Concurenta Si Preturi

UNIVERSITATEA ”1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAREA AFACERILOR
Lector univ.drd. DOBRA IULIAN BOGDAN
CONCURENŢĂ ŞI PREŢURI
Anul III de studiu

Semestrul II
Anul universitar 2009-2010
Învăţământ la distanţă
Alba Iulia
2010
CONCURENŢĂ ŞI PREŢURI_INVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ _DOBRA IULIAN BOGDAN
CUPRINS
1. Precizări....................................................................................................................4
2. Contactul cu titularul disciplinei ...........................................................................4
3. Prezentarea generală a cursului.............................................................................4
3.1. Obiectul disciplinei..................................................................................................................................................4
3.2. Obiectivele principale ale cursului:........................................................................................................................4
3.3. Competenţe specifice disciplinei:...........................................................................................................................5
4. Chestionar de autoevaluare....................................................................................5
5. Tema proiectului de semestru ...............................................................................6
MODULUL 1. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ..............................................................................................................7
Unitatea 1. Principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei ............................................................7
1.1. Momente cheie în evoluţia politicii în domeniul concurenţei..............................................................................8
1.2. Reglementări ale politicii în domeniul concurenţei...........................................................................................11
1.2.1. Bazele juridice ale politicii în domeniul concurenţei.......................................................................................11
1.2.2. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul concurenţei.......................................................................11
Unitatea 2. Politica în domeniul cartelurilor şi a altor practici restrictive ............................................................12
Unitatea 3. Politica anti-monopol. Interdicţia abuzului de poziţie dominantă şi controlul concentrărilor.........13
3.1. Interzicerea abuzului de poziţie dominantă.........................................................................................................13
3.2. Controlul concentrărilor .....................................................................................................................................15
Unitatea 4. Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa ...........................................................18
4.1. Ajutoarele de stat.................................................................................................................................................18
4.2. Întreprinderile publice şi liberalizarea pieţei ......................................................................................................20
Unitatea 5. Reforma politicii în domeniul concurenţei ...........................................................................................22
MODUL 2. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎN ROMANIA.......25
Unitatea 1. Bazele politicii concurenţei în România .................................................................................................25
Unitatea 2. Situaţia prezentă.......................................................................................................................................27
2.1. Evoluţii în domeniul antitrust..............................................................................................................................27
2.2. Evoluţii în domeniul ajutorului de stat................................................................................................................30
Unitatea 3. Politica concurenţei în perspectiva post-aderării României la Uniunea Europeană..........................34
MODUL 3. CONCURENŢA ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN FORMAREA
PREŢURILOR..........................................................................................................36
Unitatea 1. Delimitări conceptuale privind concurenţa............................................................................................36
Unitatea 2. Practicile anticoncurenţiale......................................................................................................................36
2.1. Înţelegeri, decizii şi practici concertate...............................................................................................................37
2.2. Folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante.....................................................................................................39
Unitatea 3 Concentrările economice...........................................................................................................................40
MODULUL 4. MECANISMUL PREŢURILOR...................................................43
Unitatea 1. Concepte privind preţul şi valoarea.......................................................................................................43
Unitatea 2. Forme de preţuri.......................................................................................................................................45
Unitatea 3. Relaţiile dintre preţuri..............................................................................................................................45
Unitatea 4. Activitatea decizională privind preţurile în economia de piaţă............................................................46
MODULUL 5. STRATEGII DE ADAPTARE A PREŢURILOR LA
CERINŢELE PIEŢEI...............................................................................................49
Unitatea 1. Strategii de adaptare pe piaţa cu concurenţă perfectă..........................................................................49
Unitatea 2. Strategii de adaptare pe piaţa de monopol.............................................................................................50
Unitatea 3. Strategii de adaptare pe piaţa de monopson..........................................................................................54
Unitatea 4. Strategii de adaptare pe piaţa cu concurenţă monopolistică................................................................55
Unitatea 5. Strategii de adaptare pe piaţa de oligopol..............................................................................................55
MODULUL 6. INTERVENŢIA STATULUI ÎN MECANISMUL
PREŢURILOR..........................................................................................................58
Unitatea 1. Coordonatele politicii în domeniul preţurilor........................................................................................58
Unitatea 2. Modalităţi şi instrumente de intervenţie în mecanismul preţurilor.....................................................59
Unitatea 3. Intervenţia statului în protecţia concurenţei economice.......................................................................62
3.1. Intervenţia statului în menţinerea unui mediu concurenţial normal....................................................................62
2
3.2. Necesitatea protecţiei consumatorilor faţă de practicile anticoncurenţiale. .......................................................64
Unitatea 4. Consiliul Concurenţei...............................................................................................................................65
MODULUL 7. METODE DE STABILIRE A PREŢURILOR............................66
Unitatea 1. Cadrul general al metodelor....................................................................................................................66
Unitatea 2. Metode de stabilire a preţurilor pornind de la preţurile concurenţei..................................................67
Unitatea 3. Metode de stabilire a preţurilor bazate pe costuri.................................................................................68
3.1. Costul – bază de fundamentare a preţului...........................................................................................................68
3.2. Actualizarea costurilor de producţie sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni.............................................69
3.3. Strategii de fundamentare a preţurilor pe baza costurilor....................................................................................70
3.4. Instrumente specifice metodelor de fundamentare a preţurilor pe baza costurilor..............................................71
MODULUL 8. FUNDAMENTAREA ȘI SISTEMUL INFORMAȚIONAL AL
NIVELULUI ȘI EVOLUȚIEI PREŢURILOR......................................................73
Unitatea 1. Fundamentarea preţurilor la produsele noi...........................................................................................73
1.1. Principii de bază în fundamentarea preţurilor la produsele noi...........................................................................73
1.2. Fundamentarea preţurilor produselor noi prin corelare pe baza costurilor de producţie.....................................74
1.3. Fundamentarea preţurilor produselor noi prin corelare pe baza seriilor de preţuri.............................................75
1.4. Corelarea preţurilor pe baza baremelor de preţuri şi normativelor de calcul......................................................76
Unitatea 2. Fundamentarea preţurilor externe.........................................................................................................77
2.1. Conţinutul preţurilor externe şi forme ale acestora.............................................................................................77
2.2. Metode de fundamentarea preţurilor externe.......................................................................................................80
Unitatea 3. Sistemul informaţional al nivelului şi evoluţiei preţurilor....................................................................82
3.1. Sistemul informaţional modern al preţurilor.......................................................................................................82
3.2. Calculul indicatorilor sistemului informaţional al preţurilor...............................................................................83
3.3. Principalele componente ale sistemului informaţional al preţurilor....................................................................85
Aplicaţii......................................................................................................................88
Tema 1........................................................................................................................89
Tema 2........................................................................................................................89
Tema 3........................................................................................................................90
Tema 4........................................................................................................................90
Tema 5........................................................................................................................90
Bibliografie selectivă ...............................................................................................91
3
1. Precizări
Prezentul curs se adresează studenţilor specializării Administrarea Afacerilor, forma de

„Învăţământ la distanţă”. Datorită frecvenţei reduse a întălnirilor cu studenţii de la această
specializare, materialul elaborat reprezintă un instrument eficient de prezentare a noţiunilor
cuprinse în fişa disciplinei, curs şi seminar.
Promovarea examenului este condiţionată de prezentarea în ziua examenului a următoarelor
materiale:
- chestionarul de autoevaluare completat de mâna (a se vedea pg. 7)
- întocmirea proiectului de semestru, conform structurii prezentate la pagina 9.
2. Contactul cu titularul disciplinei

Se va realiza prin e-mail sau telefonic: Telefon facultate: 0258-806263, int.164;E-mail:
dobra.iulian@gmail.com (subiectul mesajului: CONCURENTA_SI_ PRETURI_AA_ID)
3. Prezentarea generală a cursului
3.1. Obiectul disciplinei

Pregătirea unui economist presupune şi însuşirea unor cunoştinţe legate de “concurenţă şi
preţuri” astfel: politica în domeniul concurenţei, calculaţia costurilor, proiectare şi realizare a
unui preț de cost pentru anumite produse și servicii, calculul indicatorilor
sistemului informaţional al preţurilor etc. Considerăm că aceste cunoştinţe nu pot fi
valorificate fără o înţelegere a specificului cercetării educaţionale şi a principalelor
metode utilizate în disciplina Concurență și prețuri.
Din acest punc de vedere cursul îşi propune abordarea sub aspect general a problemelor
legate de cunoaşterea specificului cercetării educaţionale şi a principalelor
metode utilizate în disciplina Concurență și prețuri; formarea abilităţilor de
proiectare şi realizare a unui preț de cost pentru anumite produse și servicii;
formarea capacităţilor şi atitudinilor de investigare a prețurilor pentru
produsele noi; formarea abilităților pentru calculul indicatorilor sistemului
informaţional al preţurilor.
Materialul pregătit pentru activitatea didactică este structurat în două părţi. Prima parte
abordează aspecte importante privind politica în domeniul concurenţei la nivelul Uniunii Europene
respectiv la nivelul ţării noastre.
A doua parte abordează noţiuni specifice mecanismului formării preţurilor, strategiilor de
adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei, intervenţia statului în mecanismul preţurilor, metode de
stabilire a preţurilor bazate pe costuri, calculul indicatorilor sistemului informaţional al preţurilor
ajutând la înţelegerea şi aprofundarea principalelor aspecte teoretice prin aplicaţiile propuse.
3.2. Obiectivele principale ale cursului:
 familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază din domeniul politicii în domeniul
concurenţei;
 cunoaşterea specificului cercetării educaţionale şi a principalelor
metode utilizate în disciplina concurență și prețuri;
 însuşirea noţiunilor teoretice şi aplicative legate de mecanismului formării preţurilor;
 formarea abilităţilor de proiectare şi realizare a unui preț de cost pentru anumite produse
și servicii;
 formarea capacităţilor şi atitudinilor de investigare a prețurilor pentru produsele noi;
4
 formarea abilităților pentru calculul indicatorilor sistemului informaţional al

preţurilor.
3.3. Competenţe specifice disciplinei:

 dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a noţiunilor de bază legate de politica
în domeniul concurenţei;
 dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a mecanismului de formare a
preţurilor.
 capacitatea de analiză şi elaborare a unei strategii de adaptare a preţurilor pe diferite
pieţe cu concurenţă imperfectă;
 dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a intervenţiei statului în mecanismul
preţurilor;
 capacitatea de înţelegere şi analiză a metodelor de stabilire a preţurilor bazate pe costuri;
 dezvoltarea capacităţiii de cunoaştere şi înţelegere a procesului de fundamentare a
preţurilor la produsele noi;
 abilitatea de întelegere şi analiză a procesului de fundamentare a preţurilor externe;
 capacitatea de intelegere si analiza a calculului indicatorilor sistemului informaţional al
preţurilor.
4. Chestionar de autoevaluare
1) Care sunt momentele cheie în evoluţia politicii în domeniul concurenţei la nivelul Uniunii
Europene?
2) Care sunt principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei din Uniunea
Europeană?
3) Ce înţelegeţi prin abuz de poziţie dominantă?
4) Ce înţelegeţi prin controlul concentrărilor?
5) Enumeraţi formele ajutorului de stat.
6) Care sunt angajamentele asumate de România prin Acordul European?
7) Care sunt Regulamentele şi Instrucţiunile adoptate de Consiliul Concurenţei
aplicabile începând cu anul 1997?
8) Enumeraţi funcţiile concurenţei.
9) Clasificaţi categoriile de practici anticoncurenţiale, denumite generic ”înţelegeri”.
10) Descrieţi operaţiunile de concentrare economică.
11) Prezentaţi influenţele prin care se manifestă interdependenţele dintre preţuri.
12) Enumeraţi factorii endogeni şi exogeni care influenţează formarea preţurilor.
13) Care sunt cele mai utilizate strategii de adaptare a preţurilor pe piaţa de monopol?
14) Care sunt cele mai utilizate strategii de adaptare a preţurilor pe piaţa de oligopol?
15) Ce presupune strategia de adaptare a preţurilor pe piaţa de monopson?
16) Care sunt obiectivele specifice unei politici de preţuri practicate de autorităţile publice?
17) Care tipurile de intervenţii prin care statul poate influenţa raportul cerere - ofertă?
18) Care sunt principalele metode de stabilire a preţurilor prin raportare la preţurile
concurenţilor?
19) Care sunt principalele metode de fundamentare a preţurilor pe baza costurilor, ca şi decizii
strategice?
20) Cum se determină preţul prin metoda ”cost-plus”?
21) Cum se determină preţul prin metoda ”mark-up pricing”?
22) Definiţi pragul de rentabilitate.
23) Care sunt cele mai utilizate marje relative ale profitului?
24) Care sunt principiile care stau la baza fundamentării preţurilor produselor noi?
25) Care sunt etapele parcurse la elaborarea unui barem de preţ?
5
26) Enumeraţi formele de preţuri practicate în cadrul schimburilor economice internaţionale.

27) Care sunt metodele de fundamentare a preţurilor de ofertă în practica stabilirii preţurilor
externe?
28) Care sunt metodele principale utilizate în cazul exporturilor pe termen lung, pentru a
preîntâmpina pierderile datorate modificărilor de preţ dintre momentul contractării şi
momentul încasării contravalorii?
29) Care sunt cerinţele principale urmărite prin sistemul informaţional al preţurilor?
30) Care sunt elementele cele mai importante ale sistemului informaţional al preţurilor?
5. Tema proiectului de semestru

Se va întocmi un proiect de semestru intitulat : ”FUNDAMENTAREA
PREŢULUI PE BAZA COSTURILOR LA PRODUSUL (SERVICIUL)1 X” care va
avea următoarea structura:
I. Prezentarea firmei;
II. Descrierea procesului tehnologic din punct de vedere al fazelor
tehnologice si operaţiilor tehnologice
 câte faze tehnologice există în procesul tehnologic;
 ce operaţii tehnologice conţine fiecare fază tehnologică;
III. Evidenţiaţi cheltuielile cu materiile care intră în procesul tehnologic
astfel:
 Cheltuielile cu materiile prime principale care intră în procesul tehnologic;
 Cheltuielile cu materiile prime auxiliare care intră în procesul tehnologic.
IV. Evidenţiaţi costul de producţie pentru produsul „X” (serviciul) astfel:
 Cheltuielile directe aferente produsului „X” (serviciul);
 Cheltuielile indirecte aferente produsului „X” (serviciul);
V. Fundamentarea preţului pe baza costului de producţie.
1
Se va alege orice produs/ serviciu în funcţie de obiectul de activitate al firmei. Pentru uşurinţa se recomandă alegerea
unui produs aferent unui agent economic din sfera producţiei.
6
MODULUL 1. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ
Obiectivele modulului/cunoştinţe dobândite:
1. Cunoaşterea faptului că politica europeană în domeniul concurenţei (PDC)

trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri
între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă
a concurenţei. (înţelegerile şi practicile concertate);
2. Conştientizarea faptului că politica în domeniul concurenţei caută să
împiedice situaţiile în care una sau mai multe întreprinderi încearcă să
exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme
mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă);
3. De asemenea, cunoaşterea faptului că PDC trebuie să împiedice acele
intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber
al pieţei prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea
de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).
Competente formate:
- modulul I, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a noţiunilor de

bază legate de politica în domeniul concurenţei la nivelul Uniunii Europene.
Unitatea 1. Principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei
Introducere
Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de faptul că
piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o
evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea
bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii
puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul
economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al
pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să
funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării,
caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor.
Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt
de natură diversă şi au variat în timp. Fără a încerca să facem trimiteri mult prea
îndepărtate, trebuie să observăm că, primul set de reguli în domeniul concurenţei a
fost introdus în SUA, în US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost adoptate ca
rezultat al îngrijorărilor crescânde manifestate la sfârşitul secolului al XIX-lea în
legătură cu creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi
băncilor, care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic.
În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în
domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice
generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta
le implica. Atât în Germania, cât şi în Japonia (ca şi în cazul SUA) după al doilea război
mondial, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopol cu scopul de a restrânge
puterea unor uriaşi financiari-industriali, care susţinuseră eforturile de război ale
acestor ţări. Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul
7
CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la
început şi reglementări privind controlul concentrărilor.
În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul
CEE, dar din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a
asigura faptul că restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor
comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de
carteluri între companii din diferite ţări.
Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu este
privită ca un scop în sine, ci ca o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel,
Art.3(g)2 al TCE subliniază faptul că scopul urmărit este de a permite instituirea unui
„regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei unice, concurenţa nu este
distorsionată”.
Atragem atenţia asupra faptului că reglementările comunitare din domeniul

concurenţei interzic numai acele comportamente care pot influenţa negativ relaţiile
comerciale dintre statele membre, fără a avea în vedere şi situaţiile în care efectele
negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situaţii sunt
de competenţa autorităţilor naţionale în domeniu). Pe de altă parte, deoarece în cadrul
economiei de piaţă concurenţa reprezintă un vector esenţial în asigurarea succesului
economic, sunt considerate ca acceptabile anumite practici, care generează efecte
pozitive asupra economiei.
1.1. Momente cheie în evoluţia politicii în domeniul concurenţei

Istoria politicii în domeniul concurenţei reprezintă o „poveste fascinantă”, care
implică apariţia şi consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe
raporturi inter-instituţionale strânse; actuala formă a PDC reprezintă rezultatul sinergic
al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor factori exogeni
diverşi, de natură politică, economică sau instituţională3.
Tratatul privind crearea CECO, din 1951, prin Art.65 şi 66 reglementează
practicile din domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice. Prevederile
respective au fost ulterior preluate în articolele 85(81) şi 86(82)4 ale Tratatului de la
Roma din 1957, deşi era evident că instrumentele regulatorii respective nu erau
adecvate pentru a reglementa şi alte segmente de piaţă. Politica europeană în
domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art.3(f) al Tratatului CEE (acum
Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la
nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu
regăsindu-se în articolele 85(81) – 94(89) ale Tratatului UE. Prevederile respective se
referă la controlul Comisiei asupra aranjamentelor/practicilor restrictive (sau a
cartelurilor), a exercitării abuzive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind
acordarea ajutoarelor de stat. Aceste componente, specifice momentului de început al
PDC continuă să fie şi astăzi pilonii centrali ai acestei politici.
La momentul lansării PDC, cu excepţia Germaniei, statele membre aveau
reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de
Tratatul CEE. Astfel, Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce
Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act), din 1956,
dar care impunea foarte puţine restricţii. În Italia, monopolurile şi practicile restrictive
erau reglementate de Codul Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia specifică era
detaliată dar extrem de laxă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive.
2
Articolul 3 litera g al TCE
3
M. Cini, L. Mc Gowan, Competition Policy in the European Union, The European Union Series,
1998, pag.16;
4
Numerele articolelor sunt conforme cu numerotarea adoptata la Amsterdam, intre paranteze
fiind oferită numerotarea conform Tratatului de la Maastricht;
8
Ca atare, Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în
domeniul concurenţei53.
Urmare a acestei eterogenităţi, statele membre au trebuit să facă eforturi în
direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare
prevederile din Tratatul CEE, înainte de expirarea perioadei de trei ani, prevăzută în
Tratat. În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul
acestor reguli procedurale, astfel încât în 1962 acestea au fost adoptate, acordul
respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62 (textul acestuia a
fost în cea mai mare măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi
exceptare, şi presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul
autorităţilor naţionale) . A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost
făcută într-o asemenea manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel
supranaţional, respectiv la nivelul Comisiei. Astfel, PDC a devenit „prima politică
sectorială autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute
în direcţia realizării unei politici comune nu doar coordonate în comun.
a) Primii cincisprezece ani de existenţă (1958-1972) ai PDC s-au
caracterizat printr-o dezvoltare cumulativă şi coerentă a unui set de priorităţi politice
care au permis Comisiei promovarea unei atitudini ofensive. Evident, în această
perioadă, construcţia instituţională a fost prioritară, fiind creat Directoratul general
IV/Direcţia Generală IV (DGIV), unul din primele servicii ale Comisiei, şi fiind numit şi
un Comisar responsabil de acest domeniu în persoana liberalului Hans van der
Groeben.
În prima parte a anilor 60, PDC era sinonimă cu politica privind practicile
restrictive (cartelurile), ajutoarele de stat şi monopolurile fiind practic neglijate.
Această atitudine era în parte motivată de faptul că, până la mijlocul anilor 60,
obiectivul Comisiei a fost de a încuraja marile companii europene ca o modalitate de a
promova competitivitatea industriei europene.
Cu toate acestea, în 1966 Comisia dă publicităţii un „Memorandum privind
problematica concentrărilor în cadrul pieţei comune”, document care marchează un
punct de cotitură în atitudinea acestei instituţii.
Despre nevoia unei politici industriale s-a discutat abia la finele anilor 60, pe
fondul îngrijorărilor provocate de ISD americane în Europa şi numărul în creştere de
preluări de către firmele americane a companiilor europene. Cu toate acestea, la acel
moment nu se înregistra un consens privind necesitatea unei strategii industriale
europene. În ciuda acestor opinii, o serie de memorandumuri, mai întâi asupra
concentrărilor industriale (1965), apoi asupra unei politici industriale (1970) şi a unei
politici în domeniul ştiinţei şi tehnologiei (1970) au sugerat faptul că problema
intervenţionismului supranaţional era încă mult prea puţin discutată.
b) Perioada următoare, 1973 – 1981, a fost una în care factorii externi au
fost cei care şi-au pus în mod determinant amprenta asupra PDC. Recesiunea
economică, determinată de criza petrolului manifestată în anii 1973-74, a generat
nevoia unor politici mult mai reactive din partea Comunităţii.
Pornind de la cele două rapoarte realizate de Comisie în 1973, Consiliul a
adoptat programe menite să ofere bazele acţiunilor viitoare din domeniul politicii
industriale. Unul din domeniile de acţiune era reprezentat de managementul
sectoarelor industriale în declin. În acest caz, Comisia avea la dispoziţie două
instrumente politice6: pe de o parte, controlul ajutoarelor de stat acordate de
guvernele statelor membre şi, pe de altă parte, utilizarea contingentelor de import în
apărarea industriei europene în faţa concurenţei externe.
Aşa cum anii 60 au fost dominaţi de intervenţiile realizate conform Art.85(81)
(privind practicile restrictive), anii 70 au fost caracterizaţi prin atenţia acordată
abuzurilor legate de existenţa unor poziţii dominante, respectiv spre posibilităţile de
control a fuziunilor şi concentrărilor economice (vezi cazul Continental Can, 6/72, ECR
5
M. Cini, L. Mc. Gowan, Competition Policy in the European Union, The European Union Series,
1998, pag.19.
6
Idem 4 pag.27;
9
215). Obiectivul l-a reprezentat „introducerea unui sistem instituţionalizat al
controlului preventiv”7. Trebuie subliniat însă faptul că în acei ani, în cadrul Consiliului,
s-a înregistrat un eşec în realizarea unui compromis între atitudinea generală anti-
supranaţională şi dorinţa anumitor state membre de a menţine controlul absolut al
politicilor industriale naţionale, atitudine care s-a menţinut până spre mijlocul anilor
80. Ca atare, nici la nivelul Comisiei nu era evidentă o opinie unitară privind acest
aspect.
Dezbateri aprinse în cadrul DG IV, privind apelul la instrumente intervenţioniste
în domeniul concurenţei, au avut loc ulterior recesiunii din 1973. La mijlocul anilor 70,
Comisia şi-a relaxat atitudinea privind acordarea ajutoarelor de stat, ca modalitate de
combatere a şomajului şi de sprijin a sectoarelor aflate în declin 8. Ca rezultat, a apărut
tendinţa de a ignora reglementările privind ajutoarele de stat, ceea ce a condus la
apariţia unor situaţii delicate, care au început a fi corectate după jumătatea anilor
`809.
c) Perioada 1982-2000, reprezintă trecerea către o „nouă” politică în
domeniul concurenţei. Finalul anilor 70 au reprezentat un apogeu al criticilor adresate
Comisiei şi modului în care DG IV realiza politica în domeniul concurenţei, dominante
fiind acuzele privind caracterul supercentralizat al acesteia, procesul decizional
inadecvat, proceduri de implementare ineficiente, „sensibilitate” crescută la presiunile
politice şi incapacitatea acesteia în a atinge obiectivele stabilite108.
Sfârşitul anilor 80 au reprezentat un moment important în evoluţia acestei
politici, care va deveni mult mai transparentă şi cu o mai mare viteză decizională,
reuşind să construiască un nou echilibru între abordarea neo-liberală şi cea
intervenţionistă. Procesul de realizare a pieţei unice impunea aplicarea unor măsuri
corespunzătoare şi în domeniul concurenţei. Este mai degrabă un truism faptul că,
odată ce barierele ne-tarifare (fizice, tehnice, fiscale) în calea relaţiilor comerciale sunt
înlăturale, firmele şi guvernele vor căuta noi metode prin care să restricţioneze
concurenţa şi să-şi protejeze industriile naţionale. În Cartea Albă din 1985,
„Completing the Internal Market”, se arăta că: „pe măsură ce se vor face paşi
semnificativi pe calea realizării pieţei unice, va trebui să se acţioneze astfel încât
practicile anti-concurenţiale să nu ia forma unor noi barire protecţioniste care să
contribuie la re-împărţirea pieţelor”11
Problemele care s-au aflat în centrul preocupărilor politicii în domeniul
concurenţei în anii 80 au fost ajutoarele de stat şi fuziunile. În cazul fuziunilor, doi
factori importanţi au contribuit la această evoluţie:
 din punct de vedere economic şi politic, piaţa comună necesita un control la nivel comunitar;
intensificarea relaţiilor transfrontaliere ridica vechea problemă a barierelor juridice şi
administrative;
 unele decizii venite din partea CEJ, care indicau că, în anumite împrejurări,
se putea folosi Art 85(81) pentru a controla fuziunile.
Dezbaterile au fost intense şi au permis, în cele din urmă, adoptarea, la finele
anului 1989, a primului Regulament privind controlul concentrărilor.
În ceea ce priveşte ajutoarele de stat, intervenţiile au vizat nu introducerea unor
noi reglementări (menţiunile Tratatului fiind din acest punct de vedere suficiente) ci a
unor noi instrumente, necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor existente.
Înainte de 1985, implicarea redusă a Comisiei în acest domeniu, transformase acest
domeniu într-unul ca şi inexistent. În 1985, DG IV a trecut la o revizuire a metodologiei
privind acordarea ajutoarelor de stat; primul set de rezultate a acoperit perioada
1981-1986 şi a servit ca punct de plecare pentru viitoarele analize periodice ale
acestui domeniu.
7
Bernini, G., The Rules on Competition, Thirty Years of Comunity Law, 1983, Luxemburg, p.349;
8
Merkin şi Williams, Competition Law: Antitrust Policy in the UK and in the EEC, London, 1984,
p.327;
9
Idem 4 pag.29
10
Idem 4 pag. 29
11
Comisia Europeană –„Completing the Internal Market”, Cartea Albă, 1985, p.39
10
În concluzie, istoria evoluţiei PDC reprezintă o „juxtapunere a unor perioade
pasive cu unele active”, a „unor perioade cumulative de expansiune a domeniilor
politicii, prin extinderea dar şi aprofundarea obiectivelor urmărite în cadrul
acesteia”129. Astfel, s-a trecut de la accentul pus în anii 60 pe practicile restrictive, la
politicile îndreptate împotriva monopolurilor din anii 70 şi la cele orientate spre
ajutoarele de stat şi controlul concentrărilor din anii 80 şi 90, politica în domeniul
concurenţei extinzându-se în noi sectoare industriale.
1.2. Reglementări ale politicii în domeniul concurenţei
1.2.1. Bazele juridice ale politicii în domeniul concurenţei

Deşi politica comunitară în domeniul concurenţei este tot mai mult determinată
de considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt în principal de
ordin juridic. Baza legală (juridică) a PDC este oferită, în primul rând, de prevederile
incluse în Tratatului UE , respectiv:
 Articolul 81, privind practicile restrictive
 Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă
 Articolul 86, privind întreprinderile publice
 Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.
În al doilea rând, referiri se găsesc în legislaţia secundară, adoptată de Consiliul
UE şi de Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, în
aceasta categorie se includ:
 Regulamentul Consiliului 17/1962;
 Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat
prin Regulamentul 1310/1997;
 Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul
unor acorduri care privesc situaţii precis determinate, precum: transferul
de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea, distribuţia autovehiculelor, etc.
În al treilea rând, un număr în creştere instrucţiuni, care nu sunt în mod formal
obligatorii, oferă informaţii esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile
obligatorii sau în ce mod va acţiona Comisia în acest domeniu. Prin intermediul
acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al acţiunilor sale. Acestor
surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de Justiţie şi ale Tribunalului de
Primă Instanţă. Nu în ultimul rînd, trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în
care se fac referiri exprese la situaţii specifice privind concurenţa.
1.2.2. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul concurenţei

Instituţia responsabilă la nivel comunitar de modul în care este
implementată PDC este Comisia Europeană. Aceasta ia deciziile formale prin
majoritate simplă, asemenea unui organism colectiv. Aceste decizii sunt pregătite de
Direcţia Generală pentru Concurenţă, DG COMP (anterior cunoscută sub numele de DG
IV), care raportează comisarului responsabil cu PDC (din anul 2006 acesta este Neelie
KROES). Comisia poate fi sesizată într-o problemă privind concurenţa fie prin
notificare, fie urmare a unei plângeri înaintate de o firmă sau un stat, fie poate acţiona
din proprie iniţiativă („ex officio”) pentru a investiga anumite situaţii specifice sau
chiar un întreg sector economic. Comisia poate penaliza orice încălcări ale regulilor
privind concurenţa, penalizările putând reprezenta până la 10% din veniturile
companiei incriminate.
Ultimul arbitru în domeniul acestor reguli atât de diferite şi cel care poate
decide dacă acţiunea Comisiei a fost în limitele puterilor stabilite în mod legal este
Curtea Europeană de Justiţie (CEJ). CEJ este îndreptăţită să acţioneze atât în cazul
unor solicitări făcute de instanţele naţionale, cât şi în cazul unor acţiuni iniţiate
12
Idem 4 pag. 36
11
împotriva Comisiei în faţa Tribunalului de Primă Instanţă (TPI). Cu totul remarcabil
pentru o instanţă juridică, CEJ solicită Comisiei, în anumite împrejurări, mai degrabă
argumente de ordin economic, decât de ordin formal (juridic).
Rolul Parlamentului European se reduce la a evalua acţiunile Comisiei printr-
un raport anual şi, de asemenea, de a face observaţii privind evoluţiile importante din
acest domeniu. Intervenţiile Consiliului de Miniştri se rezumă la a autoriza
exceptările în bloc, precum şi la a face modificari în baza legală a PDC.
În afara Comisiei, în cadrul PDC acţionează şi autorităţile naţionale investite
cu competenţe în acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea
Comisiei, de descentralizare a PDC, rolul autorităţilor naţionale din domeniul
concurenţei va creşte în mod semnificativ.
Unitatea 2. Politica în domeniul cartelurilor şi a altor practici restrictive

Dacă anumite acorduri, înţelegeri între firme pot avea efecte benefice asupra
pieţei, altele pot influenţa negativ procesul competiţional1310. Articolul 81 (fost art.85)
al Tratatului UE (TUE) introduce principiul interzicerii acelor acordurilor între
firme, decizii şi practici concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea,
restrângerea sau denaturarea concurenţei în interiorul spaţiului comunitar, şi care
sunt susceptibile de a „afecta comerţul între statele membre”.
Un acord restrictiv reprezintă un acord între două sau mai multe firme, prin
care părţile se obligă să adopte un anumit tip de comportament, prin care sunt ocolite
regulile şi efectele concurenţei libere pe piaţă. Interdicţiile la care face trimitere Art.
81/1 (fost 85/1) se aplică atât acordurilor orizontale (prin care sunt vizate acţiuni
ale unor firme aflate în acelaşi stadiu al producţiei, transformării şi comercializării), cât
şi celor verticale (sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în stadii diferite ale
procesului de producere şi comercializare, nefiind concurente între ele).
Înţelegerea reprezintă un acord între două sau mai multe firme prin care, unul
sau mai mulţi parteneri, sunt obligaţi să acţioneze într-un mod bine definit.
Practica concertată se situează la un nivel inferior înţelegerilor şi reprezintă
un proces de coordonare realizat între diferite firme dar care nu se concretizează în
încheierea unui acord propriu-zis (nu presupune existenţa unei manifestări de voinţă
clar exprimată, ci doar a unei coordonări la nivelul strategiilor comerciale).
Cum diferenţa între aceste forme de cooperare nu este uşor de realizat, Comisia
se limitează la a face diferenţa între acordurile care intră în zona de aplicare a art.81/1
şi cele care nu intră în aceste categorii.
Trebuie menționat faptul că, atunci când se analizează dacă o anumită
înţelegere a încălcat sau nu prevederile articolului 81 /1, vor trebui luate în
considerare următoarele trei elemente:
 dacă există într-adevăr o înţelegere, decizie sau practică concertată realizată sau dovedită
între anumiţi agenţi economici;
 dacă sunt argumente că într-adevăr concurenţa, în interiorul pieţei comune, poate fi
împiedicată, restricţionată sau distorsionată într-o măsură apreciabilă ca urmare a respectivei
înţelegeri;
 dacă într-adevăr comerţul dintre ţările membre a fost sau poate fi afectat.
Legislaţia secundară în acest domeniu include mai multe categorii de
regulamente, directive, note, emise de Consiliu sau Comisie (printre care
Regulamentul 17/1962 sau Regulamentul 1/2003), precum şi decizii emise de Curtea
Europeană de Justiţie -CEJ (de pildă, Cazul 5, 1969, ECR 295, prin care s-a stabilit
regula „de minimis”). În timp, pe baza dispoziţiilor din tratate şi a regulamentelor de
aplicare, Comisia a dezvoltat o adevărată politică globală în domeniul acordurilor şi
practicilor restrictive.
Articolul 81(3) a prevăzut astfel posibilitatea autorizării anumitor acorduri,
prin acordarea de exceptări în bloc, în cazul anumitor tipuri de înţelegeri
13
Jacques Neme, Colette Neme, Economie de l Union Europeenne. Analyse d un processus d
integration, Litec, Economie, Paris, 1995.
12
considerate ca având efecte pozitive, precum cele care contribuie la ameliorarea
producţiei, a distribuţiei, la introducerea progresului tehnic, realizarea de progres
economic, etc.
În cazul acordurilor orizontale sau de cooperare (încheiate între firme
concurente), menţionăm:
 Acordurile de specializare (Regulamentul 2658/2000);
 Acordurile de cercetare-dezvoltare (Regulamentul 2659/2000).
Trebuie amintit însă și faptul că din luna ianuarie 2002 Comisia a trecut la
evaluarea Regulamentului 240/1996 privind aplicarea reglementărilor concurenţiale în
cazul acordurilor privind transferul de tehnologie.
În ceea ce priveşte acordurile verticale (încheiate între firme aflate în stadii
diferite ale aceleiaşi filiere de producţie sau distribuţie), ele au făcut obiectul unor
acorduri separate privind acordarea exceptării pe categorii de acorduri sau tipuri de
sectoare. În prezent, aceste acorduri se supun unui regulament unic respectiv
Regulamentul 2790/1999 din 22 decembrie 1999, prin care sunt exceptate global
acordurile verticale care nu au o poziţie dominantă pe piaţă. Condiţiile impuse se
referă la existenţa unui prag (o cifră de afaceri care să nu depăşească, pentru părţile
asociate în acord, 50 milioane euro şi nu mai mult de 30% din piaţa de desfacere) şi la
excluderea anumitor practici restrictive grave.
Alte acorduri, chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile paragrafului 3 al articolul 81,
pot beneficia de statutul de excepţii, în cazul în care sunt considerate a fi de
importanţă minoră (principiul „de minimis”) şi, ca atare, incapabile să afecteze
concurenţa la nivel comunitar. O lungă perioadă de timp, aceste acorduri au fost
definite numai prin cota de piaţă şi cifra de afaceri anuală a firmelor vizate. La finele
anului 2001, Comisia a relaxat chiar acest mod de definire, suprimând criteriul cifrei
de afaceri şi ridicând nivelurile corespunzătoare cotelor de piaţă la 10% în cazul
acordurilor verticale şi la 15% pentru cele orizontale.
Anumite tipuri de acorduri au fost întotdeauna considerate periculoase de
către Comisie şi interzise, practic fără excepţie:
 În cazul acordurilor orizontale:
• Fixarea preţurilor;
• Existenţa unor birouri de vînzare comune;
• Fixarea de cote de producţie sau livrare;
• Împărţirea pieţei sau a surselor de aprovizionare.
 În cazul acordurilor verticale:
• Fixarea preţurilor de revânzare;
• Clauze de protecţie teritorială absolută.
Unitatea 3. Politica anti-monopol. Interdicţia abuzului de poziţie dominantă şi controlul

concentrărilor
3.1. Interzicerea abuzului de poziţie dominantă

Deşi controlul înţelegerilor dintre firme este necesar el nu se dovedeşte a fi şi şi
suficient. Excesul de concentrare poate favoriza situaţiile în care o firmă abuzează de
poziţia ei dominată pe piaţă, manifestându-se de o manieră incorectă, fie la nivelul
preţurilor practicate (prea mici sau prea mari), a condiţiilor de comercializare sau a
modului în care îşi tratează consumatorii.
Art. 82 (vechiul art. 86) prevede că orice abuz din partea unuia sau mai multor
agenţi economici aflaţi într-o poziţie dominantă în piaţa comună sau într-un
segment important al acesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta comerţul
dintre ţările membre14 . Sunt citate şi exemple de practici abuzive, de pildă faptul de a
impune, într-o manieră directă sau indirectă, preţuri de vânzare sau cumpărare care
14
Conform articolului 82 „ este incompatibil cu Piaţa Comună şi interzis, în măsura în care
comerţul dintre statele membre este susceptibil de a fi afectat, faptul că, una sau mai multe întreprinderi
exploatează într-o manieră abuzivă poziţia dominantă pe Piaţa Comună sau pe o parte substanţială a acesteia.”
13
nu sunt echitabile, faptul de a limita producţia sau dezvoltarea tehnică în detrimentul
consumatorului, etc.
Un astfel de abuz poate consta din:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de
cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul
consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la
tranzacţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj
în poziţia concurenţială;
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a
unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici
conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Se impune precizarea următoarei observaţii și anume: în ceea ce priveşte
temeiul juridic al combaterii abuzului de poziţie dominantă, Art.82 i se adaugă art.83,
prin care se permite adoptarea de regulamente şi directive şi Art.85, care se referă la
competenţele de investigare ale Comisiei.
După cum se observă, Art. 82 se constituie într-un instrument de control al
exercitării puterii de monopol pe o piaţă sau alta. El implică analizarea a două
elemente:
 existenţa unui agent economic aflat în poziţie dominantă;
 comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect
afectarea concurenţei pe piaţa respectivă.
Subliniem faptul că Art. 82 (fost art. 86) interzice numai abuzul de poziţie
dominantă, nu doar simpla sa existenţă.
Acest articol se pretează la numeroase controverse. Dacă formularea inclusă
aici este destul de clară în ceea ce priveşte combaterea abuzului de poziţie
dominantă, ea este mai puţin clară în ceea ce priveşte puterea de care dispune
Comisia în domeniul controlului concentrărilor. Cu alte cuvinte, în aplicarea Art.86
apar două aspecte: pe de o parte, controlul comportamentului abuziv pe piaţă datorită
restrângerii libertăţii de alegere a consumatorilor determinată de faptul că o firmă
dominantă pe piaţă, practic elimină concurenţa şi, pe de altă parte, modul în care CEE
dă Comisiei nu numai puterea de a interzice înţelegerile şi abuzul de poziţie
dominantă, ci şi posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra concentrărilor
economice.
Poziţia dominantă reprezintă situaţia în care, puterea economică deţinută de
o firmă, îi permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa în cauză. Cu alte
cuvinte, poziţia dominantă pe piaţă permite unei firme să influenţeze în mod
covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa.
Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci când, prin comportamentul
său, o firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă,
chiar şi în situaţia în care un asemenea comportament este rezultatul anumitor
dispoziţii legislative. Printre posibilele abuzuri de poziţie dominantă se pot enumera:
 faptul de a impune în mod direct sau indirect preţul sau alte condiţii de
tranzacţie ne echitabile;
 limitarea producţiei sau a pieţelor de desfacere în detrimentul
consumatorului;
 aplicarea, în raport cu anumiţi parteneri comerciali, a unor condiţii
inegale, pentru prestaţii echivalente;
 condiţionarea încheierii unui contract, de către acceptarea unor prestaţii
suplimentare, fără legătură cu obiectul contractului.
Ca atare, aplicarea articolului 82 ridică probleme din cele mai delicate, legate
de definirea conceptelor la care se face trimitere, respectiv:
a) Când avem de a face cu o poziţie dominantă pe piaţă ? Poziţia dominantă
se defineşte în raport de capacitatea firmei de a afecta concurenţa şi de a
acţiona independent de reacţia concurenţilor de pe piaţă şi a consumatorilor (a
14
se vedea decizia Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) în cazul United Brands,
1978);
b) Cum se poate defini piaţa relevantă ? Piaţa relevantă se poate defini
pornind de la trei principali determinanţi: piaţa produsului, piaţa geografică şi
piaţa temporală.
Analiza realizată în cazul pieţei produsului presupune o investigaţie pe clase
de produse, piaţa fiind definită în funcţie de existenţa altor produse similare,
substituibile (produsele substituibile sunt cele către care se pot îndrepta preferinţele
consumatorilor atunci când preţul sau calitatea produsului de bază s-au modificat,
deoarece răspund aceleiaşi nevoi sau unor nevoi similare; exemplu: unt şi margarină,
cafea măcinată şi ness, etc.).
Piaţa geografică, respectiv teritoriul în care condiţiile de concurenţă sunt
omogene. În condiţiile existenţei pieţei unice, cel puţin teoretic, piaţa geografică este
piaţa UE. Cu toate acestea, de la caz la caz trebuie avuţi în vedere şi alţi factori, de
vreme ce, cu cât este mai strict delimitată piaţa, cu atât mai evidentă apare poziţia
dominantă. În analiza sa, Comisia are în vedere identificarea barierelor la export,
capacitatea produsului de a fi transportat dintr-un loc în altul şi, nu în ultimul rând,
diferite alte bariere juridice, administrative sau tehnice.
Pieţei temporale, respectiv schimbărilor structurale suferite în timp de către
de o piaţă. Aşa de pildă, analizele efectuate trebuie să aibă în vedere volatilitatea
anumitor pieţe, urmare, fie a factorilor de mediu, fie datorită modificărilor survenite în
preferinţele consumatorilor.
c) Care este relaţia care se stabileşte între existenţa unei poziţii dominante
şi abuzul de poziţie dominantă ? În trecut, Comisia şi Curtea Europeană de
Justiţie (CEJ) considerau că existenţa în sine a unei poziţii dominante pe piaţă
constituia un abuz (a se vedea cazul Continental Can, 1972).
Începînd cu 1979 (cazul Hoffmann – la Roche, nr. 85/76), Curtea a definit
„abuzul” ca fiind un „concept obiectiv” şi, mult mai recent, s-a făcut distincţia clară
între „poziţia dominantă” şi „abuz” (a se vedea cazul Tetra Pak II, 1997).
Ca atare, subliniem încă o dată faptul că, în raport cu reglementările comunitare
(Art.82),
Comisia, şi CEJ, condamnă numai abuzul de poziţie dominantă şi-i penalizează
pe cei care comit aceste abuzuri. Exercitarea, de către Comisie, a controlului efectiv
asupra abuzului de poziţie dominantă s-a realizat abia la finele deceniului al nouălea.
3.2. Controlul concentrărilor

