
necesitatea asigurării energiei, restructurarea economiei, ocrotirea bogăţiilor naturale ale solului şi
subsolului şi conservarea acestora (petrol, carbune, metale feroase şi neferoase, metal rare şi
pretioase, paduri etc. ), organizarea unor sectoare vitale pentru economie care necesita investitii
mari de capital, cu termen de recuperare îndelungat (centrale atomice şi electrice, drumuri, transport
feroviar, telecomunicatii, exploatari marine şi minerale, hidrocentrale, lucrari de îmbunatatiri
funciare), dar mai puţin atractive pentru capitalul privat. Sectoarele publice se restrâng în
majoritatea ţărilor lumii, inclusiv în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă.
În aceste condiţii statul este apăratorul interesului public, folosind în acest scop mijloacele,
instrumentele juridice şi pârghiile financiare . Agenţii economici au în acest sens responsabilităţi
directe, legale şi financiare, în care scop trebuie să probeze competitivitate, inventivitate, capacitate
de conducere şi organizare.
În perioada de tranziţie în România s-au constituit, funcţionează şi se perfecţionează
tipuri şi forme variate de agenţi economici, ca:
• agenţii economici organizaţi pe baza liberei inţtiative, cum sunt peroanele fizice autorizate să
desfăşoare activitate independenăa şi asociaţiile familiale;
• societăţile comerciale şi regiile autonome, societatile nationale, constituite prin reorganizarea
unitatilor economice de stat;
• unităţi economice cu capital privat român, român şi străin sau numai strain.
În cadrul legal instituit de Decretul Lege nr.54/1990 s-au organizat, pe baza liberei initiative ,
patru tipuri de agenti economici:
a) persoane fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta;
b) asociatii familiale;
c) asociatii cu scop lucrativ;
d) întreprinderi mici.
În baza Legii 31/1990 societatile cu scop lucrativ şi întreprinderile mici, înfiintate pâna la 17
Dec.1990, s-au reorganizat într-una din formele de societate comerciala stabilite de lege.
Desfasurarea activitatii de productie şi servicii a agentilor economici înfiintati pe baza
liberei initiative se face pe baza de autorizatie. Autorizatia este actul administrativ de autoritate
unilateral, prin care organul competent al administratiei permite unei persoane fizice sau juridice
exercitarea unor drepturi şi asigura apararea drepturilor individuale. Autorizatia pentru desfasurarea
deactivităţi independente de catre persoanele fizice sau de constituire a asociatiilor familiale se
emite de catre primarii şi cuprinde: numele solicitanţilor, adresa, obiectul de activitate şi alte
conditii privitoare la desfăşurarea activitatii. Autorizatia se poate elibera pe baza testarii capacitatii

13
profesionale de catre organisme abilitate pe lânga primarii sau de catre organisme profesionale
specifice activitatii pentru care se cere autorizarea, cu acordul acestora. Atestarea capacitatii
profesionale se face prin prezentarea de acte doveditoare sau prin examen, cu mentionarea
faptului ca solicitantii au lucrat sau lucreaza în meseriile mentionate în acte sau în meserii înrudite.
Atestarea pe baza de examen pentru persoanele care nu detin acte doveditoare privitoare la
efectuarea unei anumiteactivităţi se face la Inspectoratul teritorial de munca şi protectie sociala din
judetul de domiciliu. Atestarea privind capacitatea profesionala este obligatorie pentru oate
domeniile de activitate.
Procedura de obtinere a autorizatiei pentru desfasurarea unei activitati independente este
urmatoarea:
• se întocmeste cererea de autorizare, la care se anexeaza documentul de atestare profesionala;
• se obtin vizele de la institutiile abilitate;
• se depune o cerere la primaria (comuna, oras, sector) din localitatea în care persoana în cauza
doreste sa-si deschida unitatea particulara;
• se ridica autorizatia de functionare şi se completeaza declaratia de impunere pe baza careia se
fixeaza impozitul;
• deschiderea, în cazul în care se doreste , a unui cont de disponibilitati la CEC sau la Banca.
Persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta pot deschide onturi
bancare în lei şi valuta.
Pentru deschiderea contului se prezinta bancii urmatoarele documente: 27 Guvernul a
propus o noua lege (2002) care abroga Decretul – Lege nr.54/1990 ce permite persoanelor fizice
cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ca şi cetatenii români, sa desfasoareactivităţi
independente pe teritoriul României, în toate domenii şi ocupatiile şi sa constituie asociatii familiale
din membrii familiei care se gospodaresc împreuna.
• cerere de deschidere a contului;
• copie dupa autorizatia de constituire, eliberata de primarie şi înregistrata la administratia
financiara;
• fisa cu specimenul de semnatura.
Pentru realizareaactivităţilor prevazute în autorizatia de constituire, în vederea completarii
resurselor proprii, persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitate independenta şi asociatiile
familiale pot primi credite de la banci pe baza de garantii asiguratorii. Suma creditului se
stabileste pe baza de negocieri cu banca, în functie de o serie de criterii şi indicatori de bonitate
(situatia patrimoniala, cifra de afaceri, rentabilitatea afacerii, garantiile prezentate în vederea
asigurarii rambursarii creditului la scadenta). La negocierea creditului, solicitantul trebuie sa
prezinte:

14
cererea de credit, situatia veniturilor previzibile, documentatia tehnico-economica de fundamentare
a creditului de investitii, documentele privind dreptul de proprietate etc.
În cazul unui credit care depaseste un anumit plafon, solicitantul prezinta un „studio de
fezabilitate”. Pe parcursul desfasurarii activitatii, banca exercita controlul utilizarii creditului şi
integritatea garantiilor asiguratorii. Solicitantii de credite pot aduce urmatoarele garantii: ipoteca
constituita asupra bunurilor imobile personale şi ale girantilor, înscrisa la notariatul în a carei raza
teritoriala se afla şi alte bunuri în proprietate, cesiunea în favoarea bancii prin care solicitantul
cedeaza (transmite) dreptul sau de creanta cu titlu oneros în cazul în care nu-si poate achita
obligatiile (creditul şi dobânda aferenta).

5. FORMELE SOCIETATILOR COMERCIALE

În România, conform legislaţiei în vigoare (Legea 31/1990), întreprinderile se grupează în


regii autonome şi societăţi comerciale.
Regiile autonome se înfiinţează în ramurile considerate strategice ale economiei naţionale-
industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi
feroviare - prin decizii ale Guvernului României, pentru cele de interes naţional sau ale
administraţiei locale, pentru cele de interes local, în ramurile şi domeniile stipulate expres de Legea
15/1990, privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
În actuala perioadă de tranziţie pe care o parcurge România, regiile autonome au încă o
pondere ridicată şi un statut special de funcţionare.
Regia este, după cum se precizează prin lege, proprietara bunurilor din patrimoniul său,
trebuind ca activitatea desfăşurată să acopere inttegral cheltuielile şi să asigure obţinerea unui profit.
Se admite depăşirea veniturilor de către cheltuieli numai în cazuri temeinic justificate, pentru
executarea de lucrări şi servicii de interes public la propunerea ministerului de resort, cu avizarea
Ministerului Finanţelor , precizându-se cuantumul şi sursele de acoperire a pierderilor.
Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se stabilesc: obiectul de activitate, patrimoniul,
denumirea şi sediul principal.
Regulamentul de organizare şi funcţionare precizează modalităţile principale de organizare a
regiei, inclusiv structura sa organizatorică.
Anual regia întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil cu evidenţierea contului
de profit şi pierderi. Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, regia autonomă
constituie fonduri de rezervă, de dezvoltare, social-culturale şi sportive, de perfecţionare-reciclare,
de cointeresare a personalului.

15
Conducerea de ansamblu a regiei autonome este asigurată de consiliul de administraţie,
compus din 7-15 persoane, dintre care una este directorul sau directorul general al unităţii – numit
prin ordinul ministrului de resort sau prin decizia conducătorului administraţiei teritoriale locale.
Activitatea curentă a regiei este condusă de un director ganeral sau director, numit de consiliul
de administraţie, cu avizul ministerului sau administraţiei locale care a aprobat înfiinţarea.
Regiile autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară.
Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din mai multe persoane fizice şi/sau
juridice numite asociaţi sau acţionari,având cel puţin o trăsătură comună, exprimată într-un anumit
interes, pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul desfăşurării unei
activităţi oarecare şi a obţinerii de profit. Deşi este o persoană distinctă faţă de persoanle fizice
şi/sau juridice care o compun, drepturile şi obligaţiile societăţii comerciale decurg din cele ale
persoanelor care se află la originea noii persoane juridice.
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice.
În practică există două tipuri de societăţi comerciale: societăţi de persoane şi societăţi de
capitaluri. Din combinarea caracteristicilor celor două tipuri a rezultat un al treilea – societatea cu
răspundere limitată.
Societăţile comerciale de persoane sunt organizate în socieăţi în nume colectiv şi societăţi în
comandită simplă, criteriul de departajare fiind gradul de responsabilitate a subiecţilor.
Societatea în nume colectiv (SNC) este o formă primară de asociere, în care obligaţiile
sociale sunt garantate cu petrimoniul social şi cu răspunderea personală şi solidară a tuturor
asociaţilor. Plata datoriilor sociale se face cu răspunderea personală şi solidară a tuturor asociaţilor.
Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi
administratori dintre ei. Acestora li se stabilesc responsabilităţile, competenţele şi remuneraţia.
Majoritatea asociaţilor poate revoca administratorii, sau poate limita puterea acestora, în afara
cazului în care totul este prevăzut prin contractul de societate. Dreptul de a reprezenta societatea
revine fiecărui administrator, în afara cazului în care prin contractul de societate este prevăzut altfel.
În cazul în care contractul de societate dispune ca administratorii îşi desfăşoare împreună
activitatea, deciziile trebuie luate în unanimitate. În cazul în care apar divergenţe între
administratori, deciziile se iau de către asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social. Organul de conducere este adunarea asociaţilor, care are ca principale atribuţii aprobarea
bilanţului, alegerea administratorilor, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli, fixarea
remuneraţiei administratorilor, mărirea capitalului, durata şi prelungirea duratei societăţii.
Societatea în comandită simplă (SCS) întră în categoria societăţilor de persoane de natură
comercială, caşi SNC. Elementul de noutate constă în apariţia celor două categorii de asociaţi:

16
comandiaţii şi comanditarii. Obligaţiile sociale ale societăţii în comandită simplă sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Comanditarii
răspund numai până la concurenţa aportului lor. Comanditaţii pot fi una sau mai multe persoane,
cărora li se încredinţează administrarea societăţii. Comanditarul poate îndeplini servicii în
administraţia internă a societăţii, poate supraveghe acţiunile ce se întreprind şi participă la numirea
şi revocarea administratorilor.
Din punct de vedere juridic înfiinţarea unei societăţi în comandită simplă este relativ uşoară,
prin act sub semnătură privată, şi fără să fie impusă o limită a capitalului social. Trebuie menţionat
însă că asociaţii sunt responsabili personal, solidar şi nelimitat de pasivul social al societăţii
Societăţile de capitaluri se regăsesc în legislaţia actuală a ţării sub două forme: societatea în
comandită simplă şi societatea pe acţiuni.
Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) se deosebeşte de societatea în comandită simplă
prin faptul că are capitalul social împărţit în acţiuni. În ceea ce priveşte administrarea
societăţii,aceasta este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Societatea în
comandită pe acţiuni cuprinde de fapt două societăţi: una în nume colectiv, compusă din
comanditaţi. şi alta de capitaluri, compusă din comanditari.
Societatea pe acţiuni (SA) se caracterizează prin existenţa unei singure
categorii de asociaţi şi divizarea capitalului social în parti denumite actiuni.
Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai la plata
acţiunilor lor. Răspunderea patrimonială a acţionarilor pentru obligaţiile sociale este limitată la
valoarea acţiunilor pe care le deţin. Acţiunile societăţii sunt negociabile şi liber transmisibile.
Capitalul SA nu poate fi mai mic de 25 milioane lei, iar numarul actionarilor mai mic de cinci.
Capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de societate. Acţiunea este un înscris, o hârtie de
valoare care reprezinta o cotă fixă, dinainte stabilită, din capitalul unei SA, o hârtie emisă de o
societate comercială care exprimă dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi din
valoarea respectivei societăţi comerciale, o valoare mobiliară ce reprezintă participarea la o
societate şi comportă dreptul de decizie şi dreptul la cota parte din profit. Acţiunile pot fi
nominative sau la purtator. Felul acţiunilor este determinat prin actul constitutiv, sau în caz contrar
vor fi la purtator. Acţiunile au o valoare nominală (înscrisă pe acţiune) şi o valoare reală,
reprezentată de preţul la care se vând şi se cumpără la un moment dat.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite prin declaraţia facută în registrul de
acţiuni al emitentului, subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea
făcută pe acţiune. Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzatori solidari de plata integrală a
acţiunilor timp de trei ani, socotiţi de la data la care s-a făcut menţiunea de transmitere în registrul
societăţii.

17
Capitalul social nu poate fi majorat, nu se pot emite noi actiuni, până nu este complet
achitată contravaloarea celor din emisiunea anterioară. Când acţionarii nu au efectuat plata
vărsămintelor, societatea îi invită să-şi îndeplinească aceasta obligaţie printr-o somaţie colectivă
publicată în Monitorul Oficial şi într-un ziar de mare tiraj. Dacă acţionarii nu efectuează
vărsămintele nici în urma acestei somaţii, consiliul de administraţie decide fie urmărirea acţionarilor
pentru vărsăminte restante, fie anularea acestor acţiuni nominative. Decizia de anulare se publică în
Monitorul Oficial, cu specificarea numărului de ordine al acţiunilor anulate. În locul acţiunilor
anulate se emit noi acţiuni purtând acelaşi număr, care sunt vândute. Sumele obţinute din vânzare se
întrebuinţează pentru acoperirea cheltuielilor de publicitate şi vânzare, a dobânzilor de întârziere şi
a vărsămintelor neefectuate, iar eventualele diferenţe se înapoiază vechilor acţionari. Dacă preţul
obţinut nu este suficient pentru acoperirea tuturor sumelor datorate societăţii sau dacă vânzarea nu
are loc din lipsă de cumpărători, societatea se îndreaptă împotriva subscriitorilor şi cesionarilor.
Dacă nici în această fază nu se realizează sumele datorate societăţii se procedează la reducerea
capitalului cu sumele respective. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtator se transmite
prin vânzare. Acţiunile sunt indivizibile. Când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor
persoane, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atât timp cât acele persoane nu
desemnează un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune. De asemenea,
când o acţiune la purtător aparţine mai
multor persoane, acestea trebuie să desemneze un reprezentant comun. Atât timp cât o acţiune este
proprietatea indiviză a mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru efectuarea vărsămintelor
datorate.
Societatea nu poate dobândi propriile sale actiuni, nici sa acorde avansuri asupra lor, în afara
de cazul în care adunarea generala a actionarilor hotaraste astfel cu votul actionarilor care reprezinta
doua treimi din capitalul social. Posesorii de acţiuni au dreptul sa participe la împartirea rezultatelor
financiare ale întreprinderii (sa primeasca dividende), inclusiv a activelor ramase în cazul în care
societatea este lichidata. Dividendul este cota parte din profitul net al unei SA ce se cuvine pentru o
actiune, unei parti de fondator sau unei parti (actiuni) industriale.
Înscrisul atasat la fiecare acţiune de capital care da dreptul posesorului lui legal sa încaseze
cota parte din profitul net se numeste cupon de dividend. Actionari pot oferii spre vânzare actiunile
lor pe cale de publicitate. În acest scop întocmesc un prospect semnat de ei şi de administratori, care
cuprinde atât elementele mentionate în contractul de societate şi statut, cât şi în contul de profit şi
pierderi al societatii, dividendele acordate, obligatiunile emise şi garantiile date. Prospectul în forma
autentica se depune la registrul comertului. Publicarea prospectului este autorizata de catre
judecatorul de la instanta teritoriala unde se afla sediul societatii. Publicarea se face în cel putin
doua ziare dintre cele mai raspândite din localitatea unde se afla sediul societatii. Cumpararile de

18
acţiuni se fac pe baza prospectului de vânzare semnat de actionari şi administratori şi vizat de
judecatorul de la instanta sediului registrului comertului. Cumparatorii de acţiuni specifica: numele
şi prenumele
sau denumirea, domiciliul sau sediul cumparatorului, numarul acţiunilor cumparate, data cumpararii
şi declaratia expresa ca accepta şi cunosc prospectul de vânzare a actiunilor.
Situatia acţiunilor se publica odata cu bilantul anual şi se arata dacă actiunile sunt integral
platite, numarul acţiunilor pentru care s-a cerut, fara rezultat, efectuarea varsamintelor.
Societatea cu raspundere limitata (SRL) împrumuta caracteristici atât de la societatile de
persoane (are o singura categorie de asociaţi şi constituirea se face în conditiile încrederii
reciproce), cât şi de la cele de capitaluri (asociatii raspund în limita capitalului social subscris). SRL
este societatea ale carei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatii sunt
obligati numai la plata partilor sociale. SRL se poate constitui şi atunci când un debitor nu-si poate
continua activitatea , iar creditorii lui nu socotesc oportuna lichidarea grabita şi în consecinta se
asociaza între ei; creditorii debitorului comun pot duce la bun sfârsit fie exploatarea, fie lichidarea
lenta, operatiuni profitabile ambelor parti. Alte motive de asociere provizorie cu raspundere limitata
pot fi în cazul de cesiune a unei creante, exploatarea proprie, prospectiuni, exploatari, cumpararea şi
vânzarea unui fond de comert etc.
În SRL numarul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50 iar capitalul social nu poate fi mai
mic de doua milioane lei şi se divide în parti sociale egale, nu mai mici de 100 000 lei fiecare. În
caz de aporturi în natura, acestea pot reprezenta cel mult 60% din capitalul social. Prestatiile în
natura şi creantele nu pot constitui aport. Bunurile ce reprezinta aporturi în natura se transmit în
momentul constituirii societatii. Partile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Administratorii elibereaza, la cerere, certificatul constatator al drepturilor asupra partilor sociale, cu
mentiunea ca nu poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sanctiunea
nulitatii transmiterii.
În cazul în care într-o societate cu răspundere limitată părtile sociale sunt ale unei singure
persoane, în calitate de asociat unic, acesta are drepturile şi obligatiunile adunării generale.

6. CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

O caracteristică a unei economii libere de piaţă o constituie procesul dinamic de creare a noi
întreprinderi şi preocuparea conducerii acestora de a asigura menţinerea pe piaţă, în condiţiile unei
puternice competiţii, şi de a urmări, ori de câte ori este posibil, dezvoltarea acestora.
Crearea unei noi întreprinderi viabiile presupune existenţa unui ansamblu de condiţii care
trebuie îndeplinite atât în ceea ce priveşte antreprenorul sau managerul, cât şi demersurile necesare

19
pentru punerea în funcţiune a întreprnderii şi, ceea ce este foarte important, pentru asigurarea
funcţionării acesteia în viitor, în condiţii de rentabilitate.
Crearea unei noi întreprinderi este un act de curaj din partea viitorului antreprenor sau
manager, care trebuie să depună toată capacitatea şi energia sa şi să folosească toate mijloacele de
care dispune sau pe care le poate atrage (prin împrumut sau prin atragerea unui anumit număr de
asociaţi sau acţionari) pentru transpunerea în viaţă a proiectului.
Pentru a pune în funcţiune o întreprindere, un viitor antreprenor trebuie să aibă dorinţa de a
o crea, să aibă o idee bine conturată cu privire la obiectul de activitate al întreprinderii şi să dispună,
cel puţin în faza incipientă de un minim de mijloace materiale.
O dată precizată ideea cu privire la obiectul constituirii noii întreprinderi, trebuie întocmit un
plan de fezabilitate sau un studiu tehnico-economic prin care să se definească elementele necesare
adoptării deciziei de constituire, cu o bună fundamentare sub raport tehnico-economic. Într-un astfel
de studiu trebuie să se definească, ca elemente principale, produsul, lucrarea sau serviciile care
urmează a fi executate, piaţa de desfacere, modul de cuplare produ-piaţă, obiectivele comerciale,
mijloacele materiale şi resursele umane necesare, forma juridică de constituire a unei întreprinderii
şi analiza, sub raport financiar, a oportunităţii creării întreprinderii.
În cadrul procesului de definire a produselor, lucrărilor sau serviciilor care urmează a fi
executate de viitoarea întreprindere trebuie analizate calităţile sau funcţiunile care urmează să fie
îndeplinite de noul produs în comparaţie cu produsele, lucrările sau serviciile similare existente pe
piaţă., elementele de noutate pe care le aduc acestea, caracteristicile tehnico-economice, elementele
noi pe care le aduc. Trebuie de asemenea să se definească piaţa căreia se adresează produsele ca şi
cererea estimată. Antreprenorul sau managerul trebuie să poată face o evaluare, ca volum şi valoare,
a posibilităţilor de absorbţie de către piaţa vizată, de a putea preciza circuitele de distribuire a
produselor, lucrărilor sau serviciilor şi a punctelor posibile de vânzare.
Viitorul întreprinzătorul trebuie să precizeze încă de la început obiectivele comerciale pe
care şi le propune. Aceasta presupune acordarea unei anumite denumiri produselor ce urmează a fi
vîndute, asigurarea unei publicităţi corespunzătoare prin alegerea celor mai potrivite canale şi
mijloace de comunicare şi informare a publicului larg. De asemenea, viitorul întreprinzător trebuie
să stabilească încă de la început mijloacele de producţie şi resursele umane necesare în raport cu
obiectul de activitate dar şi cu dimensiunea gândită pentru viitoarea întreprindere.
Proiectul de craere a unei noi întreprinderi trebuie să conţină o analiză financiară a viitoarei
afaceri ţinând seama de forma juridică adoptată pentru viitoarea întreprindere.
Lansarea în proiectul de creare a unei noi întreprinderi trebuie să urmărească realizarea unui
anumit profit ca urmare a investiţiei de inteligenţă, timp, efort, mijloace materiale şi financiare
investite.

20
Experienţa mondială dar şi realitatea românească a ultimului deceniu recomandă întocmirea
unui plan de afaceri care să cuprindă toate etapele şi resursele necesare transpunerii în practică a
obiectivelor propuse potrivit unei scheme de acţiune construită logic. Astfel, un plan de afaceri
trebuie să conţină:
- Pagina de titlu
- Cuprinsul
- Sumarul executiv
- Afacerea
- Piaţa
- Organizarea şi conducerea
- Planuri financiare
- Eşalonare
- Anexe.

Actele constitutive ale societatilor comerciale difera în functie de forma acestora:


• societatea în nume colectiv sau în comandita simpla se constituie pe baza contractului de
societate;
• societatea pe actiuni, în comandita pe acţiuni sau societate cu raspundere limitata se constituie
pe baza de act constutiv şi statut. dacă SRL se constituire prin actul de vointa al unei singure
persoane se întocmeste numai statutul.
Actul constitutiv se semneaza de catre toti asociatii, sau în caz de subscriptie publica, de
fondatori şi se încheie în forma autentica. Fondatorii sunt persoanele care au avut un rol important
în constituirea societatii.
Actul constitutiv al societatii în nume colectiv, în comandita simpla s-au cu raspundere
limitata cuprinde:
• Datele de identificare (numele , prenumele, locul şi data nasterii, domiciliul şi cetatenia
asociaţilor);
• Forma societatii, denumirea sediul;
• Obiectul de activitate al societatii;
• Capitalul social subscris şi varsat;
• Asociatii care reprezinta şi administreaza societatea;
• Partea fiecarui asociat la profit şi la pierderi;
• Sediile secundare (sucursale, agentii sau alte unitati fara personalitate juridica puncte de lucru);
• Durata societatii;

21
• Modul de dizolvare şi de lichidare.
Actul constitutiv al societatii pe acţiuni cuprinde:
• Datele de identificare;
• Forma, denumirea, sediul;
• Obiectul de activitate al societatii ;
• Capitalul social subscris şi varsat;
• Valoarea bunurilor constituite ca aport în natura;
• Numarul şi valoarea normala a actiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtator;
• Numele şi prenumele, locul, data nasterii şi cetatenia, domiciliul administratorilor persoane fizice
şi cenzorilor;
• Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi functionarea societatii;
• Durata societatii ;
• Modul de împartire a profitului şi de suportare a pierderilor;
• Sediile secundare (sucursale, agentii, reprezentante etc.),
• Avantajele rezervate fondatorilor;
• Actiunile comanditarilor în societatea în comandita pe actiuni;
• Operatiunile încheiate de asociaţi în contul societatii;
• Modul de dizolvare şi de lichidare a societatii.
La constituirea societatii pe acţiuni prin subscriptie publica fondatorii vor întocmi un
prospect de emisiune, semnat de catre acestia în forma autentica care va fi depus la registrul
comertului din judetul unde se va stabilii sediul societatii.
Societatea comerciala este persoana juridica la data înmatricularii în registrul
comertului, dupa care se publica în Monitorul Oficial al României pentru evidenta fiscala, cu
mentionarea numarului de înmatriculare. Societatile comerciale pot crea filiale, care au forma de
societati comerciale cu personalitate juridica şi au regimul juridic al formei de societate în care s-au
constituit.
Spre deosebire de filiale, sucursalele nu au personalitate juridica şi se înfiinteaza în aceeasi
localitate cu societatea fondatoare. Reprezentantii societatilor şi sucursalelor sunt obligati sa depuna
la oficiul registrului comertului semnaturile lor , în termen de 15 zile de la data înmatricularii
societatii, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv.

22
7. MEDIUL ŞI INFLUENŢA ACESTUIA ASUPRA ÎNTREPRINDERII

7.1. Consideraţii teoretice privind mediul ambiant al firmei

Parte componentă a economiei şi societăţii, firma considerată un sistem complex şi dinamic,


prezintă multiple legături cu mediul în care există şi îşi desfăşoară activitatea pentru care a fost
constituită. În perioada actuală, firma a căpătat din ce în ce mai mult caracterul de sistem deschis
fapt care se poate explica atât prin faptul că recepţionează şi este influenţat de transformările
produse în mediu cât şi prin aceea că la rândul său, firma prin intermediul bunurilor materiale şi a
serviciilor pe care le realizează influenţează mediul în care acţionează. Deci putem aduce în
continuare ca o întărire a celor spuse mai sus, părerea unui mare specialist în domeniu care spunea
că firma “este un complex ce se organizează în viaţa socio-economică, în calitate de ansamblu de
sine stătător aflat însă în continue şi multiple legături cu mediu”8.
În demonstrarea importanţei desăvârşite a cunoaşterii mediul ambiant al oricărei
întreprinderi care funcţionează într-o economie de piaţă au fost aduse următoarele argumente9:
• O unitate economică poate satisface anumite categorii de nevoi, atât cantitativ cât şi
calitativ doar în condiţiile în care cunoaşte şi ia în considerare evoluţiile mediului ambiant;
• Realizarea unor strategii şi politici de firmă realiste care să asigure calitate şi
profitabilitate activităţii desfăşurate de aceasta, impune includerea evoluţiei factorilor de mediu
corespunzător situaţiei date;
• În lipsa considerării factorilor de mediu, nici o unitate economică nu poate aprecia corect
şi nu poate să-şi asigure resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale de care are
nevoie pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa;
• Pentru asigurarea unor subsisteme organizatorice şi informaţionale eficace, cât şi pentru
adoptarea şi aplicarea de decizii şi acţiuni este imperios necesară cunoaşterea evoluţie factorilor de
mediu care ne permite să apreciem necesităţile şi oportunităţile prezente şi de perspectivă ale
mediului ambiant;
Mediul ambiant al firmei este un concept extrem de disputat în teoria economică a
domeniului, cunoscând o mulţime de definiţii. Însă unii specialişti consideră că este un aspect încă
neelucidat dată fiind complexitatea mediului precum şi elementele sale componente extrem de
numeroase alături de legăturile existente între ele. Nu de puţine ori au fost realizate suprapuneri a
doi termeni extrem de diferiţi şi anume mediul ambiant şi mediul înconjurător.