Pentru început dorim să evidențiem câteva aspecte și anume: spre deosebire de
o înţelegere, care reprezintă un acord între întreprinderi independente din punct de
vedere juridic, în cazul unei concentrări, structura internă a acestora se modifică iar
raporturile de proprietate se schimbă. Concentrările pot îmbrăca diferite forme,
precum fuziuni, participări, întreprinderi comune, etc, toate aceste forme implicând o
modificare a raporturilor de proprietate.
În primele două decenii, Comisia a stabilit treptat, dar foarte lent, competenţe în
ceea ce priveşte concentrările de dimensiuni „comunitare”. Iniţial, Comisia a
considerat că aplicarea Art.82 privind problema concentrărilor va trebui judecată în
funcţie de fiecare caz. Astfel, Comisarul cu probleme privind concurenţa, Von der
Groeben, declara în faţa Parlamentului European, la 16 iunie 1965: „ Cu cât o firmă
ocupând o poziţie dominantă se apropie mai mult de situaţia de monopol (prin
înţelegerile realizate cu o altă firmă), punând în discuţie libertatea de alegere şi de
acţiune a furnizorilor, cumpărătorilor şi consumatorilor, cu atât mai mult există o
probabilitate mai ridicată ca aceasta să intre, datorită concentrării, în zona abuzurilor.”
În scurt timp însă, pe fondul fluxurilor masive de capital venite dinspre SUA, care
profitau de avantajele oferite de noul spaţiu economic creat în spatele TVC, firmele
europene au conştientizat faptul că dimensiunile lor sunt mult mai mici în raport cu
15
cele americane, fapt care reducea puterea lor competitivă pe piaţă15. La începutul
anilor 70, s-a ridicat astfel o nouă problemă: necesitatea creşterii rapide, dar
controlate, a numărului de concentrări în spaţiul comunitar. Între 1962 şi 1970, în
Comunitatea celor şase, numărul concentrărilor16 a trecut de la 173 pe an la 612 pe an
(deci o creştere de peste 3,5 ori).
Decizia Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) din 1973, în cazul Continental Can,
a deschis calea către controlul expost, oferind susţinere procesul de control al
concentrărilor prin intermediul deciziilor CEJ;
Exemplificare: Afacerea Continental Can
O societate americană, Continental Can, şi-a asigurat, prin intermediul filialei
sale belgiene, Europemballage Corp., controlul asupra celui mai mare producător
german în domeniul ambalajelor metalice uşoare (cutii de conserve) şi închideri
metalice (capace de borcan, etc.). După aceea, grupul american a obţinut participarea
majoritară la primul fabricant de ambalaje din Benelux. Rezultatul a fost că, în acea
perioadă, societatea americană respectivă nu mai avea practic concurenţi în zona de
NE a Pieţei Comune pentru acest tip de articole, deoarece erau articole uşoare, pe
care nu era rentabil să le transporţi dincolo de anumite distanţe.
Comisia a constatat în acest caz manifestarea unui abuz de poziţie dominantă,
Continental Can a sesizat Curtea de Justiţie, prezentând următoarele argumente:
articolul 82 (vechiul articol 86) nu permite cenzurarea, ca abuz de poziţie dominantă,
a faptului că o firmă, fie ea şi dominantă, cucereşte cea mai mare parte a unei alte
firme din acelaşi sector, chiar dacă acest lucru duce la reducerea concurenţei.
Comisia nu putea decât să se bucure de această cerere care clarifica astfel
problema dacă articolul 82 (vechiul articol 86) o autorizează să intervină în acest
domeniu al concentrărilor. Curtea de Justiţie a pronunţat o hotărâre în februarie 1973,
din care sunt de reţinut următoarele aspecte: „Interdicţia înţelegerilor enunţată de
Art.85 nu ar avea nici un sens dacă Art.86 ar permite ca asemenea comportamente să
devină licite atunci când se materializează într-o integrare a firmelor.” De altfel este
susceptibil să constituie un abuz şi faptul că o firmă în poziţie dominantă îşi întăreşte
această poziţie, nepermiţând decât existenţa unor întreprinderi dependente.
Regulamentul 4064/8917 privind controlul operaţiunilor de concentrare

reprezintă o altă etapă în ceea ce privește controlul concentrălilor. Noua propunere
reia o idee mai veche18, a controlului prealabil al operaţiunilor de concentrare de
importanţă comunitară (a căror cifră de afaceri este de cel puţin 750 milioane dolari,
respectiv 1 miliard ECU sau operaţii susceptibile să ocupe o parte a pieţei comunitare
mai mare de 20% într-un sector determinat). După numeroase nereguli, o
reglementare a fost în final adoptată de către Consiliul la data 21 decembrie 1989.
Regulamentul 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concentrare stabileşte
că:
„operaţiile de concentrare de dimensiuni comunitare, care creează sau întăresc o
poziţie dominantă şi care au drept consecinţă împiedicarea concurenţei efective pe
piaţa comunitară
sau într-o zonă semnificativă a acesteia, trebuie declarate incompatibile cu piaţa
comună”.
Concentrarea apare atunci când o firmă obţine controlul exclusiv asupra altei
firme sau asupra unei firme pe care o poate controla alături de alte firme sau atunci
când mai multe firme preiau controlul unei întreprinderi sau creează alta nouă.
O operaţiune de concentrare (fuzionare a mai multor întreprinderi sau preluare
a controlului asupra mai multor întreprinderi) este de dimensiune comunitară atunci
când:
15
În anii 60, o firmă europeană de dimensiuni mari era echivalentul unei firme de dimensiuni
medii din SUA;
16
Definiţia Comisiei reţinută pentru concentrări era o participare financiară de peste 50%.
17
Regulamentul 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concentrare
18
În 1987, Comisia a făcut o nouă propunere subliniind că piaţa unică, realizată la finele anului 1992, nu va trebui să
devină „un teren de joc rezervat câtorva oligopoluri”
16
 cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de toate întreprinderile vizate

este superioară valorii de 5 miliarde euro;
 cifra de afaceri totală realizată în cadrul Comunităţii de cel puţin două din
întreprinderile vizate, reprezintă o valoare mai mare de 250 milioane euro,
condiţia fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu realizeze mai mult de 2/3
din cifra lor de afaceri, în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.
Atunci când cota de piaţă a firmelor în cauză nu depăşeşte 25%, nici în cadrul
Pieţei comune, nici într-o zonă semnificativă a acesteia, concentrarea este considerată
compatibilă cu reglementările comunitare. Concentrările vizate prin Reglementare
trebuie să fie notificate către Comisie, care dispune de un termen limitat pentru a se
pronunţa. S-a estimat faptul că numărul cazurilor ce vor trebui examinate va fi de 40-
50 pe an, fapt care s-a verificat. Atunci în 1987, Comisia a făcut o nouă propunere
subliniind că piaţa unică, realizată la finele anului 1992, nu va trebui să devină „un
teren de joc rezervat câtorva oligopoluri”. Când respectivele concentrări nu
răspundeau acestor criterii ele erau supuse controlului autorităţilor naţionale.
Primul refuz al unei concentrări a vizat proiectul de achiziţie de către
Aerospatiale a societăţii canadiene De Havilland. La finele anului 1991, Comisia a
respins proiectul de achiziţie, de către Societatea Aerospatiale (Franţa) şi Alena
(Italia), a societăţii canadiene De Havilland, care aparţinea firmei Boeing, sub motivul
că această concentrare putea antrena apariţia unei poziţii dominante pe piaţa
avioanelor de transport regional turbopropulsate. Această concentrare i-ar fi oferit
concentrării Aerospatiale- Alena - De Havilland 50% din piaţa mondială şi 67% din
piaţa comunitară a avioanelor de transport regional, 63% din piaţa mondială a
avioanelor de 50 de locuri şi 75% din cea a avioanelor de 70 locuri. Această primă
respingere a trezit vii reacţii şi Parlamentul european a fost obligat să voteze o
rezoluţie prin care să fie luaţi în considerare mai mulţi factori pentru analiză, nu numai
criteriul privind apărarea concurenţei.
Ulterior, în anul 1997, Regulamentul a fost amendat, astfel încât pragul agregat
la nivel mondial a fost redus la 2,5 miliarde euro iar pragul individual, pentru cel puţin
2 companii comunitare a fost redus la 100 milioane euro. Începând cu 1 septembrie
2000 a fost introdusă o procedură simplificată (decizia se ia la finele perioadei de
examinare, de 1 lună), pentru operaţiunile care respectă următoarele criterii:
 două sau mai multe firme care obţin controlul în comun asupra altei firme
care nu exercită sau nu intenţionează să exercite alt tip de activitate
decât neglijabilă, pe teritoriul SEE (Spaţiului Economic European); cifra de
afaceri a firmei comune şi valoarea totală a activelor cedate firmei
comune sunt inferioare valorii de 100 milioane euro pe teritoriul SEE;
 nici una din părţile implicate nu exercită activităţi comerciale pe aceeaşi
piaţă a produsului sau pe aceeaşi piaţă geografică (relaţii orizontale), sau
pe o piaţă a
 produsului situată în amonte sau aval, pe care operează o altă parte a
concentrării;
 două sau mai multe concentrări exercită activităţi comerciale pe aceeaşi
piaţă a produsului şi pe aceeaşi piaţă geografică sau pe o piaţă a
produsului situată în amonte sau aval de piaţa produsului pe care o altă
parte a concentrării îşi exercită activitatea, condiţia fiind ca, părţile de
piaţă cumulate să nu depăşească 15% în cazul relaţiilor orizontale şi 25%
în cazul relaţiilor verticale.
Procedura simplificată a permis reducerea constrângerilor administrative care
apasă asupra părţilor notificatoare. Ca şi în cazul procedurii normale, statele membre
şi terţii au posibilitatea să facă observaţii sau să intervină. Comisia îşi rezervă dreptul,
în cazul în care consideră necesar, să revină în orice moment la procedura normală şi
deci să deschidă o anchetă.
17
Unitatea 4. Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa

Pentru ca relaţiile de concurenţă între firme să nu fie distorsionate nu este
suficient ca acestea să nu se înţeleagă între ele, să nu abuzeze de poziţia lor
dominantă sau să fie implicate într-un proces de concentrare care poate deveni
primejdios. Este necesar şi ca relaţii de concurenţă să nu fie alterate, deformate de
existenţa ajutoarelor de stat sau de persistenţa anumitor monopoluri în favoarea
întreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate.
Tratatul CE a consacrat trei articole primului aspect şi unul, celui de-al doilea.
Comisia, susţinută de Curtea de Justiţie, va explora toate celelalte posibilităţi.
4.1. Ajutoarele de stat

Tratatul CE consacră acestei probleme trei articole, de la 87 la 89 (articolele
vechi 92, 93 respectiv 94).
Articolul 87, în cadrul primului paragraf, precizează: „cu excepţia derogărilor
prevăzute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piaţa Comună, toate ajutoarele
acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma
îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile între ţările membre, denaturează
sau ameninţă să denatureze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau
activităţi.” Dispoziţia vizează în egală măsură întreprinderile publice şi private.
Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, paragraful al doilea
al Art.87 menţionează trei situaţii în care ajutoarele acordate sunt compatibile cu
reglementările pieţei comune, respectiv:
1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanţia
nediscriminării legate de originea produselor în cauză;
2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau
evenimente excepţionale;
3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea ţării
(după reunificarea acesteia).
De asemenea, al treilea paragraf menţionează situaţiile în care ajutoarele pot fi
considerate compatibile cu Piaţa Comună:
 ajutoare destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde
nivelul de viaţă este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj
ridicat.
 ajutoare destinate să promoveze realizarea unui proiect important, de interes
european
 comun sau să remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;
 ajutoare destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau anumitor
regiuni
 economice, atunci când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în
Comunitate;
 ajutoare destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, atunci
când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate;
 „alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului” (decise cu o
majoritate calificată, pe baza propunerii Comisiei).
I. Ce sunt ajutoarele de stat ?
Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie şi de Curtea de
Justiţie într-un sens foarte larg, astfel încât el include orice ajutor public, acordat de
către autorităţile centrale, precum şi ajutoarele acordate de autorităţile locale sau
regionale. Mai mult, ajutorul poate proveni chiar de la organisme private sau alte
organisme asupra cărora statul, o instituţie publică, o autoritate locală sau regională
exercită o influenţă puternică, direct sau indirect.
Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garanţii la împrumuturi,
livrari de bunuri sau servicii în condiţii preferenţiale, injecţii de capital în condiţii
discriminatorii în raport cu investiţiile private) sau motivul acordării nu sunt relevante.
18
Ceea ce contează în cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea
asupra concurenţei de pe piaţă.
În interpretarea Comisiei şi a instanţelor comunitare, există patru condiţii
cumulative în care o măsură sau tranzacţie economică în care este implicat statul
poate fi considerată ca implicând ajutor de stat. Aceste condiţii sunt:
 măsura să implice utilizarea resurselor statului;
 măsura să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;
 măsura să fie selectivă;
 măsura să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţei la
nivel transfrontalier.
Ca atare, putem concluziona că o măsură va fi considerată drept ajutor de stat
în următoarele circumstanţe:
a) implică utilizarea resurselor statului:
Conform Art. 87(1) CE, ajutorul de stat poate fi acordat “de către stat sau din
resursele statului”. Rezultă că forma în care ajutorul de stat este acordat este
irelevantă din punctul de vedere al controlului ajutorului de stat: ceea ce contează
este efectul măsurii. De fapt, distincţia între “ajutorul acordat de stat” şi “ajutorul
acordat din resursele statului” are rolul de a face explicit faptul că nu numai ajutorul
acordat de guvernul central, ci şi ajutorul acordat de autorităţile de stat regionale şi
locale, precum şi de organismele publice şi private ce acţionează în numele statului
intră în sfera exclusivă de control a Comisiei. În ceea ce priveşte forma efectivă în care
ajutorul de stat este acordat, faptul că ajutorul de stat nu se referă numai la
cheltuielile directe făcute din buzunarul statului (adică subvenţiile de la buget) ci şi la
transferurile indirecte de resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru
stat) ţine de jurisprudenţa general acceptată. Într-adevăr, o pierdere de venituri din
impozitare este considerată echivalentă cu consum de resurse ale statului, indiferent
de nivelul, regional sau local, la care este suportată pierderea.
b) Conferă un avantaj firmei/firmelor beneficiare:
Interpretarea dată conceptului de “avantaj conferit” s-a dovedit crucială în
asigurarea unei sfere largi de cuprindere pentru reglementările comunitare privind
ajutorul de stat. Încă din primii ani ai aplicării reglementărilor din tratat referitoare la
ajutorul de stat, Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a definit noţiunea de ajutor de stat
ca “incluzând orice măsură, indiferent de forma ei, ce reduce povara suportată în mod
normal de o firmă, chiar dacă ea nu reprezintă o subvenţie directă în sensul strict al
termenului ci este echivalentă acesteia în virtutea naturii şi efectelor ei”.
În consecinţă, în Fiscal Aid Notice Comisia doar reiterează un concept bine-
cunoscut: o măsură fiscală care scuteşte firmele de poveri suportate în mod normal
din resursele lor proprii satisface al doilea criteriu din definiţia ajutorului de stat.
Comisia dă şi câteva exemple de măsuri fiscale care conferă un asemenea avantaj:
• măsuri ce reduc baza fiscală (precum deduceri speciale, aranjamente de
depreciere (amortizare) specială sau accelerată, includerea rezervelor în
bilanţul firmei);
• măsuri ce implică o reducere parţială sau totală a sumei datorate ca
impozit (exemplu: scutirile de taxe sau creditele fiscale);
• amânarea, anularea sau chiar reeşalonarea în mod excepţional a
datoriilor faţă de buget.
c) Este selectivă
Articolul 87(1) CE se aplică doar măsurilor care au o natură selectivă, adică
acelora care “favorizează anumite activităţi sau producerea anumitor bunuri”.
Aplicarea criteriului selectivităţii atrage după sine trasarea unei distincţii între măsurile
cu aplicabilitate generală, cu alte cuvinte acele măsuri care se aplică tuturor firmelor
şi sectoarelor fără deosebire, şi măsurile care generează avantaje doar pentru
anumite firme sau sectoare. Măsurile fiscale sunt în plus dificil de evaluat pe baza
acestui criteriu şi din cauza faptului că dreptul comunitar consideră că selectivitatea
anumitor măsuri fiscale poate fi totuşi justificată prin “natura sau schema generală a
19
sistemului” (asemenea măsuri nefiind acoperite de reglementările UE privitoare la
ajutorul de stat).
d) Afectează relaţiile comerciale dintre statele membre
Intervenţiile care implică ajutor de stat duc la afectarea relaţiilor comerciale
dintre statele membre şi la distorsionarea concurenţei. Cele două condiţii sunt organic
dependente, deoarece, dacă acordarea unui ajutor duce la întărirea poziţiei unui
întreprinzător în raport cu alţi întreprinzători care acţionează în spaţiul comunitar, cei
care nu au beneficiat de ajutor sunt discriminaţi şi afectaţi în mod negativ.
II. Procedura
Comisia are obligaţia să vegheze asupra modului în care sunt respectate
reglementările în domeniul concurenţei. Ea poate acţiona din proprie iniţiativă, în
urma unei plângeri făcute de un stat membru, în urma unei notificări a acordurilor
realizate de către diferite firme sau urmare a notificării ajutorului de stat. Comisia
dispune de însemnate puteri de investigare; ea poate efectua controale la nivelul
firmelor fără a le preveni în prealabil şi poate solicita consultarea materialelor
necesare.
Deoarece Comisia trebuie să se asigure de faptul că nu sunt acordate decât
acele ajutoare ce pot fi considerate compatibile cu piaţa unică, Articolul 88 fixează
procedura şi prevede că statele membre au obligaţia să informeze, în timp util,
Comisia asupra proiectelor care tind/intenţionează să instituie un ajutor nou sau să
modifice un ajutor existent. Acest lucru se traduce în mod concret prin notificarea
prealabilă a proiectului.
Consiliul, de asemenea cu unanimitate, pe baza propunerilor Comisiei şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta regulamentele necesare pentru
aplicarea articolelor de mai sus (Articolul 89). Astfel, prin Regulamentul
nr.994/98/CE19, Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat, de tip
orizontal, de la obligaţia notificării, respectiv: ajutoarele pentru IMM-uri, pentru
cercetare-dezvoltare, protecţia mediului, ocuparea forţei de muncă şi formare
profesională, ajutoare regionale în conformitate cu harta ajutoarelor regionale
aprobată de Comisie, iar prin Regulamentul nr.659/1999/CE20 a clarificat şi consolidat
regulile de procedură privind ajutorul de stat.
Regulamentul 994/98/CE21 privind aplicarea Articolului 87 şi 88 ale Tratatului
UE privind unele categorii de ajutoare de stat orizontale, instituie dreptul Comisiei de a
emite regulamente de exceptare pe categorii, privind anumite tipuri de ajutoare.
Aceste regulamente vor trebui să specifice pentru fiecare categorie scopul lor,
beneficiarii, pragurile valorice, condiţiile privind cumulul şi modalităţile de control. De
asemenea, Comisia poate decide că în cazul anumitor ajutoare care nu depăşesc un
anumit plafon, notificarea către Comisie nu mai este necesară (regula „de minimis”).
În plus, regulamentul conţine prevederi privind transparenţa şi controlul ajutoarelor,
durata de validitate şi modul de modificare a regulamentelor emise de Comisie.
4.2. Întreprinderile publice şi liberalizarea pieţei

În ceea ce priveşte întreprinderile publice şi firmele cărora statul le acordă
drepturi speciale sau exclusive, articolul 86 paragraful 1 (vechiul articol 90, paragraful
1) al tratatului interzice statelor membre să stabilească sau să menţină măsuri
contrare reglementărilor stabilite prin tratat, respectiv cele privind concurenţa.
Paragraful al doilea al acestui articol permite anumite derogări de la regulile
prevăzute în tratat. Astfel, se prevede faptul că întreprinderile însărcinate cu
gestionarea serviciilor de interes economic general sau care prezintă caracteristicile
unui monopol fiscal, se supun regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea
acestor reguli nu împiedică îndeplinirea în drept şi în fapt a misiunii particulare care le-
a fost atribuită. Această dispoziţie are drept scop asigurarea unui compromis între
19
Regulamentul 994/98/CE
20
Regulamentul 659/99/CE
21
Idem 20
20
interesele statelor membre, de a utiliza anumite firme ca instrument de politică
economică sau fiscală şi interesul Comunităţii de a fi respectate reglementările din
domeniul concurenţei şi prezervarea pieţei interne.
Pentru a fi evitate monopolurile care exploatează reţele care asigură servicii
publice, respectiv servicii de bază, de care beneficiază populaţia aflată pe teritoriul
unui stat membru sau pe o parte a acestuia, Comisia a promovat o politică de
liberalizare, care a atins următoarele sectoare:
producţia şi distribuţia de gaze şi electricitate;
telecomunicaţii;
servicii poştale şi
transporturile.
În ceea ce priveşte întreprinderile publice, politica de liberalizare a Comisiei se
bazează pe articolul 86 paragraful 3 (ex-articolul 90, paragraful 3) şi articolul 222
(vechiul articol 295) ale Tratatului, care o autorizează pe aceasta să adreseze, atunci
când este nevoie, directive sau decizii corespunzătoare statelor membre, fără a aduce
prejudicii regimului proprietăţii din statele membre. Drepturile speciale sau exclusive
acordate anumitor firme sunt menţionate în articolul 37 (ex-articolul 31), alineatele 1
şi 2, care fac trimitere la monopolurile naţionale care prezintă caracter comercial, iar
în cazul serviciilor publice referirile sunt conţinute în articolele (16), 36 (30), 56(46) şi
90(86) paragraful 2.
Drepturile speciale sau exclusive reprezintă restricţii ale numărului de operatori
autorizaţi să exercite o anumită activitate economică, acest drept putând fi asigurat
numai numitor operatori (drepturi speciale) sau unuia singur (drept exclusiv sau de
monopol), fie că acestea sunt întreprinderi publice sau private. Articolul 37 (fost 31) al
Tratatului menţionează faptul că monopolurile naţionale trebuie reorganizate
progresiv astfel încât să fie evitate discriminările între statele membre. Aceste
reorganizări trebuiau finalizate până la finele unei perioade de tranziţie (depăşită în
cazul statelor membre fondatoare), negociată şi menţionată pentru fiecare nou stat
membru (în cazul extinderilor succesive).
Serviciile publice, cunoscute şi sub denumirea de servicii de interes public sau
utilităţi publice, reprezintă activităţi economice de interes general, înfiinţate de
autorităţile publice şi funcţionând sub responsabilitatea acestora, chiar dacă
gestionarea lor este delegată unui operator public sau privat, separat de funcţia
administrativă. Conceptul se aplică serviciilor de „reţea”, respectiv celor care ţin de
domeniul furnizării de energie electrică, gaze, apă, transport public, serviciilor poştale
şi telecomunicaţiilor. Acest domeniu a rămas multă vreme în afara preocupărilor
Comisiei, deoarece nu se dorea ca intervenţia acesteia în acest domeniu să fie
considerată ca o încălcare a principiului neutralităţii în ceea ce priveşte proprietatea
publică şi nici să genereze conflicte cu statele membre, care priveau serviciile publice
ca o chestiune de administrare internă.
Cu toate acestea, realizarea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor a ridicat
problema barierelor netarifare, generate de existenţa drepturilor speciale şi exclusive,
acordate de statele membre propriilor întreprinderi din domeniul serviciilor publice. Ca
atare, la începutul anilor 90, Comisia a demarat procesul de reducere sistematică a
drepturilor speciale şi exclusive.
Exemplificare: Deciziile britanice în domeniul liberalizării serviciilor
publice au reprezentat o experienţă extrem de utilă pentru abordarea Comisiei.
În UK, programul de liberalizare a luat forma strategiei de privatizare, deşi este
important de subliniat faptul că liberalizarea nu implică în mod necesar şi
modificarea formei de proprietate. Privatizarea reprezintă doar o modalitate de
a injecta capital în economie, modalitate care adesea este mult mai legată de
motive ideologice decât economice. Administraţia Thatcher a anilor 80 a
promovat liberalizarea şi dereglementarea, urmărind liberalizarea majorităţii
utilităţilor publice. După o anumită perioadă de timp, guvernul britanic a reuşit
să privatizeze cele mai multe utilităţi publice, printre care British
Telecommunications şi British Gas.
21
Cu toate acestea, privatizarea a ajuns de cele mai multe ori să reprezinte
un scop în sine, astfel încât, în ciuda privatizărilor, monopolurile s-au menţinut,
transformându-se doar din publice în private. Ca atare, scopul urmărit în
continuare a fost să se introducă concurenţa în noua piaţă privată a utilităţilor.
Astfel, au fost create noi organisme, menite să supravegheze piaţa, precum
OFTEL (Oficiul Telecomunicaţiilor), OFGAS (Oficiul Furnizorilor de Gaze) şi
OFWAT (Oficiul Serviciilor de Distribuţie a Apei).
Un număr de diferite instrumente au fost adoptate cu scopul de a contribui la
liberalizarea acestei pieţe. În acest sens, poate fi menţionată Directiva 96/19/CE 22,
care fixează termenul de 1 ianuarie 1998 ca dată de intrare în vigoare a liberei
concurenţe pe piaţa telecomunicaţiilor sau Directiva 97/67/CE23, privind liberalizarea
serviciilor poştale, în limitele asigurării unui nivel minim de servicii în beneficiul
utilizatorilor (sub termenul de serviciu universal) şi a rezervării anumitor activităţi
pentru unul sau mai mulţi operatori (servicii rezervate).
Unitatea 5. Reforma politicii în domeniul concurenţei

Politica în domeniul concurenţei, ale cărei obiective şi proceduri au rămas în linii
mari nemodificate de la începutul procesului de integrare, se află acum în proces de
modernizare şi descentralizare. În prezent există în curs două reforme:
O reformă în domeniul reglementărilor antitrust – respectiv a
regulilor privind acordurile dintre întreprinderi, care presupune modificarea
radicală a Regulamentului 17/6224, privind aplicarea articolelor 81 şi 82;
O reformă în domeniul „concentrărilor”, care priveşte modificarea
Regulamentului privind concentrările economice.
Modernizarea Regulamentului 17
Regulamentul 17, care are deja o vechime de 40 de ani, a suferit mai multe
modificări prin adoptarea Regulamentului 1/200325, respectiv:
a) pentru prima dată în istoria UE, sunt împuternicite autorităţile naţionale, inclusiv tribunalele
naţionale, să aplice exceptările conforme cu articolul 81(3) împreună cu interdicţiile prevăzute de
articolul 81(1) respectiv articolul 82. Acordarea exceptărilor a reprezentat întotdeauna o prerogativă
a Comisiei.
b) Pentru prima oară, autorităţile naţionale au obligaţia să aplice legislaţia
comunitară în locul celei naţionale ori de câte ori comerţul frontalier este
afectat;
c) Pentru prima dată, autorităţile naţionale au obligaţia să consulte Comisia
înainte de a lua orice decizie;
d) Pentru prima dată, tribunalele naţionale trebuie să înainteze Comisiei copii
după decizii;
e) Comisia va avea dreptul să apară în faţa tribunalelor naţionale;
f) Cei 40 de ani de „notificări prealabile” vor lua sfârşit. Acest lucru va asigura:
• pe de o parte, descentralizarea sistemului, prin înlocuirea
principiului „autorizării prealabile” a înţelegerilor, cu cel al
„exceptărilor legale”, în cazul în care acestea sunt conforme cu
reglementările Tratatului (Art.81), ceea ce va da dreptul
autorităţilor din domeniul concurenţei din ţările membre să decidă
în cazul exceptărilor (Art.81/3);
• pe de altă parte, va asigura o aplicare uniformă a
reglementărilor comunitare, deoarece Comisia îşi va conserva
puteri de decizie importante, precum exceptările pe categorii,
deciziile individuale, formularea de linii directoare, vor fi întărite
22
Directiva 96/19/CE;
23
Directiva 97/67/CE;
24
Regulamentului 17/1962;
25
Regulamentului 1/2003- a se vedea Council Regulation (EC) No 1/2003 on the implementation
of the rules on competition laid down in articles 81 and 82 of the Treaty, OJ of EC, 16.12.2002.
22
capacităţile acesteia de inspectare şi se va urmări (realizarea unei
cooperări sistematice dintre autorităţile naţionale şi Comisie.
Reforma Regulamentului privind concentrările

Obiectivul modificărilor propuse în legătură cu acest nou Regulament vizează
creşterea transparenţei procesului de decizie. În acest scop, reforma – propusă în vara
anului 2000 într-un raport al Consiliului şi apoi, lansată oficial prin publicarea Cărţii
Verzi, în luna decembrie 2001, prevede un ansamblu de măsuri, printre care, se
detaşează prin importanţă:
• vor fi ameliorate criteriile de apreciere a operaţiunilor de concentrare, prin
ameliorarea testului dominanţei. Noul test va permite mai buna analiză a
efectelorconcentrărilor, efecte care scăpaseră testului anterior. Astfel, efectele
create de o concentrare vor putea fi considerate de o manieră favorabilă atunci
când efectele pozitive vor depăşi consecinţele potenţial negative ale operaţiei.
Urmare a analizelor tot mai complexe pe care le vor solicita testările respective,
Comisia va întări de o manieră semnificativă expertiza economică, completând
structura personalului cu un „economist şef al concurenţei” la cel mai înalt
nivel, care, susţinut de o echipă de economişti industriali, va întreprinde
anchetele respective.
• sunt propuse unele măsuri pentru a oferi părţilor notificante garanţia că
argumentele şi angajamentele lor, prezentate pentru a răspunde obiecţiilor
Comisiei, vor fi luate în considerare. Astfel, în plan intern, sistemul „checks and
balances” va fi considerabil întărit, atât datorită unei expertize economice
superioare cât şi datorită unui sistem de „passage sur le grill” pentru toate
anchetele în faza a II-a. Redistribuirea competenţelor între Comisie şi statele
membre va trebui clarificată, astfel încât să se realizeze în cel mai precoce
stadiu al operaţiunii, în strânsă colaborare cu părţile.
• asigurarea unui control jurisdicţional mai eficace şi mai rapid, care să se sprijine
pe întărirea resurselor Tribunalului de Primă Instanţă şi Curţii de Justiţie.
Perspectiva unei ordini globale în domeniul concurenţei

Desigur, politica comunitară în domeniul concurenţei are în vedere, în primul
rând, asigurarea unui cadru adecvat manifestării libere a concurenţei în cadrul UE.
Sfera de acţiune a companiilor multinaţionale transformă însă problema competiţiei
într-una globală. În plus, fenomenul în creştere al globalizării face ca o serie de
reglementări comunitare din domeniul concurenţei să intre oarecum în contradicţie cu
imperativul asigurării competitivităţii companiilor europene în raport cu cele din alte
zone ale lumii.
În luna decembrie 1996, în cadrul Consiliului Ministerial al OMC de la Doha, era
creat un grup de lucru care îşi propunea să studieze interacţiunile existente între
politicile comerciale şi cele din domeniul concurenţei. Evident, nu era pentru prima
dată când subiectul făcea obiectul discuţiilor în cadrul OMC/GATT. Trebuie amintit
faptul că încă din 1948, în Carta de la Havana privind crearea unei Organizaţii
Internaţionale a Comerţului (OIC), era inclus şi un capitol privind Practicile Restrictive
în domeniul afacerilor, menit să prevină acele comportamente care ar fi putut
restrânge concurenţa şi afecta în mod negativ comerţul internaţional.
Ulterior, în anul 2002, concluziile acestui grup de lucru, privind necesitatea unei
politici internaţionale în domeniul concurenţei, erau extrem de elocvente: „Problema
nu este dacă un acord privind politica în domeniul concurenţei trebuie sau nu negociat
în cadrul OMC, ci doar cum, şi mai ales, cât de coerent va fi cadrul în care acest lucru
va fi realizat”26.
Elementele potenţiale pe care ar trebui să le includă un Acord Multilateral în
domeniul Concurenţei (AMC), aşa cum au fost ele identificate în cadrul Declaraţiei de
la Doha sunt27:
 definirea clară a conceptului de concurenţă;
26
Report of Working Group on Trade and Competition policy to the WTO General Council, 2002 ;
23
 aplicarea unor principii de bază: transparenţă, nediscriminare,

corectitudine;
 problematica trans-frontalieră: export, import, carteluri, concentrări
şi achiziţii;
 tratament special şi diferenţiat: necesitatea abordării flexibile,
excepţii şi exceptări;
 interesul public – raţiunea existenţei excepţiilor şi exceptărilor;
 asistenţă tehnică, sprijin acordat ţărilor în curs de dezvoltare
pentru întărirea instituţiilor din domeniul concurenţei.
Poziţia UE privind un posibil AMC este că acesta „nu trebuie să impună
armonizarea legislaţiilor naţionale privind concurenţa şi că trebuie să fie pe deplin
compatibil cu diferitele regimuri naţionale existente şi viitoare”28.
27
P. S MEHTA, Multilateral Competition Agreement. Looking ahead to Cancun, WTO, Symposium
on Trade and Competition Policy, 22.02.2003, pag.1.
28
Idem 31, pag. 4
24
MODUL 2. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎN ROMANIA

1. Cunoaşterea politicii concurenţei în România;

2. Cunoaşterea evoluţiei în domeniul antitrust respectiv a ajutoarelor de stat;
3. De asemenea, conştientizarea politicii concurenţei în perspectiva post-aderării României
la Uniunea Europeană.
Competenţe formate:
- modulul II, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

noţiunilor de bază legate de politica în domeniul concurenţei în ţara noastră.
Unitatea 1. Bazele politicii concurenţei în România

”Politica în domeniul concurenţei”, al şaselea capitol al negocierilor pentru
aderarea la Uniunea Europenă deschise formal pentru România la 15 februarie 2000, a
impus exigenţe suplimentare faţă de celelalte capitole cărora li s-au aplicat ca un
şablon „Criteriile de la Copenhaga”. Acquis-ul pentru Capitolul 6 constituie “nucleul
dur” al Pieţei Interne, acesta fiind singurul capitol la care aplicarea efectivă a acquis-
ului trebuie realizată cu mult înainte de data aderării.
Politica în domeniul concurenţei reprezintă – prin cele două componente ale
sale: cea cunoscută în limbajul de specialitate ca „anti-trust” şi ajutorul de stat - un
barometru al funcţionării pieţei, o componentă de bază a economiei de piaţă
funcţionale. Deşi acest capitol nu face o trimitere directă la indicatori macroeconomici,
politica promovată se manifestă prin disciplina, comportamentul actorilor economici
prezenţi pe piaţă. Succesul politicii în domeniul concurenţei se reflectă în existenţa
unei solide culturi a concurenţei exprimată la nivelul operatorilor economici prin
respectarea regulilor jocului prevăzute de legislaţia în domeniu.
Pentru a ilustra stadiul atins de România în crearea unui mediu concurenţial
care să facă faţă presiunilor pieţei interne în momentul post aderare, respectiv
aplicării directe a acquis-ului comunitar, vom utiliza ca referinţă criteriile de la
Copenhaga, aprecierile Comisiei Europene incluse în Rapoartele privind progresele
înregistrate de România în vederea aderării pentru anii 1999-2002. Totodată pentru a
evidenţia paşii pe care România îi mai are de parcurs vom utiliza informaţiile furnizate
de Harta de parcurs elaborată de Comisia Europeană pentru România (Road Map) şi
de Parteneriatul pentru aderare revizuit pentru anul 2003.
Principiile de bază ale politicii concurenţei în toate ţările candidate, inclusiv în
România au fost statuate prin Acordurile Europene de Asociere. Acordul European
instituind o Asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele
membre ale acestora, pe de altă parte consacră prevederile referitoare la politica
concurenţei în Capitolul II – “Concurenţa şi alte prevederi cu caracter
economic” precum şi în articole incluse în capitole conexe.
Spre deosebire de cea mai mare parte a acquis-ului comunitar, pentru care
Acordul European de Asociere prevede necesitatea de a acţiona în direcţia armonizării
graduale a legislaţiei, prevederile referitoare la politica concurenţei reprezintă obligaţii
ferme, cu trimiteri explicite la articolele corespunzătoare din Tratatul Uniunii
Europene: articolul 81 (interzicerea înţelegerilor dintre agenţii economici), articolul 82
(interzicerea abuzului de poziţie dominantă) şi articolul 87 (interzicerea ajutoarelor de
stat).
Prin Acordul European, România îşi asuma următoarele angajamente:
 să ajusteze progresiv orice monopol de stat cu caracter comercial astfel încât să
se asigure că, până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea în vigoare a
25
acordului, nu va mai exista nici o discriminare între cetăţenii României şi ai
statelor membre, referitoare la condiţiile în care mărfurile se achiziţionează şi
se comercializează” (articolul 33).
 să interzică orice acord între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi
şi practici concertate între întreprinderi având ca obiect sau efect prevenirea,
restricţionarea sau distorsionarea concurenţei (articolul 64 (1) (i));
 să interzică abuzul din partea uneia sau mai multor întreprinderi de a avea o
poziţie dominantă, pe teritoriul României sau al Comunităţii, în ansamblu, sau
pe o parte substanţială a acestuia (articolul 64(1)(ii));
 să interzică orice ajutor public care distorsionează concurenţa prin favorizarea
anumitor întreprinderi sau a producţiei unor anumite mărfuri”(articolul 64(1)
(iii));
 să aplice “în privinţa întreprinderilor publice şi a întreprinderilor cărora le-au
fost acordate drepturi speciale sau exclusive, începând cu cel de-al treilea an de
la data intrării în vigoare a acordului, principiile Tratatului de instituire a
Comunităţii Economice Europene, îndeosebi articolul 90 şi principiile
Documentului final din aprilie 1990 al reuniunii de la Bonn a Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (în special prevederile referitoare la libertatea
de decizie a antreprenorilor)” (articolul 66), adică să se asigure că aceste
întreprinderi funcţionează fără să distorsioneze concurenţa şi că nu se introduc
discriminări între operatorii români şi cei comunitari.
Politica comunitară a concurenţei are o relevanţă directă pentru statele
candidate încă înainte de aderarea lor şi independent de producerea acestui
eveniment, obligaţiile asumate în acest domeniu având dublu caracter de noutate: se
referă la instrumente necunoscute economiilor cu planificare centralizată si reprezintă
primele angajamente contractuale internaţionale ale ţărilor asociate29
Astfel, pentru îndeplinirea obligaţiilor care decurg din articolul 64 s-a avut în
vedere elaborarea unor reguli şi criterii compatibile cu dispoziţiile similare ale
Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, crearea unui cadru legislativ
corespunzător şi a cadrului instituţional de aplicare.
În România, neexistând o legislaţie specifică înainte de 1989, preluarea acquis-
ului comunitar în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat a început odată cu
elaborarea legilor cadru: Legea concurenţei nr. 21/199630 care a intrat în vigoare la
1.02.1997 şi Legea nr. 143/199931 care a intrat în vigoare la 1.01.2000 şi a continuat
prin elaborarea legislaţiei secundare.
Deşi este adevarat că la nivelul pieţelor alocarea resurselor se realizează în mod
normal mult mai bine decât o pot face organismele de reglementare publică, condiţii
de disciplină a pieţei nu pot fi stabilite automat, rolul autorităţii de concurenţă fiind
acela de a asigura că pieţele rămân competitive.
Aplicarea efectivă şi eficientă a politicii concurenţei impunea crearea
autorităţii autonome de concurenţă: Consiliul Concurenţei abilitat prin art.
17(1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 să elaboreze legislaţia secundară necesară şi
să aplice prevederile legale în sensul protejării, menţinerii şi stimulării concurenţei şi a
unui mediu concurenţial normal. Prin aceeaşi Lege (art. 34(1)) a fost creat şi un al
doilea organism cu atribuţii în domeniul aplicării politicii concurenţei şi ajutorului de
stat: Oficiul Concurenţei – organ de specialitate al Guvernului, în structura Ministerului
Finanţelor Publice.
29
D. NEGRESCU, Gh. OPRESCU, -“Politica de protecţie a concurenţei şi acquis-ul comunitar”, în
“Profil: Concurenţa” nr.3-4, noiembrie 2000.
30
Legea concurenţei nr. 21/1996 publicată în Monitorul Oficial nr.88 din 30.04.1996;
31
Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat publicată în Monitorul Oficial nr. 370 din
3.08.1999.
26
Unitatea 2. Situaţia prezentă
2.1. Evoluţii în domeniul antitrust

Astăzi este recunoscut la nivel mondial „rolul esenţial al politicii concurenţei în
asigurarea unei liberalizări economice care să permită pieţelor să se dezvolte spre o
concurenţă liberă şi corectă”, fapt subliniat în nenumărate rânduri şi de fostul
Comisarul european responsabil cu politica în domeniul concurentei, Mario Monti
(perioada 1999-2005).
Rolul politicii concurenţei este cu atât mai evident cu cât, prin instrumentele
sale se are în vedere reducerea potenţialului de distorsionare a pieţei de către marile
întreprinderi de stat şi/sau de către succesoarele lor rezultate din privatizare.
Elementele necesare funcţionării corecte a pieţelor în România şi-au găsit
expresia în prevederile Legii concurenţei nr.21/1996 care are ca scop protejarea,
menţinerea şi stimularea concurenţei în folosul consumatorilor, vizând crearea
condiţiilor pentru evaluarea comportamentului agenţilor economici pe baza unor
principii unitare.
Legea concurenţei reglementează:
o înţelegerile şi practicile concertate (articolul 5, corespunzător articolului
81 din Tratatul de la Amsterdam);
o abuzul de poziţie dominantă (articolul 6, corespunzător articolului 82 din
Tratatul de la Amsterdam);
o controlul concentrărilor economice (articolele 11 – 16, control care este
conceput după modelul Regulamentului nr. 4064/1989 al Consiliului
Comunităţilor Europene).
Pe scurt, sunt interzise orice înţelegeri între agenţii economici şi practici
concertate care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei pe piaţa României sau pe o parte a acesteia.
Deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa românească nu este interzisă. Agenţii
economici intră sub incidenţa legii în măsura în care abuzează de poziţia lor
dominantă prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale care afectează comerţul sau
prejudiciază consumatorii.
Concentrările economice realizate prin acte juridice prin care se realizează
transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra bunurilor, drepturilor şi obligatiilor unui
agent economic prin fuziune sau prin dobândirea direct sau indirect a controlului
asupra unuia sau mai multor agenţi economici, sunt interzise dacă crează sau întăresc
o poziţie dominantă care prin exploatarea de o maniera abuzivă conduce sau ar putea
conduce la restrângerea sau denaturarea semnificativă a concurenţei.
Concentrările economice pot fi admise dacă în urma analizei realizate pe baza
criteriilor stabilite prin Lege şi prin regulamentul specific se apreciază că sunt
compatibile cu un climat concurenţial normal, iar agenţii economici implicaţi dovedesc
că sunt îndeplinite cumulativ o serie de condiţii vizând creşterea eficienţei economice
şi a competitivităţii la export, asigurarea de avantaje pentru consumatori prin preţuri
reale mai reduse.
Legea Concurenţei prevede sancţiuni care au ca scop descurajarea recurgerii la
practici anticoncurenţiale de către actorii de pe piaţă.
Pentru aplicarea acestei legi şi tinând cont de acquis-ul comunitar în materie de
concurenţă, Consiliul Concurenţei a adoptat la 28 februarie 1997 un set de
Regulamente şi Instrucţiuni, aplicabile, începând cu data de 6 martie 1997:
 Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, în care au
fost preluate prevederile Regulamentelor nr. 4064/1989 privind controlul
fuzionărilor şi 3384/1994 privind notificarea concentrărilor.
 Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea
Concurenţei privind practicile anticoncurenţiale, în care au fost preluate
prevederi din Regulamentul nr. 17/1962 privind aplicarea art.85 şi art.86 şi
Regulamentul nr. 3385/1994 privind forma, conţinutul şi alte detalii referitoare
la modul de notificare către Comisie conform Regulamentului nr. 17/1962.
27
 Regulamentul privind acordarea exceptării pe categorii de înţelegeri,

decizii de asociere ori practici concertate de la interdicţia prevăzută la
art. 5 (1) din
 Legea concurenţei nr. 21/1996 prin care erau stabilite categoriile de
înţelegeri exceptate:
 Instrucţiuni cu privire la definirea pieţei relevante în scopul stabilirii părţii
substanţiale de piaţă
 Instrucţiuni cu privire la calculul cifrei de afaceri în cazurile de comportament
anticoncurenţial prevăzute la articolele 5 şi 6 din Legea Concurenţei şi cazurile
de concentrare economică.
Evoluţia acquis-ului comunitar şi a condiţiilor concrete de pe piaţa românească
manifestate prin maturizarea comportamentului actorilor economici au impus
amendarea reglementărilor atât în ceea ce priveşte reglementarea concentrărilor
economice cât şi în privinţa reglementării restricţiilor verticale, a acorduriler de
specializare, a acordurilor de cercetare – dezvoltare şi a celor de cooperare orizontală.
Amendarea Regulamentului privind autorizarea concentrărilor economice

Prin adoptarea noului Regulament privind autorizarea concentrărilor
economice32, care a intrat în vigoare la data publicării, s-a avut în vedere atât
preluarea acquis-ului în materie de concentrări cât şi valorificarea experienţei
acumulate de Consiliul Concurenţei după 5 ani de control al concentrărilor economice.
Regulamentul cuprinde precizări menite să clarifice atât obligaţiile Consiliului
Concurenţei cât şi pe cele care revin părţilor implicate într-o operaţiune de
concentrare economică:
 termenul în care o operaţiune de concentrare economică trebuie să fie
notificată Consiliului Concurenţei, fiind precizat momentul din care începe să
curgă termenul de notificare. Notificarea trebuie depusă la Consiliul
Concurenţei în termen de 30 de zile de la data semnării actului juridic în
baza căruia se realizează concentrarea, iar în terment de 7 zile, părţile
implicate au obligaţia să informeze Consiliul Concurenţei cu privire la
operaţiunea care urmează să fie notificată.
 procedura care trebuie urmată pentru obţinerea permisiunii de prezentare a
unei notificări în forma simplificată.
 termenul în care Consiliul Concurenţei poate solicita completarea unei
notificări incomplete, respectiv 20 de zile de la data înregistrării notificării;
 sunt enumerate, exemplificativ, măsurile ireversibile care nu pot fi luate de
către parţile implicate într-o operaţiune de concentrare economică înainte de
obţinerea autorizării Consiliului Concurenţei.
Pentru asigurarea armonizării complete cu acquis-ul comunitar în acest domeniu şi pentru aplicarea
în România a unor mecanisme similare celor din Uniunea Europenă, Consiliul Concurenţei are în vedere:
o adoptarea unor Instrucţiuni privind remediile care se solicită în cazul
autorizarii condiţionate a unor concentrari economice (sfârşitul anului
2003);
o completarea Regulamentului Consiliului Concurenţei privind autorizarea
concentrărilor economice cu prevederile privind procedura simplificată de
analiză a concentrărilor economice (până la sfârşitul anului 2004) precum
şi urmărirea şi adaptarea la noua politica comunitară privind autorizarea
operaţiunilor de concentrare economică.
Reglementarea restricţiilor verticale, a acorduriler de specializare, a
acordurilor de cercetare – dezvoltare şi a acordurilor de cooperare orizontală
După cinci ani de aplicare a “Regulamentului privind acordarea exceptării pe
categorii de înţelegeri, decizii ori practici concertate, de la interdicţia prevăzută la
art.5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996”, s-a simţit nevoia unei îmbunătăţiri a
32
Regulament privind autorizarea concentrărilor economic publicat în Monitorul Oficial nr. 591
bis/9.08.2002
28
clarităţii şi transparenţei reglementărilor cu privire la aplicabilitatea art. 5 din Legea
concurenţei.
În scopul unei abordări cu accent pe evaluarea economică, pentru asigurarea unei protecţii mai eficiente
a concurenţei şi pentru o mai mare siguranţă juridică a agenţilor economici, s-a impus adoptarea de către
Consiliul Concurenţei a unor noi reglementări :
Tabelul nr. 1 Reglementări adoptate de către Consiliul Concurenţei
Legislaţia românească Acquis-ul comunitar preluat
-Regulamentul Comisiei (CE)
nr.2790/1999 din 22 decembrie 1999 privind
aplicarea art.81(3) din Tratat în cazul restricţiilor
verticale şi practicilor concertate, OJ L 336,
29.12.1999;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr.
1215/1999 din 10 iunie 1999 care
1. Regulamentul de aplicare a
amendează Regulamentul Consiliului
articolului 5 alin (2) din Legea
nr.19/65/CEE din 2.03.1965, OJ L 148
concurenţei nr. 21/1996 în cazul
15.06.1999;
înţelegerilor verticale
- Regulamentul Consiliului (CE) nr.
1216/1999 din 10 iunie 1999 care
amendează Regulamentul nr. 17/1962
primul regulament pentru
implementarea articolelor 81 şi 82 din
Tratatul de la Amsterdam, OJ L 148
15.06.1999.
2. Instrucţiuni privind aplicarea
-Instrucţiunile comunitare privind
articolului 5 din Legea concurenţei
înţelegerile
nr. 21/1996 în cazul restricţiilor
verticale, OJ C 291/01, 13.10.2000
verticale
3. Regulamentul privind exceptarea
-Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2658/
acordurilor de specializare încheiate
2000 din 29 noiembrie 2000 privind
între firme concurente de la
aplicarea articolului 81, paragraful 3
interdicţia prevăzută la articolul 5
din tratat categoriilor de acorduri de
alin (1) din Legea concurenţei nr.
specializare, OJ L 304, 05.12.2000
21/1996
-Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2659/
4. Regulamentul privind exceptarea
2000 din 29 noiembrie 2000 privind
acordurilor de cercetare-dezvoltare
aplicarea articolului 81, paragraful 3
de la interdicţia prevăzută la articolul
din tratat categoriilor de acorduri de
5 alin (1) din Legea concurentei nr.
cercetare –dezvoltare, OJ L 304,
21/1996
05.12.2000
5. Instrucţiuni privind aplicarea art. 5 -Instrucţiunile comunitare privind
din Legea concurenţei nr. 21/1996 aplicarea art. 81 din Tratatul CE
acordurilor de cooperare pe acordurilor de cooperare pe orizontală,
orizontală OJ C3/02, 6.01.2001
Sursa: Proiectul Phare RO 0006.18.02, Seria Micromonografii –Politici Europene
S-a pornit de la prezumţia că sub un anumit nivel al cotei de piaţă, efectele

pozitive ale acordurilor vizate compensează eventualele lor efecte negative asupra
concurenţei, putând fi exceptate, conform prevederilor articolului 5 aliniatul 2 din
Legea concurenţei.
Pentru a asigura preluarea legislaţiei necesare liberalizării pieţei
telecomunicaţiilor de la 1 ianuarie 2003, Consiliul Concurenţei a adoptat
Instrucţiunile privind modul de aplicare a regulilor de concurenţă acordurilor
de acces din sectorul comunicaţiilor electronice - cadrul general, pieţe
relevante şi principii33.
33
Instrucţiunile privind modul de aplicare a regulilor de concurenţă acordurilor de acces din
sectorul comunicaţiilor electronice - cadrul general, pieţe relevante şi principii, publicate în
Monitorul Oficial numărul 920/17.12.2002.
29
Prin amendarea, până la 1 ianuarie 2004, a Legii concurenţei nr. 21/1996 se
asigură:
 abrogarea cerinţei notificării pentru înţelegerile, deciziile şi practicile
concertate care se încadrează într-o categorie exceptată;
 alinierea pragurilor şi a criteriilor pentru notificarea concentrărilor economice
la practica comunitară;
 modificarea sistemului de sancţiuni de la unul în sume fixe la unul
procentual;
 diminuarea posibilităţii Consiliului Concurenţei de a acţiona discreţionar în
domeniul concentrărilor economice prin eliminarea prevederii privind
intervenţia după realizarea unei operaţiuni de concentrare economică în
condiţiile articolul 51 aliniatul 3 din Legea concurenței;
 cadrul necesar pentru continuarea procesului de armonizare legislativă prin
preluarea completă a prevederilor comunitare în materie de concentrări
economice, prin formularea unei politici similare cu cea a Uniunii Europene
faţă de întreprinderile care cooperează pentru depistarea unor înţelegeri
ilegale care distorsionează grav concurenţa şi prin elaborarea legislaţiei
secundare sectoriale (automobile, poştă, comunicaţii electronice,
transporturi aeriene, transporturi maritime, transporturi pe căi navigabile
interne).
2.2. Evoluţii în domeniul ajutorului de stat

Dacă în ceea ce priveşte adoptarea acquis-ului în domeniul concurenţei şi al
aplicării efective a reglementărilor privind practicile anticoncurenţiale şi concentrările
economice s-au înregistrat progrese încă din anul 1998, în ceea ce priveşte ajutorul de
stat lucrurile s-au derulat într-un ritm mai lent.
Cu toate acestea, atunci când a adoptat Legea privind ajutorul de stat nr.
143/199934, România era prima ţară dintre cele asociate care începea reglementarea
în acest domeniu, fapt apreciat de Comisia Europeană în cel de-al II-lea Raport privind
progresele. Raportul sublinia că, în condiţiile în care ajutoarele de stat rămân
importante în anumite sectoare ale economiei, va fi necesară supravegherea aplicării
acestei legi, astfel încât aceasta să se facă în conformitate cu acquis-ul.
Legea privind ajutorul de stat a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 şi a fost
însoţită la scurt timp de adoptarea şi aplicarea (începând cu data de 24 martie 2000)
de către Consiliul Concurenţei a două regulamente absolut necesare pentru
reglementarea modalităţilor şi criteriilor de acordare a ajutoarelor de stat în România:
- Regulamentul privind forma, conţinutul şi alte detalii ale notificării unui
ajutor de stat;
- Regulamentul privind pragul minim al ajutorului de stat care nu cade sub incidenţa obligaţiei de
notificare.
- Legea privind ajutorul de stat acoperă criteriile de transparenţă şi evaluare a compatibilităţii
acordării ajutoarelor de stat în concordanţă cu prevederile articolului 87 respectiv 88 din Tratatul
de la Amsterdam.
Cele două regulamente au avut în vedere reglementările comunitare în vigoare:
Regulamentul Consiliului numărul 659/199935 care stabileşte regulile detaliate de
aplicare ale articolului 93 din Tratatul CE; Regulamentul Consiliului nr. 994/1998 36
pentru aplicarea articolelor 92 respectiv 93 din Tratat unor categorii de ajutoare de
stat orizontale, precum şi textele comunicărilor şi scrisorilor Comisiei către statele
membre ale UE privind problematica ajutorului de stat.
La elaborarea Regulamentului privind pragul minim al ajutorului de stat care nu
cade sub incidenţa obligaţiei de notificare au fost avute în vedere reglementările
34
Legea privind ajutorul de stat numărul 143/1999 publicată în Monitorul Oficial nr. 370 din
3.08.1999;
35
Regulamentul Consiliului numărul 659/1999 din 22 martie 1999;
36
Regulamentul Consiliului nr. 994/1998 din 7 mai 1998
30
comunitare, care direct sau indirect fac referire la aplicarea pragului minim în cazul
acordării unui ajutor de stat, şi în special Nota privind utilizarea facilităţii de minimis
avută în vedere în Îndrumarul privind ajutorul de stat pentru Întreprinderi Mici şi
Mijlocii (scrisoarea din 23 martie 1993, IV/D/6878 de la DG IV către statele membre cu
anexe privind calcularea echivalentului bănesc pentru împrumuturile cu dobândă
redusă) şi Nota Comisiei privind regula de minimis pentru ajutoarele de stat,
96/C68/06, OJ C 68, 6 martie 1996.
Actualul prag, stabilit prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr.
251/23.12.200237 se ridică la 300.000 Ron (aproximativ 65.000 EURO).
În urma analizării legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat, mai ales
a noilor abordări comunitare privind stabilirea unor criterii clare pentru acordarea
ajutoarelor de stat pentru diferite domenii sau tipuri de activităţi, Consiliul Concurenţei
a adoptat următoarele Regulamente38, regulamente care au intrat în vigoare de la
2.01.2003:
Tabelul nr. 2 Regulamente adoptate de către Consiliul Concurenţei

Reglementări româneşti Acquis-ul comunitar preluat
- Orientările comunitare privind ajutoarele de
stat cu finalitate regională (OJ C 74,
1. Regulament privind ajutorul de stat 10.03.1988) cu amendamentele ulterioare:
regional şi ajutorul pentru întreprinderile 2000/C 258/06;
mici şi mijlocii ajutorul pentru - Regulamentul Comisie nr. 70/2001 din
întreprinderile mici şi mijlocii. 12.01.2001 privind aplicarea art.87 si 88 din
Tratatul CEE referitor la ajutoarele de stat
pentru IMM-uri.
2. Regulament privind ajutorul de stat - Instrucţiunile comunitare privind ajutorul de
pentru salvarea şi restructurarea firmelor stat pentru salvarea şi restructurarea firmelor în
în dificultate. dificultate (OJC 288/9.10.1999).
- Cadrul Comunitar privind ajutorul de stat

pentru cercetare-dezvoltare, JO C045/
3. Regulament privind ajutorul de stat
7.02.1996;
pentru cercetare-dezvoltare.
- Comunicarea Comisiei Europene de
amendare a Cadrului privind ajutorul de stat
pentru C&D (98/C 48/02).
- Regulamentul nr.68/2001 privind aplicarea
articolului87 respectiv 88 ale Tratatului CE la
pentru pregătire profesională.
ajutorul pentru instruire.
- Instrucţiunile emise de Comisia Europeană în
domeniul ajutorului de stat pentru protecţia
pentru protecţia mediului.
mediului, (2001/C 37/03).
Regulamentele vizează în mod deosebit acele direcţii de ajutor de stat – ajutor

regional şi orizontal, care se axează în special pe aspecte de importanţă majoră
pentru industria din România (ajutorul regional, ajutorul pentru întreprinderi mici şi
mijlocii, precum şi ajutorul de salvare şi restructurare pentru agenţii economici aflaţi în
dificultate).
Regulamentele transpun în legislaţia românească reglementările comunitare
orizontale cât şi regulile materiale referitoare la eligibilitate, intensitate, echivalentul
net al ajutorului de stat.
Referitor la reglementările comunitare privind exceptările în bloc, la
recomandarea Comisiei Europene, în România vor continua să fie notificate Consiliului
37
Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei numărul 251/23.12.2002 publicat în Monitorul
Oficial numărul 49/29.01.2003;
38
Regulamentele au fost publicate în Monitorul Oficial numărul 470/2.07.2002.
31
Concurenţei ajutoarele de stat care în Uniunea Europeană fac obiectul reglementărilor
privind exceptările în bloc. Excepţie de la acest principiu fac numai ajutoarele care
întrunesc condiţiile prevăzute în “Regulamentul privind pragul minim al ajutorului de
stat care nu cade sub incidenţa obligaţiei de notificare”.
Trebuie menționat faptul că în anul 2002 a fost prezentată Comunicarea Comisiei Europene privind
propunerea de adoptare, în cadrul Comitetului de asociere instituit prin Acordul european instituind o
asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă
parte a unei ”Hărţi a ajutoarelor de stat cu finalitate regională pe baza căreia să fie
evaluate ajutoarele regionale acordate în România”. Prin Decizia Comitetutului de asociere
intensitatea maximă a ajutoarelor aplicabile în România va fi limitată la 50%, în echivalent subvenţie netă.
Această intensitate maximă a ajutoarelor poate fi majorată cu 15 puncte procentuale, în mărime brută, în
cazul ajutoarelor acordate întreprinderilor mici şi mijlocii.
Intensitatea maximă a ajutoarelor va constitui plafonul aplicabil la valoarea totală a ajutorului în
cazul intervenţiei concomitente a mai multor ajutoare cu finalitate regională, fie că acestea provin din surse
locale, regionale sau comunitare.
Decizia a fost adoptată de către Consiliul Uniunii Europene în 27.03.2003 şi urmează ca Harta să fie
aprobată de Consiliul de asociere România - UE. Decizia a intrat în vigoare la data adoptării şi a expirat la
31.12.2006, odată cu data aderării României (01.01.2007) la Uniunea Europeană.
Având în vedere impactul lor asupra întreprinderilor româneşti afectate de
condiţiile tranziţiei economice prin care trece România, vom prezenta principalele
prevederi ale Regulamentului privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea
firmelor în dificultate.
Regulamentul stabileşte criteriile pe care Consiliul Concurenţei le aplică în vederea examinării
conformităţii ajutorului de stat privind salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate cu prevederile legii
ajutorului de stat.
Regulamentul prezintă o importanţă particulară în actuala conjunctură economică din România
vizând în mod direct firmele aflate în procedură de reorganizare judiciară şi faliment; aplicarea sa trebuie să
asigure menţinerea unei structuri de piaţă competitive.
Regulamentul nu se aplică agenţilor economici din sectorul oţelului şi
cărbunelui.
Conform regulamentului o firmă va fi considerată ca fiind în dificultate
atunci când nu este capabilă, fie prin resurse financiare proprii, fie prin resursele pe
care poate să le obţină de la proprietari/ acţionari sau creditori, să acopere pierderile
care, în absenţa unei intervenţii din exterior din partea autorităţilor publice, o vor
elimina din circuitul economic. În această categorie nu sunt incluse firmele nou-
constituite chiar dacă au o poziţie financiară precară. O societate aparţinând unui grup
este eligibilă numai dacă se poate demonstra ca dificultăţile societăţii sunt proprii şi
nu rezultă dintr-o alocare arbitrară a costurilor în cadrul grupului şi că dificultăţile sunt
prea serioase pentru a fi rezolvate de grup.
Regulamentul conţine prevederi clare privind condiţiile în care poate fi autorizat
un ajutor de stat pentru salvare şi un ajutor de stat pentru restructurare. Acestea sunt
evidențiate succint în Tabelul nr. 3.
Tabel nr. 3 Condiţii generale de autorizare a ajutoarelor de stat individuale
32
Ajutor de stat pentru

Ajutor de stat pentru salvare
restructurare
• condiţionată de aplicarea Planului de
 să reprezinte un sprijin acordat lichidităţii restructurare;
firmei sub formă de garanţii pentru • planul trebuie să acopere o perioadă cât mai
împrumuturi sau împrumuturi/rata dobânzii scurtă dar să revigoreze societatea pe
cel puţin comparabilă cu rata de referinţă termen lung;
care reprezintă dobânda la creditele • rentabilitatea estimată a capitalului să fie
acordate de băncile comerciale; suficientă pentru a permite societăţii
 vizează împrumuturi care vor fi rambursate restructurate să concureze pe piaţă prin forţe
în cel mult 12 luni de la data ultimei tranşe proprii.
către firmă; • aplicarea principiului „prima şi ultima
 justificat de motive sociale grave; dată” în acordarea ajutorului;
 condiţionat de prezentarea în termen de 6 • evitarea denaturării mediului concurenţial
luni de la autorizare a planului de prin autorizarea ajutorului;
restructurare sau de lichidare sau de • Cuantumul şi intensitatea – limitate la
dovada că împrumutul a fost rambursat minimul necesar Prevederi speciale pentru:
integral și/sau garanţia a expirat; -ajutorul pentru restructurare în zonele
 nu pot fi autorizate ajutoare repetate asistate;
 autorizarea ajutorului de salvare nu atrage -ajutorul pentru restructurarea IMM-urilor;
în mod obligatoriu autorizarea ajutorului -ajutorul pentru acoperirea costurilor sociale
de stat pentru restructurare. ale IMM-urilor.
Caracteristicile ajutoarelor de stat pot fi sintetizate astfel:

1) pentru ajutorul de stat destinat salvării entităților: - temporar/ în perioada de acordare societatea
trebuie să elaboreze un plan de restructurare sau lichidare;
2) aferente ajutoarelor de stat destinate pentru restructurare: se bazează pe un studiu de fezabilitate
coerent şi pe termen lung pentru revigorarea societăţii; respectiv aplicarea criteriului
„Investitorului privat prudent”;
3) comune pentru cele două tipuri de ajutoare: caracter excepţional – măsuri excepţionale, deoarece,
prin natura lor, acestea tind să denatureze concurenţa
Formele specifice ale acestor ajutoare sunt:
a) aferent ajutorului de stat pentru salvare:- limitat la împrumuturi sau garanţii pentru împrumuturi;
b) pentru ajutorul de stat aferent restructurării: poate lua forme diferite: infuzii de capital, anularea
datoriilor, împrumuturi, scutiri de taxe sau de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale de stat sau
garanţii de stat pentru împrumuturi
În continuare sunt evidențiate condițiile pentru autorizarea schemelor de ajutor de stat pentru
întreprinderile mici și mijlocii.
Tabel nr. 4 Condiţii pentru autorizarea schemelor de ajutor de stat pentru IMM-uri
Ajutor de stat pentru
Ajutor de stat pentru salvare
restructurare
 maxim 6 luni în care se
efectuează analiza situaţiei  aplicare integrală a Planului
societății; de restructurare;
 prezentarea unui plan de  condiţiile menţionate pentru
restrucutrare sau lichidare. ajutorul de stat individual.
- notificarea alocărilor individuale;

- schema să specifice nivelul maxim al ajutorului care se poate acorda
oricărei firma ca parte a operaţiunii de salvare şi/sau restructurare, inclusiv când Planul este modificat
Un principiu specific al acestui Regulament este principiul ”prima şi ultima

oară” conform căruia ajutorul de restructurare trebuie să fie acordat o singură dată
tocmai pentru a se evita asistarea anumitor firme într-o proporţie necorespunzătoare.
33
Un accent deosebit este acordat planului de restructurare care trebuie să fie
foarte bine fundamentat şi trebuie să demonstreze că societatea va fi revigorată pe
termen lung. Planul de restructurare trebuie elaborat în aşa manieră încat să permită
societăţii să progreseze către o noua structură care să îi ofere viabilitate pe termen
lung.
Aliniate la acquis-ul comunitar, aceste reglementări stabilesc criteriile de
acordare şi modalitatea de evaluare a ajutoarelor de stat acordate în cazurile şi
domeniile specificate.
Legislaţia secundară în domeniul ajutorului de stat a preluat în coordonatele lor
esenţiale reglementările comunitare privind inventarierea, monitorizarea şi
raportarea ajutoarelor de stat precum şi prevederile privind relaţiile
financiare între autorităţile publice şi întreprinderile publice:
 Hotărârea Guvernului numărul 599 din 6.07.200039 pentru aprobarea
procedurilor de raportare, monitorizare şi informare în aplicarea legii privind
ajutorul de stat. Procedurile reprezintă un sistem pe baza căruia se poate
răspunde coerent la orice intervenţie a statului în economie, astfel încât să
se asigure transparenţa în domeniu.
 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului numărul 9740 din anul 2002 privind
asigurarea transparenţei în domeniul ajutorului de stat şi a relaţiilor
financiare dintre autorităţile publice şi întreprinderile publice, precum şi
completarea art. 6 din legea privind ajutorul de stat ;
 Legea numărul 1841 din 2003 pentru aprobarea O.U.G. numărul 97/2002;
 Hotărarea Guvernului numărul 2642 din 16 ianuarie 2003 privind
transparenţa relaţiilor financiare dintre autorităţile publice şi întreprinderile
publice, precum şi transparenţa financiară în cadrul anumitor întreprinderi.
Prin amendarea Legii privind ajutorul de stat se urmăreşte:
 asigurarea unui control efectiv al ajutoarelor de stat prin introducerea
obligaţiei de notificare a schemelor de ajutor de stat şi a ajutoarelor de stat
individuale prevăzute în proiecte de acte administrative şi în proiecte de acte
normative;
 claritate în enunţarea formelor de ajutor de stat;
 eliminarea evaluării calitative a efectelor pozitive şi negative a ajutoarelor de
stat pentru luarea deciziei de autorizare sau neautorizare şi introducerea
clară a criteriilor şi condiţiilor prevăzute de acquis-ul comunitar.
Unitatea 3. Politica concurenţei în perspectiva post-aderării României la Uniunea Europeană
Anul 2002 a reprezentat un an de cotitură în procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană,

procesul de armonizare legislativă cunoscând un progres considerabil stadiul îndeplinirii criteriilor pentru
aderare fiind reflectat în Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în direcţia
aderării.
Acquis-ul comunitar a fost preluat aproape în totalitate atât în domeniul concurenţei cât şi al
ajutorului de stat.
În locul oricărei concluzii privind progresele înregistrate în anul 2002 în armonizarea cu acquis-ul
comunitar, trebuie menţionate aprecierile formulate de Comisia Europeană în Raportul privind progresele
înregistrate de România în vederea aderării și anume: „ În ceea ce priveşte concurenţa, legislaţia României
39
H.G. numărul 599 din 6.07.2000 pentru aprobarea procedurilor de raportare, monitorizare şi
informare în aplicarea legii privind ajutorul de stat publicată în Monitorul oficial nr 340 din
21.07.2000;
40
O.U.G. numărul 97 din 16.08.2002 privind asigurarea transparenţei în domeniul ajutorului de stat şi
a relaţiilor financiare dintre autorităţile publice şi întreprinderile publice publicată în Monitorul
Oficial numărul 631 din 26.08.2002.
41
Legea numărul 18 din 09.01.2003 pentru aprobarea O.U.G. numărul 97 din 2002 publicată în Monitorul Oficial
numărul 38 din 23.01.2003;
42
H.G. numărul 26 din 16 ianuarie 2003 privind transparenţa relaţiilor financiare dintre
autorităţile publice şi întreprinderile publice, precum şi transparenţa financiară în cadrul
anumitor întreprinderi publicată în Monitorul Oficial numărul 87 din 12.02.2003.
34
este într-o măsură importantă aliniată la prevederile acquis-ului. (…) În ceea ce priveşte ajutorul de stat,
este necesară transpunerea în continuare a unor reguli aplicabile în domeniu.”43
Anul 2002 a marcat trecerea de la preluarea acquis-ului la aplicarea regulilor concurenţei şi
ajutorului de stat în mod efectiv şi eficient. Este provocarea care se află în prezent nu doar în faţa Consiliului
Concurenţei ci şi a tuturor responsabililor atât la nivel guvernamental cât şi la nivelul oamenilor de afaceri.
Paşii care urmau să fie făcuţi se regăsesc sub forma recomandărilor Comisiei Europene formulate în
Foaia de parcurs (Road Map) adoptată la cererea ţării noastre la 13 noiembrie 2002 şi în Parteneriatul pentru
aderare revizuit din 2003. Observaţiile şi recomandările formulate reprezintă angajamente ferme pentru
autorităţile române nu numai pentru că ele sunt criteriile de evaluare aplicate ci pentru că se constituie în
elemente absolut necesare în procesul de evoluţie a pieţei, a comportamentului actorilor economici spre un
mediu economic stabil şi deplin funcţional.
În ceea ce priveşte aplicarea politicii în domeniul concurenţei, aceasta a fost apreciată de către
experţii comunitari ca fiind corespunzătoare. Pentru a face fată exigenţelor aderării la Uniunea Europeană
este necesară promovarea unei politici de sancţionare ferme a comportamentelor anticoncurenţiale. Printr-o
politică mai descurajatoare accentul va putea fi pus pe cazurile de mare anvergură.
Nu este nimic surprinzător în faptul că ajutorul de stat reprezintă cel mai sensibil sector.
Dezvoltarea unui sistem corespunzător de control a fost în general mai lentă în domeniul ajutorului de stat
decât în ceea ce priveşte concurenţa. Conform aprecierilor de la Bruxelles, abia începând cu anul 2001 acest
decalaj s-a redus şi o disciplină efectivă a ajutoarelor de stat a fost instaurată în toate ţările candidate.
Principalele probleme le-au ridicat şi le ridică, în ţările în care acest capitol a fost închis mult mai
târziu, ajutoarele de stat fiscale care sunt încă operate: scutiri şi amânări la plata taxelor, ajutoare pentru
atragerea investiţiilor străine directe sau pentru menţinerea unor agenţi economici neviabili.
Un alt punct sensibil îl reprezintă măsurile de ajutor de stat utilizate pentru susţinerea unor ramuri
sau sectoare sensibile. Ajutoarele acordate în aceste cazuri, în general sub forma arieratelor sau a garanţiilor
la împrumuturi, riscă să pună în pericol procesul de restructurare economică din sectoare cheie şi astfel să
întârzie pregătirea pentru integrarea în piaţa comună. De aceea este necesar un control riguros al acordării
ajutoarelor de stat pentru a asigura o restructurare corespunzătoare şi eficientă.
Nu se pune problema renunţării la acordarea de ajutoare pentru atragerea investitorilor sau sprijinirea
restructurării economiei. Ajutoarele de stat trebuie strict clasificate, recunoscute ca atare şi trebuie acordată o
atenţie deosebită asigurării compatibilităţii ajutoarelor cu regulile acquis-ului comunitar. În acest sens, în
aplicarea legislaţiei ajutorului de stat, Consiliul Concurenţei are în vedere realizarea unui echilibru adecvat
între necesitatea şi admisibilitatea intervenţiei statului pe piaţă şi protejarea concurenţei corecte.
Ceea ce trebuie subliniat şi avut în vedere ca obiectiv imediat este întărirea capacităţii
instituţionale prin conferirea unei reale puteri autorităţii de concurenţă pentru a opune legislaţia în
vigoare cazurilor de acordare a ajutoarelor de stat, legislaţia din domeniul concurenţei prevalând în faţa
oricărei legislaţii care conţine prevederi anti-concurenţiale.
De aceea, amendarea legii concurenţei şi a legii privind ajutorul de stat are ca scop stabilirea unor
mecanisme clare pentru asigurarea funcţionalităţii cadrului instituţional şi a respectării regulilor concurenţei
şi ajutorului de stat, a legitimităţii Consiliului Concurenţei ca autoritate administrativă autonomă în acest
domeniu.
Crearea cadrului legislativ atât în domeniul ajutorului de stat cât şi în domeniul concurenţei şi
aplicarea efectivă şi eficientă a regulilor de concurenţă şi de control a acordării ajutoarelor de stat vor
conduce la crearea şi dezvoltarea culturii concurenţei şi vor permite agenţilor economici să înveţe să respecte
regulile iar consumatorilor să devină mai conştienţi de avantajele pe care le oferă concurenţa. Efectul va fi
desigur şi în sens invers : pe măsura conştientizării, în rândul comunităţii oamenilor de afaceri, a
consumatorilor, a furnizorilor de ajutor de stat, rolului politicii concurenţei şi ajutorului de stat se va
îmbunătăţi şi aplicarea acestora.
43
Raportul a fost dat publicităţii la 9 octombrie 2002.
35
MODUL 3. CONCURENŢA ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN FORMAREA