8
I.C. Dima – Economia şi gestiunea firmei, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 51
9
O. Nicolescu, I. Verboncu – Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 57

23
Pentru delimitarea acestor două noţiunii mai mulţi specialişti au încercat diverse definiţii în
care arată diferenţele dintre acestea.
Mai precis, academicianul Mihai Drăgănescu spunea “…..dacă ne gândim la om nu este
greu de observat că pentru el principalul mediu ambiant este societatea. Mediul social cuprinde
două mari componente: un mediu tehnologic şi un mediu interuman. … Prin mediu înconjurător
pentru om înţelegem şi societatea, în timp ce prin mediul înconjurător pentru societate înţelegem
numai mediul înconjurător natural deoarece tehnologicul este social”10.
În concepţia unor specialişti francezi, mediul ambiant al firmei “este constituit din
ansamblul organizaţiilor, actorilor şi factorilor a căror existenţă este susceptibilă de a influenţa
comportamentul şi performanţele întreprinderii”11.
Este bine cunoscut faptul că mediul ambiant este o noţiune extrem de complexă, fiind
alcătuit din “elemente de natură: politică, socială, economică, tehnologică, juridică, etc. care se
manifestă pe plan naţional şi internaţional şi acţionează asupra firmei nu în mod izolat ci în strânsă
lor interdependenţă”12.
Deci, şansele oricărei unităţi economice de a-şi atinge obiectivele pe care şi le-a propus şi de
a continua activitatea corespunzător acestora, depind atât de capabilităţile ei umane, financiare,
tehnologice şi manageriale, cât şi de interdependenţele pe care le are cu o multitudine de elemente
care în ansamblul lor alcătuiesc ceea ce este denumit generic mediu.
Multitudinea elementelor componente ale mediului sunt surprinse cel mai bine în definiţie
profesorului O. Nicolescu care spune: “Astfel, mediul ambiant cuprinde toate elementele exogene
firmei, de natură economică, tehnică, politică, demografică, culturală, ştiinţifică, organizatorică,
juridică, psiho-sociologică, educaţională şi ecologică ce marchează stabilirea obiectivelor acesteia,
obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor de realizare a lor”13.
O altă definiţie extrem de precisă a mediului ambiant este: “Mediul firmei reprezintă
ansamblul fenomenelor, situaţiilor, forţelor externe şi oricăror alte forme de manifestare a acestora
care formează cadrul de existenţă şi de acţiune al firmei”.14
Caracteristicile cele mai importante ale mediului ambiant al firmei pot fi sintetizate în:
1. unicitate, caracteristică ce desemnează faptul că orice unitate economică are mediul său
propriu individualizat şi irepetabil, adică dacă două firme au un profil extrem de asemănătoare,
totuşi mediile de lucru sunt diferite;

10
M. Drăgănescu – O posibilă definire a mediul înconjurător, Revista Economică, nr.33/1985
11
Ch. Mathe – Politique generale de L’Entreprise: Analyse et Management Stategiques, Edition Economica, Paris,
1987, p.87
12
I.C. Dima – Management, Ed.AGIR, Bucureşti, 2000, p.17
13
O. Nicolescu – Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 60
14
C. Russu – Management strategic, Ed All Back, Bucureşti ,1999, p.11

24
2. dinamism, fapt demonstrat de schimbările repetate şi diferite pe care le suportă
elementele componente;
3. sensibilitate la influenţă, trăsătură ce rezidă în faptul că pe lângă aceea că mediul
determină activitatea firmei, acesta suportă la rândul său influenţele acesteia care sunt proporţionale
cu mărimea sa, cu volumul afacerilor sale, poziţia deţinută în cadrul domeniului în care acţionează.
Cunoaşterea acestei trăsături a mediului ambiant dă posibilitatea firmei de a descoperii zonele cele
mai sensibile şi oportunităţile pe care acesta le oferă.
Dacă analizăm circumstanţele în care îşi desfăşoară firma activitatea precum şi felul în care
este influenţată de către acestea, se pot deduce trei tipuri de mediu şi anume:
• mediul stabil care în concepţia unor specialişti există doar teoretic şi presupune adoptarea
unei structuri care nu poate fi modificată pe termen scurt şi mediu, iar direcţiile de acţiune vizează
specializarea capitalului uman;
• mediul schimbător, este un mediu specific domeniilor serviciilor şi construcţiilor şi se
caracterizează prin diverse modificări, de amplitudini diverse şi de cele mai multe ori previzibile
prin utilizarea unor metode adecvate de anticipare a producerii lor;
• mediu turbulent, caracterizat prin modificări greu de anticipat şi extrem de frecvente,
cu incidenţe majore asupra unităţii economice. Rezistenţa la schimbări a firmei este dată de însuşi
confruntarea ei cu un asemenea mediu, iar în perioada de adaptare, dinamismul managerial este
deosebit. Acest tip de mediu este cel mai des întâlnit în ramurile de vârf ale economiei, celor de
înaltă tehnologie, caracterizate printr-un grad de înnoire a produselor extrem de ridicat şi tehnologie
de ultimă generaţie.15
După părerea lui I. Ansoff16, principalii factori care determină nivelul de turbulenţă al
mediului firmei se referă la: rapiditatea schimbărilor, variaţiile pieţei, preferinţele clienţilor,
cerinţele organismelor guvernamentale sau ale grupurilor de presiune.
Luând în calcul cele mai recente abordări referitoare la mediu, se poate afirma că acesta este
un ansamblu de “actori” şi grupuri de interese (stokeholders 17) care include proprietarii sau
acţionarii, managerii, salariaţii, furnizorii, clienţii, băncile, statul, comunitatea locală, etc. Aceştia
pot fi afectaţi de modul de concepere şi desfăşurare a activităţii întreprinderii şi, la rândul lor,
dispun de diferite mijloace de control asupra acesteia.
Astfel, dacă conform concepţiilor tradiţionale, scopul final al oricărei unităţi economice era
satisfacerea intereselor acţionarilor, astăzi trebuie să se aibă în vedere şi armonizarea diferitelor
interese ale stokeholderilor. Deci, întreprinderile vor trebui să depăşească situaţia în care
15
J. Stoner – Management, Prentice Hall Inc., London, 1978, p.326-329
16
I. Ansoff – Strategie du developpement de l’entreprise, Les Editions d’Organisation, Paris, 1989, p.218
17
termen adoptat ca adaptare dată fiind dificultatea în traducere, se referă la totalitatea persoanele fizice sau juridice ,
precum şi grupuri ale acestora care au interes sau o implicare personală sau emoţională directă într-o firmă, grup de
firme sau industrie.

25
răspundeau în mod pasiv constrângerilor interne şi externe, şi să se orienteze spre răspunsul
selectiv, în funcţie de importanţa resurselor, gradul de control al diferitelor grupuri de interese
asupra utilizării şi distribuţiei lor, existenţa altor surse alternative şi posibilitatea de a apela la
acestea, etc.
În actuala perioadă mediul ambiant al întreprinderii a dobândit o sferă mai largă de cuprindere,
cu care întreţine mai multe tipuri de relaţii, care după climatul în care se dezvoltă şi statutul
partenerilor, pot fi de mai multe categorii, mai precis concurenţiale, de colaborare, de alianţă sau
dominare. Aceste relaţii sunt surprinse în schema de mai jos, adaptată după J. Ch. Mathe:

Relaţii în Organizaţii financiare Grupuri sociale Puterea publică


afara pieţei

Grupări politice,
bănci, companii de
Organizaţii ale
asigurare
consumatorilor,
intermediari financiari
indicatele

INTREPRINDERI

clienţii Furnizorii

Concurenţ
a
Relaţii de
piaţă Directă prin
produse Indirectă prin Potenţială prin
identice produse substituibile produse noi

Figura nr. 2.1.Întreprinderea şi relaţiile sale cu mediu ambiant18

Din cele relatate mai sus, se poate spune că mediul ambiant trebuie analizat într-o viziune
dinamică prin care se pot determina evoluţiile favorabile sau nefavorabile ale componentelor sale,
care duc la frânarea sau dinamizarea activităţii oricărei unităţi economice.
Se mai poate concluziona şi faptul că relaţia dintre firmă şi mediul ambiant este una de
conexiune inversă, adică firma este influenţată de mediul ambiant prin multitudinea de elemente
componente, dar şi mediul este la rândul său influenţat de către fiecare firmă în parte prin
intermediul bunurilor materiale şi a serviciilor pe care le realizează.
Referitor la modificările produse în mediului ambiant majoritatea autorilor grupează factorii
de influenţă după provenienţa şi rolul lor în viaţa economico-socială în două mari categorii şi

18
J. Ch. Mathe – Politique Generale de L’entreprise: Analyse et Management Strategique, Ed. Economica, Paris, 1987,
p.15

26
anume: factori de mediu naturali, adică condiţiile de sol, atmosferă, ape curgătoare, lacuri, păduri, şi
factori de mediu artificiali, dacă ne referim la condiţiile create de om pentru ameliorarea condiţiilor
de viaţă şi muncă. Mediul ambiant poate fi împărţit în funcţie de modificările care pot apărea, în
mediu intern şi mediu extern firmei.
În literatura de specialitate existe o multitudine de încercări de clasificare a factorilor de
influenţă, precum şi de cuantificare a mărimii şi sensului lor. În general cea mai acceptată
clasificare a factorilor de influenţă a-i mediului ambiant este19:
 factorii economici, care cuprind variabile de ordin economic care joacă un rol
important în dezvoltarea sau frânarea activităţii firmei, având o acţiune directă asupra
acesteia. Ne referim aici la cheltuieli şi venituri, preţuri şi tarife, piaţa internă şi externă, etc.;
 factorii de management care influenţează firma din exterior şi ne referim la
organizarea economiei naţionale, coordonarea la nivel macroeconomic, etc.;
 factori tehnici şi tehnologici, ce pot produce modificări substanţiale în gestiunea şi
activitatea firmei şi includem aici progresul tehnic, calitatea cercetării ştiinţifico-tehnice,
nivelul brevetelor, etc.;
 factorii demografici, ce se referă la totalitatea elementelor demografice ce pot
influenţa activitatea firmei şi anume: numărul şi structura populaţiei, ponderea structuri
ocupate, etc.;
 factorii socio-culturali, care au de regulă o acţiune indirectă dar extrem de importantă
şi includem aici sănătatea, învăţământul, cultura, etc.;
 factori ecologici care au căpătat noi accente în perioada actuală şi pot influenţa firma
într-o măsură foarte mare şi care se referă la: resursele naturale, clima, vegetaţia, apa, solul,
etc.;
 factorii juridici, care cuprind totalitatea actelor, legilor, decretelor şi hotărârilor
guvernamentale ce pot influenţa firma şi activitatea sa;
 factori politici unde se pot include politica economică, socială, stabilitatea economică
sau instabilitatea politică, etc.
După părerea altor specialişti20 în domeniu, elementele ce intră în componenţa mediului
ambiant al firmei sunt de natură diferită, şi dat fiind acest fapt se pot determina următoarele laturi
ale acestui mediu:
• Latura socială care cuprinde ansamblul relaţiilor umane pe care firma, managerii şi
salariaţii acesteia le au cu persoane şi organizaţii exterioare, cu societate în general. Pentru firmă,
aceste relaţii cuprind norme de comportament, atitudinile şi valorile consacrate ale societăţii,
precum şi comportamentul individual şi colectiv motivat de aceste valori;
19
I. C. Dima – Economia şi gestiunea firmei, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, p.53
20
C. Russu – Management, Ed. All Back, Bucureşti, 1999, p.12-19