PREŢURILOR
1. Cunoaşterea specificului delimitărilor conceptuale privind concurenţa;

2. Cunoaşterea specificului practicilor aticoncurenţiale;
3. De asemenea, cunoaşterea caracteristicilor concentrărilor economice.
- modulul III, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

noţiunilor de bază legate de concurenţă şi rolul acesteia în formarea preţurilor.
Unitatea 1. Delimitări conceptuale privind concurenţa

Lumea contemporană este în căutare de soluţii de creştere a eficienţei alocării resurselor, de
îmbunătăţire a calităţii, de sporire a gradului de satisfacţie a consumatorilor. Asemenea cerinţe pot fi
îndeplinite printr-o bună funcţionare a sistemului de preţuri, într-un mediu concurenţial normal.
În prezent, concurenţa este considerată ca fiind un factor de primă importanţă, prin care firmele sunt
constrânse să devină eficiente, să ofere o gamă cât mai largă de produse şi servicii, la preţuri mai mici,
facilitând astfel bunăstarea consumatorilor şi alocarea optimă a resurselor în societate.
Concurenţa nu are o definiţie unanim acceptată, ea având semnificaţie în funcţie de context.
Privită ca un procedeu deschis de confruntare, prin care agenţii economici urmăresc să-şi
îmbunătăţească situaţia, concurenţa este apreciată de mulţi economişti drept „calea cea mai bună de
satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv de maximizare a gradului de satisfacere a nevoilor acestora. Sub
presiunea concurenţei, întreprinzătorii sunt determinaţi să reducă cheltuielile individuale de producţie, să
extindă proporţiile capitalului, să introducă progresul tehnic în toate fazele activităţii (producţie,
aprovizionare, desfacere, organizare), să investească în cercetarea ştiinţifică etc.
Privită din punct de vedere economic, „concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii pe piaţă, de
cerere şi ofertă şi de procesul schimbului”. Mai exact, se poate spune că există concurenţă economică dacă
consumatorul poate alege alternativa cea mai convenabilă preferinţelor sale. Astfel, concurenţa este strâns
legată de libertatea de a alege. Totodată, concurenţa exprimă comportamentul specific interesat al tuturor
subiecţilor de proprietate, care pentru a-şi atinge obiectivele intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu
ceilalţi. Din această definiţie rezultă câteva elemente definitorii pentru a înţelege conţinutul concurenţei:
 concurenţa reprezintă o confruntare, dar şi o cooperare între diferiţi agenţi economici, în vederea
obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare sau achiziţie a bunurilor de consum, de
efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare. Ea reprezintă o întrecere pentru a obţine
avantaje sau măcar pentru a reduce probabilitatea producerii riscurilor. În această competiţie fiecare
acţionează din interes. Astfel, cumpărătorii caută vânzătorii care oferă preţul cel mai mic, calitatea
cea mai bună, condiţiile de livrare a bunurilor de consum cele mai favorabile. La rândul lor,
vânzătorii se întrec între ei pentru a atrage cât mai mulţi cumpărători, cu forţă economică ridicată,
stabili în achiziţie etc. Din această competiţie, în mod normal, ies învingători cei mai buni;
 concurenţa este considerată calea spre satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la activitatea
economică, deoarece asigură producătorilor obţinerea profiturilor dorite, iar consumatorilor
satisfacerea corespunzătoare a nevoilor.
Denumită şi „mâna invizibilă”, concurenţa funcţionează ca legitate a pieţei, deoarece toţi agenţii
economici trebuie să se supună exigenţelor ei.
Unitatea 2. Practicile anticoncurenţiale

Practicile anticoncurenţiale sunt constituite, în principal, din: înţelegeri între agenţii economici sau
asociaţii ale acestora, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea
concurenţei; folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante.
36
2.1. Înţelegeri, decizii şi practici concertate

Actele normative privind concurenţa interzic orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii
economici, orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care pot avea ca efect restrângerea,
împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe o anumită piaţă. Astfel, sunt vizate în speciale cele care
urmăresc:
 fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare, a tarifelor,
adaosurilor, precum şi a oricăror altor condiţii comerciale inechitabile;
 limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;
 împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al
volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;
 aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente pentru unii parteneri comerciali,
provocându-le un dezavantaj în poziţia concurenţială;
 participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice forme de concurs de
oferte;
 eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a
libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici.
Categoriile de practici anticoncurenţiale, denumite generic înţelegeri” sunt clasificate astfel:
a) din punct de vedere al structurii juridice, ele pot fi:
 înţelegeri structurate juridic (acorduri exprese sau tacite încheiate între agenţii economici sau
asociaţiile acestora)
 înţelegeri nestructurate juridic (practicile concertate, care constau în decizia agenţilor economici
de a se adapta, mai mult sau mai puţin spontan, la o anumită linie de acţiune. Această acţiune
devine o linie de conduită, unanim acceptată pe piaţa respectivă, fără a fi nevoie de existenţa
unui acord explicit în acest sens.
b) din punct de vedere al circuitului economic, înţelegerile se pot clasifica în:
 acorduri orizontale; acestea privesc agenţii economici situaţi la acelaşi nivel al proceselor
economice (ex: acorduri de cercetare–dezvoltare, de specializare, de comercializare, de mediu
etc.). Pentru încadrarea lor ca neconcurenţiale este necesar ca ele să afecteze concurenţa pe
întreaga piaţă, în asemenea măsură încât să existe premisele unor efecte negative asupra acesteia
din punct de vedere al preţurilor, producţiei, inovaţiei, diversităţii sau calităţii bunurilor
/serviciilor care alcătuiesc respectiva piaţă.
 acorduri verticale, care privesc agenţii economici situaţi la niveluri diferite ale lanţului producţie
– distribuţie (ex: acorduri de distribuţie exclusivă, prin care furnizorul convine să vândă
produsele sale unui singur distribuitor, în scopul revânzării într-un anumit teritoriu; acorduri de
cumpărare exclusivă, bazate pe obligaţia cumpărătorului de a-şi achiziţiona toate produsele
necesare de la un singur furnizor; franciza – acord care se referă la licenţierea drepturilor de
proprietate intelectuală legate de mărci de comerţ, însemne comerciale, în scopul distribuţiei
produselor sau serviciilor etc.).
Acordurile pe verticală sunt interzise în cazul în care pot avea ca efect influenţarea în mod negativ a
concurenţei, în sensul denaturării, restrângerii acesteia pe anumite pieţe (denumite şi restrângeri verticale).
Pe de altă parte, sunt permise acele înţelegeri care conferă avantaje economice suficiente pentru a compensa
efectele lor anticoncurenţiale.
c) în funcţie de procedeele folosite, înţelegerile se pot grupa în:
1) înţelegeri care urmăresc reducerea numărului concurenţilor pe piaţa respectivă;
2) înţelegeri care urmăresc restrângerea libertăţii de acţiune a concurenţilor de pe o anumită piaţă.
1) înţelegeri care urmăresc reducerea numărului concurenţilor
Prin reducerea numărului concurenţilor pe piaţă se poate ajunge mai uşor la constituirea de
concentrări economice sau la deţinerea unei poziţii dominante care poate fi folosită în mod abuziv.
Există următoarele tipuri de înţelegeri privind reducerea concurenţilor:
1.1) Restrângerea accesului la o anumită profesiune -aceasta se poate realiza prin reglementări
profesionale şi prin utilizarea unor clauze de nonconcurenţă.
Reglementările profesionale privesc condiţiile de acces la exercitarea unei activităţi şi pot ascunde
uneori, sub masca apărării interesului general, o intenţie de limitare a numărului concurenţilor pe o anumită
piaţă (ex: condiţii de vârstă). Cuprinderea în unele contracte a unor clauze de nonconcurenţă, care urmează
să se pună în aplicare pe o anumită piaţă, pot conduce la o atingere a concurenţei, dincolo de declaraţiile şi
argumentele iniţiatorilor.
37
1.2) Limitarea accesului pe o anumită piaţă a unor produse sau servicii -care se poate realiza
printr-o gamă diversificată de procedee, cum ar fi:
 agentului economic care desface o anumită marcă de produse i se impune
 interdicţia de a vinde şi alte mărci sub care apare produsul respectiv. Acordurile de distribuţie
exclusivă sunt admise doar dacă îndeplinesc anumite condiţii expres prevăzute de lege;
 segmentarea artificială a pieţei unui produs sau serviciu prin distribuirea acestuia prin canale de
distribuţie diferite şi sub mărci distincte;
 realizarea unor înţelegeri vizând limitarea sau chiar suprimarea accesului unor produse din
import pe piaţa respectivă. Aceste înţelegeri pot prejudicia consumatorul de posibilitatea de a
procura bunuri la un preţ inferior celui practicat de producătorii naţionali sau de a procura un
produs cu un nivel calitativ mai ridicat. De asemenea, se poate reduce interesul agenţilor
economici naţionali pentru creşterea competitivităţii economice;
 instituirea unor obstacole la intrarea pe piaţă, prin colaborarea preferenţială cu anumiţi agenţi
economici prestatori de anumite servicii (bancare, de asigurări).
1.3) Obstacole în calea introducerii progresului tehnic şi în calea inovării –cum sunt interzicerea
anumitor procedee tehnologice, asimilării unor rezultate ale cercetării ştiinţifice ce ar fi permis realizarea
produselor în condiţii mai avantajoase.
1.4) Înţelegerile privind împărţirea pieţei -împărţirea pieţelor poate fi analizată sub aspect geografic,
sub aspectul clientelei şi al producţiei.
1.4.1 Delimitarea de zone geografice între agenţii economici dintr-o anumită ramură sau
domeniu de activitate se poate realiza printr-o serie de procedee, cum ar fi:
- producţia fiecărui agent economic, parte a înţelegerii respective, se organizează pe baza
unui plan geografic, revenindu-i o anumită arie de desfacere cu titlu exclusiv sau un anumit
procent al livrărilor spre o anumită zonă;
- practicarea unor clauze de nonconcurenţă care maschează o repartizare teritorială a pieţei
respective.
1.4.2 Împărţirea clientelei se poate realiza prin înţelegeri conform cărora părţile se angajează
ca fiecare să-şi cultive propria clientelă, fără a căuta să influenţeze clientela celorlalţi.
Reuşita unui astfel de acord este asigurată prin practicarea unui schimb de informaţii asupra
vânzărilor. În acest fel se pot lua măsuri pentru a asigura compatibilitatea propriului
comportament cu angajamentele asumate.
1.4.3 Stabilirea unor cote de producţie sau de vânzare conduce la împărţirea pieţei şi se
realizează prin acorduri între agenţii economici, fiecăruia revenindu-i un anumit procent din
piaţa sau din cifra de afaceri globală a unui anumit domeniu de activitate. Depăşirea cotei de
producţie sau de livrări stabilite atrage după sine sancţionarea agentului economic respectiv.
Pe de altă parte, producerea sau vânzarea de cantităţi inferioare celor atribuite poate genera
acordarea de indemnizaţii cu rol de compensare.
1.5) Înţelegerile privind organizarea unui boicot faţă de anumiţi concurenţi -boicotul sau punerea
la index reprezintă o ameninţare dintre cele mai grave la adresa concurenţei, constând în refuzul, fără motive
legitime, de a vinde unui client anume sau de a se aproviziona de la un anumit furnizor. Refuzul colectiv de a
cumpăra nu constituie un boicot în cazul în care fiecare client poate demonstra că există un interes legitim
pentru care nu s-a aprovizionat de la furnizorul respectiv. Boicotul nu este numai un mijloc de a reduce
numărul concurenţilor, ci poate conduce şi la restrângerea libertăţii de acţiune a acestora.
2) Înţelegeri care conduc la restrângerea libertăţii de acţiune a concurenţilor

Restrângerea libertăţii de acţiune a concurenţilor se poate realiza prin mai multe mijloace, care pot fi
grupate astfel:
2.1) Obstacole în calea dreptului fiecărui agent economic de a-şi fixa în mod liber preţurile sau
adaosurile comerciale. Îngrădirea libertăţii de a fixa preţul sau adaosul comercial se poate exercita fie prin
îngheţarea preţurilor, fie prin alinierea acestora.
2.1.1) Îngheţarea preţurilor urmăreşte menţinerea acestora la nivelul actual, cu scopul de a
împiedica scăderea lor. Pentru a realiza acest obiectiv, agenţii economici pot recurge la
următoarele procedee:
 înţelegeri asupra unui nivel minim de preţ (în cadrul unor simpozioane, conferinţe pe
diferite teme);
 fixarea de adaosuri comerciale excesive, bazate pe luarea în calcul a unui volum
nejustificat de cheltuieli;
38
 menţinerea preţurilor la un nivel scăzut, în mod artificial, cu scopul eliminării

concurenţei.
2.1.2)Alinierea preţurilor este rezultatul unei atitudini deliberate sau al unui acord tacit între
agenţii economici şi se realizează prin procedee diverse, cum ar fi:
 utilizarea de bareme profesionale stabilite de un organism cu caracter profesional şi
difuzate aderenţilor. În acest mod se creează situaţii avantajoase pentru întreprinderile
mai performante şi, în acelaşi timp, se asigură supravieţuirea întreprinderilor marginale
(care au profit zero). Utilizarea baremelor profesionale duce la manifestarea unei rupturi
între nivelul preţurilor şi costurile reale; preţurile capătă un caracter artificial şi nu mai
sunt expresia costurilor reale înregistrate de fiecare agent economic;
 difuzarea de către organizaţii profesionale a unor metodologii de calcul a costurilor.
Acest procedeu este considerat o formă deghizată a pragurilor de preţuri de vânzare,
deoarece determină agenţii economici să se îndepărteze, în stabilirea preţurilor, de la
costurile efective înregistrate de fiecare;
 schimbul de informaţii asupra preţului este nociv când are ca obiect comunicarea
creşterii de preţuri care a intervenit sau care urmează să intervină. Această practică
reprezintă un înlocuitor al unei înţelegeri de preţ.
2.2) Obstacole în calea dreptului fiecărui agent economic de a acorda remize -limitarea remizelor
este incriminată deoarece poate conduce la stabilirea unui preţ minim artificial, ceea ce constituie un atac la
adresa concurenţei. Un exemplu îl reprezintă acordarea de remize “cartelizate”, care constau în aceea că
fiecărui client i se acordă de către un furnizor, membru al unei înţelegeri, aceeaşi cotă de reducere (rabat),
calculată de o manieră globală la nivelul înţelegerii respective. Prin această procedură, fiecare furnizor îşi
păstrează clientela şi, în acelaşi timp, se protejează împotriva eventualilor concurenţi. O modalitate de
uniformizare a remizelor o constituie calcularea acestora pentru fiecare client, pe baza cantităţilor produse de
toţi participanţii la înţelegere.
2.3 )Stabilirea unor condiţii comerciale comune obligatorii -acordurile care au ca obiect
determinarea condiţiilor comerciale comune sunt considerate un indiciu complementar al unei înţelegeri
vizând preţurile. Condiţiile comerciale stabilite în vederea restrângerii libertăţii concurenţilor vizează
perioada de garanţie; facilităţi privind termenul de plată; servicii oferite (în perioada de garanţie sau în
perioada postgaranţie); facilităţi privind modalităţile de plată etc.
2.4) Restrângerea libertăţii de acţiune pe linia conducerii propriei întreprinderi -care poate să se
manifeste prin intermediul unor contracte de concesiune exclusivă sau a unor contracte de distribuţie
selectivă în care nu se aplică aceleaşi condiţii de vânzare tuturor distribuitorilor.
2.2. Folosirea în mod abuziv a poziţiei dominante

Această practică reprezintă o altă formă de manifestare a practicilor anticoncurenţiale, alături de
înţelegeri, decizii şi practici concertate. Aproape toate legile concurenţei au unele prevederi referitoare la
abuzul de poziţie dominantă.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, prevederile legislative în ceea ce priveşte abuzul de poziţie
dominantă nu au fost atât de larg utilizate precum prevederile ce reglementează fuzionările şi
comportamentul de cartel. Explicaţia constă în faptul că, într-o economie dezvoltată, pieţele sunt mai mari,
firmele mai numeroase, iar intrarea pe piaţă este relativ uşoară.
Ţările cu economie în tranziţie înregistrează probleme de abuz de poziţie dominantă mult mai des.
Pe aceste pieţe planificarea centralizată a lăsat ca moştenire pieţe concertate şi firme dominante, iar intrarea
de noi firme poate întârzia din lipsa unor pieţe de capital dezvoltate, a unei reţele de distribuţie şi a unei forţe
de muncă mobile.
Autorităţile concurenţei din aceste ţări se confruntă cu probleme dificile ridicate de poziţia
dominantă a unor firme.
Conform majorităţii legislaţiilor ce vizează asigurarea concurenţei, nu este ilegal ca o firmă să deţină
o poziţie dominantă pe piaţă sau să fie monopolistă. Firmele monopoliste se pot găsi pe această poziţie, fără
să fi dorit eliminarea concurenţei existente sau împiedicarea apariţiei acesteia. De aceea, poziţia dominantă
nu contravine legii prin ea însăşi, fiind sancţionat numai abuzul de poziţie dominantă.
Există două categorii de comportamente în care se poate angaja o firmă dominantă şi care pot fi
considerate ca abuzuri de poziţie dominantă.
Prima categorie include comportamentele prin care o firmă dominantă îşi exercită puterea sa pe
piaţă, cum ar fi practicarea preţurilor de monopol sau reducerea producţiei, în scopul creării unei penurii de
39
bunuri. Un astfel de comportament este în general “comportament de exploatare”, întrucât firma îşi
exploatează puterea pe care o are pe piaţă.
A doua categorie include comportamentele prin care o firmă dominantă îşi întăreşte puterea pe piaţă,
împiedicând alţi concurenţi să intre pe piaţă sau să concureze în mod eficient. Acest tip de comportament se
numeşte “comportament excesiv”, deoarece exclude concurenţa sau concurenţii.
Între poziţia dominantă pe care un agent economic o deţine pe o piaţă şi practicile abuzive
manifestate în comportamentul lui există o legătură de cauzalitate.
Faptele anticoncurenţiale trebuie să rezulte din utilizarea poziţiei dominante; legătura de cauzalitate
se consideră stabilită atunci când piaţa respectivă se supune regulilor impuse de întreprinderea dominantă,
schimbul de produse sau servicii desfăşurându-se numai în condiţiile fixate de aceasta.
Practicile abuzive pot consta, în special, în:
impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor
sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau
consumatorilor;
realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative de ordin tehnic-comercial uzuale,
în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie;
practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării
concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin
impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni.
Unitatea 3 Concentrările economice

Concentrările economice se pot realiza prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia, care are ca
rezultat fie transferul proprietăţii, fie exercitarea unei influenţe determinante pe piaţă.
O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când fuzionează doi sau mai mulţi agenţi
economici independenţi anterior sau când se dobândeşte controlul asupra unuia sau mai multor agenţi
economici ori asupra unei părţi ale acestora.
A. Fuziunea -reprezintă combinarea a doi sau mai mulţi agenţi economici într-unul singur, cu scopul
declarat de a creşte eficienţa economică dar şi , de multe ori, de a evita concurenţa. Fuziunile pot avea loc
prin:
 contopire: în situaţia în care doi sau mai mulţi agenţi economici se reunesc într-un nou agent
economic şi încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;
 absorbţie: atunci când un agent economic este înglobat de un alt agent economic, acesta din
urmă păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce primul încetează să mai existe ca
persoană juridică;
 fuziune de facto: în cazul în care doi sau mai mulţi agenţi economici independenţi, deşi îşi
păstrează personalitatea juridică, în absenţa unui act juridic legal, îşi combină activităţile,
creând un grup care se manifestă concurenţial ca o singură entitate economică.
Fuziunile se sprijină pe diferite raţiuni, cum ar fi: creşterea eficienţei economice sau dobândirea
puterii de piaţă, extinderea pe diferite pieţe geografice, promovarea mecanismelor financiare şi de cercetare –
dezvoltare etc.
Se disting trei tipuri fundamentale de fuziuni: orizontale, verticale şi conglomerate.
a) Fuziunea orizontală se referă la asocierea între agenţi economici concurenţi care produc şi
comercializează aceleaşi produse pe piaţa relevantă. Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile orizontale
pot reduce concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea autorităţilor de concurenţă.
b) Fuziunea verticală are loc între agenţii economici care operează la nivelul diferitelor stadii de
producţie, de la materiile prime, până la produsele finite aflate în faza de distribuţie (spre exemplu, o fuziune
între un agent economic ce operează pe piaţa serviciilor de foraj – sonde şi un agent economic ce activează în
sectorul de rafinare a petrolului). De obicei, efectul acestora se concretizează în creşterea eficienţei
economice, deşi uneori pot avea un impact anticoncurenţial.
c) Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de agenţi economici aflaţi în sectoare
neînrudite (spre exemplu, între un producător de produse alimentare şi un producător de utilaje pentru
industria energetică). Astfel de fuzionări nu ridică probleme din punct de vedere al politicii concurenţei,
întrucât ele nu urmăresc creşterea puterii pe piaţă.
B. Controlul reflectă dreptul şi/sau posibilitatea unor agenţi economici ori persoane fizice de a
exercita, direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unor alţi agenţi economici. Preluarea controlului
40
se face, după caz, prin asociere, prin participare la capital sau prin cumpărarea de elemente de activ, prin
contract sau alte mijloace.
Fenomenul concentrărilor economice poate să fie recomandabil, în anumite circumstanţe ale pieţei,
sau dimpotrivă, într-o conjunctură diferită, să genereze rezultate anticoncurenţiale. Pentru stabilirea
compatibilităţii lor cu un mediu concurenţial normal, operaţiunile de concentrare economică se apreciază
după următoarele criterii:
 cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză, puterea lor economică şi
financiară;
 tendinţa cererii şi ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză;
 măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;
 contribuţia la progresul tehnic şi economic.
Sunt admise concentrările economice dacă părţile interesate în operaţiunea de concentrare dovedesc
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
 concentrarea urmează să contribuie la creşterea eficienţei economice, la ameliorarea
producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic, ori la creşterea competitivităţii la
export;
 efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale
restrângerii concurenţei;
 de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special
prin preţuri reale mai reduse.
Etapa actuală a globalizării economiilor facilitează asigurarea compatibilităţii dintre accentuarea
concurenţei şi sporirea dimensiunii întreprinderilor, astfel încât să se poată realiza economii de scară mare. În
acest context, creşterea dimensiunii firmelor trebuie apreciată prin prisma pieţei de referinţă pe care trebuie
menţinută concurenţa: la nivel naţional, al Uniunii Europene şi mondial. Astfel, dacă piaţa este naţională,
sporirea gradului de concentrare împiedică concurenţa. În condiţiile în care importurile constituie un element
concurenţial important pe piaţa internă, iar exporturile deţin o pondere mare pe piaţa internaţională, pot fi
autorizate concentrările care urmăresc constituirea unor întreprinderi de mari dimensiuni.
În ultimii ani, pe toate pieţele, în ţările dezvoltate şi în special în cadrul Uniunii Europene, au avut
loc o serie de fuziuni şi achiziţionări, concurenţa internaţională împingând întreprinderile să adopte strategii
de recentrare pe activitatea de bază pentru a se menţine competitive. Cu toate acestea, partea de piaţă pe plan
mondial a marilor companii nu a crescut.
Concentrarea pe plan mondial creşte în anumite sectoare ale industriei, mai cu seamă în cel al
bunurilor de consum, manifestându-se totodată un paradox, în sensul că aceste pieţe devin tot mai
concurenţiale. Practica a dovedit că, de exemplu, atunci când al patrulea şi al cincilea producător de pe o
piaţă fuzionează între ei, concurenţa nu se reduce, ci dimpotrivă, se intensifică. Singurul pericol pe pieţele în
care nu există decât doi sau trei concurenţi importanţi este acela ca cel mai puternic să nu dobândească un
avantaj inatacabil de către ceilalţi. Cel mai bun mijloc de apărare a intereselor consumatorilor faţă de puterea
pe piaţă excesivă a unui producător s-a dovedit a fi eliminarea barierelor la intrare.
Sunt rare tendinţele întreprinderilor de a dobândi poziţii de monopol, pieţele evoluând, în general,
spre structura de oligopol. Această situaţie se datorează, în principal, următoarelor cauze:
o întreprinderea întâmpină dificultăţi sporite ca să-şi mărească partea sa de piaţă deoarece
cheltuielile necesare pentru fiecare client suplimentar (pentru a-l găsi, a-l satisface şi a-l
păstra) sunt mult mai mari decât venitul realizat;
o începând cu pragul de 25% din piaţă operaţiunile de concentrare sunt supuse autorizării de
către instituţiile de reglementare a concurenţei, iar la deţinerea a peste 50% din piaţă
întreprinderea este atent supravegheată de către aceste organisme;
o în industriile de înaltă tehnologie poziţiile dominante se dovedesc a fi adesea efemere,
întrucât pieţele sau segmentele de piaţă sunt rapid reconfigurate.
În acest context, începând cu un anumit prag al puterii de piaţă sau al dimensiunii întreprinderii, o
operaţiune de fuzionare sau achiziţionare nu poate fi autorizată decât dacă efectele negative asupra
concurenţei sunt compensate de efectele pozitive în ceea ce priveşte eficienţa economică.
41
42
MODULUL 4. MECANISMUL PREŢURILOR
1. Cunoaşterea specificului conceptelor de preţ respectiv valoare;

2. Cunoaşterea specificului formelor şi a relaţiilor dintre preţurilor;
3. De asemenea, cunoaşterea caracteristicilor activităţii decizionale privind preţurile în
economia de piaţă.
- modulul IV, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

noţiunilor legate de mecanismul preţurilor.
Unitatea 1. Concepte privind preţul şi valoarea

În termeni generali, preţul reprezintă o sumă de bani primită sau plătită pentru cedarea, respectiv
obţinerea unui bun sau serviciu.
Din punct de vedere al conţinutului economic, categoria economică de preţ semnifică expresia
bănească a valorii bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului pe piaţă, prin vânzare-cumpărare.
Preţul exprimă totodată şi relaţiile băneşti ce iau naştere şi se derulează între participanţii la reproducţia
economică şi socială cu privire la exprimarea în bani a valorii tuturor bunurilor şi serviciilor.
Exprimarea prin preţ a valorii bunurilor şi serviciilor este marcată de interdependenţele ce se
manifestă între preţ, etalonul utilizat (moneda) şi mărimea valorii bunurilor şi serviciilor.
Analizând relaţiile dintre preţ şi valoare, se constată faptul că între cele două categorii există
raporturi de condiţionare directă, evoluţia lor având acelaşi sens. În condiţiile în care valoarea etalonului
utilizat pentru exprimarea valorii mărfurilor rămâne neschimbată, este evident că modificarea într-un sens a
valorii mărfurilor, sub influenţa diferiţilor factori (modificarea condiţiilor de producţie, a preferinţelor
consumatorilor etc.) va determina modificarea în acelaşi sens a preţului.
Această condiţionare este însă influenţată şi de valoarea etalonului utilizat (moneda). Modificările în
valoarea etalonului monetar, ca expresie a modificării conţinutului în metal preţios sau a modificării
raportului de schimb faţă de alte monede, duc la modificări corespunzătoare, însă de sens opus, în nivelul
preţurilor. La rândul său, modificarea nivelului preţurilor influenţează puterea de cumpărare a monedei,
respectiv cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate procura cu o unitate monetară. Astfel, o creştere a
preţurilor va determina o scădere a puterii de cumpărare a monedei, echivalând astfel cu o reducere în
valoarea etalonului monetar.
Din aceste considerente, este de admis că nu orice variaţie a preţului exprimă variaţia valorii bunului
sau serviciului, ci se poate datora numai variaţiei etalonului monetar. În aceste condiţii măsurarea valorii
mărfurilor nu mai poate fi limitată doar la suma de bani cu care se vinde sau se cumpără (preţul nominal) ci
se impune şi raportarea la preţurile celorlalte bunuri sau servicii. Se formează astfel un sistem de preţuri
relative, necesar pentru exprimarea valorii mărfurilor, independent de fluctuaţiile etalonului monetar.
Interdependenţele sunt amplificate şi de efectele pe care modificarea masei monetare le exercită
asupra nivelului preţurilor nominale şi relative. Astfel, pentru adepţii teoriei cantitative, moneda nu modifică
natura profundă a fenomenelor şi, mai ales, nivelul producţiei şi al preţurilor relative. Pentru o producţie
dată, creşterea cantităţii de monedă în circulaţie se traduce printr-o creştere corespunzătoare a preţurilor
nominale, fără însă a se modifica şi preţurile relative. În schimb, pentru adepţii teoriei monedei active,
modificarea cantităţii de bani în circulaţie determină atât modificarea preţurilor nominale, dar şi a celor
relative.
Înţelegerea raporturilor complexe dintre preţ şi valoare impune, în mod firesc, o incursiune în
diferitele teorii ce explică factorii determinanţi ai valorii bunurilor şi serviciilor.
Teorii asupra valorii
Teoria valorii preia în conţinutul său legile care guvernează procesul de obţinere a valorii în
economie. Fenomenul valorii, exteriorizat prin numeroase evenimente economice şi monetare, îşi va găsi
prin teoria valorii cauzele şi instrumentele de influenţare, direcţiile dorite de om şi societate.
43
A. Teoria valorii muncă a fost elaborată şi susţinută de reprezentanţii economiei politice clasice.
Adam Smith David Ricardo
Preţurile de producţie nu coincid însă cu valorile, ci ele se abat în sus sau în jos de la valoare.
Valoarea socială a mărfurilor este determinată, în opinia sa, de doi factori: timpul de muncă socialmente
necesar, privit ca o media a timpilor de muncă individuali, consumaţi de producătorii care obţin acelaşi gen
de produse, şi concurenţa dintre producătorii din diferite ramuri, care face ca societatea să aloce din timpul
total de care dispune o anumită mărime pentru producerea fiecărui gen de marfă în parte. Ca urmare a
concurenţei, are loc un proces de redistribuire a valorii , care face ca preţul de producţie să difere de preţul de
piaţă. Relaţia este aşadar una de la conţinut (valoare) la formă (preţ de producţie), şi orice modificare a
conţinutului atrage mutaţii în manifestarea formei, dar reciproca nu este adevărată. Doar la nivel global,
suma valorii mărfurilor produse pe întreaga economie este egală cu suma preţurilor de producţie.
B. Teoria utilităţii marginale
Conform acestei teorii valoarea unei mărfi este determinată de utilitatea pe care consumatorii o
atribuie bunurilor dorite, mărimea ei fiind o funcţie şi a rarităţii mărfii respective. Cu alte cuvinte, aşa cum
afirma Stanley Jevons, bunurile nu au valoare pentru că ele costă, ci oamenii le atribuie o valoare pentru că
au nevoie de ele. Utilitatea nu mai este intrinsecă, aşa cum era la clasici, ci este exogenă, apare numai în
relaţia dintre bunuri şi nevoile oamenilor. iar oamenii se conduc după morala utilitaristă: comportamentul lor
este un calcul între plăceri şi pierderi, ceea ce face ca utilitatea să apară ca proprietatea unui bun de a
satisface o plăcere sau de a evita o pierdere.
La adepţii acestei teorii accentul cade pe utilitatea bunului ca factor determinant al valorii, acordând
prioritate nevoilor umane, cărora producţia trebuie să li se subordoneze. Muncii îi revine în formarea valorii
un rol asemănător celorlalţi factori de producţie, şi nu unul exclusiv. Munca este prezentă în înlănţuirea de
circumstanţe care conduc la valoare. ea nu oferă măsura valorii, dar este o cauză a valorii, în mod indirect,
prin cantitatea de utilităţi produse, prin cantitatea de marfă de anumită speţă furnizată. Costul de producţie, în
care se regăseşte şi munca, determină oferta disponibilă, iar aceasta determină gradul final de utilitate,
determinant pentru mărimea valorii.
După economistul francez Gilbert Abraham Frois se poate vorbi de două mari teorii în formarea
valorii, una obiectivă şi alta subiectivă.
C. Teoria obiectivă a valorii
Exponenţii teoriei obiective a valorii consideră că substanţa valorii economice este munca
producătorilor de bunuri economice materializată în acestea, respectiv consumul de energie intelectuală şi
fizică. Deci sursa singulară a valorii este cheltuiala de muncă în sens fiziologic, care de altfel este şi
elementul comun şi comparabil în activitatea producătorilor de bunuri economice.
Conform acestei teorii structura valorii se compune din munca materializată în mijloacele de
producţie consumate pentru obţinerea mărfii (c) şi din valoarea nou creată (Vnc), adăugată prin acţiunea
muncii vii. Prin vânzarea mărfii, echivalentul „c” serveşte reluării activităţii, în timp ce valoarea nou creată
asigură veniturile posesorilor factorilor de producţie (salariile, profitul, renta , dobânda) cât şi formarea
veniturilor statului, prin plata impozitelor si taxelor.
D.Teoria subiectivă a valorii
Această teorie explică formarea valorii pornind de la gradul de utilitate şi a raritatea produsului.
Astfel, dacă un produs satisface într-o măsură mai mare o nevoie, sau dacă este mai rar, valoarea pe unitate
de produs este mai mare şi invers.
Preţurile în teoria subiectivă se formează la fel ca şi valoarea, crescând sau micşorându-se în funcţie
de prioritatea trebuinţelor şi de raritatea sau abundenţa lor. Ca măsură a preţului serveşte acel ultim grad de
satisfacere a nevoii, reflectat de utilitatea marginală care îi dă valoare. Dacă teoria obiectivă a valorii vizează
criteriile raţionalităţii producţiei, teoria subiectivă fundamentează deciziile agenţilor economici, în special în
calitatea lor de consumatori ori beneficiari.
La adepţii acestei teorii accentul cade aşadar pe valoarea estimativă pe care indivizii o atribuie
bunurilor dorite, în funcţie de anumite criterii cum sunt aptitudinea de a satisface o anumită nevoie şi
dificultăţile de procurare.
Referitor la rolul pe care costul de producţie şi utilitatea îl au în formarea valorii, practica arată însă
că, dacă pe timp scurt, datorită dinamismului lor, rolul determinant revine utilităţii şi rarităţii, pe termen
lung, rolul hotărâtor îl are costul de producţie.
Toate acestea conduc la concluzia că în aprecierea diferitelor teorii privind valoarea, orice
absolutizare teoretică este greşită, întrucât nici una, nici alta, luate separat, nu pot explica toate aspectele
legate de izvorul şi mărimea valorii.
44
Unitatea 2. Forme de preţuri

În timp, problematica preţurilor a cunoscut un amplu proces de adaptare şi perfecţionare, cu
schimbări multiple şi semnificative în întregul mecanism de formare a preţului, precum şi în modalităţile de
exprimare a acestuia.
Cele mai importante modificări privesc lărgirea gamei de preţuri cu care operează astăzi piaţa;
apariţia noilor forme de preţuri nu a fost însă întâmplătoare, ci s-a datorat acţiunii unei multitudini de factori:
 diversificarea nomenclatorului de mărfuri;
 implicarea diverselor organisme interne şi internaţionale în formarea preţurilor, care a dus la
apariţia preţurilor de licitaţie, a cotaţiilor de bursă, a preţurilor afişate, a preţurilor indexate, a
preţurilor de acord etc.;
 accentuarea unor dezechilibre economice;
 alţi factori (cuprinderea sau nu în preţ a ambalajului, suportarea sau nu a cheltuielilor de
asigurare, modul de negociere etc.);
Diferitele preţuri ce alcătuiesc sistemul de preţuri pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) din punct de vedere al gradului de concurenţă în care preţurile se formează pe piaţă, acestea se clasifică
în:
 preţuri formate în condiţii de liberă concurenţă
 preţuri care se stabilesc în regim de monopol sau alte forme de concurenţă imperfectă
b) din punct de vedere al modului de negociere preţurile se împart în:
 preţuri de tranzacţie; acestea se negociază, de regulă, prin participarea directă la tratative a
partenerilor de afaceri
 preţuri prestabilite; aici se includ preţurile de catalog, preţurile de listă, preţurile afişate, etc.
 preţuri prin negocieri publice programate, cum ar fi preţul de licitaţie şi cotaţiile de bursă
c) din punct de vedere al momentului de calcul se disting următoarele forme de preţuri
 preţuri postcalculate; se folosesc în sectoarele productive şi se determină în funcţie de
cheltuielile efectiv realizate pentru un anumit produs sau întreaga producţie pe un anumit
interval de timp
 preţuri antecalculate; ele sunt folosite de cele mai multe ori pentru fundamentarea asimilării
de produse noi sau modernizarea celor existente
 preţurile prognozate; ele se referă la perioade mai mari şi se determină pe baza unor calcule
complexe
d) din punct de vedere al unităţii de măsură sub care se comercializează bunurile şi serviciile, preţurile pot fi:
 preţuri pe unitate fizică de măsură (tonă, kg, litru, vagon etc.
 preţuri “la cheie”, sau preţuri pe lucrare
 preţuri pe cantitate şi conţinut, care se folosesc pentru combustibili, metale preţioase
e) din punct de vedere al modului de înscriere în contractele comerciale, preţurile sunt:
 preţuri fixe
 preţuri determinate în scară fixă
 preţuri determinate în scară mobilă
f) În funcţie de locul realizării produsului şi de condiţiile de livrare se disting următoarele forme de preţuri:
 preţuri franco depozitul producătorului , situaţie în care cheltuielile de transport şi asigurare
a bunurilor până la beneficiar cad în sarcina producătorului
 preţuri franco staţia de expediţie, situaţie în care cheltuielile de transport şi asigurare a
bunurilor până la staţia de expediţie cad în sarcina producătorului, iar de aici şi până la
destinaţie în sarcina cumpărătorului
 preţuri franco staţia de destinaţie
 preţuri franco destinaţie
Această clasificare a preţurilor prezintă o importanţă teoretică şi practică, având menirea de a
contribui la înţelegerea mecanismului de formare, evoluţie şi folosire a preţurilor în activitatea curentă.
Unitatea 3. Relaţiile dintre preţuri

Între diferitele preţuri care alcătuiesc sistemul de preţuri există o multitudine de raporturi, relaţii,
care pot fi grupa în legături, corelaţii şi interdependenţe
45
Legăturile dintre preţuri exprimă relaţiile dintre diferitele categorii de preţ ale aceluiaşi produs, din
punctul de vedere al elementelor de structură. Existenţa unui sistem de preţuri impune asigurarea unor
legături precise între diferitele categorii de preţ ale unui produs, în funcţie de fazele circuitului economic pe
care acesta îl parcurge.
De exemplu, legătura din preţul cu ridicate şi preţul cu amănuntul se realizează prin adaosul
comercial şi taxa pe valoarea adăugată.
Datorită existenţei acestor legături, modificarea preţurilor dintr-o categorie antrenează modificări ale
elementelor de legătură, şi, prin acestea, modificări ale preţurilor din celelalte categorii.
Legătura dintre diferitele categorii de preţuri nu trebuie însă percepută ca o dependenţă automată.
Având în vedere funcţiile concrete şi rolul relativ diferit al fiecărei categorii de preţ, este posibil ca nu
întotdeauna modificarea preţurilor dintr-o categorie să determine modificări, în aceeaşi măsură, ale preţurilor
din alte categorii.
De exemplu, modificarea preţurilor cu ridicata (en-gros) nu implică neapărat şi modificarea preţurilor
cu amănuntul sau, dacă o implică, aceasta poate apare mai târziu, atenuată, corelată eventual şi cu unele
măsuri de protecţie socială.
Corelaţiile dintre preţuri exprimă raporturile dintre preţurile din aceeaşi categorie ale unor produse
diferite, şi pot fir corelaţii cu caracter general (de exemplu, între preţurile produselor industriale şi preţurile
produselor alimentare) sau corelaţii cu caracter reciproc (între preţurile bunurilor complementare sau
substituibile).
Interdependenţele dintre preţuri exprimă relaţiile complexe dintre nivelul preţurilor unor produse şi
nivelul costurilor şi preţurilor produselor la realizarea cărora sunt folosite.
Aceste interdependenţe se manifestă sub forma unor influenţe care pot fi:
o în lanţ , care se caracterizează prin transmiterea efectelor într-un singur sens (de exemplul
lemn – celuloză – hârtie - reviste-abonamente)
o reciproce, care sunt caracterizate prin transmiterea influenţelor în sens flux-reflux: de la
preţurile materiilor prime la costurile şi preţurile produselor finite, şi, de la acestea, la
preţurile altor produse, dar şi la preţurile materiilor prime ( de exemplu, modificarea
preţurilor la combustibili determină modificarea tarifelor de transport şi, de aici, modificarea
preţurilor la numeroase produse, dar şi modificarea preţurilor la combustibili)
Unitatea 4. Activitatea decizională privind preţurile în economia de piaţă

Producătorii şi beneficiarii bunurilor sunt direct interesaţi de mărimea preturilor. Prin preţ, actul
vânzării trebuie anticipat, prospectat. Deoarece piaţa este liberă, preţurile trebuie studiate şi previzionate,
pentru ca, pe seama lor, să se asigure certitudinea obţinerii profiturilor.
Preţul trebuie stabilit ferm, prin decizia proprie a agentului economic, după cum este necesar ca el să
facă, totodată, obiect al contractelor încheiate între agenţii economici ai producţiei şi circulaţiei mărfurilor.
El trebuie estimat prin antecalcule, pentru a putea fi folosit ca mărime orientativă în fundamentarea deciziilor
economice privind producţia.
Formarea liberă a preţurilor în condiţiile economiei de piaţă implică o multitudine de poziţii
decizionale descentralizate la nivelul agenţilor economici. Producătorii propun cumpărătorilor un preţ de
ofertă, influenţat de condiţiile concrete în care s-a obţinut producţia. Cumpărătorii apreciază produsele şi
serviciile oferite şi propun preţuri de cerere, pe baza evaluărilor referitoare la performanţele produselor.
Pe baza informaţiilor privind mişcarea preţurilor, tarifelor, salariilor, cursului de schimb,
impozitelor, ratei dobânzii, fiecare agent economic îşi recalculează preţul. Rezultatul este, de fiecare dată,
noua mărime a preţului de ofertă ce urmează să fie supus negocierii.
Preţurile fac, totodată, obiect al politicii statului, în interacţiune cu problemele generale ale
echilibrului economic şi financiar, cu orientarea economiei spre dezvoltare şi progres, în funcţie de cerinţele
pieţei, în condiţiile de concurenţă.
În funcţionarea normală a mecanismului pieţei sunt surprinse următoarele două poziţii caracteristice,
aflate permanent în interferenţă:
 subiecţii actelor comerciale: producători, prestatori, distribuitori, cumpărători, ca entităţi
care participă nemijlocit la acest mecanism;
46
 autorităţile publice, a căror participare este reflectată în conţinutul reglementărilor legale

privind concurenţa şi preţurile, politica fiscală şi bugetară, de venituri etc.
Figura nr. 2 Formarea liberă a preţurilor
Producătorii stabilesc preţurile de ofertă pe baza evoluţiei consumurilor şi preţurilor factorilor de

producţie, dar şi a altor factori care definesc oferta şi cererea pe piaţa bunului considerat: concurenţa,
influenţe provenite de pe piaţa externă, politici ale statului cu incidenţă directă sau indirectă asupra
preţurilor.
Principiul transparenţei pieţei implică, pe de o parte, asigurarea posibilităţilor de informare asupra
factorilor specifici pieţei, iar pe de altă parte, comunicarea preţurilor de ofertă şi a intenţiilor de modificare
partenerilor de tranzacţie. Aceste operaţii sunt premise ale actului negocierii care, într-un mediu concurenţial
normal, au la bază comportamente loiale şi de respect, specifice relaţiilor de parteneriat. Respectarea lor
înlătură abuzurile, tendinţele monopoliste sau de menţinere în stare de dependenţă a unor agenţi economici.
Formarea liberă a preţului în cadrul mecanismului pieţei este influenţată de o serie de factori
endogeni şi exogeni (figura nr. 3).
47
Figura nr. 3 Factorii endogeni şi exogeni care influenţează formarea preţului
Factorii interni de formare a preţului se referă la acele procese care sunt specifice mecanismului
pieţei concurenţiale. Unii dintre aceşti factori acţionează dinspre cererea consumatorilor, cei mare importanţi
fiind: utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător; capacitatea de plată; nevoile consumatorilor şi
structura cererii, ambele formate pe baza unor comportamente sociale, culturale etc.
Alţi factori interni ai formării preţului îşi exercită influenţa dinspre oferta producătorilor, cum sunt:
nivelul costurilor unitare; abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea sa de a obţine profit cât mai mare;
structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor; preţul bunurilor pe
alte pieţe etc.
Oricât de importanţi ar fi factorii endogeni în procesul formării preţului, acesta se află şi sub
influenţa unor factori exogeni, din afara mecanismului intern pieţei, cum ar fi:
 intervenţia indirectă guvernamentală atât în planul ofertei, cât şi al cererii, în sensul
suplimentării sau al reducerii, pentru ca mecanismul lor să funcţioneze nominal;
 măsurile specifice adoptate de stat pentru menţinerea unor echilibre socialeconomice (pe
piaţa muncii, protecţia unor producători agricoli), măsuri care s-au reflectat în nivelul şi
dinamica preţului;
 comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentă monopolistă.
Libertatea deplină a preţurilor este posibilă doar într-o economie al cărei mecanism funcţionează
normal, autoreglându-se într-o permanenţă stare de echilibru dinamic, adaptat la noile cerinţe ale dezvoltării
societăţii umane. Însă, cum funcţionarea perfectă a economiei este mai mult ideală decât reală, apar adesea
dezechilibre, crize, iar preţurile nu mai reuşesc întru totul supravegherea pentru a nu se propaga efectele
negative şi în alte domenii decât cel economic, cel mai important fiind cel care priveşte protecţia
consumatorilor, protecţie care este degradată dacă nivelul general al preţurilor creşte excesiv şi mult mai
repede decât nivelul veniturilor.
Sunt situaţii in care formarea liberă a preţurilor nu este posibilă, când nu sunt îndeplinite condiţiile
de concurenţă sau când unele produse şi servicii trebuie protejate de către stat printr-un preţ fix sau limitat.
Este cazul unor produse de importanţă strategică pentru economia naţională şi nivelul de trai al populaţiei, al
unor bunuri şi servicii subvenţionate de la bugetul statului, etc.
Pentru asemenea situaţii preţurile se stabilesc sau se avizează de către guvern sau organele
împuternicite de către acesta, prin negociere cu agenţii economici.
Atunci când se constată dezechilibre accentuate între cerere şi ofertă, care limitează sau fac
inexistentă libera concurenţă, produsele şi serviciile fiind deficitare, guvernul şi organele împuternicite ale
acestuia intervin prin următoarele măsuri valabile pentru toate categoriile de agenţi, indiferent de forma de
proprietate:
 stabilirea directă de preţuri şi tarife fixe prin negociere cu agenţii economici, la produsele şi
serviciile deficitare, cu caracter temporar, valabile numai până la restabilirea echilibrului
dintre cerere şi ofertă
 stabilirea de preţuri sau tarife cu limită maximă, care să prevină practicarea preţurilor de
speculă sau de monopol
 stabilirea unor metodologii obligatorii de formare a preţurilor şi tarifelor, inclusiv limitarea
unor elemente de preţ (cum ar fi regiile de fabricaţie, adaosurile comerciale comisioanele
etc.)
 interzicerea, limitată în timp, a majorării preţurilor şi tarifelor peste nivelul în vigoare la o
anumită dată.
48
MODULUL 5. STRATEGII DE ADAPTARE A PREŢURILOR LA

CERINŢELE PIEŢEI
1. Formarea abilităţilor de proiectare şi realizare a strategiilor de adaptare a preţurilor pe

piaţa cu concurenţă imperfectă de tip monopol şi monopson;
2. Formarea abilităţilor de proiectare şi realizare a strategiilor de adaptare a preţurilor pe
piaţa cu concurenţă imperfectă de tip mopolistic şi oligopol;
3. De asemenea, cunoaşterea caracteristicilor strategiilor de adaptare a preţurilor pe alte
pieţe.
- modulul V, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

noţiunilor de bază legate de strategiile de adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei.
Comportamentul agenţilor economici implicaţi în procesul formării preţurilor diferă în ceea ce

priveşte strategia de adaptare la cerinţele concrete ale pieţei fie cu cantitatea vândută, fie cu un cuplu preţ-
cantitate sau cu diferenţierea produselor , în funcţie de gradul de concurenţă al pieţei.
Unitatea 1. Strategii de adaptare pe piaţa cu concurenţă perfectă

În cadrul concurenţei perfecte, piaţa este pe deplin suverană. Preţul este exogen agenţilor economici.
Un producător nu poate influenţa formarea preţului de echilibru, acesta fiind o rezultantă a interacţiunii
dintre o multitudine de cumpărători şi vânzători, astfel încât oferta sau cererea fiecăruia sunt nesemnificative
în raport cu oferta sau cererea totală.
Preţul de echilibru se formează la acea cantitate de produse cerută, respectiv oferită, pentru care
există compatibilitatea dintre cumpărători şi vânzători. Echilibrul pieţei este considerat stabil atunci când o
perturbare este urmată de o revenire la situaţia iniţială de echilibru, şi instabil atunci când perturbarea duce la
o nouă stare de echilibru (respectiv preţ şi cantităţi).
Adaptarea producătorului la cerinţele pieţei, în scopul maximizării intereselor sale, se face numai
prin ajustarea cantităţilor.
49
Figura nr. 4 Strategia firmei pe piaţa cu concurenţă perfectă
Decizia întreprinderii asupra volumului de ofertă este legată de egalizarea preţului pieţei (exogen) cu
costul marginal (Cmg) aşa cum se observă în figura nr. 4. În funcţie de nivelul preţului de echilibru al pieţei,
fiecare întreprindere îşi va ajusta nivelul producţiei pentru a obţine profitul maxim. O asemenea concluzie
este însă valabilă numai pentru fiecare întreprindere, considerată separat, şi numai pentru perioade scurte.
Această condiţie decurge din cerinţa maximizării profitului. Relaţia de calcul a profitului poate fi
evidenţiată astfel:
P = VT − CT
Unde:
VT –Venituri totale
CT –Costuri totale
Profitul maxim se poate determina după următoarea formulă:
Vmg - Cmg = 0 → Vmg = Cmg

Unde:
Vmg –Venitul marginal
Cmg –Costul marginal
Modificarea nivelului preţului pe piaţă determină ajustări în cantitatea produsă, pentru a se menţine
condiţia de maximizare a profitului.
Apariţia noilor concurenţi într-o ramură, atraşi de posibilitatea obţinerii de profit, duce, pe termen
lung, la creşterea ofertei şi scăderea preţului de echilibru. Pe de altă parte, pe măsură ce noi firme intră în
ramură şi fiecare îşi dezvoltă capacităţi de producţie, va creşte preţul pe piaţa factorilor de producţie.
Creşterea costurilor şi reducerea veniturilor vor avea ca efect reducerea profiturilor fiecărei firme,
dispărând incitaţia pentru noile firme care ar dori să intre în ramura respectivă. În acest caz unele firme vor
ieşi din ramură, căutând alte oportunităţi, influenţând astfel în sens invers costurile şi veniturile. Aceste
mişcări ale preţului de vânzare şi preţului factorilor de producţie sunt considerate ca fiind de dorit,
generatoare de eficienţă în alocarea resurselor. Această dublă mişcare de preţuri este menită să semnaleze
condiţiile de îndeplinit din punct de vedere al eficienţei economice şi să incite consumatorii în substituirea
bunurilor de care au nevoie, deoarece economia nu poate permite desfăşurarea unor activităţi ineficiente.
O ramură poate să atragă resursele limitate pentru maximizarea cantităţii unui bun produs numai în
condiţiile egalităţii dintre preţul de vânzare şi costul marginal.
Dacă admitem că produsul unei ramuri provine din activitatea unor firme diferite, care au costuri
marginale diferite, atunci este mai rentabil să se reducă producţia întreprinderilor cu costurile marginale cele
mai ridicate şi să crească corespunzător producţia firmelor cu costurile marginale cele mai scăzute.
La nivelul ramurii, echilibrul pieţei pe perioade lungi presupune egalitatea dintre cererea totală şi
oferta totală la acel nivel de preţ la care profitul întreprinderii marginale să fie nul. Întreprinderea marginală
este aceea care are costurile medii cele mai ridicate. La acel nivel al preţului pieţei, sunt îndeplinite simultan,
pentru întreprinderea marginală, atât condiţia de maximizare a profitului cât şi de prag de rentabilitate).
Rezultatul final corespunde la o poziţie în care costurile marginale ale unui produs sunt egale, oricare
ar fi firma producătoare. Un asemenea punct ar semnifica situaţia de echilibru stabil, în care costul total este
minim, iar în viitor nu mai sunt necesare transferuri de resurse intre activităţi.
Unitatea 2. Strategii de adaptare pe piaţa de monopol

Spre deosebire de piaţa cu concurenţă perfectă, în care preţul este exogen întreprinderii (strategia de
adaptare limitându-se la fixarea cantităţilor oferite), pe piaţa de monopol, strategiile de adaptare vizează fie
stabilirea nivelului de preţ şi reglarea cantităţilor oferite în funcţie de mărimea cererii de pe piaţă, la
50
nivelul respectiv de preţ, fie stabilirea cantităţilor oferite, la preţul ce va rezulta din confruntarea cu cererea
de pe piaţă.
O firmă ce deţine monopolul pe o piaţă nu poate fixa concomitent şi preţul de vânzare, şi cantitatea
cumpărată, ci este supusă unei duble constrângeri : a cererii de pe piaţă, şi a costurilor. Echilibrul este
considerat stabil atunci când firma nu ar mai fi interesată în modificarea în viitor a preţurilor / cantităţilor.
Dintre cele mai utilizate strategii pe piaţa de monopol se remarcă:
 strategia de maximizare a profitului
 strategia de maximizare a cifrei de afaceri
 strategia de gestiune la echilibru
 strategia de stabilire a preţului la nivelul costului marginal
 strategiile de discriminare prin preţ
Strategia de maximizare a profitului
Presupune alegerea acelui cuplu de cantitate-preţ la care profitul realizat de firma ce deţine
monopolul să fie maxim.
Pornind de la modul de determinare a profitului:
Pf = VT − CT = V (q) − C(q)
unde:
Pf – profit
VT – venituri totale
CT – costuri totale
V(q) – funcţia veniturilor totale (exprimată în raport de cantitatea oferită)
C(q) – funcţia costurilor totale (exprimată în raport de cantitatea produsă)
se poate deduce condiţia de maximizare a profitului:
Vmg=Cmg
unde:
Vmg – venitul marginal
Cmg – costul marginal
Maximizarea profitului presupune aşadar alegerea cuplului p1q1 (vezi figura nr. 5), la care venitul
marginal este egal cu costul marginal.
Figura nr. 5 Strategii pe piaţa de monopol
Strategia de maximizare a cifrei de afaceri

Această strategie presupune alegerea cuplului de cantitate-preţ q2p2, la care cifra de afaceri să fie
maximă.
Din condiţia de maximizare a cifrei de afaceri(a veniturilor totale) obţinem:
VT max. → δVT/δq = 0 → Vmg= 0
51
O asemenea strategie se practică atunci când firma urmăreşte protejarea poziţiei deţinute pe piaţă,
protejându-se împotriva potenţialilor concurenţi. Obiectivul pe termen scurt, al maximizării profitului, este
sacrificat în interesul menţinerii poziţiei pe piaţă.
Spre deosebire de strategia de maximizare a profitului, cantităţile vândute sunt mai mari, dar preţul
de vânzare este mai scăzut.
Strategia de gestiune la echilibru

Această strategie vizează alegerea cuplului cantitate preţ la care preţul de vânzare egalează costul
mediu, respectiv în pragul de rentabilitate (cuplul q3p3). Preţul CM de vânzare are nivelul cel mai redus,
firma înregistrând o pierdere. O asemenea strategie este aplicabilă mai ales în situaţiile în care monopolul
este administrat de stat. Interesul nu este acela al obţinerii de profit, ci al maximizării cantităţilor produse şi
oferite dintr-un bun, în condiţiile utilizării cu maxim de eficienţă a resurselor limitate.
Spre deosebire de strategiile prezentate anterior, cantitatea vândută este cea mai ridicată, iar preţul de
vânzare cel mai scăzut.
Strategia fixării preţului la nivelul costului marginal

Gestiunea la echilibru prezintă ca inconvenient riscul alunecării în zona pierderilor. Preţul şi
cantitatea fiind la pragul de rentabilitate, orice fluctuaţii în cererea de pe piaţă sau condiţiile de producţie pot
duce (şi care determină modificarea poziţiei curbei costurilor şi veniturilor), foarte uşor, la căderea sub
pragul de rentabilitate. Apar astfel pierderi, pentru acoperirea cărora sunt necesare resurse financiare publice.
De aceea, în cazul monopolurilor administrate de stat se practică şi strategia de fixare a preţului la
nivelul costului marginal (cuplul q4p4), care este stimulativă pentru economisirea resurselor.
Strategiile de discriminare prin preţ

Urmărind realizarea unor încasări cât mai mari şi profituri ridicate, firmele monopoliste pot practica
preţuri diferite pe pieţe diferite, pentru consumatori diferiţi sau pentru cantităţi diferite, practicând o
discriminare în stabilirea preţurilor.
Strategiile de discriminare prin preţ presupun, aşadar, în vânzarea aceluiaşi produs la preţuri diferite,
fără ca aceste diferenţe de preţ să corespundă unor diferenţe în costurile de producţie.
Strategiile de discriminare prin preţ sunt:
1. Discriminarea între persoane

Strategia de discriminare între persoane, numită şi discriminare de gradul I, sau discriminare
perfectă, are la bază ideea de individualizare a fiecărui cumpărător, pentru a-l determina să plătească preţul
maxim pe care acesta este dispus să îl accepte. Practicarea acestei discriminări presupune ca firma
monopolistă să cunoască cererea individuală fiecărui consumator şi, fixând preţul maxim pentru fiecare
cumpărător în parte, să atragă în totalitate surplusul consumatorilor (figura nr. 6).
Figura nr. 6 Discriminarea de gradul I
Astfel, dacă în absenţa monopolului consumatorul ar fi plătit preţul pe pentru cantitatea qe, prin
practicarea de preţuri maxime firma monopolistă îi va fixa pentru cantitatea qe preţul pmax. Consumatorul,
52
pentru a-şi procura bunul respectiv, va aloca resurse băneşti mai mari decât în cazul pieţei concurenţiale.
Astfel, firma monopolistă preia în întregime surplusul consumatorului (suprafaţa haşurată).
Discriminarea între persoane este un caz limită, practicarea ei fiind posibilă numai atunci când
consumatorii nu comunică între ei. Ca exemplu se poate menţiona practicarea de onorarii diferite, de către
persoanele care au profesii liberale, în funcţie de veniturile clienţilor, practicarea de tarife diferite pentru
consultanţă etc. (condiţia însă este aceea a deţinerii monopolului pe acea piaţă).
2. Discriminarea prin cantităţi

Discriminarea prin cantităţi, numită şi discriminare de gradul II, presupune practicarea de preţuri
diferite pentru cantităţi diferite de bunuri. Printr-o asemenea strategie se încearcă majorarea vânzărilor şi
profiturilor prin preluarea numai a unei părţi din surplusul consumatorilor.
Firma va practica pentru cantităţile q1 preţul p1, pentru cantităţile cuprinse între q1 şi q2 preţul p2,
pentru cantităţile cuprinse între q2 şi q3 preţul p3 ş.a.m.d. (figura nr. 7)
Figura nr. 7 Discriminarea de gradul II
Dacă un consumator individual ar solicita o cantitate de produse egală cu q3, suma pe care ar fi
cheltuit-o_ în absenţa monopolului, ar fi fost dată de suprafaţa Oq3Ap3. În condiţiile în care însă firma
monopolistă fixează preţuri diferite pentru cantităţi diferite, consumatorul vas aloca un surplus de resurse
băneşti egal cu suprafaţa haşurată. Surplusul consumatorului nu mai este preluat în întregime de firma
monopolistă, ci numai parţial.
Exemple de discriminare de gradul II pot fi: practicarea de tarife diferite la transportul feroviar (în
funcţie de distanţa parcursă), tarifele pentru servicii de telefonie ş.a.
3. Discriminarea între pieţe

Numită şi discriminare de gradul III, sau discriminare spaţială, această strategie presupune fixarea
unor preţuri diferite pentru vânzarea aceluiaşi produs pe pieţe diferite. Pieţele pot fi diferenţiate pe diferite
criterii: geografic (localităţi diferite, ţări diferite) sau social (cetăţeni ai ţării respective – cetăţeni străini,
membri sau nu ai unei organizaţii etc.)
Practicarea acestei forme de discriminare presupune existenţa unor pieţe separate, care să nu
comunice între ele, şi pe care elasticităţile cererii în funcţie de preţ să fie diferite.
Dacă firma urmăreşte ca obiectiv maximizarea profiturilor, prin vânzarea de cantităţi diferite pe pieţe
diferite la preţuri diferite, cantităţile şi preţurile trebuie astfel fixate încât să se asigure egalitatea dinte
veniturile marginale pe fiecare piaţă şi costul marginal total, conform relaţiei:
Vmg1 = Vmg2 = ... = Vmgn = CmgT

unde:
Vmg1,2,…n – venitul marginal în momentul 1,2,…n
53
CmgT – costul marginal total
Figura nr. 8 Discriminarea de gradul III

Pe piaţa 1 va vinde cantităţile q1 la preţul p1 iar pe piaţa 2 va vinde cantităţile q2 la preţul p2 la care
veniturile marginale de pe cele două pieţe sunt egale între ele şi egale cu costul marginal aferent producerii
cantităţii totale (q1+q2) (figura nr. 8).
Preţurile de vânzare sunt diferite, deoarece cererea este diferită pe fiecare piaţă. Dacă elasticităţile
cererii în funcţie de preţ pe fiecare din cele două pieţe ar fi egale, atunci firma ar trebui să practice preţuri
egale1.
Firma va fixa un preţ mai ridicat pe care cererea este mai puţin elastică şi un preţ mai scăzut pe piaţa
pe care cererea are elasticitatea mai crescută.
Unitatea 3. Strategii de adaptare pe piaţa de monopson

Monopsonul reprezintă tipul de piaţă pe care un cumpărător unic se află în relaţii cu o multitudine de
vânzători. Dacă în cazul monopolului nu se poate vorbi de o curbă a ofertei, ci doar de un punct al ofertei pe
curba cererii pentru produsele sale, în cazul monopsonului nu apare o curbă a cererii, ci doar un punct al
cererii pe curba ofertei pentru produsul respectiv. Un monopson nu poate cumpăra o cantitate nelimitată
dintr-un bun la acelaşi preţ. Preţul, fiind dat de curba ofertei producătorilor, apare pentru monopson ca o
funcţie crescătoare a cantităţilor cumpărate (în timp ce pentru firma monopolistă preţul era o funcţie
descrescătoare a cantităţilor oferite).
Spre deosebire de piaţa cu concurenţă perfectă, existenţa monopsonului antrenează, pe termen lung,
o scădere a cantităţilor cumpărate şi a preţului. Determinarea echilibrului monopsonului presupune
identificarea pe curba ofertei producătorilor a acelui punct care minimizează cheltuiala firmei aflate în
poziţia de monopson.
Strategia de adaptare presupune alegerea cuplului cantitate-preţ pe piaţa de monopson astfel încât
profitul realizat să fie maxim. Nivelul cantităţilor cumpărate şi preţul de cumpărare sunt însă dependente
direct de piaţa pe care îşi desface firma produsele. Firma va cumpăra acea cantitate la care venitul marginal
corespunzător cantităţilor vândute să fie egal cu costul marginal, dependent direct de cantităţile cumpărate în
monopson (figura nr. 9).
Figura nr. 9 Strategia pe piaţa de monopson

54
Dacă firma îşi vinde produsele pe o piaţă concurenţială, pe care nu poate influenţa preţul de vânzare,
va lua decizia de cumpărare, pe piaţa pe care deţine monopsonul, a cantităţii qe,(sau necesare obţinerii unei
producţii de qe) la preţul de cumpărare pc, deoarece în această situaţie venitul marginal egalează costul
marginal, profitul fiind maxim.
Sunt însă situaţii în care o firmă care are o poziţie de monopson pe o piaţă deţine şi o poziţie de
monopol pe piaţa pe care îşi desface produsele. Firma apare ca un intermediar, iar cantităţile vândute şi cele
cumpărate sunt identice. De exemplu, o companie minieră într-o regiune izolată deţine monopsonul pe piaţa
forţei de muncă specializată în domeniul extracţiei de minereu, şi, în acelaşi timp, monopolul pe piaţa de
vânzare a minereului extras.
Strategia de preţ presupune fixarea atât a preţului de cumpărare a produsului primar, cât şi a preţului
de vânzare al produsului finit
Unitatea 4. Strategii de adaptare pe piaţa cu concurenţă monopolistică

În cazul acestei forme de concurenţă imperfectă, firmele producătoare şi cumpărătoare sunt capabile
să influenţeze, prin acţiunile lor, preţurile produselor, considerabil diferenţiate. Datorită legăturilor de
interdependenţă pe care le creează diferenţierea produselor şi stabilirea unor relaţii personalizate între
producători şi beneficiari, cererea se individualizează. Prin urmare, fiecare producător dispune de o clientelă
care este legată de produsul său. Dacă un producător reuşeşte să-şi atragă cumpărătorii prin anumite
particularităţi ale produsului, el va dobândi, temporar, o poziţie de monopol la acel produs, pe care o poate
exploata în scopul influenţări preţurilor sau cantităţilor vândute.
Strategiile de adaptare pe o asemenea piaţă vizează alegerea cuplului cantitate-preţ la care interesele
producătorilor să se maximizeze, respectiv cantităţile sau preţurile la care venitul marginal egalează costul
marginal. Aceasta deoarece spre deosebire de piaţa cu concurenţă perfectă, în cazul concurenţei
monopolistice curba cererii pentru o firmă este descrescătoare, în funcţie de preţ.
Concurenţa monopolistică evidenţiază importanţa pe care o are concurenţa prin produse alături de
concurenţa prin preţuri sau cantităţi. În multe cazuri, diferenţierea produselor decurge din diferenţele de
marcă, de prezentare, condiţiile de livrare, serviciile pre şi post-vânzare, prin care se urmăreşte segmentarea
pieţei şi menţinerea unei clientele relativ stabile.
Unitatea 5. Strategii de adaptare pe piaţa de oligopol

O caracteristică fundamentală a structurilor economice de tip oligopol o reprezintă interdependenţa
acţiunilor firmelor prezente pe piaţă. Astfel, cantitatea, preţul şi profitul unui producător sunt dependente
direct de acţiunile celorlalte firme.
Piaţa de tip oligopol are două trăsături importante : interdependenţa şi incertitudine. Pe această piaţă
preţurile sunt, în general, rigide, fixate de firme, numite şi preţuri administrate. ele fac în mod frecvent
obiectul înţelegerilor dintre firmele oligopoliste.
Comportamentul firmelor poate oscila între o anumită acţiune concertată, prin care se urmăreşte
maximizarea profitului cumulat al firmelor, şi o confruntare deschisă prin preţuri şi/sau produse.
Maximizarea profitului în condiţiile pieţei de oligopol impune fie adoptarea unei strategii de
concurenţă prin cantitate sau preţ pentru un produs omogen, fie adoptarea unei strategii de diferenţiere a
produsului şi concurenţă în afara preţului. Dacă strategia de concurenţă prin preţuri şi cantităţi ale bunurilor
omogene se bazează pe reducerea costurilor de producţie, în cazul strategiei de diferenţiere a produsului are
o loc o confruntare a firmelor prin performanţele constructive, funcţionale, estetice şi ergonomice ale
produsului .
Strategia de cantitate
Această strategie presupune ca fiecare producător, ţinând cont de curba cererii şi de curba costurilor
de producţie să ofere acea cantitate care îi asigură profitul cel mai ridicat. În funcţie de comportamentul
producătorilor se întâlnesc frecvent următoarele strategii (analizate pe cazul particular al pieţei de duopol):
- comportamentul bilateral de dependenţă (duopolul simetric Cournot)
Acesta apare când două firme vând pe piaţă un produs omogen, la acelaşi preţ, iar în alegerea
cantităţilor oferite fiecare firmă ia în calcul şi acţiunile celeilalte firme. Deoarece fiecare din cele două firme
îşi ajustează pe rând oferta, echilibrul pieţei se atinge printr-o serie ajustări succesive. Echilibrul pieţei este
stabil atunci când nici una din cele două firme nu mai sunt interesate în modificarea cantităţilor oferite (în
condiţiile în care nu apar alte perturbări pe piaţă).
55
Datorită faptului că oferta fiecărei firme este o componentă a ofertei totale, iar preţul şi veniturile
fiecărei firme depind in mod direct de cantitatea oferită, preţul de vânzare şi veniturile fiecărei firme apar ca
o funcţie a cantităţii totale.
QT = q1+q2
p = f(q) = f(q1,q2)
VT1 = p·q1 = q1·f(q1,q2) = VT1 (q1,q2)
VT2 = p·q2 = q2·f(q1,q2) = VT2 (q1,q2)
Profiturile fiecărei firme sunt:
Pr1 = VT1 – CT1 = VT1 (q1,q2) – CT1(q1)
Pr2 = VT2 – CT2 = VT2 (q1,q2) – CT2(q1)
Fiecare firmă va urmări maximizarea profitului numai în raport cu producţia proprie , considerând
dată cantitatea produsă şi oferită de cealaltă firmă.
Veniturile marginale şi costurile marginale ale celor două firme nu sunt însă egale între ele. Firma
care va produce mai mult este cea care are costurile marginale cele mai mici. Orice modificare a cantităţii
oferite de una din firme atrage după sine modificarea ofertei totale, a preţului , modificarea condiţiilor de
maximizare a profiturilor şi reacţii ale celeilalte firme ş.a.m.d.
Echilibrul pieţei se va realiza atunci când sunt îndeplinite concomitent condiţiile de maximizare a
profitului fiecărei firme
- comportamentul bilateral de dominaţie (duopolul dominant Bowley) apare atunci când fiecare
firmă tinde să-şi impună propria ofertă, pornind de la premisa că firma concurentă se va adapta în mod
corespunzător. Fiecare firmă are un comportament de dominaţi, ceea ce impune pieţei un caracter instabil, cu
alternanţe ale perioadelor de presiune şi absorbţie. Preţurile şi cantităţile produse oscilează între anumite
limite, superioare şi inferioare.
Din această competiţie ca ieşi câştigătoare firma care produce cu costurile cele mai scăzute. Piaţa nu
este stabilă, iar duopolul bilateral de dominaţie va evolua spre duopol unilateral de dominaţie sau chiar
monopol.
- comportamentul unilateral de dominaţie (duopolul asimetric Stackelberg) apare atunci când o
firmă îşi impune dominaţia pe piaţă, iar cealaltă firmă acceptă dominaţia. Firma dominantă va fixa cantitatea
oferită urmărind maximizarea profitului, iar cealaltă firmă va accepta partea din piaţă care îi rămâne.
Dacă firma care acceptă poziţia de satelit realizează un profit suficient, ţinând cont de partea de
cerere pe care o acoperă şi de costurile de producţie, atunci piaţa se va stabiliza. În caz contrar, piaţa va
evolua spre situaţia de duopol dominant, cu o instabilitate accentuată.
Strategia de preţ
Această strategie presupune ca fiecare dintre producători să încerce să atragă o cotă cât mai mare din
piaţă prin practicarea unor preţuri de vânzare mai scăzute. Locul ajustării cantităţilor este luat de „războiul”
preţurilor, care se încheie fie printr-o înţelegere, fie prin impunerea unui concurent pe piaţă, ceilalţi
acceptând dominaţia.
În funcţie de existenţa sau nu a unor înţelegeri sau alianţe pentru coordonarea politicilor de piaţă ale
firmelor oligopoliste, se disting, ca forme particulare, următoarele:
 oligopolurile coordonate explicit (cartelul, trustul, concernul, conglomeratul)
 oligopolurile coordonate implicit („price leadership”)
 oligopolurile antagoniste.
Cartelul se bazează pe un acord între mai mulţi producători ai unui bun, prin care se conservă
individualitatea fiecărei firme, acord referitor la nivelul preţurilor şi împărţirea pieţelor de desfacere. Firmele
care fac parte din cartel acceptă să acţioneze în comun, în sensul că preţul de vânzarea şi cantitatea produsă
de fiecare firmă sunt fixate de organismul comun, care devine centru unic de decizie. Obiectivul cartelului
este maximizarea profiturilor însumate ale întregului grup. Cartelul acţionează pe piaţă ca un monopol, iar
profitul ca fi maxim atunci când producţia totală este astfel repartizată încât costurile marginale ale fiecărei
firme din cartel să fie egale între ele şi egale cu venitul marginal total.
Trustul reprezintă o aglomerare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere; firmele participante
fuzionează, pierzându-şi identitatea, atât productivă cât şi comercială. Proprietarii lor devin acţionari ai
trustului, conducerea fiind asigurată de un consiliu de administraţie.
Concernul reprezintă o înţelegere oligopolistă la care participă întreprinderi din diferite ramuri,
grupate pe criteriul cooperării, fie pe verticală, după cerinţele fluxului tehnologic, fie pe orizontală, în ramuri
complementare.
56
În cazul oligopolurilor coordonate implicit, firma dominantă va impune preţul unic de vânzare,
numit şi preţ „director” sau „leader” . Preţul nu se formează ca rezultat al unei înţelegeri între firmele de pe
piaţă, ci este fixat de firma dominantă şi acceptat tacit de către celelalte firme.
În cazul oligopolurilor fără coordonare, antagoniste, firmele se află într-o continuă concurenţă, atât
prin jocul preţurilor, cât şi prin diferenţierea produsului. În condiţiile inexistenţei unor acorduri sau
informaţii privind comportamentul celorlalte firme concurente, există o situaţie de incertitudine pe piaţa
oligopolistă, ea obligând firmele la o anumită rigiditate a preţurilor practicate. Acest lucru se întâmplă din
cauza faptului că fiecare firmă se teme în adoptarea unei decizii mai importante de reacţie sau lipsă de reacţie
a altor firme.
Firmele consideră că este mai avantajoasă sacrificarea profitului pe termen scurt în favoarea
profitului pe termen lung, ele urmărind în cele mai multe cazuri maximizarea cifrei de afacere, şi nu a
profitului, cifra de afaceri dobândind rolul unui indicator esenţial pentru o firmă.
În unele ramuri oligopoliste există o tendinţă de evitare a războiului preţurilor şi căutarea altor forme
de concurenţă, având ca efect scăderea rolului preţurilor de instrument de competiţie şi de echilibrare a
ofertei cu cererea în aceste ramuri.
Concurenţa în afara preţurilor poate fi şi o modalitate de protecţie împotriva concurenţei potenţiale.
Această concurenţă potenţială se exercită de către firmele importante într-o altă ramură sau de către
primejdia creării noilor firme, ca urmare a instalării unei capacităţi de producţie suplimentare în ramura
respectivă. Acest tip de concurenţă determină practicarea unui preţ maxim sau preţ limită, acesta neputând fi
depăşit de preţul pieţei decât prin implantarea unor noi întreprinderi şi prin distrugerea echilibrului pe
perioade lungi. Acest preţ va rămâne superior preţului concurenţei ori de câte ori intrarea în ramură nu poate
fi perfect liberă.
57
MODULUL 6. INTERVENŢIA STATULUI ÎN MECANISMUL

PREŢURILOR
1. Cunoşterea coordonatelor politicii în domeniul preţurilor;

2. Formarea abilităţilor de identificare a modalităţilor de intervenţie în mecanismul
preţurilor;
3. Cunoaşterea intervenţiei statului în protecţia concurenţei economice;
4. De asemenea, conştientizarea rolului şi atribuţiilor Consilului Concurenţei în România.
- modulul VI, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

noţiunilor legate de intervenţia statului în mecanismul preţurilor.
Unitatea 1. Coordonatele politicii în domeniul preţurilor