27
• Latura economică este latura mediului firmei care are un impact direct asupra acesteia şi
cuprinde următoarele elemente componente: stabilitatea economică generală, rata inflaţiei, rata
şomajului, cursul valutar, politica guvernamentală macro şi microeconomică, coeficientul riscului
de ţară, rata dobânzilor, situaţia industriei de profil, structura pieţei, forţe de negociere a
sindicatelor, puterea de cumpărare internă, mecanismul formării preţurilor, sistemul de impozite şi
taxe, etc.;
• Latura tehnologică este caracterizată în primul rând de progresul tehnic care are un
caracter exploziv, complex şi multilateral şi se manifestă în următoarele direcţii: apariţii de noi
produse şi servicii, apariţia unor soluţii alternative pentru materiile prime, producerea de schimbări
în produsele şi serviciile complementare;
• Latura ecologică apărută ca urmare a impactului pe care îl are activitatea desfăşurată de
către firmă asupra mediului înconjurător, care la rândul său acţionează asupra firmei prin oferirea
unui cadru de activitatea favorabil sau defavorabil;
• Latura legislativo-normativă care însumează restricţiile impuse de legi şi decizii asupra
firmei şi activităţii sale. Tot aici sunt incluse şi influenţa exercitată de firme şi grupe de firme cu
interese comune asupra organismelor cu prerogative în elaborarea, fundamentate şi adoptarea
legilor şi celorlalte acte de reglementare.

7.2. Mediul extern

Aşa cum am arătat în subcapitolul anterior, mediul oricărei firme se împarte în mediu intern
(compartimentele, persoanele şi grupurile din cadrul firmei ce pot influenţa într-un sens sau altul
firma) şi mediu extern (forţele principale din afara firmei care au un potenţial semnificativ de
impact a firmei). Această împărţire a mediului ambiant se datorează în principal mişcărilor ce au loc
în mediul firmei.
Prin intermediul teoriei sistemelor se poate pune în evidenţă importanţa desăvârşită a
mediului pentru firmă. În consonanţă cu perspectiva sistemelor, o unitate economică va avea un
succes maximizat dacă ea operează cu un sistem deschis care interacţionează în permanenţă cu
mediul său extern, iar acesta îi oferă un feedback continuu. Aceste aspecte impun ca întreprinderile
să posede manageri dispuşi să întreprindă acţiuni susţinute pentru cunoaşterea şi înţelegerea
mediului extern căruia trebuie să-i facă faţă.
În literatura de specialitate21 mediul extern este segmentat în două părţi distincte şi anume:
mediul general sau mega-mediul şi mediul specific sau mediu sarcină. Cele două mari segmente
sunt reprezentate în figura nr. 2.1.

21
I.C.Dima, op. citată, p.18

28
Într-o altă concepţie, dat fiind faptul că realizarea unui studiu complet al mediului este
extrem de complex şi dificil, este indicat să se procedeze de o manieră analitică şi selectivă,
împărţind această “nebuloasă” care este mediul extern în două segmente ce ne pot ajuta în mai
buna înţelegere a impactului lor şi a factorilor de influenţă asupra activităţii întreprinderii şi a
relaţiilor cauză-efect. Astfel22, mediul ambiant al întreprinderii este împărţit în: micromediu,
segmentul compus din organizaţiile şi grupurile de interese care intervin în imediata apropiere a
firmei, mai precis furnizorii, intermediarii, concurenţii, clienţii, organizaţii financiare, puterea
publică, etc. şi macromediu sau mediul larg alcătuit din acei factori, condiţii şi mega-tendinţe ce se
manifestă în societate şi nu pot fi revendicate de către anumite organizaţii, însă pot influenţa
întreprinderea într-un mod extrem de evident.

Elementul MEGA MEDIUL ELEMENTUL


internaţional TEHNOLOGIC

E E
L MEDIUL SPECIFIC L
E (SARCINĂ) E
M CONSUMATORI ŞI CLIENŢI M
E E
N CONCUREŢI N
FURNIZORII
T T
U U
L FIRMA L
C CULTURA
S U ORGANIZAŢIONALĂ J P
O L UO
C T R L
I U I I
O R AGENŢIILE GUVERNAMENTALE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ D T
A I I
L Figura nr. 2.1. Mediul extern şi intern al întreprinderii
C C
O
ELEMENTUL ECONOMIC

Mega-mediu sau mediul larg poate fi definit ca acea parte a mediului extern al firme, care
reprezintă expresia factorilor, condiţiilor şi tendinţelor largi din societate, ce pot influenţa într-o
anumită măsură firma şi activitatea desfăşurată de către aceasta.

Cele cinci elemente ale mega-mediului sunt: elementul tehnologic, elementul economic,
elementul socio-cultural, elementul juridico-politic şi elementul internaţional. Specific acestor
elemente este faptul că nu pot fi modificate sau influenţate de către activitatea unei singure firme.

Elementul tehnologic, este segmentul mega-mediului care reflectă nivelul creativităţii şi


posibilităţile de aplicare a rezultatelor acesteia în realizarea bunurilor şi serviciilor, nivelul tehnic şi

22
M. Naneş – Managementul strategic al întreprinderii şi provocările tranziţiei, Ed. All Back, Bucureşti, 2000, p.68-71

29
tehnologic, schimbările tehnologice apăruta ca urmare a cercetării ştiinţifice precum şi efectele
posibile ale acestora ce se pot materializa în noi produse şi servicii. Mai precis elementul
tehnologic reflectă “nivelul de cunoştinţe în ceea ce priveşte producţia de bunuri şi servicii”23. Chiar
dacă unele întreprinderi au un avantaj competitiv oferit de deţinerea unor cunoştinţe tehnice, brevete
de invenţii şi patente, acestea nu pot determina influenţa elementul tehnologic în ansamblul său,
deoarece tuturor celorlalte firme le este aproape imposibil să afecteze pozitiv sau negativ progresul
tehnologic.

Elementul economic este parte a mega-mediului în care se realizează etapele de producere,


distribuţie şi consum a bunurilor, serviciilor şi lucrărilor realizate. Din cadrul acestui element fac
parte factori precum rata creşterii economice, rata inflaţiei, rata dobânzii, infrastructura, veniturile,
balanţa comercială, etc. În general, ţările au economii hibrid, în care elementele celor două tipuri de
economii tradiţionale se combină în anumite proporţii şi în anumite nivele de corelaţie sau
contradicţie. De aceea multitudinea de firme care acţionează în diferite ţări, trebuie să se supună pe
lângă regulilor pieţei şi diverselor reguli economice. De exemplu, în oricare sistem economic,
firmele sun influenţate de factori economici pe care nu îi pot modifica, precum rata inflaţiei şi rata
dobânzii.

Elementul politico-legislativ reprezintă partea componentă a mega-mediul alcătuit din


sistemul guvernamental şi juridic în care o firmă trebuie să-şi desfăşoare activitatea. Firmele care
acţionează într-o anumită ţară se va subordona cadrului legal general al ţării respectivă, va fi
guvernată de o diversitate de legi care specifică expres modalitatea în care ele funcţionează, va
acţiona în consonanţă cu deciziile tribunalelor şi a curţii supreme care le permite să-şi revizuiască
procedurile în ariile de litigiu probabile sau să caute consultanţă juridică. De asemenea o firmă este
influenţată de sistemul politic existent în ţara în care funcţionează, stabilitatea sau instabilitatea
politică oferind succes sau insucces activităţii desfăşurate la fel ca şi politicile economice avansate
şi aplicate de către guvern în economia respectivă.

Elementul socio-cultural poate fi definit ca “totalitatea atitudinilor, valorilor, normelor de


conduită, comportamentelor şi tendinţelor demografice caracteristice unei arii geografice date”24. În
actuala perioadă, este bine ştiut că inclusiv aspectele socio-culturale se află într-o permanentă
schimbare şi transformare. Acest aspect impune managerilor oricărei firme o atenţie sporită în
analiza şi înţelegerea elementului socio-cultural pentru evitarea ameninţărilor şi fructificarea
oportunităţilor. Schimbări actuale care se manifestă şi în ţara noastră sunt: scăderea ponderii
muncitorilor din grupa de vârstă 18-24 de ani, creşterea vârstei la care se realizează căsătoria,
acordarea unei importanţe mai ridicate siluetei care duce la schimbarea obiceiurilor de consum, etc.
23
I.C.Dima – op. citată, p.31, p.18
24
I.C. Dima – Managementul producţiei industriale, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000, p.74

30
Deosebit de important pentru managementul oricărei firme care funcţionează în condiţiile
extrem de complexe ale economiei de piaţă este diagnosticarea mediului extern care le permite
relevarea ameninţărilor, constrângerilor sau oportunităţilor prezente ale mediului precum şi
previzionarea evoluţiei pe termen lung a domeniului în care acţionează. Analiza mediului extern
trebuie să urmărească, în mod sistematic, principalele caracteristici, tendinţe şi influenţe posibile ale
macro-mediului.

Mediul extern specific sau micromediul poate fi definit ca totalitatea organizaţiilor şi grupurilor de interese
ce acţionează în imediata apropiere a întreprinderii şi au o influenţă reală sau potenţială asupra capacităţii acesteia de a-
şi atinge scopurile.

În concepţia altor specialişti în domeniu, mediul extern specific, parte componentă a mega-
mediului, reprezintă “mulţimea de elemente specifice din afară cu care organizaţia interacţionează
în procesul conducerii business-ului ei”25.
Cele mai importante elemente componente ale mediului extern specific se referă la clienţii
firmei, concurenţa, furnizorii, autorităţile de stat locale şi piaţa forţei de muncă. În ultima perioadă o
importanţă din ce în ce mai mare în cadrul acestui mediu îl prezintă intermediarii şi organismele
financiare.
Micromediul depinde în mare măsură de tipul produselor şi serviciilor pe care la realizează
şi le oferă pe piaţă, dar şi de aria geografică în care firma îşi desfăşoară activitatea 26. Aşa cum am
arătat şi în subcapitolul anterior, o firmă care acţionează singură, într-o anumită arie geografică,
prezintă dificultăţi majore în influenţarea mega-mediului, însă nu acelaşi lucru se poate afirma
despre mediul specific care poate fi modelat mult mai uşor mai ales dacă firma prezintă o putere
economică deosebită în zona respectivă. Pentru cunoaşterea mediului specific, orice unitate
economică orice întreprindere trebuie să-şi evalueze propria sa situaţie. Totodată se consideră ca
fiind oportună înţelegerea mai întâi a mediului concurenţial în care funcţionează firma, apoi a
mediului specific, a relaţiilor firmei cu stokeholderii, iar mai apoi din mega-mediul să se selecteze
acele “universuri” care au o influenţă semnificativă asupra industriei şi comportamentul diferitelor
firme ce acţionează în aceasta.
Pentru o firmă de sănătate de exemplu, mai precis o unitate medicală, elementele mediului
extern specific ar putea avea următoarea alură: clienţii sunt diverse persoane, concurenţii sunt
firmele de acelaşi profil din zona în care acţionează aceasta, agenţiile guvernamentale se referă la
Camera de Comerţ şi Industrie, Agenţia Locală pentru Protecţia mediului, furnizorii sunt agenţii
economici care au acest obiect de activitate din diverse zone, iar piaţa forţei de muncă se referă în
special la piaţa celor specializaţi în acest domeniu.

25
Ghe. Ionescu – Dimensiunile culturale ale managementului, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p 138
26
I.C. Dima – Management, Ed. AGIR, Bucureşti, 2000, p.19

31
Clienţii parte componentă a mediul extern general, sunt reprezentaţi din totalitatea
indivizilor şi a organizaţiilor care solicită şi consumă produsele, serviciile sau lucrările realizate de
firma în cauză. În actuala perioadă orice firmă a conştientizat faptul că este extrem de
important să cunoască mult mai bine consumatorii produselor sale, realizând în acest sens diverse
studii pentru a cunoaşte comportamentul clienţilor săi şi concentrându-se spre acele segmente a
căror necesităţi sunt satisfăcute mai bine de către firma respectivă decât oricare alta.
Concurenţa o altă componentă a mediului extern specific oricărei firme se referă la
ansamblul persoanelor juridice care realizează sau au posibilitatea reală de a realiza şi oferii pe piaţă
produse şi servicii rivale. Tot concurenţi sunt consideraţi şi acei agenţi economici care sunt
interesaţi de puterea de cumpărare a clienţilor, sau le afectează această capacitate. În analiza
concurenţei orice firmă care îşi propune să contracareze efectele negative ale acesteia trebuie să
realizeze o analiză amănunţită care cuprinde următoarele etape: definirea mediului concurenţial,
identificarea principalelor caracteristici ale mediului concurenţial, analiza forţelor concurenţiale şi a
intensităţii concurenţei şi analiza poziţionării concurenţilor. Pentru a fi şi ea o concurenţă
redutabilă pentru partenerii de afaceri, orice firmă trebuie să analizeze foarte bine actualele firme
concurente precum şi potenţiali concurenţi ce pot intra pe piaţă, să evidenţieze atuurile şi
slăbiciunile concurenţilor în scopul de a pune bazele unor avantaje competitive durabile, ţinând cont
de potenţialul său intern şi de capacitatea sa de mobilizare, pentru adaptarea şi transformarea
resurselor corespunzător exigenţelor mediului concurenţial.
Furnizorii27 sunt persoanele fizice şi juridice care contribuie la aprovizionarea firmei cu
resursele necesare desfăşurării activităţii în condiţii bune. În general, firmele au menţinut credinţa
convenţională că cel mai favorabil este existenţa unui număr mare de furnizorii pentru a evita
crearea dependenţei de o singură sursă. Totuşi date fiind condiţiile actuale ale concurenţei acerbe s-
a ajuns la concluzia că este mai profitabil să existe un număr redus de furnizori cu care să se
negocieze contractele.
Piaţa forţei de muncă constă în populaţia activă, ai căror componenţi pot devenii angajaţi
ai firmei. În ceea ce priveşte scopul final al firmei de a crea bunuri şi servicii competitive se impune
o atenţie deosebită în vederea atragerii, motivării şi reţinerii resurselor umane.
Autorităţile de stat include totalitatea agenţiilor guvernamentale care prevăd sarcini şi
urmăresc respectarea acestora. Relaţiile cu autorităţile de stat pot fi definite într-o concepţie mult
mai largă, dat fiind faptul că statul poate să constrângă întreprinderile prin intermediul presiunii
fiscale şi al reglementărilor legale, dar poate să şi intervină pentru susţinerea activităţii acestora prin
intermediul subvenţiilor şi ajutoarelor bugetare, mai mult sau mai puţin diferenţiate după domeniul
de activitate. La nivel local, o firmă poate avea relaţii cu următoarele autorităţi ale statului: agenţiile

27
I.C.Dima – operă citată, p.36, p.20

32
de protecţie a mediului înconjurător, administraţiile financiare, comisii de sistematizare urbană,
departamente publice, poliţia, etc.
În încercarea de a stabilii şi a înţelege legăturile ce se stabilesc între firme şi mediul lor, s-au
conturat două modele:
 modelul ecologic sau selectării naturale care reprezintă acea abordare a interfeţei firmă-
mediu care se concentrează pe grupuri de firme sau populaţii şi presupune că sub influenţa
factorilor de mediu rezistă doar firmele puternice şi stabile, iar celelalte dispar;
 modelul dependenţei de resurse este acea viziune care limitează dependenţa firmei de
mediu, de resurse, considerându-se că nici o întreprindere nu poate genera intern multitudinea de
resurse de care are nevoie pentru desfăşurarea activităţii sale, fapt ce determină relaţii cu alte
firme ceea ce reduce autonomia în elaborarea propriilor acţiuni.
Pentru evaluarea mediului, sarcină extrem de dificilă şi uneori imposibilă în lipsa unui
volum însemnat de informaţii, este necesar luarea în considerare a două concepte valoroase şi
anume28: incertitudinea mediului care se referă la acea stare a mediului în care condiţiile viitoare de
acţiune nu pot fi evaluate cu precizie şi capacitatea mediului, de a sprijinii creşterea susţinută sau
stabilitatea firmei.
Orice firmă, în vederea cunoaşterii ameninţărilor şi oportunităţilor oferite de către mediul
extern, a potenţialului competitiv al firmei şi ecartului dintre mijloacele şi resursele de care dispune
şi care sunt necesare, trebuie să realizeze un diagnostic complet29 în care să fie evidenţiate cu
claritate forţele şi slăbiciunile întreprinderii şi a principalelor probleme cu care se confruntă;
tendinţele conturate cu privire la evoluţia mediului extern (evoluţia pieţei, a cererii şi tehnologiei,
evoluţia politică şi socio-culturală, etc.); caracterul relaţiilor întreprinderii cu clienţii, furnizorii şi
alte grupări interesate; intensitatea concurenţei (slabă, medie, puternică); extinderea mediului
concurenţial, poziţia concurenţială a firmei, atuurile sale în comparaţie cu concurenţii, etc.

7.3. Mediul intern

Mediul intern al firmei, parte componentă a mediului ambiant al firmei, este considerat de
către specialiştii din domeniu ca fiind cultura organizaţională, adică “un sistem de valori, idealuri,
credinţe, şi reguli de conduită comune ce unesc membrii unei firme”30.