În perioada postbelică, mecanismul pieţei a fost acompaniat de o intervenţie activă a autorităţilor
publice în aproape toate ţările. Prin politica în domeniul preţurilor statul urmăreşte prevenirea sau atenuarea
unor dezechilibre economice şi sociale, asigurarea unei creşteri economice echilibrate, dezvoltarea şi
modernizarea economiei naţionale.
Intervenţia statului în scopul stabilirii, dirijării sau urmăririi evoluţiei preţurilor are
la bază diferite motive, dintre care se remarcă penuria de materii prime şi resurse energetice; oferta deficitară
la unele produse deosebit de importante pentru economie sau consumul populaţiei; creşterea excesivă a
preturilor bunurilor de consum; protecţia concurenţei economice; protejarea producătorilor autohtoni etc. Cu
cât piaţa reală este mai îndepărtată de concurenţa perfectă, cu atât necesitatea şi eficienţa acţiunilor statului
sunt mai ridicate.
În general, politica de preţuri concretizează opţiunile privind modalităţile, tehnicile şi instrumentele
prin care se stabilesc şi se practică preţurile în economie, ceea ce îi imprimă un conţinut economico-
financiar. Această politică poate influenţa producţia de mărfuri, consumul, repartiţia, nivelul de trai, calitatea
mediului etc., iar preţul apare ca un instrument de exercitare al puterii (de menţinere a monopolului pe piaţă),
un barometru care semnalizează schimbările intervenite în mediul economico-social faţă de care atât
producătorii cât şi consumatorii trebuie să se conformeze, pentru a-şi apăra propriile interese.
Coroborată cu componentele de bază ale politicii financiare (fiscală, bugetară, monetară), politica de
preţuri a autorităţilor publice a impus reguli stricte pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi consolidarea
mecanismului concurenţial. Ea acţionează “prin jocul ofertei şi cererii pe pieţele concurenţiale şi are rolul de
a rezolva trei probleme fundamentale prezente la toate organizaţiile economice: Ce să se producă? Cum?
Pentru cine?”,
Implicarea statului prin politica de preţuri este justificată şi se legitimează şi prin faptul că preţurile
bunurilor şi serviciilor nu se bazează pe pieţe libere, ci pe pieţe dominate de mari firme şi puternice
organizaţii sindicale. Mai mult, guvernele trebuie să intervină prin măsuri concrete de influenţare a
mecanismelor de funcţionare a pieţei în perioadele de criză economică, combinând politica de preţuri cu
instrumentele fiscal-bugetare şi monetare; acţiunea puterii publice este însă necesară şi în perioade normale
de activitate, pentru orientarea producţiei şi consumului, a exportului şi importului şi favorizarea creşterii
economice durabile.
Acţiunea statului în cadrul politicii de preţuri are, însă, un caracter orientativ şi nu imperativ (ca într-
o economie de comandă). Prin politica preţurilor, statul nu impune mărimea preţurilor, în sine, ci propune
anumite preţuri orientative sau preţuri de intervenţie, activând pârghiile valorice necesare formării
comportamentului specific economiei concurenţiale.
Prin urmare, obiectivele specifice unei politici de preţuri practicate de autorităţile publice pot fi
sintetizate astfel:
 crearea premiselor necesare manifestării nivelului real al preţurilor pentru fiecare produs sau
serviciu, în orice moment al funcţionării pieţei, sub influenţa raportului dintre cerere-ofertă;
 menţinerea rentabilităţii realizate de agenţii economici în limitele normale, prevenind obţinerea de
supraprofituri din exploatarea poziţiei deţinute la un moment dat pe piaţă;
58
 controlul direct al preţurilor, în situaţii speciale, în funcţie de obiectivele economice, financiare şi

sociale urmărite prin politica statului;
 definirea disciplinei concurenţiale şi comportamentului normal al agenţilor economici
 supravegherea şi controlul nivelului preţurilor în economie, urmărind şi respectarea corelaţiei dintre
veniturile nominale ale populaţiei şi preţuri.
Deoarece preţul mijloceşte procesul complex al formării şi repartizării venitului la diferite verigi sau
structuri economice şi sociale, este de o deosebită importanţă coordonarea politicii de preţuri cu cea a
veniturilor. În principiu, politica de venituri aplicată de guvern trebuie să permită creşterea bunăstării întregii
populaţii prin măsuri, mijloace şi instrumente, astfel utilizate, încât să asigure un anumit nivel al veniturilor,
în funcţie de gradul de dezvoltare a producţiei şi de creştere a productivităţii, promovând corelarea echitabilă
a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei. Obiectivul de avut în vedere de către guvern, nu este
uniformizarea veniturilor, ci stimularea eforturilor de creştere şi distribuţia lor echitabilă, ca premisă a
dezvoltării economice şi sociale. În acelaşi context, este necesar ca, prin politica veniturilor, autorităţile
publice să asigure niveluri de venit pe măsura nivelului de efort şi educaţie (de capacitate).
Integrarea problemelor de preţuri şi venituri în politica economică întregeşte conţinutul acesteia, alături
de celelalte componente, pe fondul unei “solidarităţi” de procedură tehnică şi de implementare în viaţa
economică şi socială.
Prin politica de preţuri, statul trebuie să se reglementeze modul de aşezare în preţ a diferitelor
componente valorice cu conţinut financiar, cum sunt impozitele indirecte, subvenţiile, dobânzile aferente
creditelor etc.
Reflectarea în preţ a veniturilor(şi cheltuielilor) formate şi repartizate diferiţiloragenţi economici şi
statului se prezintă astfel în figura nr. 10:
Figura nr.10 Reflectarea în preţ a veniturilor, respectiv cheltuielilor
A. cuprinde: valoarea materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, apei, salarii,

amortismentul maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor productive; alte cheltuieli comune şi generale; alte
cheltuieli;
B. resurse constituite prin prelevări de impozite şi taxe la bugetul statului; resurse constituite la
nivelul întreprinderii prin prelevări din profit; resurse ale asigurărilor sociale constituite prin
cotizaţii; resurse valutare ale statului; dobânzi bancare;
C. impozite indirecte dimensionate în interiorul preţului care se vărsa în întregime la bugetul
statului.
Unitatea 2. Modalităţi şi instrumente de intervenţie în mecanismul preţurilor

Autorităţile publice pot interveni prin diverse metode şi procedee asupra cererii şi ofertei de bunuri
şi servicii sau asupra nivelului preţurilor.
În ceea ce priveşte intervenţia în raportul cerere - ofertă, ea poate fi realizată prin:
59
- acţiuni directe (achiziţii sau vânzări efectuate de stat; modificarea volumul producţiei
întreprinderilor publice; introducerea de plafoane cantitative (raţionalizarea) la producţia
/comercializarea unor bunuri)
- acţiuni indirecte (măsuri de politică fiscală, monetară, bugetară, a ocupării forţei de muncă etc.)
Asupra nivelului preţurilor se poate acţiona atât prin măsuri indirecte, în lanţul de interdependenţe
dintre preţurile diferitelor bunuri, cât şi prin controlul direct al preţurilor (fixarea unor preţuri maxime sau
minime, „îngheţarea” preţurilor). Intervenţia indirectă are ca obiect influenţarea costurilor şi, prin acestea, a
preţurilor (tarife reduse la prestaţiile cu caracter industrial al sectorului public, transport cu mijloacele
statului, acordarea de licenţe în condiţii avantajoase, finanţarea de către stat a cercetării ştiinţifice realizate de
firme etc.).
În anumite situaţii statul poate fixa un preţ maxim la anumite produse, al un nivel inferior preţului
de echilibru al pieţei, în scopul stimulării consumului şi satisfacerii cât mai depline a cererii, în limitele
solvabilităţii sale.
Intervenţia în fixarea nivelului maxim al preţului afectează însă echilibrul pe piaţă. Introducerea
preţului maxim în scopul asigurării protecţiei consumatorilor are efecte negative asupra ofertei, care
reacţionează, în mod natural, în sensul scăderii, nefiind stimulată de preţ. În urma introducerii acestui preţ
maxim apare penuria de produse, iar cumpărătorii nu reuşesc să-şi procure bunurile în cauză, cantitatea
oferită la preţul maxim fiind inferioară celui de echilibru.
Reducerea preţului provoacă reacţii opuse ale agenţilor economici: reducerea ofertei şi creşterea
cererii, şi, în consecinţă, apariţia cererii excedentare sau nesatisfăcute. Această cerere mărită nu poate fi
resorbită pe seama preţului, care este blocat şi plafonat prin decizie guvernamentală. Se impun în continuare
măsuri de raţionalizare a consumului (tichete, cartele) sau de stimulare a ofertei (subvenţii, credite în condiţii
avantajoase, facilităţi fiscale etc.)
Există şi situaţii în care statul să intervină asupra preturilor în scopul stimulării dezvoltării unor
sectoare, prin fixarea unui preţ minim care să atragă interesul investitorilor pentru acel sector. Prin
impunerea unui preţ minim se urmăreşte şi prevenirea actelor de concurenţă neloială şi protejarea unor
resurse limitate. De regulă, preţul minim se stabileşte la un nivel superior preţului de echilibru al pieţei, ceea
ce va determina apariţia unei oferte excedentare.
Astfel stabilirea preţului minim (pm ) deasupra preţului de echilibru (pe ) provoacă modificări atât în
cantitatea cerută (qc), care scade faţă de cea de echilibru, cât şi în cantitatea oferită (q0) care creşte faţă de
cea de echilibru (q0 >qE).
Aceste modificări sunt reacţiile fireşti care se produc pe piaţă, în urma stabilirii nivelului preţului de
către stat. Excedentul de oferta în raport cu cererea adoptarea de către stat, în completare, a unor măsuri
pentru absorbţia surplusului de ofertă (achiziţii efectuate de către stat, acordarea de facilităţi fiscale sau de
credit pentru cumpărători). Statul însuşi poate fi cumpărător sigur al unor asemenea produse, când preţul
minim este garantat prin certitudinea cumpărării acestor bunuri de la producători.
Între cele doua procedee descrise – limitele maxime şi limitele minime ale preţurilor, cele mai
utilizate sunt limitele maxime. Sunt situaţii în care introducerea acestora prin acte normative emise de guvern
este legată de legiferarea respectării unui principiu, atunci când condiţiile concrete ale aplicării lui generează,
pe moment, pierderi şi descurajează agenţii economici. Este cazul stabilirii preţurilor la materii prime,
combustibil în corelare cu preţul mondial, considerat ca preţ de echilibru. Preţul limita maximală nu poate
depăşi, în acest caz, nivelul mondial.
Cu impact deosebit de semnificativ în formarea preţurilor pe piaţă sunt însă măsurile de politică
fiscală ce vizează regimul impozitelor indirecte şi regimul acordării subvenţiilor.
Astfel, la aşezarea unui impozit indirect asupra unui bun care anterior nu era impozitat, are loc o
deplasare a curbei ofertei către stânga, echilibrul cerere-ofertă realizându-se la un nivel superior de preţ.
(figura nr. 11).
60
Figura nr. 11 Efectele impozitului indirect asupra preţurilor
Analiza efectelor aşezării impozitelor indirecte asupra preţurilor trebuie, în mod necesar, să aibă în
vedere şi distribuirea efectelor între producător şi beneficiar şi coordonarea lor de către stat, ca institutor şi
diriguitor al acestora.
Dată fiind curba cererii în poziţia C0, introducerea impozitului indirect (T) se presupune că
impozitul este în sumă fixă, şi nu ad-valorem, va determina o deplasare în sus a curbei ofertei de la nivelul
O0 la nivelul O1. Noul preţ de echilibru dintre cerere şi ofertă se va deplasa de la Q0p0 (punctul C) la Q1p1
(punctul A), nivel la care cantitatea vândută şi cumpărată (Q1) este mai mică decât cea iniţială (Q0).
Analizând efectele generate de aşezarea impozitului observăm:
- noul punct de echilibru corespunde unui preţ mai mare şi unei cantităţi de produse vândute şi
cumpărate mai mică;
- prin intermediul impozitului statul va obţine un venit egal cu suprafaţa punctată (Q1 ·T) (suprafaţa
haşurată );
- consumatorul plăteşte după impozitare preţul p1, care este mai mare decât preţul iniţial cu
segmentul AD;
- producătorul primeşte, după deducerea impozitului, preţul p2, care este mai mic decât preţul p0 cu
segmentul DB;
- aşezarea unui impozit indirect presupune şi o realocare a resurselor între ramuri şi activităţi
economice. În industria bunurilor asupra cărora se aşează impozitul are loc o reducere a producţiei
de la Q0 la Q1, iar resursele disponibile (suprafaţa haşurată ) sunt redirijate;
- incidenţa impozitului asupra consumatorului este dată de raportul AD/T , noul preţ fiind p1 = p0 +
(AD /T)* T
- incidenţa impozitului asupra producătorilor este dată de raportul DB /T, noul preţ
încasat fiind p2 = p0 − (DB /T)*T .
Repartizarea efectelor între producători şi consumatori depinde, în consecinţă de elasticitatea cererii
şi ofertei; chiar dacă destinatarul legal al impozitului indirect este consumatorul, prin reducerea cererii el va
transla o parte din sarcina fiscală suplimentară asupra producătorului. Cu cât cererea este mai elastică, cu atât
mai mult sarcina fiscală translată asupra producătorului va fi mai mare. La rândul său, producătorul va
încerca să transleze această sarcină fiscală asupra factorilor de producţie, dimensiunile acestei translaţii fiind
invers proporţionale cu elasticitatea ofertei: la o ofertă inelastică, când factorii de producţie nu au alte
utilizări eficiente comparabile, ei vor prelua o parte din sarcina fiscală; dimpotrivă, la o ofertă elastică,
factorii de producţie nu vor accepta suportarea sarcinii fiscale, deplasându-se spre alte activităţi economice.
La acordarea unei subvenţii la producţia unui bun are loc o deplasare a curbei ofertei spre dreapta
(figura nr. 12)
Dată fiind curba cererii, aplicarea subvenţiei (S) asupra preţului unui produs va determina o
deplasare în jos a curbei ofertei, din poziţia O0 în poziţia O1. Analizând efectele pe care acordarea de
subvenţii le generează se observă următoarele :
- noul punct de echilibru corespunde unui preţ mai scăzut (p1) şi unei cantităţi mai mari de produse
vândută şi cumpărată (q1);
- efortul financiar al statului este reprezentat de suprafaţa haşurată vertical;
- pentru a produce cantitatea suplimentară de la Q0 la Q1, unităţile beneficiare de subvenţii vor
atrage factori de producţie din alte ramuri, volumul resurselor realocate fiind reprezentat de suprafaţa
haşurată orizontal;
61
- consumatorul plăteşte un preţ (p1) mai mic cu segmentul BD decât preţul iniţial. Incidenţa
subvenţiei asupra cumpărătorului este dată de raportul DB/S . Preţul plătit de consumator este: p1 =
p0 − (DB/S)*S
- producătorul încasează preţul p2 (ce include subvenţia), care este mai mare decât preţul iniţial cu
segmentul AD. Incidenţa subvenţiei asupra producătorului este dată de raportul AD/ S, preţul încasat
fiind p2 = p0 + (AD/S)*S
Distribuţia efectelor între producător şi consumator este influenţată de elasticităţile în funcţie de preţ
ale cererii şi ofertei.
În ultimele decenii, în plan mondial, s-a conturat o politică de atenuare şi chiar de eliminare a
subvenţiilor acordate agenţilor economici, pornind de la considerentele că subvenţiile ar avea un impact
negativ asupra derulării schimburilor internaţionale şi dezvoltării globale. Totuşi, majoritatea ţărilor lumii,
fie în curs de dezvoltare, fie dezvoltate, continuă să acordare subvenţii, în proporţii variate, unor
întreprinderi, ramuri sau subramuri economice.
Figura nr. 12 Impactul subventiilor asupra preţurilor
Unitatea 3. Intervenţia statului în protecţia concurenţei economice

Implicarea statului în economie este ilustrată şi de politica sa în domeniul protejării concurenţei,
pentru a contracara carenţele pieţei, într-un mediu economic caracterizat prin concurenţă imperfectă. Politica
statului în domeniul concurenţei poartă amprenta nivelului de dezvoltare al economiei şi acţionează în
strânsă corelare cu politica industrială a ţării respective.
3.1. Intervenţia statului în menţinerea unui mediu concurenţial normal

Implicarea statului în menţinerea unui mediu concurenţial adecvat constituie un domeniu marcat de
controverse economice şi politice. Părerile economiştilor sunt divergente:
 o categorie e constituită din cei care nu consideră necesar ca statul să se implice în lupta contra
monopolurilor, deoarece acest efort ar fi zadarnic;
 o altă categorie o constituie cei care consideră că această implicare este necesară din cel puţin
două considerente şi anume costul social al puterii de monopol şi necesitatea de a arbitra
conflictul între o morală managerială, având ca scop suprem maximizarea profitului şi o morală
publică, care urmăreşte minimizarea costului social şi maximizarea avantajelor pentru
colectivitate. Monopolul consumă multe resurse pentru a obţine şi a-şi menţine poziţia. Pe de altă
parte, oligopolurile sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de publicitate, nu pentru a oferi
consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atinge un dublu obiectiv: a face
dificilă intrarea noilor întreprinderi în ramura respectivă şi a spori costurile menţinerii în ramură
pentru un alt concurent.
Aceste structuri economice generează risipă de resurse pentru societate şi pentru că apelează la
anumite practici, cum ar fi:
 folosirea unor resurse pentru a influenţa guvernele, în scopul de a obţine decizii favorabile
întăririi poziţiei lor economice;
62
 crearea unei capacităţi de producţie excedentare pentru a putea fi folosită în scopul contracarării
intenţiei unui nou venit de a intra în ramură.
Intervenţia statului în vederea limitării puterii monopolurilor poate lua două forme diferite:
 impunerea obligaţiei pentru marile întreprinderi de a se diviza în întreprinderi mai mici şi
independente, de la care se speră un comportament concurenţial;
 menţinerea marilor firme cu poziţie de monopol, dar controlarea lor prin supravegherea
preţurilor şi a profiturilor.
Libera concurenţă presupune un anumit tip de intervenţie a statului în economie.
Dacă este lăsată fără nici un control, activitatea pieţei poate degenera, în sensul că întreprinderile
producătoare pot să ajungă la astfel de înţelegeri între ele care să aibă drept consecinţă împiedicarea
consumatorilor de a beneficia de efectele concurenţei.
Obstacolele în calea liberei concurenţe provin, în principal, din două surse: neîndeplinirea condiţiilor
presupuse de piaţa model şi apelul firmelor la o serie de practici anticoncurenţiale.
I. Neîndeplinirea tuturor condiţiilor pe care le presupune piaţa model, bazată pe concurenţa pură şi
perfectă, îşi găseşte materializarea în următoarele aspecte:
a) existenţa unor restricţii considerabile la intrarea pe o anumită piaţă, create de firmele
deja existente. De pildă, pătrunderea unor noi firme în cadrul pieţei produselor
electronice sau pe piaţa automobilelor impune eforturi de mari proporţii, greu de
asigurat de o firmă nou creată. Un asemenea obstacol are drept consecinţă înlocuirea
unei pieţe concurenţiale cu o piaţă oligopolistă, caracterizată prin înţelegeri care
limitează concurenţa.
b) bunurile, serviciile şi factorii de producţie – munca şi capitalul – nu ating gradul de
mobilitate presupus de piaţa model;
c) în cea mai mare parte pieţele nu sunt transparente, ceea ce generează o slabă informare a
consumatorilor şi obligarea indirectă a acestora să accepte un preţ mai ridicat decât cel
care rezultă din jocul cererii şi ofertei.
II. Recurgerea la o serie de practici anticoncurenţiale îşi are originea în puterea de piaţă la care au
ajuns o serie de firme. Beneficiind de o asemenea putere economică ele pot acţiona, atât pentru împiedicarea
unor întreprinzători de a intra pe o anumită piaţă, cât şi pentru evitarea unei scăderi a preţului de piaţă,
dezavantajând astfel masa largă a consumatorilor. Este vorba de înţelegeri, formarea cartelurilor, cote de
piaţă, premii, toate acestea având efecte negative asupra concurenţei, acţionând atât în detrimentul
întreprinderilor concurente, cât şi în defavoarea consumatorilor ale căror interese sunt lezate, lipsindu-i de
accesul la preţurile de piaţă, în ceea ce priveşte produsele de care au nevoie.
Ţinând seama de conţinutul acestor practici dăunătoare pieţei concurenţiale, precum şi de puterea
economică la care pot ajunge firmele monopoliste, majoritatea ţărilor au adoptat reglementări antitrust,
menite a îngrădi respectiva putere economică a monopolurilor şi oligopolurilor.
Drept urmare, în aceste state poziţia guvernului faţă de preţurile libere vizează cel puţin următoarele
aspecte:
 supravegherea şi controlul disciplinei privind concurenţa, strategiile folosite pentru adaptarea
agenţilor economici la cerinţele pieţei, prin preţ;
 intervenţia prin stabilirea unor preţuri maxime, preţuri minime sau limite de rentabilitate, în
cazul unor produse sau servicii (mai ales în perioadele în care conjunctura economică provoacă
dezechilibre);
 intervenţia asupra nivelurilor preţurilor şi veniturilor în aplicarea unor programe antiinflaţioniste;
 folosirea impozitelor şi a subvenţiilor pentru ajustarea nivelului preţurilor la cerinţele pieţei, ale
intereselor generale ale economiei şi finanţelor publice;
Spre exemplu, în S.U.A. puterea deosebită a trusturilor a determinat nemulţumiri în masă ale
populaţiei şi drept urmare, încă din anul 1890 s-a votat în Congres „Sherman Act”, care interzicea monopolul
şi prevedea măsuri severe împotriva celor care încălcau legea. Acesta a fost completat în 1914 prin „Clayton
Act”, care interzice discriminările, limitează posibilităţile de fuziune şi creează o comisie specială,
însărcinată cu urmărirea respectării concurenţei. Deşi nu se poate spune că aceste practici au dispărut, totuşi,
pe cele mai multe pieţe au prevalat mecanismele concurenţiale. În Franţa s-a creat în 1936 un Consiliu al
Concurenţei, însărcinat cu controlul practicilor anticoncurenţiale, supravegherea concentrărilor şi luarea unor
măsuri pentru restabilirea concurenţei.
63
3.2. Necesitatea protecţiei consumatorilor faţă de practicile anticoncurenţiale.

Transparenţa pieţei
O problemă importantă în materie de reglementare este cea a asigurării protecţiei consumatorilor. În
al doilea rând, trebuie să se manifeste preocuparea faţă de slăbiciunile pieţei în domeniul securităţii sociale şi
al mediului.
Necesitatea protejării consumatorilor se manifestă ca urmare a multiplicării practicilor abuzive în
domeniul concurenţei, a procedeelor moderne de marketing, care nu sunt întotdeauna loiale faţă de
concurenţi şi amplifică presiunea exercitată asupra consumatorului.
În ţările cu economie de piaţă, protecţia consumatorilor este tot mai mult în atenţia legiuitorului,
manifestându-se un interes din ce în ce mai larg în vederea instituirii unei discipline concurenţiale, inclusiv
prin prisma combaterii efectelor negative ce se răsfrâng asupra consumatorilor.
Principalele măsuri restrictive impuse firmelor în scopul protejării consumatorilor sunt cele
referitoare la preţuri şi cele cu referire la formele şi condiţiile de vânzare.
Practicile referitoare la preţuri, susceptibile de a influenţa raporturile de concurenţă, se referă la:
preţurile recomandate, preţurile discriminatorii, preţurile diferenţiate şi vânzările în pierdere sau cu preţ
redus.
Prin practicarea unor preţuri impuse se urmăreşte fixarea, limitarea sau controlul preţurilor într-un
anumit stadiu, afectând raporturile dintre producătorii şi comercianţii en-gros sau en-detail. O variantă a
preţurilor impuse este cea a preţurilor recomandate, de referinţă sau de catalog.
Preţurile discriminatorii sunt interzise dacă nu sunt justificate de diferenţe corespunzătoare ale
costului. Şi preţurile diferenţiate, în general sunt interzise de lege, deoarece generează condiţii de vânzare
diferite pentru aceleaşi produse.
Vânzările cu preţ redus sau în pierdere sunt forme promoţionale de vânzare şi sunt interzise atunci
când au ca scop eliminarea concurenţilor. Sunt admise doar în cazul vânzărilor pentru lichidarea unor stocuri
sau pentru vânzările în anumite perioade speciale (expoziţii, evenimente cultural-sportive, aniversări etc.).
Practicile referitoare la procedeele de vânzare urmăresc fie un tratament discriminatoriu, fie captarea
abuzivă a clientelei, fie influenţarea libertăţii de alegere a consumatorului.
Din această categorie de practici fac parte următoarele procedee:
 procedee selective, care cuprind refuzurile abuzive de a vinde produsele sau de a furniza servicii;
 procedee de captare, ce au ca scop atragerea clientelei, a consumatorilor sau distribuitorilor. Unele
dintre aceste procedee pot crea între furnizor şi distribuitor o legătură sistematică care poate conduce
la forme de integrare pe verticală;
 vânzări promoţionale, grupate în vânzări cu primă, însoţite de cadouri şi vânzări pe credit.
O condiţie esenţială pentru asigurarea protecţiei consumatorilor împotriva practicilor abuzive de
concurenţă o constituie asigurarea transparenţei pieţei, care constă în informarea acestora cu privire la
preţuri şi condiţiile de vânzare a produselor.
Consumatorul trebuie să fie informat asupra condiţiilor de vânzare şi asupra condiţiilor contractuale,
care se referă la: modalităţi de plată; termene de livrare sau executare a prestaţiilor; clauze speciale (anularea
contractului, lipsuri, întârzieri); regimul produselor defectuoase (schimbul sau restituirea, garanţia
comercială); condiţii de reziliere a contractului etc.
Una dintre imperfecţiunile pieţei este absenţa informaţiei, iar unul dintre principiile fundamentale ale
unei pieţe concurenţiale este că atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii, trebuie să dispună de informaţii
suficiente. Dar consumatorii pot să nu fie în măsură să afle ceea ce ei ar trebui să ştie pentru a putea lua
decizii judicioase. În aceste cazuri, întreprinderile pot să propună o calitate superioară faţă de nevoile
consumatorilor. Adesea, reglementările sunt destinate remedierii acestor lipsuri.
De asemenea, anumite produse şi servicii implică riscuri în utilizare sunt periculoase sau dificil de
evaluat din punct de vedere al calităţii. În acest caz, este necesar de a proteja consumatorii printr-o
reglementare referitoare la securitate şi aspectele calităţii. Aceştia trebuie să fie asiguraţi, într-o anumită
măsură, că ei obţin ceea ce aşteaptă. Acesta este obiectivul reglementărilor fundamentale în materie de
produse alimentare, farmaceutice etc., reglementări care nu numai că protejează consumatorii, ci pot să
favorizeze concurenţa şi creşterea producţiei deoarece, având încredere, consumatorii vor cumpăra şi vor
încerca noile produse.
Reglementările care remediază problema informării sunt adesea mai eficiente dacă utilizează metode
fondate pe informare asemănătoare divulgărilor. Cererea de a fi făcute cunoscute caracteristicile unui produs
poate fi astfel mai eficace decât recurgerea la interdicţii sau la norme obligatorii care pot mări costurile şi
preţurile.
64
Unitatea 4. Consiliul Concurenţei

Instituţia abilitată în România să administreze şi să pună în aplicare prevederile care reglementează
protecţia concurenţei economice este Consiliul Concurenţei.
Acesta are drept scop protejarea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui mediu concurenţial
normal, in vederea promovării intereselor consumatorilor.
Consiliul Concurenţei reprezintă autoritatea administrativă autonomă în domeniul concurenţei,
având o natură juridică complexă:
- este un organism administrativ;
- se apropie de o instituţie jurisdicţională prin procedura de lucru (plenar contradictorie) şi prin faptul
că dispune de puterea proprie de a sancţiona;
- este condus de o structură colegială, formată din 7 membrii: un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 4
consilieri de concurenţă.
Membrii Consiliului Concurenţei sunt numiţi în funcţie de către preşedintele României, la
propunerea Guvernului. Durata mandatului este de 5 ani, având posibilitatea de a fi reînnoit de cel mult încă
o dată. Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii
sau demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din învăţământul superior.
Consiliul Concurenţei dispune de un buget propriu, care este prevăzut distinct în bugetul de stat.
Activitatea acestei autorităţi se desfăşoară în plen şi comisii. Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de
concurenţă, în componenţa stabilită de preşedintele Consiliului şi este condusă de către un vicepreşedinte.
Din punct de vedere al conţinutului activităţii, Consiliul Concurenţei dispune de competenţă
consultativă şi contencioasă.
Competenţa consultativă este dată de faptul că această autoritate trebuie să avizeze toate proiectele
de hotărâri ale Guvernului care pot avea impact anticoncurenţial.
Avizul Consiliului Concurenţei este necesar în domeniul preţurilor şi tarifelor, în
următoarele situaţii:
a) instituirea de către Guvern a unor forme de control al preţurilor în sectoarele economice sau pe
pieţele unde concurenţa este exclusă ori restrânsă;
b) dispunerea de către Guvern a unor măsuri cu caracter temporar (pe o perioadă de 6 luni care poate
fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult 3 luni)
pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale (situaţii de criză, dezechilibru
între cerere şi ofertă etc.)
Consiliul Concurenţei trebuie să avizeze şi toate actele de restructurare prin fuziune sau dizolvare a
regiilor autonome, societăţilor naţionale şi a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.
Competenţa contencioasă este legată de faptul că această autoritate ia deciziile prevăzute de lege în
cazul încălcării prevederilor legale privind practicile anticoncurenţiale sau concentrările economice, având ca
obiect sau efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.
Consiliul Concurenţei are puterea de a pronunţa: sancţiuni, măsuri de suspendare sau interdicţie a
practicilor anticoncurenţiale, precum şi injocţiuni prin care cere agenţilor economici să revină la situaţia
anterioară.
Competenţa Consiliului Concurenţei nu se exercită pe următoarele pieţe: piaţa muncii şi a relaţiilor
de muncă; piaţa monetară şi piaţa titlurilor de valoare (în măsura în care libera concurenţă pe aceste pieţe
face obiectul unor măsuri speciale – aici intervin alte instituţii: BNR, CNVM).
Consiliul Concurenţei reprezintă România în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de
profil şi cooperează cu autorităţile de concurenţă comunitare şi extracomunitare. Ca urmare, Consiliul
Concurenţei a fost desemnat de Guvernul României să coordoneze negocierea şi îndeplinirea criteriilor din
Capitol 6 “Politica concurenţei”, în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.
65
MODULUL 7. METODE DE STABILIRE A PREŢURILOR
1. Cunoşterea cadrului general al metodelor de stabilire a preţurilor;

2. Formarea abilităţilor de identificare a metodelor de stabilire a preţurilor;
3. Formarea abilităţilor de identificare a metodelor de stabilire a preţurilor bazate pe costuri.
- modulul VII, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

noţiunilor legate de metodelor de stabilire a preţurilor.
Unitatea 1. Cadrul general al metodelor

Aceste metode se folosesc, în general, pentru fundamentarea preţurilor unor produse asemănătoare
celor practicate de firmele concurente. La stabilirea preţurilor se vor lua în calcul nu numai preţurile
practicate pe piaţă, ci şi diferenţierile calitative ale produselor şi deosebirile în condiţiile de comercializare.
Stabilirea preţurilor în raport de preţurile concurenţilor presupune parcurgerea mai multor etape, şi
anume:
 identificarea şi asigurarea surselor de informare asupra costurilor de producţie şi preţurilor
practicate de firmele concurente, precum şi a oricăror alte informaţii cu privire la produsul
respectiv selecţionarea şi actualizarea datelor, luându-se în considerare şi tendinţele în evoluţia
preţurilor pe plan intern şi internaţional.
 efectuarea calculelor de preţ şi corectarea acestora în funcţie de diferenţierile constructive,
funcţionale analiza preţului astfel obţinut şi corectarea acestuia în funcţie de posibilităţile de
realizare a acestuia şi alţi factori.
În calculaţia preţurilor se aplică, în mod obişnuit, mai multe corective de preţ, dintre care se disting,
în principal, următoarele:
 corective pentru evaluarea diferenţelor dinte parametri calitativi ai produselor în cauză şi cei ai
sortimentelor de referinţă
 corective pentru evaluarea diferenţelor în condiţiile de livrare, decontare, garanţie, service
 corective privind exprimarea cheltuielilor interne în valută (în cazul importurilor sau
exporturilor)
Firmele utilizează asemenea metode din dorinţa de a comercializa produsele proprii la nivelul
preţurilor de pe piaţă. Dinte multiplele documentaţii de preţ, folosite ca surse de informare, se folosesc
frecvent „ofertele de preţ” , deoarece acestea se întocmesc, în mare parte, la cerere şi ţin seama de toate
condiţiile solicitate de cumpărător.
66
Unitatea 2. Metode de stabilire a preţurilor pornind de la preţurile concurenţei
Principalele metode de stabilire a preţurilor prin raportare la preţurile concurenţilor sunt:

 metoda coeficienţilor medii
 metoda coeficientului comun
 metoda coeficientului comun ideal
 metoda coeficienţilor şi importanţei parametrilor
 metoda coeficienţilor şi influenţei parametrilor
Metoda coeficienţilor medii

Această metodă presupune calcularea unor coeficienţi medii ai parametrilor calitativi , în funcţie de
care se stabileşte preţul care s-ar fi solicitat de către firmele concurente pentru produsul respectiv.
Etapele specifice în efectuarea calculelor sunt:
 selecţionarea ofertelor sau documentaţiilor de preţ pentru produsele oferite de firmele
concurente ;
 stabilirea parametrilor calitativi ce caracterizează produsul ( de exemplu, pentru un calculator
parametrii pot fi procesorul, memoria, hard-disk-ul etc.) ;
 înscrierea parametrilor într-un tabel şi calcularea coeficienţilor fiecărui parametru prin raportarea
valorilor parametrilor produselor firmelor concurente la valoarea parametrilor produsului în
cauză ;
 însumarea coeficienţilor parametrilor din fiecare ofertă şi calcularea unui coeficient mediu
pentru fiecare ofertă în parte;
 corectarea preţurilor de ofertă în funcţie de coeficienţii medii ;
 determinarea preţului produsului în cauză ca o medie aritmetică a preţurilor corectate.
În cazul în care între preţurile corectate cu coeficienţii medii apar neconcordanţe, se omit din calcul
ofertele neconcordanţe şi se reia calculul începând prima etapă
După selecţionarea ofertelor şi determinarea parametrilor calitativi reprezentativi aceştia se înscriu
într-un tabel, pe baza căruia se vor calcula coeficienţii pentru fiecare parametru.
După calcularea coeficienţilor pentru fiecare parametru se calculează coeficienţii medii pentru
fiecare ofertă ca o medie aritmetică a coeficienţilor fiecărui parametru
Se corectează apoi preţurile cu coeficienţii medii (PC=P/CM). Preţul ce s-ar putea practica pentru
produsul X se determină ca o medie aritmetică a preţurilor corectate. Acesta mai poate fi corectat folosind şi
alte corective, pentru evaluarea diferenţelor în condiţiile de livrare, garanţie etc.
Metoda coeficientului comun

Această metodă presupune parcurgerea aceloraşi etape ca şi în cazul metodei coeficienţilor medii
(selectarea ofertelor, alegerea parametrilor, calcularea coeficienţilor individuali şi medii), după care se
calculează un coeficient comun, ca medie aritmetică a coeficienţilor medii ai ofertelor concurenţilor. Se
calculează o medie aritmetică a preţurilor din oferte, care se corectează cu coeficientul comun, obţinându-se
astfel preţul pentru produsul în cauză.
Metoda coeficientului comun ideal

Este asemănătoare cu metodele anterioare, cu deosebirea că se schimbă modul de calcul al
coeficienţilor fiecărui parametru. Dacă anterior coeficienţii se calculau prin împărţirea valorii parametrului
de la produsul din ofertă la valoarea parametrului produsului în cauză, în cazul metodei coeficientului comun
ideal se alege întâi valoarea „ideală” a parametrului, iar coeficienţii se vor calcula prin împărţirea valorii
parametrilor fiecărui produs la valoarea „ideală”.
Metoda coeficienţilor şi importanţei parametrilor

Presupune parcurgerea aceloraşi etape ca şi metodele anterioare, numai că parametrii se diferenţiază
prin gradul lor de importanţă. Gradul de importanţă se poate determina prin acordarea unui punctaj
corespunzător valorilor parametrilor. Coeficienţii medii ai parametrilor fiecărei oferte se determină, de
această dată, nu prin medie aritmetică ci prin medie ponderată.
Metoda coeficienţilor şi influenţei parametrilor
67
Această metodă ia în calcul, pe lângă metodele anterioare, influenţa favorabilă sau nefavorabilă a
parametrului asupra preţului. Pentru parametrii cu influenţa pozitivă (de exemplu, pentru o maşină
automatică de spălat numărul de turaţii reprezintă un parametru cu influenţă favorabilă) se menţine acelaşi
mod de calcul al coeficienţilor, în timp ce pentru parametrii cu influenţă favorabilă (de exemplu, consumul
de energie electrică) coeficienţii se calculează făcând raportul invers.
Pe lângă metodele prezentate anterior, aplicabile în general la produsele cu un număr mai mare de
parametri caracteristici, se mai pot utiliza cotaţiile bursiere (la o anumită dată sau ca medie pentru o anumită
perioadă), metoda asimilării şi comparării (preţul concurenţilor se corectează numai în funcţie de diferenţa
înregistrată la un parametru de bază), metoda extrapolării sau interpolării (prezentată la fundamentarea
preţurilor pentru produsele noi).
Unitatea 3. Metode de stabilire a preţurilor bazate pe costuri
3.1. Costul – bază de fundamentare a preţului

Conduita întreprinderii în materie de preţuri este dictată, în principal, de integrarea datelor exogene
întreprinderii comportamentul consumatorului, concurenţa, reglementările juridice, conjunctura economică)
în cele endogene (costul de producţie, relaţia cost-volum de activitate – profit, experienţa etc.). Astfel, în
stabilirea preţurilor, politicile “preţului intrinsec”, aşezate asupra costurilor, sunt însoţite de politicile
„preţului extrinsec”, bazat pe analiza datelor exogene întreprinderii.
În funcţie de raportul cerere-ofertă, ale cărui dimensiuni economice şi sociale sunt recunoscute prin
mecanismul pieţei, preţul obţinut poate fi mai mare, mai mic sau egal cu costul de producţie (şi distribuţie).
Aşadar preţul nu se formează numai în funcţie de costuri, ci de posibilitatea echilibrării acestor două
categorii valorice la un anumit nivel. Jocul liber al preţurilor pe piaţă incită agenţii economici spre progres.
Orice producător trebuie să realizeze o fundamentare a costului şi profitului pentru a putea aprecia,
înainte ca legităţile pieţei să acţioneze asupra nivelului preţului, dacă fabricarea produsului respectiv este
rentabilă sau nu. Mai mult, previzionarea costurilor şi preţului trebuie făcută în mai multe variante, pentru a
se putea alege varianta optimă.
În metodologia fundamentării preţurilor, costul de producţie prezintă sensuri multiple, dintre care:
a) măsură a efortului producătorului
Costul complet de producţie, ca totalitate a cheltuielilor de producţie, exprimă doar efortul de
fabricare a unui produs, în timp ce preţul exprimă efortul recunoscut la piaţă al producţiei şi distribuţiei
produsului respectiv.
b) bază pentru fundamentarea preţului prospectiv
În raport cu momentul calculaţiei costului, acesta serveşte la fundamentarea preţului prospectiv în
două ipostaze: ca mărime antecalculată, in general, şi ca mărime postcalculată, în mod excepţional.
Ca regulă generală a formării preţului prospectiv şi ca o condiţie a asigurării valabilităţii lui pe un
interval de timp, fundamentarea preţurilor se face pe baza costurilor antecalculate.
c) bază de formare a preţului de echilibru al pieţei. În acest sens se disting următoarele forme de
costuri:
c1) costul individual, care este folosit de fiecare producător în calculele economice de
fundamentare a preţului de ofertă. Fiecare producător propune preţul de ofertă la un nivel care să-i asigure
recuperarea costurilor şi obţinerea unui profit, după relaţia:
Po = ci +Pri
, deoarece unitatea producătoare nu poate concepe, în principiu, desfacerea produsului cu pierderi.
c2) costul de echilibru este un cost optim definit prin mecanismul formării preţului de
echilibru al pieţei. Costul de echilibru apare ca un nivel mediu în jurul căruia oscilează costurile individuale
ale producătorilor dintr-o ramură. La fel cum preţurile individuale ale diferiţilor producători tind spre preţul
de echilibru, şi costurile individuale tind spre costul de echilibru, principala preocupare a producătorilor fiind
aceea de a produce cu costuri sub nivelul costului de echilibru.
c3) costul concurenţial este costul individual cu nivelul cel mai scăzut. Nivelul său
determină tendinţa de reducere a costurilor individuale, creând premisele reducerii preţurilor.
d) bază de calcul a profitului (şi rentabilităţii), folosit în momentul fundamentării preţului de
ofertă, când rentabilitatea se apreciază în raport cu efortul total al producţiei sau cu elemente importante de
efort (salarii, cheltuieli materiale, etc.).
În structura preţului fundamentat, pornind de la cost, profitul poate fi stabilit ca mărime absolută sau ca nivel
relativ, prin rata rentabilităţii:
po = cm + prm
68
sau
po = cm + rr x cm, unde
rr = (prm /cm) x 100
e) element de comparaţie în plan internaţional, care stă la baza apropierii preţurilor interne de cele
internaţionale, a competitivităţii produselor prin preţ.
f) element de corelare a preţurilor produselor noi
În această ipostază costul serveşte la analiza, prin comparaţie, a unui produs, de regulă nou, cu un produs
ales ca etalon. În acest fel se poate urmări apropierea costului individual de costul concurenţial intern sau
extern.
3.2. Actualizarea costurilor de producţie sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni

Activitatea curentă privind stabilirea preţurilor pe baza costurilor de producţie se rezumă, de cele mai
multe ori, la actualizarea preţurilor, luând în calcul influenţele factorilor specifici. Actualizarea preţului
necesită mai întâi actualizarea costurilor, şi este necesară ori de câte ori apar modificări în condiţiile de
fabricaţie, de desfacere, sau în legislaţie, şi care impun reconsiderarea preţurilor de ofertă.
Principalii factori care determină modificări ale costurilor sunt:
• preţul de aprovizionare al materiilor prime, combustibililor, energiei
• consumurile de materiale, combustibili, energie
• indicii de utilizare a materiilor prime
• proporţia recuperării materialelor refolosibile
• salariile şi alte drepturi salariale
• contribuţiile la asigurările sociale
• indicele productivităţii muncii
• cotele de cheltuieli indirecte (CIFU, ale secţiei, ale întreprinderii).
Costul total se calculează, pe articole de calculaţie, după următoarea relaţie:
CT = (Mp0 −Mr0) + (Sb0 + CAS0 ) + (CIFU0 + CCS0 + CGI0 ) + AC0
Unde :
Mp0 - materii prime, materiale, combustibili, energie, apă
Mr0 - materiale recuperabile
Sb0 - salarii directe brute
CAS0 - contribuţii la asigurările sociale
CIFU0- cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a utilajelor
CCS0- cheltuieli comune ale secţiei (cota corespunzătoare)
CGI0 - cheltuieli generale ale întreprinderii (cota corespunzătoare)
AC0 - alte cheltuieli
Actualizarea costului presupune actualizarea pe fiecare articol de calculaţie a costului, sub influenţa
factorilor specifice:
a) actualizarea cheltuielilor materiale, luând în calcul modificările factorilor specifici:
a1) modificarea preţului de aprovizionare la materii prime, materiale directe, combustibili,
energie, apă
Unde:
Mp0 - valoarea materiilor prime, materialelor directe etc. din documentaţia anterioară a preţului
Ip1 0 - indicele preţurilor materiilor prime , materialelor directe etc.
a2) modificarea indicilor de utilizare a materiilor prime
Unde:
Iu - indicele de utilizare a materiilor prime
a3) modificarea proporţiei de recuperare a materialelor
69
Unde:
Mr - materiale recuperabile
c1 - cota de recuperare
b) actualizarea cheltuielilor salariale, sub impactul următoarelor evoluţii posibile:
b1) modificarea productivităţii muncii, care conduce la modificarea salariului brut actualizat
Sb1 = Sb0 + Sb0(IW −100)
Unde:
Iw - indicele productivităţii muncii
Sb - salarii brute
b2) alte modificări ale salariilor brute
Sb1 = Sb0 + ΔSb
Unde:
Sb - salarii brute
b3) modificarea contribuţiilor la asigurările sociale
CAS1 = Sb1x t1
Unde :
t1- contribuţia (procentuală) la asigurările sociale
c) actualizarea cheltuielilor indirecte
(la fel se procedează pentru CCS; CGI)

Costul total actualizat va rezulta prin însumarea valorii actualizate a articolelor de calculaţie.
3.3. Strategii de fundamentare a preţurilor pe baza costurilor

Fundamentarea preţurilor pe baza costurilor de producţie implică adoptarea unor strategii
corespunzător obiectivelor strategice ale întreprinderii, asigurând astfel integrarea politicii de preţ în politica
generală a firmei. Datorită dinamismului cererii şi costurilor, a preţurilor pe piaţă, maximizarea profitului pe
termen scurt trebuie îmbinată cu realizarea celorlalte obiectivelor strategice ale firmei (menţinerea sau
creşterea poziţiei deţinute pe piaţă, creşterea cifrei reale de afaceri, minimizarea riscurilor, creşterea valorii
întreprinderii).
În acest sens, principalele metode de fundamentare a preţurilor pe baza costurilor, ca decizii
strategice, sunt:
a) metoda „cost-plus pricing”.
b) metoda „mark-up pricing”
c) metoda „target rate of return pricing”
d) metoda „direct pricing”
a) Metoda „cost-plus”
Conform acestei metode, preţul se determină prin adăugarea la costul complet de producţie a unei
anumite cote fixe. Utilizarea acestei metode presupune parcurgerea a doi paşi: determinarea costurilor de
producţie şi stabilirea cotei de adaos.
Determinarea costurilor de producţie prezintă particularităţi pentru cele trei mari domenii de
activitate: sectorul productiv, sectorul comercial şi sectorul serviciilor. În sectorul productiv, firmele
determină, de regulă, un cost variabil standard dat de consumul de muncă direct productivă şi consumul
direct de materiale, sau un cost de absorbţie standard, obţinut prin adăugarea la costul variabil standard a
cheltuielilor de regie ale firmei. Deoarece cheltuielile de regie sunt repartizate de către firme în mod diferit
pe produs, cota de adaos poate fi profit pur sau poate conţine şi anumite elemente din cheltuielile generale
ale firmei, elemente care vor fi deduse din această cotă ulterior. În sectorul comercial (en-gros sau en-detail)
costul variabil unitar este pur şi simplu suma plătită de comerciant pentru a achiziţiona produsul. În
domeniul serviciilor costul este stabilit luând în calcul timpul de prestare a serviciului şi consumul de
materiale, precum şi specificul sectorului respectiv.
Stabilirea cotei de adaos implică alegerea fie a unei cote fixe de adaos pentru toate produsele, fie a
unor cote diferenţiate pe fiecare produs în parte. Diferenţierea acestora se face ţinând seama de practica din
domeniul de activitate, de elasticitatea cererii, restricţiile privind rata venitului pe investiţie etc.
70
Utilizarea metodei "cost-plus" în decizia de preţ a firmei răspunde obiectivului de a obţine un nivel
satisfăcător al venitului pe termen lung, nu neapărat maxim. Utilizarea acestei metode în fundamentarea pe
termen lung a preţurilor prezintă anumite avantaje, dintre care se remarcă simplitatea, asigurarea unui nivel
adecvat de profitabilitate. Pe de altă parte, metoda este criticată deoarece nu recunoaşte rolul costurilor de
oportunitate şi nu reflectă în mare măsură concurenţa, în termenii de reacţie a firmelor concurente şi
concurenţei potenţiale din partea firmelor care doresc să intre pe acea piaţă.
b) Metoda „mark-up pricing”
Prin această metodă preţul se obţine adăugând la costul total mediu al produsului o marjă de profit
care să asigure o remuneraţie rezonabilă pentru capitalul investit şi să acopere riscurile potenţiale ale
producţiei estimate. Această marjă „rezonabilă” de profit trebuie să se înscrie într-o perspectivă de lungă
durată şi să aibă un nivel care să nu atragă noi concurenţi pe piaţă.
Etapele de parcurs sunt următoarele:
• estimarea unui nivel de producţie standard (Qs) ce se poate obţine în condiţiile unei rate normale de
utilizare a capacităţii de producţie
• estimarea costului variabil mediu (v) şi a costului fix mediu (f) în funcţie de nivelul producţiei standard
• calcularea costului total standard (cts)
• stabilirea marjei profitului (rp)
• calcularea preţului de ofertă
c) Metoda „target rate of return pricing” (rentabilitatea dorită a capitalului)
Această metodă se foloseşte de către firmele care deţin o poziţie dominantă pe piaţă şi care pot
impune un preţ concurenţilor lor. Metoda presupune calcularea unei marje de profit în funcţie de
randamentul dorit al capitalului utilizat. Firmele îşi fixează ca obiectiv o anumită rată a randamentului
capitalului, pe care o convertesc într-un procent, obţinând marja profitului.
d) Metoda „direct pricing”

Cele două metode prezentate anterior conţin atât limite legate de riscurile nerealizării sau nevânzării
cantităţii estimate de produse la preţurile fixate, precum şi limite legate de realismul calculului costurilor
medii, şi în special a costurilor fixe medii, mai ales în condiţiile diversificării sortimentale a producţiei.
Pentru depăşirea acestor limite în calculul preţului se poate porni numai de la costul variabil mediu,
care conţine numai cheltuielile directe de producţie.
Marja brută luată în calcul trebuie să asigure acoperirea costurilor fixe şi realizarea profitului. Marja
brută se poate diferenţia de la un produs la altul în funcţie de metoda de repartizare a cheltuielilor indirecte şi
de strategia de preţ aplicată de firmă.
3.4. Instrumente specifice metodelor de fundamentare a preţurilor pe baza costurilor

Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate sau punctul mort reprezintă acel nivel al activităţii la care întreprinderea nu
realizează nici profit, nici pierdere. În acest punct, costurile variabile acoperă în întregime costurile fixe.
Pentru cantitatea produsă şi vândută qc veniturile realizate (la preţul p) asigură doar recuperarea
costurilor fixe (CF) şi a celor variabile (CV).
Pragul de rentabilitate (qc) se determină conform relaţiilor:
unde
qc – volumul producţiei corespunzător punctului critic; p – preţ de vânzare unitar;
v – costuri variabile unitare
Această analiză se bazează pe proporţionalitatea costurilor variabile în raport cu volumul producţiei
şi cifra de afaceri. Pornind de la pragul de rentabilitate se poate determină marja de contribuţie la acoperirea
costurilor fixe şi realizarea profitului, ca diferenţă între preţul de vânzare unitar şi costurile variabile unitare,
conform relaţiei:
m = p − v = CF/qc
Până la nivelul producţiei egal cu qc, preţul încasat pentru o unitate de produs contribuie la
acoperirea costurilor variabile şi, cu partea rămasă, la acoperirea costurilor fixe. După acest nivel, costurile
71
fixe fiind acoperite în întregime, preţul încasat pentru un produs vândut în plus contribuie la acoperirea
costurilor variabile (în aceeaşi măsură) şi la realizarea de profit.
b) marjele profitului
Calculul marjelor se face atât pentru activitatea totală, cât şi pentru unitatea de produs, atât în mărimi
absolute cât şi în mărimi relative
Marja unitară în valoare absolută se determină ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul mediu,
în timp ce marja globală în valoare absolută se determină scăzând din cifra de afaceri costul total. Această
ultimă marjă se mai numeşte şi marjă comercială, sau marjă brută. În acest caz este vorba despre marja
comercială sau marja brută.
Cele mai utilizate marje relative ale profitului sunt:
 marja pe baza cheltuielilor totale (m);
 marja pe baza cifrei de afaceri (m`);
 coeficientul multiplicator (k).
Marja globală poate fi interpretată ca sumă a marjelor unitare, corespunzător cantităţii de produse
realizate şi vândute. Dacă firma realizează mai multe produse, marja globală totală apare ca o sumă marjelor
globale pentru fiecare categorie de produs în parte.
72
MODULUL 8. FUNDAMENTAREA ȘI SISTEMUL INFORMAȚIONAL AL

NIVELULUI ȘI EVOLUȚIEI PREŢURILOR
1. Cunoşterea principiilor de bază în fundamentarea preţurilor la produsele noi;

2. Cunoşterea modalităţilor de fundamentare a preţurilor externe;
3. Formarea abilităţilor de identificare a metodelor de fundamentare a preţurilor noi
respectiv a preţurilor externe.
- modulul VIII, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

noţiunilor legate de fundamentarea preţurilor.
Unitatea 1. Fundamentarea preţurilor la produsele noi
1.1. Principii de bază în fundamentarea preţurilor la produsele noi

Produsul nou este definit, în general, ca bunul realizat în urma unei invenţii, ce a apărut pentru prima
dată pe piaţă, sau unei inovaţii, adică unei modificări constructive şi/sau funcţională esenţială.
Caracterul de noutate al produsului e determinat de elemente diferite: formă, culoare, prezentare,
mod de întrebuinţare, parametrii tehnico-economici. Nu orice modificare a însuşirilor unui produs reprezintă
însă înnoirea lui; micile şi nesemnificativele schimbări ale caracteristicilor nu constituie decât o adaptarea a
produsului la cerinţele consumatorului, şi nu o înnoire autentică.
Produsele noi se pot grupa în felul următor:
a) produse absolute noi, care satisfac nevoi noi; acestea nu au mai fost fabricate în trecut;
b) produse ce au calităţi noi în cadrul utilităţilor existente. Prin apariţia lor are loc o substituire de
necesităţi pe verticală. Acest lucru se explică prin aceea că noile sortimente au însuşiri asemănătoare
celor din grupele din care fac parte, dar superioare din punct de vedere calitativ;
c) produse asimilate, noi pentru firmă, dar care se produc în alte firme din ţară sau din străinătate.
Din punct de vedere al consumatorului, produsul nou ar trebui să asigure un grad mai ridicat de
satisfacere a trebuinţelor, apreciat prin diverşi parametri tehnicofuncţionali.
Preţul noilor produse trebuie să reflecte, prin nivelul său, atât eficienţa fabricării noilor produse, cât şi
eficienţa utilizării lor de către beneficiari. Acest obiectiv se poate realiza numai atunci când la fundamentarea
preţurilor se aplică unul din următoarele principii:
- preţ egal la efect util egal
- preţ mai redus pe unitate de efect util
Aplicarea primului principiu se justifică în cazul produselor noi care nu înlocuiesc alte produse, ci
lărgesc gama sortimentală, şi în cazul produselor noi care nu înlocuiesc, complet produsele existente, ci sunt
complementare acestora.
Sfera cea mai largă de aplicare trebuie să revină celui de-al doilea principiu, care stimulează
progresul tehnic, respectiv obţinerea unor produse a căror valoare de întrebuinţare şi eficienţă în utilizare
cresc mai repede decât cheltuielile necesare pentru producerea lor. Pentru fundamentarea propunerilor de
preţuri, pe baza acestui principiu trebuie determinate limitele maxime şi minime ale preţurilor.
Limita minimă a preţului produsului nou poate fi dată de acel nivel al preţului care asigură
producătorului recuperarea costurilor (normale) şi un profit proporţional cu profitul produsului etalon sau la
nivelul ratei de rentabilitate mediu pe grupa de produse sau pe ansamblul activităţii.
sau
73
unde C1, C0 – costuri şi U1, U0 – utilităţi

Limita maximă a preţului poate fi dată de acel nivel al preţului care asigură beneficiarului aceleaşi
avantaje economice din utilizarea produsului nou comparativ cu produsul etalon.
În stabilirea limitei maxime rolul principal trebuie să-l aibă valoarea de întrebuinţare a produsului;
semnificaţia acestei limite fiind nivelul cel mai ridicat al preţului ce ar trebui admis din punct de vedere
economic.
Stabilirea preţului peste această limită ar însemna introducerea în fabricaţie a unor produse mai puţin
eficiente pentru beneficiari decât cele existente.
Diferenţa dintre limita maximă, limita minimă a preţului reprezintă, in esenţă, efectul economic
obţinut prin înlocuirea produselor vechi cu altele noi, mai eficiente.
Cunoscându-se aceste două limite, propunerea de preţ, poate avea în vedere limita minima sau
maximă, dar mai ales, un nivel intermediar. Dacă preţul se fixează la nivelul minim, el este puţin stimulativ
pentru producătorul care promovează progresul tehnic, deşi cererea pentru acest produs ar creşte. dacă preţul
se fixează la limita maximă, el este avantajos pentru producător dar reduce interesul beneficiarului.
Soluţia, în general, trebuie căutată între cele două limite, la un nivel de convergenţă a intereselor
contradictorii ale producătorilor şi beneficiarilor. Efectul economic obţinut prin înnoirea produselor trebuie
împărţit între producători şi beneficiari.
1.2. Fundamentarea preţurilor produselor noi prin corelare pe baza costurilor de producţie
Principala condiţie pentru asigurarea unei fundamentări şi corelări corespunzătoare a preţurilor
produsului nou cu preţul produsului etalon pe baza acestei metode o constituie corecta dimensionare a
nivelului costurilor produselor ce se compară.
Compararea costurilor celor două produse se bazează pe antecalculaţia întocmită pentru produsul
nou şi pe postcalculaţia pentru produsul etalon. Dacă ambele produse sunt executate de aceeaşi unitate,
costurile produsului etalon se analizează critic şi se actualizează, iar dacă produsul etalon este fabricat de altă
întreprindere costurile acestuia se redimensionează în funcţie de condiţiile specific producţiei.
Antecalculaţia de cost pentru produsul nou se realizează pe baza unor norme de consum pentru
materii prime, materiale etc. şi a preţurilor corespunzătoare lor, pe baza unor norme de timp pentru manoperă
şi pentru folosirea utilajelor, precum şi pe baza unor normative economico-financiare pentru alte elemente de
cheltuieli cum sunt: contribuţiile la fondurile asigurărilor sociale, dobânzi, prime de asigurare etc.
După determinarea costurilor celor două produse, acestea se compară între ele. Compararea lor
oferă un prim prilej de apreciere a încadrării noului produs în nivelul preţurilor produselor din grupa sau
subgrupa din care va face parte. Dacă între cele două costuri apar diferenţe considerabile, se poate
concluziona fie că etalonul nu a fost ales corespunzător, fie că produsul nou nu a fost conceput în varianta
cea mai economicoasă.
Următoarea fază după determinarea costurilor este determinarea rentabilităţii produsului etalon.
P0 - preţ de vânzare al produsului etalon

C0 - costul complet actualizat (mediu) al produsului etalon
Această rată de rentabilitate se aplică la produsul nou, obţinându-se preţul de vânzare al produsului
nou.
P1= C1 + r0 x C1 = C1(1+ r0)
Trebuie subliniat faptul că, metoda nu presupune preluarea mecanică a ratei profitului din preţul
produsului etalon şi transpunerea acestuia în preţul noului produs.
Mărimea ratei profitului în preţul producătorului, ca rată a rentabilităţii totale ponderată cu costul, se
analizează şi în funcţie de ponderea noului produs în totalul producţiei, în anul de fabricaţie al noului produs,
74
astfel încât preţul acestuia să influenţeze pozitiv rata medie a rentabilităţii pe întreprindere, pe grupe de
produse. În acest fel se vor reflecta în nivelul rentabilităţii anticipate noile condiţii în care se obţin produsele
proiectate.
În funcţie de natura produselor, procesul de corelare se poate încheia aici (pentru mijloacele de producţie)
sau continuă cu determinarea altor elemente de profit net şi categorii de preţuri (TVA, preţ cu amănuntul,
adaos comercial, accizele etc.).
Pentru ca preţul de ofertă format pe baza costurilor să reziste cerinţelor pieţei iar producătorul să aibă
garanţia că, la preţul pe care piaţa îl va accepta pentru noul produs, îşi va recupera costurile şi va realiza un
profit la nivelul de rentabilitate al produsului etalon, este necesară şi o analiză în sens invers, de la preţurile
pieţei spre costuri.
Aceasta presupune ca preţul de piaţă al etalonului să fie influenţat cu un coeficient care să reflecte
raportul dintre valorile de întrebuinţare ale celor două produse, şi apoi, din acest preţ rezultat, să se deducă
profitul şi celelalte elemente de preţ (în aceleaşi proporţii în care sunt cuprinse în preţul etalonului). Se
ajunge astfel la un cost ce semnifică costul maxim la care s-ar putea admite fabricaţia produsului nou.
Acest cost maxim se compară cu costul antecalculat, si numai în măsura în care costul antecalculat
este mai mic sau egal cu costul maxim se poate considera că realizarea noului produs este eficientă şi asigură
competitivitatea pe piaţă.
Procesul de corelare va avea astfel caracterul unei analize care îi oferă producătorului concluziile
necesare cu privire la oportunitatea şi avantajele realizării noului produs. Preţul de ofertă rezultat din corelare
face obiectul negocierii pe piaţă, iar nivelul la care se va fixa preţul depinde de raportul cerere-ofertă, de
poziţia noului produs în raport cu cele existente, de modul de negociere etc.
1.3. Fundamentarea preţurilor produselor noi prin corelare pe baza seriilor de preţuri
Această metodă constă în încadrarea preţului noului produs în seria de preţuri pentru produsele
existente, potrivit dimensiunilor lor sau altor parametri luaţi ca bază pentru stabilirea preţurilor respective.
Eficienţa ei depinde în mare măsură de alegerea în mod just a parametrilor. Se numeşte metodă
bazată pe seriile de preţuri întrucât, fiind vorba de o varietate de sortimente, “totalitatea preţurilor acestei
familii de produse aşezate într-o ordine, de regulă crescătoare, formează o serie de preţuri”.
Seriile de preţuri se utilizează la stabilirea prin corelare a preţurilor produselor de confecţii, tricotaje
cu acelaşi grad de prelucrare, unde diferenţierea produselor se face în funcţie de grosime, dimensiuni,
calităţi. De exemplu, în cadrul stabilirii preţurilor pentru produsele textile fabricate în alte dimensiuni decât
cele iniţiale, celelalte caracteristici rămânând neschimbate, preţul pe unitatea de suprafaţă permite
determinarea preţului pe fiecare dimensiune caracteristică trăsăturilor de acelaşi fel.
Calculul se reduce la transformarea unei dimensiuni în alta, cu ajutorul coeficientului de echivalenţă.
Metoda se poate aplica în cazul unor produse fabricate într-un număr mare de sortimente
(dimensiuni, cantităţi, clase etc.) şi pentru care dependenţa dintre parametri şi preţuri poate fi bine
determinată. Seriile de preţuri se utilizează în special la stabilirea prin corelare a preţurilor produselor
industriei de maşini (rulmenţi, robineţi, elemente de asamblare, tuburi turnate, armături industriale, burghie
şi alezoare), precum şi a produselor de confecţii, tricotaje, sticlărie, cu acelaşi grad de prelucrare, unde
diferenţierea preţurilor se face în funcţie de grosime, mărimi sau calităţi.
Potrivit acestei metode, preţurile se determină, de regulă prin proporţionalitate (directă, inversă etc.).
În cazul unor produse noi care se încadrează, prin parametrii lor, în seria existentă, preţul se poate
stabili prin interpolare, după relaţia:
Unde :
P0, P1 - preţurile sortimentelor între care se încadrează produsul nou
x, x0 , x1- valorile parametrului pentru cele trei produse
Dacă vrem să aflăm preţul unui produs ce iese în afara seriei de preţuri se poate recurge la
extrapolare, după relaţiile
75
sau
unde:
P0, P1 - preţurile sortimentelor între care se încadrează produsul nou
x, x0 , x1- valorile parametrului pentru cele trei produse
De asemenea, în cadrul unor produse noi, indiferent dacă se încadrează în interiorul seriei sau
prelungesc seria existentă, preţurile se pot stabili cu ajutorul unor funcţii matematice (liniare sau neliniare,
simple sau complexe) care caracterizează cel mai bine legătura de dependenţă dintre variaţia parametrilor
sortimentelor şi variaţia preţurilor:
Y = f(X1,X 2 ,……,Xn )
Funcţia Y = f(X) poate fi exprimată printr-o ecuaţie de formă liniară, cu un singur parametru, de
forma : Yi = a +b·Xi. Pentru determinarea constantelor (a) şi (b) se foloseşte metoda celor mai mici pătrate
Metoda de corelare pe baza seriilor de preţuri are mai multe avantaje:
 permite corelarea preţului noului produs nu numai cu preţul unui singur produs, ci cu două sau
mai multe preţuri din grupa respectivă, limitând posibilitatea apariţiei unor anomalii în sistemul
de preţuri
 ia în considerare, în mai mare măsură, interesele beneficiarului, punând accent pe valoarea de
întrebuinţare a produselor
 se asigură o mai mare operativitate în stabilirea preţurilor deoarece nu mai este necesară
determinarea separată a fiecărui element din structura preţului.
1.4. Corelarea preţurilor pe baza baremelor de preţuri şi normativelor de calcul

Baremele de preţuri reprezintă o metodă de stabilire a preţurilor prin corelare care se realizează sub
forma unor serii de preţuri determinate anticipat. Baremele de preţuri apar sub forma unor tabele în care sunt
înscrise preţurile corespunzătoare diferitelor sortimente posibile ale aceluiaşi produs sau grupă de produse.
Preţurile sunt exprimate în funcţie de un număr restrâns de parametri de bază , care să exprime cât mai
concludent valoarea de întrebuinţare şi să reflecte raporturile dintre costurile acestor sortimente.
La elaborarea unui barem se parcurg următoarele etape: pregătirea, calculul, verificarea şi finisarea
baremului.
Pregătirea constă în culegerea datelor necesare privind condiţiile de producţie, consumurile
specifice, timpii de lucru etc.
Calcularea baremului presupune întâi calcularea preţurilor, pe baza costurilor, pentru primul şi
ultimul termen al seriei; pe baza acestora se determină raţia de creştere, care poate fi constantă sau variabilă
(regresivă sau progresivă).
În cazul folosirii unei raţii constante, aceasta se calculează după formula:
Unde :
Pn – preţul ultimului termen al seriei
P1 – preţul primului termen al seriei
n – numărul de termeni
Verificarea baremului presupune compararea preţurilor din barem cu preţurile efectiv practicate (din
contractele cu clienţii) pentru o anumită perioadă , urmărindu-se măsura în care preţurile din barem respectă
nivelul general al preţurilor. Comparaţia se face între valoarea totală a producţiei la preţurile proiectate în
barem şi valoarea totală a producţiei la preţurile efective. Dacă între cele două valori există diferenţe
considerabile, se calculează un coeficient de corecţie, pe baza căruia se actualizează baremul de preţuri.
Finisarea baremului presupune rotunjirea preţurilor şi verificarea corelaţiilor din cadrul baremului,
atât pe orizontală, urmărindu-se dacă se păstrează raţia de creştere, cât şi pe verticală, urmărindu-se dacă
diferenţele de preţuri dintre coloane se menţin la un nivel corespunzător.
Dintre avantajele utilizării baremelor de preţuri, comparativ cu metodele de stabilire individuală a
preţurilor, se remarcă atât simplitatea şi operativitatea în fundamentarea preţurilor, cât şi faptul că asigură o
76
corelare exactă şi o rată de rentabilitate unică la toate sortimentele, de natură să stimuleze producătorul în
realizarea oricărui sortiment, în funcţie de cerinţele pieţei.
Normativele de calcul reprezintă, de asemenea, o metodă simplificată şi operativă de stabilire a
preţurilor prin corelare, care se deosebeşte de baremele de preţuri prin aceea că în tabel nu sunt înscrise
preţuri calculate, ci numai coeficienţi (normative) pe baza cărora se va determina ulterior preţul. Aceşti
coeficienţi servesc atât la calcularea preţurilor pentru fiecare sortiment în parte, cât şi la menţinerea
corelaţiilor dintre preţurile diferitelor sortimente din grupa sau subgrupa respectivă de produse.
Normativele de calcul cu un singur coeficient (respectiv un singur parametru de bază) se prezintă
sub forma unui coeficient unic pe baza căruia se determină nivelul preţurilor la o grupă de produse. Specific
parametrului care stă la baza calculării normativului unic este faptul că trebuie să reflecte cât mai fidel
raporturile dintre valorile de întrebuinţare şi costurile de producţie ale diferitelor sortimente ale unui produs.
Preţul noului produs se va determina cu ajutorul următoarelor relaţii:
Unde:
P0 – preţul sortimentului (produsului) etalon
X0 – valoarea parametrului de bază pentru sortimentul (produsul) etalon
X1 – valoarea parametrului de bază pentru sortimentul (produsul) nou
K – normativul (coeficientul) unic
În cazul normativelor cu mai mulţi coeficienţi (respectiv mai mulţi parametri etalon) preţul noului
produs se determină prin însumarea preţurilor rezultate pentru fiecare parametru ce caracterizează valoarea
de întrebuinţare a produselor:
Unde:
P0 – preţul sortimentului (produsului) etalon
X0i – valoarea parametrului “i” pentru sortimentul (produsul) etalon
X1i – valoarea parametrului de bază pentru sortimentul (produsul) nou
Ki – normativul (coeficientul) pentru parametrul “i”
pi – ponderea parametrului “i” în valoarea de întrebuinţare
Dacă toţi parametrii produselor, apreciaţi prin metoda punctajului, se consideră echivalenţi din punct
de vedere al ponderii, nivelul complex al calităţii fiecărui produs din grupă se determină prin simpla
însumare a punctelor, iar preţul se obţine prin înmulţirea valorii unui punct cu numărul punctelor.
Dacă parametrii aleşi nu au aceeaşi pondere în valoarea de întrebuinţare, este indicat să se stabilească
coeficienţii de pondere (importanţă) pentru fiecare parametru, sarcină atribuită experţilor. Fiecare membru al
comisiei de experţi face aprecierea pentru fiecare parametru, apoi se calculează media aritmetică a punctelor
acordate pe parametri, care se înmulţeşte cu coeficientul de importanţă atribuit, iar punctele obţinute se
însumează obţinându-se punctajul total pe produs, în funcţie de care trebuie corelate preţurile produselor.
Unitatea 2. Fundamentarea preţurilor externe
2.1. Conţinutul preţurilor externe şi forme ale acestora

Preţul format şi utilizat în cadrul relaţiilor economice internaţionale este un element component al
dimensiunii calitative a acestora. El este un rezultat al unor activităţi multiple şi complexe ce urmăresc
cunoaşterea temeinică a pieţei externe, fundamentarea ofertei, desfăşurarea negocierilor şi efectuarea
tranzacţiilor finale cu bunuri şi servicii.
Preţurile internaţionale reflectă punctele de echilibru dintre cerere şi ofertă pe pieţele caracteristice
ale diferitelor bunuri sau servicii. Piaţa caracteristică sau reprezentativă este acea piaţă pe care se încheie cea
mai mare parte din tranzacţiile cu un bun sau o categorie de bunuri, care concentrează de fapt cererea şi
oferta mondială pentru acel bun.
77
Preţul internaţional are atributele unui preţ liber, de piaţă. Pe piaţa externă, preţurile au la baza
formării şi evoluţiei lor valoarea de schimb medie mondială , în jurul căreia acestea vor oscila sub impactul
acţiunii a numeroşi factori economici şi extra - economici. Formarea preţului extern este influenţată, aşadar,
atât de raportul dintre cererea şi oferta mondială pentru acel bun, cât şi de o serie de factori având un
important rol precum: concurenţa pe piaţa externă, politica monopolurilor, tendinţele inflaţioniste, măsurile
protecţioniste luate de unele ţări în scopul echilibrării balanţelor comerciale şi de plăţi externe, acordurile
comerciale internaţionale.
Ca expresie bănească a valorii de schimb mondială preţul extern reflectă aşadar cheltuielile
recunoscute de piaţa mondială pentru realizarea diferitelor bunuri şi servicii.
Diferenţele dintre valoarea de schimb naţională şi valoarea de schimb mondială a unor produse
determină modificări valorice ale produsului naţional global, sub forma unor economii sau scurgeri (pierderi)
valorice spre /dinspre piaţa externă.
Mecanismul de formare a preţurilor care stă la baza operaţiilor de comerţ exterior presupune o
cunoaştere temeinică a modului de formare a valorii mărfurilor pe plan internaţional, a preţurilor
internaţionale, a factorilor care influenţează mărimea şi evoluţia, distingându-se astfel câteva situaţii
particulare:
 în condiţiile în care majoritatea produselor de un anumit tip, aflate pe piaţa mondială la un
anumit moment, sunt realizate de o singură ţară, valoarea internaţională a acestora va fi
determinată de valoarea lor naţională;
 în condiţiile în care cea mai mare parte din mărfurile de un anumit tip sunt create de un grup
restrâns de ţări exportatoare, valoarea internaţională va tinde spre valoarea naţională a ţării care
deţine principala pondere în producţia de mărfuri de acest fel.
În celelalte cazuri, când produsele sunt realizate de firme din numeroase ţări, valoarea internaţională
a acestora este determinată de condiţiile de producţie superioare mediei.
Dintre formele de preţuri practicate în cadrul schimburilor economice internaţionale, se remarcă:
a) cotaţiile de bursă, utilizate pentru produsele ce se caracterizează prin omogenitate şi variaţie
mică a valorii de întrebuinţare (în general materii prime, ca petrol, cauciuc, metale neferoase etc.)
Tranzacţiile care sunt efectuate în cadrul burselor de valori se încheie la preţurile care se formează în
cadrul acestora, denumite cotaţii. Mecanismul de formare a acestor preţuri prin bursă constă în stabilirea
punctului de echilibru valoric dintre totalitatea ofertelor şi totalitatea cererilor prezentate de către vânzători şi
cumpărători, direct sau prin reprezentanţi, în orele de funcţionare ale bursei.
Cotaţiile se stabilesc zilnic sau de câteva ori pe săptămână, fiind afişate la sediile burselor şi
publicate în buletinele oficiale de cursuri. Cotaţiile la bursă pot fi grupate în funcţie de:
- modul de realizare al tranzacţiilor de bursă, distingându-se cotaţii efective şi cotaţii nominale.
Cotaţiile efective se stabilesc în funcţie de tranzacţiile ce se încheie efectiv în perioada respectivă, în timp ce
cotaţiile nominale sunt acelea pentru care în ziua respectivă nu s-a încheiat nici o tranzacţie, din lipsa cererii
sau ofertei pentru acea marfă, dar care totuşi sunt listate la bursă.
- în raport de modul în care se calculează, cotaţiile sunt de trei tipuri şi anume: cotaţii medii, cotaţii
limită şi cotaţii de lichidare. Cotaţiile medii reprezintă media cotaţiilor la o anumită marfă, cotaţiile limită
reflectă media preţurilor maxime şi minime ale unui produs, iar cotaţiile de lichidare sunt publicate de casele
de lichidare şi sunt folosite pentru lichidarea tranzacţiilor la termen.
- în funcţie de momentul lichidării efective a tranzacţiilor, cotaţiilor pot fi spot, sau la vedere, şi la
termen. Cotaţiile spot sunt folosite pentru tranzacţiile cu livrări prompte sau în decurs de maxim 30 de zile de
la încheierea contractului. Cotaţiile la termen sunt folosite pentru tranzacţiile cu au perioadă de livrare de la 1
la 3 luni de la încheierea tranzacţiei.
Cotaţiile reprezintă, în anumite situaţii, doar un punct de plecare pentru a determina preţul
contractual sau pentru negocierea preţului efectiv de vânzare-cumpărare, pentru orice operaţiune comercială
ce este realizată în afara bursei, cu produse diferite cantitativ şi calitativ de standardele bursei.
b) preţurile de licitaţie, care se stabilesc prin licitaţii organizate în cadrul unor organizaţii
comerciale autorizate sau în centre comerciale tradiţionale. Cel mai frecvent asemenea preţuri se stabilesc şi
se aplică la exportul unor mărfuri cu grad ridicat de perisabilitate, la care se formează stocuri foarte mari în
intervale scurte de timp (de exemplu fructe, flori etc.) sau la importul unor echipamente complexe de
investiţii ( maşini, utilaje, instalaţii).
Regulamentul de licitaţie este desemnat de către organizatori fiind oferit tuturor participanţilor
interesaţi. Cu ajutorul licitaţiilor se poate asigura rapiditate în desfacerea mărfurilor perisabile şi lichidarea
stocurilor, dar acestea permit şi organizarea unei pieţe ad-hoc folosite pentru contractarea prin competiţie şi a
unor lucrări şi echipamente de investiţie atât de necesare pentru creşterea economică.
78
Preţurile de licitaţie se pot stabili prin metoda preţului minim de strigare, care este stabilit de către
vânzător de comun acord cu societatea de licitaţie, sau prin metoda de scădere a preţului atunci când preţul
de strigare este redus treptat până în momentul în care un cumpărător, sau mai mulţi, îşi manifestă interesul
faţă de preţ.
Primul dintre cumpărători care şi-a arătat acceptul faţă de preţul solicitat de vânzător, devine
proprietarul mărfii.
La rândul lor, preţurile de licitaţie sunt întâlnite sub mai multe forme, sub denumirea de preţ de
ofertă, preţul ofertei cele mai avantajoase, preţul ofertei câştigătoare sau preţul de contract.
c) preţul de listă (catalog), care se stabileşte de către producători pe baza analizei cheltuielilor de
producţie şi a preţurilor practicate de firmele concurente. Acest preţ se înscrie în cataloage şi se comunică
cumpărătorilor potenţiali. Aceste preţuri se folosesc în cazul produselor fabricate într-o gamă sortimentală
largă, cu parametri tehnici şi funcţionali uşor măsurabili.
O variantă a preţului de listă este preţul afişat, practicat sub forma preţului de monopol , stabilit de
către producători sau exportatorii aflaţi în situaţia de monopol (de exemplu, preţul petrolului stabilit de
OPEC)
d) preţul de tranzacţie
Preţul de tranzacţie este preţul determinat în baza tratativelor dintre exportatori şi importatori pentru
fiecare partidă de mărfuri ce fac obiectul contractelor curente sau de lungă durată.
Nivelul său se stabileşte pe baza documentaţiei tehnico-economică privind produsul, precum şi pe
baza nivelului preţului practicat de firmele concurente. Pentru încheierea unei tranzacţii se utilizează o serie
de preţuri care urmăresc desfăşurarea procesului de negociere pornind de la ofertă şi până la încheierea
contractului.
Dintre cele mai însemnate forme ale preţurilor de tranzacţie se disting preţurile de ofertă, preţurile
contractuale, preţurile de facturare, preţurile de bază, preţurile în cazul operaţiunilor de compensaţie,
preţurile de transfer, preţurile medii şi limită.
Preţurile de ofertă reprezintă preţurile la care o marfă este oferită spre vânzare. Condiţiile de livrare
a mărfurilor sunt stabilite ca practici comerciale internaţionale, subordonate Camerei Internaţionale de
Comerţ din Paris având denumirea generică de Clauze INCOTERMS. Când oferta este insuficientă iar
cererea este mare, piaţa fiind controlată de vânzător, acesta poate să-şi impună preţul său de ofertă în
tranzacţiile efective cu partenerii comerciali.
Preţurile contractuale sunt cele care sunt rezultate din negocierea directă dintre vânzător şi
cumpărător, fiind înscrise, în final, în contract.
Preţul de facturare este cel care este înscris în factură pentru întreg lotul livrat şi care este trimis spre
încasare împreună cu toate documentele necesare conform contractului. Preţul de facturare poate să difere de
cel contractual, atunci când marfa livrată se abate de la condiţiile standard pentru care a fost fixat preţul de
bază.
Preţul de bază reprezintă preţul unei anumite calităţi sau sortimente de marfă care este specificat în
tranzacţia de vânzare-cumpărare ca fiind drept produs de bază.
Preţurile în cazul operaţiunilor de compensaţie numite şi „de barter” se aplică între partenerii ce nu
dispun de resurse valutare pentru achitarea mărfurilor importate, şi convin stingerea datoriei prin livrări de
bunuri. De regulă, preţurile sunt negociate la nivelul preţurilor practicate pe piaţa internaţională, fiind
stabilite în aceeaşi valută, atât la import cât şi la export, pentru ca astfel să se poată compensa influenţele ce
s-ar putea ivi în perioada de la contractare până în momentul livrării şi a plăţii.
Preţurile de transfer sunt practicate între filialele unei societăţi multinaţionale, plasate în ţări diferite.
Schimburile între filiale corespund unor produse sau materii prime care nu sunt negociate pe pieţe şi ale
căror preţuri de facturare pot fi stabilite după interesul firmei multinaţionale. Atunci când filialele din ţări
diferite ale unei companii multinaţionale fac tranzacţii reciproce, preţurile de transfer au efect considerabil
asupra fluxurilor comerciale ale acestor ţări. Preţul de transfer diferă substanţial de preţul de tranzacţie de pe
piaţa liberă pentru produse comparabile, în funcţie de interesele firmei mamă şi ale filialelor, fiind fie
subevaluat, fie supraevaluat, ceea ce face ca el să nu fie util în aprecierea preţurilor practicate pe piaţa
internaţională.
Preţurile limită sunt utilizate în cadrul acordurilor internaţionale pe produse, dar şi de asociaţiile de
producători şi consumatori sau de cartelurile producătorilor.
Nivelurile convenite sunt folosite pentru restabilirea raportului cerere – ofertă , fiind cunoscute şi
drept „preţuri de intervenţie” care sunt întâlnite sub două forme : niveluri superioare de preţ şi niveluri
inferioare de preţ.
e) preţul de dumping.
79
Dumpingul se manifestă atunci când exportatorii oferă şi contractează produse la preţuri scăzute,
concurând neloial producătorii din ţara importatoare. Ei practică aceste preţuri dorind să acapareze un
segment din piaţa respectivă, sperând că ulterior vor reuşi să-şi majoreze preţul.
Implicaţiile dumpingului sunt destul de extinse şi interpretabile. Prin cumpărarea de produse la
preţuri scăzute, importatorul poate obţine avantaje care îi pot influenţa profitul. Însă importul acestor mărfuri
determină reducerea capacităţilor de producţie interne, care la rândul lor, duc la scăderea gradului de ocupare
a forţei de muncă şi creşterea cheltuielilor în sectoarele productive.
Pentru exportator dumpingul prezintă avantaje ce constau în reducerea stocurilor şi o producţie
suplimentară care se valorifică pe piaţa externă. Însă prin exportul mărfurilor la preţuri externe scăzute se
influenţează negativ profitul realizat şi impozitele datorate bugetului de stat.
Pentru a se evita exportul la preţ de dumping, agenţii economici producători se pot documenta şi
informa în mod detaliat asupra condiţiilor şi împrejurărilor în care se poate declanşa acţiunea de dumping de
către importatori. În această privinţă ei trebuie să cunoască cât mai precis preţul de cost şi de vânzare la
produsele similare sau identice realizate în ţara importatorului şi reglementările în legătură cu investigaţiilor
făcute pentru certificarea unui dumping, taxa antidumping, valoarea normală a produsului exportat, diversele
cheltuieli care intervin pentru soluţionarea litigiului.
Valoarea normală a mărfii importate este definită ca fiind egală cu suma următoarelor componente:
- costul materialelor şi al produselor de fabricare sau prelucrare folosite la producerea mărfii sau a
alteia similare înainte de data importului
- o marjă pentru cheltuieli generale şi profit egală cu cea reflectată de obicei în vânzările efectuate de
producătorii din ţara importatoare. Marja pentru cheltuielile generale nu va fi mai mică de 10% din
valoarea produsului, iar marja de profit nu poate fi sub 8% din totalul acestora.
- costul ambalajelor de orice natură şi alte cheltuieli legate de pregătirea mărfii pentru transport către
importator
Consecinţele unui dumping pot fi, de multe ori, importante. Se înregistrează numeroase cazuri în
care exportatorii ce practicau preţuri de dumping au înregistrat, în urma taxelor antidumping, cheltuielilor de
investigaţii şi onorariilor achitate, pierderi importante. La toate acestea se adaugă şi eliminarea de pe piaţă pe
o perioadă de timp a exportatorilor.
f) preţul internaţional de acord sau de contract
Această formă de preţ se stabileşte în practică în cazul încheierii unor acorduri internaţionale între
diferite ţări exportatoare şi importatoare. Prin aceste acorduri internaţionale pe produs se urmăreşte
asigurarea unor condiţii de echitate în comercializarea produselor de bază, fapt care să permită o
îmbunătăţire a situaţiei economice a ţărilor in curs de dezvoltare furnizoare de materii prime.
Prin acordurile încheiate ţările importatoare şi exportatoare se angajează ca în cadrul schimburilor
reciproce să aplice preţul convenit, exprimat de regulă în valute liber utilizabile.
Instrumentul cel mai important utilizat de ţările participante la acordurile internaţionale pentru
influenţarea cererii şi ofertei este stocul tampon, care se finanţează de ţările membre în produse sau
echivalent valoric, proporţional cu volumul operaţiunilor prevăzute a fi realizate de fiecare ţară pe piaţa
respectivă.
Dintre cele mai importante acorduri şi înţelegeri internaţionale pe produse care funcţionează în
prezent se pot menţiona: Asociaţia Internaţională a Bauxitei, Acordul Internaţional al Zahărului etc.
Preţul internaţional de acord prezintă unele particularităţi faţă de celelalte forme de preţuri. O primă
deosebire constă în faptul că acest preţ se stabileşte ca un preţ fix, cu anumite limite admise de fluctuaţie. O
altă trăsătură se referă la faptul că prin nivelul la care se stabileşte se apropie mai mult de valoarea cea mai
ridicată a produsului care formează obiectul acordului.
Caracteristic în această direcţie este şi caracterul multilateral al negocierii preţului; fiecare ţară este
interesată ca preţul stabilit să asigure recuperarea cheltuielilor şi să stimuleze desfacerea produselor.
Existenţa preţurilor de acord şi de contract relevă necesitatea cunoaşterii în detaliu a acordurilor pe
produse încheiate pe plan extern şi adoptarea unor politici corespunzătoare pentru a putea beneficia de
avantajele pe care acestea le oferă.
2.2. Metode de fundamentarea preţurilor externe