28
Ghe. Ionescu. – Dimensiunile culturale ale managementului, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.43
29
M. Naneş – Op. citată, p. 36, p. 79-83
30
I.C.Dima – operă citată, p.34, p. 22

33
Termenul de cultură are peste 300 de definiţii, iar în literatura de management, numărul
acestor definiţii a crescut semnificativ în anii ’90, reflectând diversitatea modalităţilor de tratare a
conceptului de cultură. Vom prezenta în continuare cele mai reprezentative definiţii ale culturii în
ordine cronologică.
Astfel Edward Taylor în secolul XIX aprecia cultura ca fiind “acel întreg complex care
include cunoaşterea, credinţa, artele, morala, legea, obiceiurile şi orice capacităţi sau deprinderi
dobândite de către om ca membru al societăţii”31. Alţi autori apreciau cultura ca “moduri de gândire
şi maniere de existenţă care sunt larg împărtăşite”, sau “modul de viaţă al unui grup de oameni” 32,
sau “programarea colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup de oameni de cei ai altui
grup”33, sau “cultura este modelul integrat al cunoştinţelor, credinţelor şi comportamentelor umane
care depind de capacitatea omului a învăţa şi a transmite cunoştinţele către generaţiile
următoare”34.
Cele mai recente definiţii privesc cultura ca “un sistem de cunoştinţe şi norme pentru a
observa, crede, evalua şi acţiona”35, “cunoştinţe dobândite pe care oamenii le utilizează pentru a
interpreta experienţa şi a produce comportament social”36 sau “soluţii de grup pentru probleme de
adaptare externă şi integrare internă”37.
Între aceste abordă există deosebiri vizibile, însă la o analiză mai atentă se pot desprinde
următoarele elemente de bază:
cultura este un fenomen intelectual colectiv;
este influenţată de acţiunea mai multor categorii de factori care împart cultura în mai multe
sfere aflate în interdependenţă (cultura naţională, cultura industrială, cultura funcţională şi cultura
de întreprindere);
cultura trebuie privită ca un sistem construit pe mai multe nivele (simbolurile, normele de
comportament, ritualurile, practicile, valorile, cunoştinţele dobândite).
Privită ca un tot integrat, cultura este alcătuită din următoarele niveluri:
• Simbolurile reprezintă acele expresii, imagini, obiecte, acte, evenimente sau calitate care au
o semnificaţie specifică pentru cei ce aparţin unei anumite culturi, fiind un mijloc facil de
transmitere a unei idei (insigna purtată de muncitorii unei întreprinderi);

31
G. Hofstede – Managementul structurii multiculturale, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p.233
32
A.V. Phatak – International Dimensions of Management, Second Edition, PWS-Kent Publishimg Company, Boston,
1989, p.25
33
G. Hofstede – Culturesand organisations. Software of the Mind, McGraw-Hill Company, London, 1991, p.21
34
Webster’s Dictionary, 1992
35
K. Fatehi – Intenational Management, A Cross-Cultural and Functional Perspective, Prentice Hall, New Jersey, 1996,
p.155
36
R. Hotgetts, F. Luthans – International Management, Third Edition, McGraw- Hill Book Company, Inc., New York,
1997, p.120
37
S.Schneider, J.Barsoux – Managing across cultures, Prentince Hall, 1997, p. 20

34
• Normele de comportament ce se referă la modalităţile de realizare a relaţiilor interpersonale,
formulele de adresare sau de salut, portul sau ţinuta, precum şi regulile ce trebuie respectate în
relaţiile dintre generaţii ;
• Povestirea care se bazează pe un fapt adevărat şi poate constitui pentru cei care o cunosc un
adevărat model, poate sublinia o anumită idee;
• Ritualurile şi ceremoniile sunt activităţi colective care , din punct de vedere tehnic nu sunt
necesare pentru realizarea ţelului propus, se consideră a fi esenţiale în transmiterea valorilor
culturale participanţilor;
• Valorile reprezintă un alt nivel al culturii şi se referă la cunoştinţele dobândite şi asumate în
cadrul unei comunităţi şi pe baza cărora se definesc comportamentele membrilor şi se dă un înţeles
realităţii.
Referitor la noţiunea de cultura s-a dezvoltat o adevărată filozofie, iar noţiunea de cultură
organizaţională sau cultura de întreprindere a apărut ca urmare a influenţei unui set de factori asupra
culturii. În general, au fost delimitate următoarele sfere ale culturii38:
1. Cultura naţională, determinată de factorii geografici, istorici, de forţe politice şi
economice, de limbă şi de religie şi este definită prin raportare la un spaţiu naţional determinat;
2. Cultura industrială sau de ramură este determinată de natura procesului decizional,
dinamica tehnologică, gradul de intervenţionism statal şi reflectă specificul unei ramuri sau al unei
subramuri;
3. Cultura funcţională exprimă valorile unei anumite specializări funcţionale în cadrul unei
întreprinderi, ca de exemplu: “omul de finanţe” este preocupat de recuperarea şi randamentul
investiţiei, “omul de marketing ” are ca principală problemă cunoaşterea comportamentului
consumatorilor, etc. Alături de această sferă a culturii poate fi pusă şi cultura profesională care
reflectă gradul de educaţie şi cultură a persoanei, precum şi motivaţia în muncă. Valorile culturii
profesionale pot fi substituite de uzanţele larg acceptate, de normele dentologice şi codurile de
conduită;
4. Cultura de întreprindere sau corporaţională este determinată de valorile promovate de
fondatorii firmei şi apoi de managerii acesteia dar şi de domeniul de activitate, natura produsului şi
de stadiul de dezvoltare al firmei.
Toate aceste sfere ale culturii, sau unele elemente ale acestora se vor regăsii în cultura personală
alcătuită din datele culturale ale mediului în care trăieşte şi munceşte persoana respectivă.
Din cele enumerate mai sus putem spune că mediul extern al unei firme se poate alătura
culturii naţionale şi de ramură, iar după părerea noastră cultura de întreprindere cuprinde cultura
funcţională şi profesională.

38
S.Schneider, J.Barsoux – Managing across cultures, Prentince Hall, 1997, p. 48-50

35
Deci mediul intern al firmei este dat de cultura organizaţională care are o importanţă
desăvârşită în eficientizarea activităţii desfăşurate de către întreprindere. La baza dezvoltării oricărei
culturi organizaţionale stau o multitudine de surse şi de obicei reflectă direcţia şi imaginea
indivizilor implicaţi (fondatori, manageri, muncitori, etc.).
Cultura organizaţională sau cultura de întreprindere aşa cum o mai numesc alţii cunoaşte
mai multe abordări în ceea ce priveşte definiţia acesteia. Astfel, o primă definiţie este cea prin care
cultura de firmă reprezintă “ansamblul de referinţe şi evidenţe împărtăşite în organizaţie şi
dezvoltate de-a lungul istoriei întreprinderii ca răspuns la problemele de mediu şi de coeziune
internă cu care se confruntă întreprinderea”39. “Cultura de întreprindere indică valorile, credinţele,
opţiunile şi semnificaţiile împărtăşite la nivelul organizaţiei, care sunt baza pentru normele şi
modelele de comportament corporaţionale relevante”40 sau “Cultura organizaţională se poate definii
ca programarea mentală colectivă care deosebeşte pe membrii unei organizaţii de membrii altei
organizaţii”41.

Luând în discuţie definiţiile prezentate anterior, se poate afirma că “setul de referinţe şi


evidenţe”, “valorile, credinţele, opţiunile şi semnificaţie” deci cultura organizaţională are
drept rezultat final: Definirea profilului cultural specific la întreprinderii; Asigurarea
consistenţei interne a firmei, prin intermediul relaţiilor interpersonale ale membrilor
acesteia; Asigurarea prin intermediul comunicării cu mediul de existenţă al firmei a
compatibilităţii externe.
Conform părerii specialiştilor Richard Hodgetts şi Fred Luthans42 elementele componente
ale culturii organizaţionale sunt:
1. O “filosofie” a firmei care se referă la modul de tratare a clienţilor şi angajaţilor;
2. Un “climat organizaţional”, adică totalitatea relaţiilor publice ce se realizează în firmă şi
care formează atmosfera generală a acesteia;
3. Un set de reguli prin care se determină ce trebuie şi ce nu trebuie să facă angajaţii în
domenii precum relaţiile cu clienţii, productivitatea, cooperarea intergrupuri;
4. Un anumit tip de comportament, dat de “argoul”, limbajul comun utilizat în firmă;
5. Un grup de valori dominante, ca de exemplu: asigurarea eficienţei maxime, reducerea la
maxim a absenteismului, menţinerea calităţii produselor şi serviciilor la nivelele cele mai înalte
posibile;

39
M. Bosche (coordonateur) – Le Management interculturel, Nathan, Paris, 1993, p.159
40
K. Fatehi – Intenational Management, A Cross-Cultural and Functional Perspective, Prentice Hall, New Jersey, 1996,
p. 157
41
G. Hofstede – Managementul structurii multiculturale, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 209
42
R. Hotgetts, F. Luthans – International Management, Third Edition, McGraw- Hill Book Company, Inc., New York,
1997, p.156

36
6. Un ansamblu de norme, cum ar fi volumul de muncă şi gradul de cooperare între manageri
şi lucrători.
În diagnosticarea mediului intern al firmei, a culturii organizaţionale, un interes aparte
trebuie acordat celor trei aspecte importante care sunt: direcţia, distribuţia şi puterea culturii 43.
Direcţia reprezintă gradul în care cultura organizaţională sprijină sau împiedică realizarea
obiectivelor propuse de către întreprindere. Distribuţia arată nivelul de cunoaştere şi adoptare a
culturii organizaţionale de către membrii firmei. Puterea culturii arată capacitatea membrilor
firmei de a accepta valorile şi celelalte aspecte ale culturii.
Studiind culturile organizaţionale în funcţie de relaţiile dintre angajaţi şi firmă, de nivelul
ierarhic de autoritate ce defineşte rolul managerilor şi a subordonaţilor şi de concepţia generală a
angajaţilor privind rolul şi scopul firmei, F. Trompenaars44 a identificat patru tipuri diferite de
culturi de întreprindere şi anume:
1. Cultura de tip familial, ale cărei trăsături fundamentale sunt rolul paternalist asumat de
către managementul firmei, mai precis importanţa clară a ierarhiei, şi atenţia sporită acordată
persoanei, indivizilor care îşi desfăşoară activitatea în firmă;
2. Cultura de tip piramidal, denumită de specialistul olandez şi Turnul Eiffel, se
caracterizează prin faptul că tot ierarhia deţine primatul în atenţia acordată, însă orientarea este
spre scop, individul depinzând de locul de muncă iar sarcinile sunt îndeplinite după reguli stricte;
3. Cultura de proiect (“racheta teleghidată”), este tipul de cultură care s-a dezvoltat în
unităţile bazate pe tehnologiile de vârf, şi se defineşte prin orientate către scop (se lucrează în
echipe la un proiect comun), şi egalitate între membrilor colectivului;
4. Cultura de afirmare, se întâlneşte cel mai frecvent în cazul firmelor mici şi pune accent pe
egalitate în relaţiile dintre participanţi şi stimularea creativităţii deci orientare către persoană.
Culturile au o multitudine de forme de manifestare, iar câteva dimensiuni pe baza cărora pot
fi clasificate şi identificate aceste tipuri se referă la cele 10 caracteristici, considerate cele mai
importante , şi anume: percepţia identităţii şi spaţiului, comunicarea şi limbajul, îmbrăcămintea şi
aspectul exterior, obiceiurile alimentare, timpul şi percepţia acestuia, sistemul de relaţii între
indivizi, valori şi norme culturale, credinţe şi atitudini, procese mentale şi de învăţare, obiceiurile şi
procesele de muncă. Pe baza acestor caracteristici şi a sistemelor de analiză a culturii (sistemul
familial, sistemul educaţional, sistemul economic, sistemul politic, sistemul religios, sistemul de
asociere, sistemul de sănătate şi sistemul recreaţional) au fost stabile trei tipuri de culturi: culturi
liniar-active, culturi multiactive şi culturi reactive.

43
I.C.Dima – operă citată, p.22
44
F. Trompenaars – Riding the Waves of Culture: Understanding Cultural Diversity in Business, The Economist Books,
London, 1993, p.29

37
Cultura organizaţională a unei firme, în actuale perioadă trebuie să aibă un caracter
adaptabil, bazată pe inovare, şi deşi sunt întâmpinate dificultăţi inerente, managerii firmelor pot
încuraja un tip de cultură, considerată cea mai bună soluţie pentru firma respectivă. Cunoaşterea şi
înţelegerea mediului intern al întreprinderii poate favoriza buna organizare şi coordonare a
activităţii oricărei unităţi.

7.4. Influenţa mediului asupra întreprinderii

Orice firmă indiferent de domeniul său de activitate, îşi organizează şi desfăşoară activitatea
sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său ambiant. Mediul ambiant, aşa cum am mai
precizat reprezintă un ansamblu de factori eterogeni de natura economică, socială, politică,
ştiinţifico-tehnică, juridică, geografică şi demografică ce acţionează pe plan naţional şi internaţional
asupra întreprinderii, influenţând relaţiile de piaţă.
Întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, este o componentă a acestuia, iar în
condiţiile actuale mediul ambiant se caracterizează printr-un dinamism accentuat, printr-o creştere
spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor.
Componentele mediului ambiant cu influenţe de intensităţi diferite asupra întreprinderii
sunt:
1. Micromediul ce cuprinde ansamblul elementelor cu care aceasta intră în relaţii directe mai
precis cu: furnizorii de mărfuri care sunt agenţi economici ce asigură resursele necesare de materii
prime, materiale, echipamente şi maşini; prestatorii de servicii reprezentaţi de firme sau persoane
particulare care oferă o gama largă de servicii; furnizorii forţei de muncă sunt unităţile de
învăţământ, oficiile forţei de muncă şi persoanele ce caută un loc de muncă; clienţii care sunt
consumatori, utilizatori industriali, întreprinderi comerciale sau agenţiile guvernamentale pentru
care bunurile şi serviciile produse de întreprindere le sunt oferite spre consum; organismele publice
- asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor, mediile de informare în masă şi publicul
consumator; concurenţii sunt firme sau persoane particulare care îşi dispută aceeaşi categorie de
clienţi, iar în situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii;
2. Mezomediul trebuie să intereseze în mod deosebit sistemul de conducere al întreprinderii
pentru că permite abordarea relaţiilor acesteia cu mediul sau în termeni mult mai apropiaţi de lumea
afacerilor (o întreprindere poate face parte din următoarele sisteme mezoeconomice: o anumită
industrie, o zonă geografică sau administrativă, un grup de întreprinderi),
3.Macromediul compus din alţi factori de mediu, care acţionează pe o arie mai largă.

38
Aceste sisteme sunt în măsură să influenţeze acţiunile, deciziile şi rezultatele unei
întreprinderi, influenţa exercitată la acest nivel poate fi atât directă cât şi indirectă, dar are un
caracter general, în sensul că influenţează toate întreprinderile care aparţin aceluiaşi sistem.
Relaţiile întreprinderii cu mediul extern în calitatea sa de componentă a mediului, sunt
inevitabile în condiţiile unui contact permanent cu diferitele sale componente. Întreprinderea intră
într-un ansamblu de relaţii prin care îşi orientează şi finalizează activitatea economică. Aceste relaţii
dintre întreprindere şi componente ale mediului său extern sunt prin natura şi conţinutul lor de două
tipuri: relaţii de piaţa şi relaţii de concurenţă.
Din multitudinea de relaţii ale întreprinderii cu mediul său extern se remarcă prin amploare şi
complexitate relaţiile de piaţa. Acestea au ca obiect vânzarea şi cumpărarea de mărfuri şi servicii,
împrumutul de capital şi angajarea forţei de muncă. Studierea pieţei constituie premisa şi punctul de
plecare în activitatea oricărei unităţi economice indiferent de domeniul său de activitate.
Mecanismul pieţei reprezintă pentru întreprinderea modernă termenul de confruntare a
situaţiei prezentate cu cea de perspectivă, sursa de idei pentru produse noi sau pentru modernizarea
celor existente.
Relaţiile întreprinderii cu piaţa vizează trei mari componente şi anume: piaţa mărfurilor,
piaţa capitalului, şi piaţa forţei de muncă .Natura şi dimensiunile relaţiilor întreprinderii depind de o
serie de factori generali şi specifici, obiectivi şi subiectivi, interni sau externi întreprinderii, cei mai
importanţi fiind: cadrul economico-social, specificul pieţei şi caracterul întreprinderii.
În condiţiile actuale întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu care urmăreşte
maximizarea profitului, ci este un organism complex, ce se confruntă cu o multitudine de obiective
contradictorii ce ţin de strategia fiecărei întreprinderi. Concurenţa constă dintr-o multitudine de
forme de comportament ce se manifesta în cadrul relaţiilor dintre furnizori pentru captarea
interesului unei clientele cât mai numeroase.
În condiţiile economiei de piaţa concurenţa apare ca o necesitate obiectivă, face parte din
regulile de joc ale pieţei. Competitivitatea unui agent economic este determinată în principal de trei
mari caracteristici şi anume: servicii, costuri şi calitate.
Influenţa mediului asupra întreprinderii poate fi sesizată la absolut toate nivelurile, dar se
impune cu prioritate ca elementele de influenţă pozitivă să fie menţinute iar cele cu influenţă
negativă să fie imediat descoperită şi să se încerce contracararea acestora încă de la apariţia
acestora. Dinamica accentuată a mediului duce totodată la o creştere a influenţei pe care o manifestă
asupra agentului economic indiferent de ce natură ar fi.

BIBLIOGRAFIE:

39
1. Babusiaux D., - “Decision d’investissment et calcul economique dans l’entreprise”,
Economia, 1990;
2. Badea F.- “Strategii economice ale întreprinderii industriale”, Editura ALL, Bucureşti,
1998;
3. Barreau I., Iibard – “Economie d’entreprise”, Edition Economie et Gestion Sirey, Paris,
1996;
4. Bărbulescu C., Gavrilă T. – “Economia şi gestiunea întreprinderii”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999;
5. Boncea A., Răbonţu C. – „Nouă paşi pe drumul transformării întreprinderii româneşti în
întreprindere europeană” Editura Universitaria, Craiova 2008
6. Brezeanu Petre – “Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă”, Editura
Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999;
7. Constantinescu D., Nistorescu T., Tumbăr C., Meghişan Gh., - “Economia întreprinderii”,
Editura Universitaria, Craiova, 2000;
8. Darbelet M., Izard L., Scaramuzza – “Notions fondamentales de gestion d’entreprise”,
Edition Foucher, Paris, 1995
9. Deaconu A., - “Economia întreprinderii”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1998;
10. Didier M. –“Economia: regulile jocului”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;
11. Gerard Charreaux – “Gestion financiare. Principes, etudes des cas. Solution”, Lidec, Paris,
1991;
12. Gherasim T. – “Microeconomie”, Editura Economică, Bucureşti, 1994;
13. Mercioiu V., Bob C., - “Management comercial”, Editura Economică, Bucureşti, 1998;
14. Nicolescu O. – “Strategii manageriale de firmă”, Editura Economică, Bucureşti, 1996;
15. Nistorescu T., Meghişan Gh. – “Economia întreprinderii”, Editura Scrisul românesc,
Craiova, 2000;
16. Vărzaru M., - “Economia întreprinderii”, Editura Helios, Craiova, 2007;
17. Zorlenţan T. – “Managementul organizaţiei”, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
18. Arkebauer, James B. The McGraw-Hill Guide to Writing a High-Impact Business Plan: A
Prover Blueprint for Entrepreneurs. McGraw Hill, 1995.

40