În practica stabilirii preţurilor etene sunt cunoscute mai multe metode de fundamentare a preţurilor
de ofertă, unele dintre ele apropiate prin conţinut de cele folosite pentru fundamentarea preţurilor interne,
altele specifice pieţei externe.
Cele mai importante metode sunt:
80
a) determinarea preţurilor externe în valută pe baza preţurilor practicate de firmele
concurente (prin metode coeficienţilor medii, metoda coeficientului comun etc. prezentate anterior)
b) determinarea preţurilor externe prin evaluarea în valută a elementelor de cheltuieli
În aplicarea acestei metode, materiile prime, materialele, combustibilii, energia se exprimă valoric pe
baza preţurilor practicate pe piaţa internaţională, iar celelalte elemente de costuri (salari, cheltuieli comune)
se transformă in valută pe baza cursului valutar.
Latura pozitivă a acestei metode o reprezintă exprimarea costurilor interne în valută şi, în felul
acesta, stabilirea de preţuri externe care să asigure recuperarea cheltuielilor de producţie.
Preţurile rezultate din calcule sunt supuse unor analize comparative, pentru alinierea lor la nivelul
preţurilor internaţionale.
c) determinarea preţurilor externe pe baza analizei cererii
Aplicarea acestei metode presupune stabilirea de preţuri diferite în funcţie de nivelul şi evoluţia
cererii, de diversificarea clienţilor, de locul şi momentul vânzării, de calitatea produsului.
Firmele care folosesc asemenea strategii mizează pe elasticităţile diferite ale cererii în funcţie de
preţuri şi pe posibilitatea substituirii produselor în consum. Astfel, o elasticitate ridicată poate favoriza
creşterea ofertei, iar o cerere mai puţin elastică poate fi favorabilă majorării conjuncturale a preţurilor.
Variaţiei cererii externe poate fi mai mare sau mai, în funcţie de care se stabilesc niveluri diferite ale
preţurilor.
Practicarea acestei metode este îngreunată de faptul că elasticitatea cererii prezintă variaţii
geografice pentru acelaşi produs, fiind necesară urmărirea nivelului şi evoluţiei acesteia pe diferitele pieţe
delimitate geografic. În plus, elasticitatea cererii în raport cu preţul variază în funcţie de etapele ciclului de
viaţă al produsului, în sensul că, ea descreşte după lansarea produsului pe piaţă, în perioada de maturitate
trece printr-un minim continuând să crească mai apoi.
Pentru a aplica metodele de determinare a preţului bazate pe cerere este necesară prezenţa unor
informaţii amănunţite şi o studiere complexă asupra pieţei externe. Schimbările de preţ sunt determinate cu
ajutorul nivelului curbelor cererii şi ofertei. Pentru aceasta este făcută cunoscută o formulă de adaptare a
preţului în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.
Metoda presupune adaptarea preţului la diferitele pieţe prin corectarea preţului cu un coeficient (a)
care să exprime dezechilibrul dintre cerere şi ofertă.
Unde:
r – rata modificării preţurilor într-o anumită perioadă
v – vânzările
c – cererea pe termen scurt
0 – oferta curentă
În cazul exporturilor pe termen lung, pentru a preîntâmpina pierderile datorate modificărilor de preţ
dintre momentul contractării şi momentul încasării contravalorii acestora, se utilizează două metode
principale:
1) includerea în preţ a unei marje asiguratorii, care să asigure realizarea în timp a echivalenţei
dintre cheltuielile efectuate la un moment dat şi preţul încasat după un interval mai mare de timp. Conform
acestei metode, preţul încasat trebuie actualizat, pe baza ratei de actualizare :
P1=P0 x (1+a)n
Unde :
P1 – preţul în momentul încasării
P0 – preţul în momentul contractării
a – rata de actualizare (netă sau brută)
2) includerea în contract a unei clauze de revizuire a preţurilor
Conform acestei clauze, în momentul încasării preţul se va recalcula în raport cu evoluţia
principalelor elemente de calculaţie (cheltuieli constante, cheltuieli materiale, cheltuieli salariale):
81
Unde:
c – ponderea cheltuielilor constante
m - ponderea cheltuielilor materiale
M1, M0 – cheltuieli materiale în cele două momente
S1, S0 – cheltuieli salariale în cele două momente
P0 – preţul în momentul contractării
Această clauză se utilizează mai ales atunci când partenerii doresc menţinerea echilibrului existent
între preţul finit şi preţul factorilor de producţie utilizaţi la fabricarea lor. Este cazul contractelor ce privesc
operaţiunile de import-export pe termen lung, al contractelor cu livrări succesive, în tranşe, precum şi al
acţiunilor de cooperare în producţie.
3) includerea în contract a clauzei ofertei concurente
Clauza ofertei concurente este folosită în contractele de aprovizionare pe termen lung. Această
clauză permite cumpărătorului să beneficieze de schimbările apărute ulterior pe piaţa acelui produs.
Cumpărătorul poate renegocia contractul, obţinând de la vânzător condiţii mai avantajoase decât cele care au
fost prevăzute iniţial în contract. Dacă aceste condiţii sunt acceptate atunci contractul va trebui modificat,
executându-se astfel în termenii conveniţi. Dacă noile condiţii nu sunt acceptate, atunci contractul se
reziliază.
4) includerea în contract a unei clauze de indexare
Clauza de indexare prevede legarea preţului înscris în contract de un evoluţia unui anumit etalon, în
vederea contracarării efectului variaţiei preţului. Ca etalon sunt folosiţi mai ales indici bursieri, dar şi preţuri
ale unui produs de referinţă. Dacă valoarea etalonului se modifică peste o anumită limită, atunci se
recalculează, în mod automat, şi preţul din contract.
Formula de corectare a preţului este următoarea:
unde :
Unde:
P1 = preţul recalculat după aplicarea clauzei
P0 = preţul stipulat iniţial în contract
IE = indicele evoluţiei etalonului
E1 = noul nivel al etalonului
E0 = nivelul iniţial al etalonului
Unitatea 3. Sistemul informaţional al nivelului şi evoluţiei preţurilor
3.1. Sistemul informaţional modern al preţurilor

Previzionarea şi urmărirea preţurilor impun existenţa unui sistem informaţional complet, care să
furnizeze datele necesare cu privire la evoluţia preţurilor în cadrul unor intervale de timp.
Sistemul informaţional al preţurilor şi tarifelor reprezintă un ansamblu de date, de indicatori cu
ajutorul cărora se prevede şi se urmăreşte evoluţia preţurilor individuale şi medii, în cadrul unor intervale de
timp reprezentative.
Concepţia care stă la baza actualului sistem informaţional al preţurilor este vizează realizarea unui
instrument complex, sensibil şi eficient care să permită urmărirea nivelului general al preţurilor.
Prin sistemul informaţional al preţurilor se urmăreşte asigurarea următoarelor cerinţe principale:
- cunoaşterea nivelului, structurii preţurilor şi tarifelor precum şi a influenţelor provenite din
modificarea lor
- analiza nivelului şi dinamicii preţurilor medii la principalele grupe de produse
- obţinerea şi asigurarea, la nivelul fiecărei verigi organizatorice, a unui volum de informaţii privind
nivelul, structura şi evoluţia preţurilor necesare pentru adoptarea deciziilor corespunzătoare
- realizarea unei serii de date privind dinamica şi structura preţurilor în vederea elaborării
previziunilor de preţuri
- corelarea datelor şi indicatorilor privind structura şi evoluţia preţurilor cu datele şi indicatorii
existenţi referitori la cost, profit, TVA, cuprinse în preţuri
- asigurarea unor evidenţe unitare care să permită prelucrarea automată a datelor
82
La baza sistemului informaţional al preţurilor stă evidenţa statistică şi metodele sale de caracterizare
a dinamicii preţurilor.
Elementele cele mai importante ale sistemului informaţional al preţurilor sunt:
 indicii de preţuri sau tarife
 preţurile sau tarifele medii
 preţurile sau tarifele curente sau comparabile
 influenţele rezultate din modificările preţurilor
Indicatorii cu cea mai mare eficienţă şi cu un rol recunoscut în cercetarea evoluţiei preţurilor sunt
indicii de preţ. În statistica economică indicii preţurilor, împreună cu indicii volumului fizic şi ai volumului
valoric ai producţiei alcătuiesc un sistem de indici care permit analiza dinamicii producţiei şi circulaţiei
mărfurilor în funcţie de modificarea preţurilor.
Dinamica preţurilor este urmărită şi cu ajutorul preţurilor medii. Spre deosebire de indici, preţurile
medii exprimă o evoluţie dată atât de modificarea unor preţuri nominale, cât şi de modificările în structura
sortimentală a producţiei sau desfacerii mărfurilor. Urmărirea preţurilor medii asigură elementele necesare
pentru fundamentarea şi elaborarea indicatorilor economici şi financiari din bugetele agenţilor economici şi
din bugetele publice, pentru analiza şi corelarea veniturilor populaţiei cu nivelul preţurilor, precum şi pentru
analiza modului în care sunt valorificate materiile prime superioare, în care se asigură introducerea
progresului tehnic, reducerea costurilor etc.
Pentru asigurarea comparabilităţii în timp a indicatorilor privind producţia este necesară exprimarea
lor atât în preţuri curente cât şi în preţuri constante, respectiv comparabile.
3.2. Calculul indicatorilor sistemului informaţional al preţurilor

Indicii măsoară variaţia în timp, în spaţiu şi calitativă a fenomenelor economice şi sociale şi se obţin
prin raportarea a două nivele absolute ale aceluiaşi fenomen în două unităţi diferite de timp sau de spaţiu.
Apariţia a numeroase categorii de indici a determinat necesitatea clasificării lor, principalele criterii
utilizate fiind:
- după sfera de cuprindere : indici individuali (măsoară variaţia relativă a unor fenomene simple,
singulare, în timp şi spaţiu) şi indici de grup (măsoară variaţia medie relativă a unor fenomene colective în
raport cu o anumită bază de comparaţie)
- după natura caracteristicii studiate: indicii dinamicii (exprimă variaţia în timp a fenomenului),
indicii teritoriali (măsoară variaţia în spaţiu) şi indici calitativi (măsoară raportul dintre grupe calitative ale
aceleiaşi colectivităţi)
- după modul de alegere a bazei de calcul : indici cu bază fixă (raportarea diferitelor niveluri ale
indicatorului la nivelul de bază ales) şi indici cu bază mobilă (se obţin prin raportarea fiecărui nivel al
indicatorului studiat la nivelul precedent)
Pe baza indicilor se analizează atât evoluţia relativă cât şi modificarea în mărimi absolute a
indicatorilor studiaţi
Indicii individuali ai preţurilor

Se calculează ca un raport între preţul perioadei curente şi preţul perioadei de bază, pentru fiecare
produs luat în calcul, pe baza relaţiei:
p1 - preţul perioadei curente

p0 - preţul perioadei de bază
Aceşti indici se pot exprima în coeficienţi, când arată de câte ori creşte preţul sau procentual.
Evoluţia preţurilor în mărimi absolute se determină ca diferenţă între preţul perioadei curente (p1) şi
preţul perioadei de bază (p0):
83
Indicii de grup ai preţurilor

La construirea indicilor de grup pot fi utilizate diferite sisteme de ponderare, şi anume:
a) sistemul de ponderare propuse de profesorul german, statistician, Ernst Laspeyres, la care
ponderile folosite sunt cele din perioada de bază. Indicele Laspeyres utilizează ca ponderi ale preţurilor
cantităţile de produse vândute sau consumate în perioada de bază (q0), astfel:
Începând cu anul 1990 acest indice se utilizează în România pentru determinarea evoluţiei preţurilor
şi tarifelor de consum ale populaţiei.
Deşi nu ţine cont de ritmul actual al modificării rapide a structurii producţiei şi consumului,
menţinerea neschimbată a ponderilor face ca acest indice să poată reflecta real nivelul general al preţurilor,
creşterea acestora, pentru produse cu consumuri relativ constante, adică pentru acele produse cu cerere
inelastică, indispensabile. Pe baza acestui indice se poate realiza indexarea veniturilor populaţiei.
b) sistemul de ponderare propus de statisticianul și economistul german Hermann Paasche, la care
ponderile utilizate sunt cele din perioada curentă:
Utilizarea ponderilor din perioada curentă îi asigură o structură de consum la zi şi dă posibilitatea

calculării economiilor totale efective sau a plăţilor totale suplimentare pe care le realizează populaţia a
urmare a reducerii sau majorării preţurilor. Cu ajutorul indicilor de preţ tip Laspeyres şi Paasche se
procedează la transformarea dinamicii veniturilor nominale ale populaţiei în dinamica veniturilor reale ale
acesteia, adică a puterii de cumpărare, exprimată în indicele volumului fizic al consumului de bunuri şi
servicii.
Dacă se raportează indicele veniturilor nominale la indicele de preţ Laspeyres se obţine indicele
veniturilor reale de tip Paasche:
unde:
- I VR1/ 0 I - indicele veniturilor reale în perioada curentă faţă de perioada de bază
- I VN1/ 0 I -indicele veniturilor nominale în perioada curentă faţă de perioada de bază.

VN semnifică veniturile nominale, care se cheltuiesc integral pentru bunuri şi servicii, exprimând
cumpărăturile Q1 ( Q0) la preţurile p1 (p0)
- Q1p1/Q0p1 – indicele volumului fizic de bunuri şi servicii , notat IQP, fiind de tip Paasche (cu ponderi din
perioada curentă)
84
- IpL – indicele de preţ Laspeyres
Interpretarea acestei relaţii este următoarea : dacă preţurile cantităţilor bunurilor şi serviciilor consumate în
perioada bază cresc mai repede în perioada curentă decât cresc veniturile nominale, în acelaşi interval de
timp, puterea de cumpărare scade, şi invers.
c) sistemul de ponderare propus de profesorul irlandez Francis Edgeworth, care se bazează pe
cumularea cantităţilor din perioada curentă cu cele din perioada de bază, astfel:
d) indicele ideal al preţurilor propus de profesorul englez Sir Ronald Aylmer Fisher, care este un
indice de grup calculat ca o medie geometrică a indicilor Laspeyres şi Paasche, astfel:
Acest indice este cel mai elastic instrument de comparaţie, deoarece media geometrică prezintă mai
multă stabilitate reflectând fidel evoluţia reală a fenomenului economic pe intervale mai mari. În tara noastră
acest indice are o aplicabilitate restrânsă.
Indicii cu bază fixă
în general :
Indicii cu bază mobilă
în general:
3.3. Principalele componente ale sistemului informaţional al preţurilor
Sistemul informaţional al preţurilor cuprinde 2 subsisteme principale:

a) subsistemul informaţional al preţurilor cu ridicata ale produselor industriale
b) subsistemul informaţional al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor serviciilor destinate
populaţiei
A) Subsistemul informaţional al preţurilor cu ridicata ale produselor industriale

În cadrul acestui subsistem se calculează şi se urmăresc următorii indicatori:
- indicii preţurilor cu ridicata, care caracterizează în mod complex evoluţia în timp a acestei
categorii de preţuri, pe verigi organizatorice şi pe destinaţii ale produselor
85
- volumul valoric al modificărilor de preţuri, care se calculează pe aceleaşi structuri ca şi indicii
de preţ; el măsoară modificarea mărimii veniturilor obţinute din vânzarea producţiei.
- preţurile medii ale principalelor grupe de produse. La produsele care se fabrică într-o structură
sortimentală, formând grupe de produse care au o importanţă economică şi socială deosebită, pe lângă
preţurile nominale, ca preţuri unitare ale fiecărui sortiment în parte , se stabilesc şi se urmăresc preţurile
medii pentru fiecare grupă.
B) Subsistemul informaţional al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor serviciilor destinate populaţiei

Acest subsistem cuprinde un ansamblu de indici prin care se urmăreşte caracterizarea complexă a
evoluţiei preţurilor şi tarifelor de consum, pentru total populaţie şi pentru diferite categorii de populaţie.
Indicii preţurilor cu amănuntul şi ai tarifelor pentru serviciile prestate populaţiei îndeplinesc
următoarele funcţii complexe:
- reflectă în mod sintetic evoluţia preţurilor de consum şi a tarifelor plătite de populaţie
- constituie un element esenţial în determinarea veniturilor reale ale populaţiei
- fac obiectul comparaţiilor cu alte ţări în vederea lărgirii sistemului informaţional al preţurilor
Indicii preţurilor cu amănuntul şi ai tarifelor pentru serviciile prestate populaţiei cuprind:
- indicele general al preţurilor cu amănuntul şi al tarifelor, care se calculează pentru toate
bunurile de consum şi serviciile destinate populaţiei
- indicii preţurilor calculaţi pe categorii ale populaţiei (salariaţi, pensionari, ţărani)
- indicii preţurilor calculaţi pe ramuri ale economiei
- indicii preţurilor în profil teritorial (pe judeţe)
În încercarea de a găsi calea cea mai corectă de evaluare a variaţiei relative a preţurilor şi tarifelor
consumului populaţiei s-a recurs o perioadă de timp la determinarea indicelui cheltuielilor globale pentru
consum ale populaţiei. Analiza profundă a acestui indicator a relevat însă că alături de variaţia preţului apar
şi alţi factori ce determină nemijlocit modificarea indicelui cheltuielilor globale. Astfel, pe lângă variaţia
preţurilor, acest indice va reflecta simultan şi unele modificări cu notă cantitativă, cum sunt: creşterea
numerică a populaţiei, creşterea cantitativă a consumului, modificarea consumului mediu, modificarea
structurală a consumului. În acelaşi timp, indicele cheltuielilor globale, în contextul unui consum total
neschimbat, nu poate scoate în evidenţă unele aspecte deosebit de importante, cum ar fi modificarea
structurală a consumului, atât din perspectiva diferitelor categorii de bunuri şi servicii, cât şi aceea a
diferitelor categorii socio-profesionale.
O variantă larg recunoscută şi aplicată pentru urmărirea concretă a variaţiei preţurilor bunurilor şi
tarifelor serviciilor destinate consumului populaţiei o reprezintă calcularea indicelui preţurilor şi tarifelor
consumului populaţiei. Imposibilitatea observării directe a totalităţii bunurilor şi serviciilor consumate de
populaţie a determinat opţiunea pentru folosirea tehnicii sondajului, ceea ce presupune selectarea unui
eşantion reprezentativ de bunuri şi servicii. Eşantionul delimitat pentru calculul indicelui se constituie ca o
listă a bunurilor şi serviciilor ce ocupă în consumul normal al indivizilor o pondere importantă şi care se
remarcă printr-o cvasi-constanţă de-a lungul perioadei considerate. El este deseori numit “coşul consumului”
pentru calculul indicelui preţurilor şi tarifelor.
În practică se procedează la o structurare a coşului de bunuri pe trei mari grupe:
• grupa 1 – bunuri alimentare
• grupa 2 – bunuri industriale
• grupa 3 – servicii
Dimensionarea coşului se poate face prin mai multe metode:
- metoda observaţiilor directe, care presupune ca într-o perioadă dată să se efectueze observaţii
directe privind natura şi cantitatea bunurilor şi serviciilor efectiv cumpărate. Este o metodă empirică, greoaie,
ce implică un volum mare de muncă şi costuri mari.
- metoda normativă , care porneşte de la definirea de către un grup de experţi sau reprezentanţi ai
diferitelor categorii sociale a unui consum considerat minim sau decent.
- metoda “extrapolărilor obiective” care îmbină elementele pozitive ale metodelor anterioare.
Fundamentarea selecţiei elementelor din coş se face pe baza observaţiei empirice extinse. Elementele
cantitative cu caracter constant se extrapolează în etapele următoare, în care observaţiile empirice restrânse
verifică menţinerea nemodificată a elementelor extrapolate sau apariţia unor eventuale variaţii ce vor fi luate
ca bază ale unor corecţii şi actualizări.
În acelaşi timp se au în vedere liste mai detaliate ale bunurilor din coş, iar calculele se efectuează la
nivelul bugetelor de familie pentru mai multe categorii sociale reprezentative.
86
În determinarea indicelui preţurilor şi tarifelor consumului populaţiei se utilizează ca punct de
raportare familia.
Elementele consumului familial cuprinse în calculul indicelui preţurilor şi tarifelor sunt: consumul
curent (bunuri alimentare, bunuri nealimentare, servicii), mici reparaţii ale locuinţelor. Elementele
consumului familial care nu sunt cuprinse în calculul indicelui preţurilor şi tarifelor sunt: cheltuieli cu
sănătatea, asigurări, supravegherea copiilor la domiciliu, consultanţă notarială şi financiară, jocuri de noroc,
servicii veterinare, servicii funerare.
87
Aplicaţii
1. Preţul cu ridicata negociat al unui produs destinat consumului populatiei este de 2.000 lei/buc.
Acesta se vinde unui comerciant en gros, care îşi formează preţul în vederea negocierii incluzând un adaos
comercial în proporţie de 10% la preţul de aprovizionare. Detailistul acceptă acest nivel de preţ şi afişează
preţul cu amănuntul stabilit pe seama unei marje de adaos de 12% la preţul de aprovizionare.
Se cere să se calculeze :
a) preţurile la care se negociază tranzacţiile între agenţii economici ;
b) preţurile înscrise pe facturi, incluzând TVA ;
c) nivelul preţului plătit de consumatorul final ;
d) TVA încasat la bugetul statului de la fiecare plătitor ;
e) TVA cuprins în preţul cu amănuntul.
Rezolvare
1. Preţul cu ridicata al producătorului :
PR fără TVA = Cu+Pu=2.000 lei
PR cu TVA= PR fără TVA +TVAc= 2.000+19%x2000=2.380 lei.
TVAc =380
2. Preţul en gros :
PG fără TVA = PR fără TVA +ADG=2.000 +10% x 2000=2.200 lei
PG cu TVA= PR fără TVA + ADG +TVAc= PG fără TVA +TVAc =2.200+19%x2.200=2.618 lei.
TVAc =418
3. Preţul cu amănuntul :
PA fără TVA = PR fără TVA +ADA=2.200 +12% x 2.200=2.464 lei
PA cu TVA= PR fără TVA + ADA +TVAc= PA fără TVA +TVAc =2.464+19%x2.464=2.932,16 lei.
TVAc =468,16
4. TVA încasat la buget :

Total TVA încasat la buget= TVA plătitor I + TVA plătitor II + TVA plătitor III
TVA platitor I = TVAc sau datorat= 380 lei
TVA platitor II = TVA datorat =(PV cu TVA - PC cu TVA )x cota de TVA/(100 + cota de TVA)=(2.618-2.380)
x19/119=238 x 0,1597= 38 lei
TVA platitor III = TVA datorat = (PV cu TVA - PC cu TVA )x cota de TVA/(100 + cota de TVA)=(2.932,16-2.618) x
19/119=314,16 x 0,1597= 50,16 lei.
Total TVA încasat la buget= 380+38+50,16= 468,16 lei
2. Un importator din România întocmeşte declaraţia vamală din care rezultă că valoarea în vamă a
produsului importat este de 0,5$/buc.
Regimul fiscal la frontieră cuprinde:
a) Taxa vamală (TV)= 20%;
b) Accize = 185%;
c) TVA= 19%;
d) Marja importatorului (Mi)10% la valoarea în vamă;
e) Cursul valutar (Cs) 1 $=1.000 lei.
Importatorul vinde cantitatea importată la doi angrosişti. Unul dintre ei (A) a declarat adaosul
comercial de 15% la preţul de aprovizionare, iar celălalt (B) a declarat adaosul comercial de 7% la acelaşi
preţ.
Engrosistul A are magazin propriu de desfacere iar preţul afişat se stabileşte cu o marjă de adaos de
3% la preţul de gros.
Engrosistul B vinde produsul la un detailist (C) care pentru a-şi vinde marfa va stabili un preţ cu o
marjă de adaos astfel ca nivelul preţului cu amănuntul să fie acelaşi cu cel al engrosistului A, prin magazinul
său propriu.
Rezolvare
I. Importatorul
88
Preţul de import : valoarea în vamă = 500 lei
TV = 100 lei
Accize = 600x185/100=1.110 lei
Preţul de import (Pi)fără TVA = 500+100+1.110= 1.710 lei
Mi =10% x 500= 50 lei
Preţul importatorului (PI) fără TVA = 1.710 + 50 = 1.760 lei
Preţul importatorului cu TVA = 1.760 + 19%x1.760= 2.094,4 lei
II. Engrosistul A
Preţul de gros
PG fără TVA = PR fără TVA +ADG=1.760 +15% x 1.760=2.024 lei
PG cu TVA= PR fără TVA + ADG +TVAc= PG fără TVA +TVAc =2.024+19%x2.024=2.408,56 lei.
Preţul de detaliu
PA fără TVA = PR fără TVA +ADA=2.024 +3% x 2.024=2.084,72 lei
PA cu TVA= PR fără TVA + ADA +TVAc= PA fără TVA +TVAc =2.084,72 + 19% x 2.084,72 =2.480,82 lei.
III. Engrosistul B
Preţul de gros
PG fără TVA = PR fără TVA +ADG=1.760 +7% x 1.760=1.883,2 lei
PG cu TVA= PR fără TVA + ADG +TVAc= PG fără TVA +TVAc =1.883,2 + 19% x 1.883,2 =2.222,17 lei.
IV. Detailistul C
Marja detailistului C (ADAC) = PA fără TVA al lui A - PG fără TVA al lui B= 2.084,72-1.883,20=201,52 lei
Preţul de detaliu
PA fără TVA = PR fără TVA +ADA=1.883,2 +201,52=2.084,72 lei
PA cu TVA= PR fără TVA + ADA +TVAc= PA fără TVA +TVAc =2.084,72 + 19% x 2.084,72 =2.480,82 lei.
Tema 1
Preţul cu ridicata negociat al unui produs destinat consumului populatiei este de 4.000 lei/buc.
Acesta se vinde unui comerciant en gros, care îşi formează preţul în vederea negocierii incluzând un adaos
comercial în proporţie de 20% la preţul de aprovizionare. Detailistul acceptă acest nivel de preţ şi afişează
preţul cu amănuntul stabilit pe seama unei marje de adaos de 24% la preţul de aprovizionare.
Se cere să se calculeze :
a) preţurile la care se negociază tranzacţiile între agenţii economici ;
b) preţurile înscrise pe facturi, incluzând TVA ;
c) nivelul preţului plătit de consumatorul final ;
d) TVA încasat la bugetul statului de la fiecare plătitor ;
e) TVA cuprins în preţul cu amănuntul.
Tema 2
Un importator din România întocmeşte declaraţia vamală din care rezultă că valoarea în vamă a
produsului importat este de 1,0€/buc.
Regimul fiscal la frontieră cuprinde:
f) Taxa vamală (TV)= 20%;
g) Accize = 175%;
h) TVA= 19%;
i) Marja importatorului (Mi)10% la valoarea în vamă;
j) Cursul valutar (Cs) 1 € = 4.3 lei.
89
Importatorul vinde cantitatea importată la doi angrosişti. Unul dintre ei (A) a declarat adaosul
comercial de 20% la preţul de aprovizionare, iar celălalt (B) a declarat adaosul comercial de 14% la acelaşi
preţ.
Engrosistul A are magazin propriu de desfacere iar preţul afişat se stabileşte cu o marjă de adaos de
7% la preţul de gros.
Engrosistul B vinde produsul la un detailist (C) care pentru a-şi vinde marfa va stabili un preţ cu o
marjă de adaos astfel ca nivelul preţului cu amănuntul să fie acelaşi cu cel al engrosistului A, prin magazinul
său propriu.
Tema 3
Să se stabilească preţul de vânzare pe piaţa internă al unui bun de consum din import, importat de
agentul economic A şi revândut detailistului B, pentru desfacerea către populaţie.
In documentele vamale sunt înregistrate următoarele date privind preţul şi alte cheltuieli pe parcurs
extern, condiţiile de livrare fiind în clauza CIF :
- preţul extern/buc =50$
- cheltuieli de transport facturate = 1$/buc
- cheltuieli de asigurare =0,75$/buc
- cheltuieli de încărcare-descărcare = 0,25$/buc
- comisionul vamal =1% la PECIF
-TV =20% la valoarea în vamă
-produsul nu figurează pe lista accizelor.
În vederea revânzării către detailist, importatorul aplică o marjă procentuală la valoarea în vamă de
10%. Cursul de schim valutar=3,3lei /1$.
Detailistul stabilieşte un preţ cu amănuntul de 998 lei. Se cere :
a) preţurile de vânzare ale celor doi agenţi economici ;
b) total TVA încasat la bugetul statului şi pe etape ale plăţii :
- în vamă
- la revânzare către detailist
- la desfacere către populaţie
c) adaosul comercial al al detailistului ;i propor’ia acestuia la preţul importatorului.
Dacă cheltuielile de circulaţie reprezintă 70% din adaosul comercial, cât este profitul şi care este
rata rentabilităţii în raport cu cheltuielile totale.
Tema 4
Un produs parcurge toate verigile de la producţie până la desfacerea cu amănuntul. Care este preţul
cu amănuntul dacă preţul de vînzare al producătorului este 8.000 u.m (preţ de factură), adaosul de gros
(ADG) este de 20% iar cel cu amănuntul (ADA) este de 30%? Care este TVA în preţul cu amănuntul ?
Tema 5
Preţul de ofertă al unui produs destinat exportului este format din :
a) Cost antecalculat 2.000 lei /buc
b) Profit 10% la costul total
c) Cheltuieli speciale de export 500 lei /buc
Din totalul costului mediu 30% reprezintă cheltuielile cu furniturile pentru care întreprinderea a
achitat facturi la preţuri inclusiv TVA.
Să se calculeze:
a) preţul intern
b) preţul complet de export
c) mărimea TVA aferentă fiecărui produs la care întreprinderea are dreptul la rambursare de către
organul fiscal.
90
Bibliografie selectivă
1. Banc, P., -Preţuri şi tarife, Seria Didactică, Alba Iulia, 2003;
2. Beju, V., -Preţuri, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
3. Bernini, G. - The Rules on Competition, Thirty Years of
Community Law, Luxemburg 1983;
4. Burja, V., -Economie Politică. Structuri fundamentale, Editura Risoprint, Cluj
Napoca, 2003;
5. Drăgan G., ș.a. - Economia Uniunii Europene, Editura Luceafarul,
Bucureşti, 2002;
6. Drăgan G., Atanasiu I., - Romanian Special Development Zones and
EU State Aid Policy, seria Pre-Accession Impact Studies, Institutul European
din Romania, 2002;
7. Frois, G. A., -Economie politică, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998;
8. Hada, T., -Preţuri şi tarife, Seria Didactică, Alba Iulia, 2002;
9. Hirshleifer, J., Price Theory and Applications: Decisions, Markets, and Information
, Cambridge University Press; 7 edition, (September 12, 2005);
10. Landsburg, S. E.,: Price theory and applications, Editura South Western College
Publishing, 2002;
11. McDonald F., Dearden S. - European Economic Integration,
PERSON Education, Third Edition, 1999;
12. Marin, D., Preţuri şi concurenţă, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
13. Moşteanu, T., ş.a Preţuri şi concurenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2000;
14. Moşteanu, T., ş.a Preţuri şi tarife, Culegere de lucrări aplicative şi studii de caz,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994;
15. Pelkmans J. - European Integration. Methods and Economic Analysis,
Netherlands Open University, Pearson Education, Second edition, 2001;
16. Pascal I., Deaconu Ș., Vrabie N.,F., , Supervizori: Ciobanu Dordea A.,
Tănăsescu E., S. - Politica în domeniul concurenţei, Campanie de
informare a funcţionarilor publici privind acquisului comunitar, CRJ, 2002;
17. *** - Annual Report on Competition Policy European Commission,
, 2002;
18. *** - Tableau de bord des aides d’ etat European Commission.
Mise a jour de l automne 2002. Edition speciale relative aux pays candidats,
Bruxelles, COM(2002) 638 final;
19. *** - Legea concurenţei nr. 21/1996 (MO Nr. 88/ 30.04.1996) cu modificările și
completările ulterioare;
20. *** - Regulament privind ajutorul de stat regional şi ajutorul pentru
întreprinderile mici şi mijlocii(MO nr.470/2 iulie 2002) cu modificările și completările
ulterioare.
91

Concurenta Si Preturi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Concurenta Si Preturi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ”1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

Lector univ.drd. DOBRA IULIAN BOGDAN

Anul III de studiu

Prezentul curs se adresează studenţilor specializării Administrarea Afacerilor, forma de

2. Contactul cu titularul disciplinei

3. Prezentarea generală a cursului

3.1. Obiectul disciplinei

 formarea abilităților pentru calculul indicatorilor sistemului informaţional al

3.3. Competenţe specifice disciplinei:

26) Enumeraţi formele de preţuri practicate în cadrul schimburilor economice internaţionale.

5. Tema proiectului de semestru

MODULUL 1. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎN UNIUNEA

Obiectivele modulului/cunoştinţe dobândite:

1. Cunoaşterea faptului că politica europeană în domeniul concurenţei (PDC)

- modulul I, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a noţiunilor de

Unitatea 1. Principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei

Atragem atenţia asupra faptului că reglementările comunitare din domeniul

1.1. Momente cheie în evoluţia politicii în domeniul concurenţei

1.2. Reglementări ale politicii în domeniul concurenţei

1.2.1. Bazele juridice ale politicii în domeniul concurenţei

1.2.2. Principalii actori implicaţi în politica în domeniul concurenţei

Unitatea 2. Politica în domeniul cartelurilor şi a altor practici restrictive

Unitatea 3. Politica anti-monopol. Interdicţia abuzului de poziţie dominantă şi controlul

3.1. Interzicerea abuzului de poziţie dominantă

3.2. Controlul concentrărilor

Regulamentul 4064/8917 privind controlul operaţiunilor de concentrare

 cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de toate întreprinderile vizate

Unitatea 4. Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa

4.1. Ajutoarele de stat

4.2. Întreprinderile publice şi liberalizarea pieţei

Unitatea 5. Reforma politicii în domeniul concurenţei

Reforma Regulamentului privind concentrările

Perspectiva unei ordini globale în domeniul concurenţei

 aplicarea unor principii de bază: transparenţă, nediscriminare,

MODUL 2. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI ÎN ROMANIA

1. Cunoaşterea politicii concurenţei în România;

- modulul II, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

Unitatea 1. Bazele politicii concurenţei în România

Unitatea 2. Situaţia prezentă

2.1. Evoluţii în domeniul antitrust

 Regulamentul privind acordarea exceptării pe categorii de înţelegeri,

Amendarea Regulamentului privind autorizarea concentrărilor economice

S-a pornit de la prezumţia că sub un anumit nivel al cotei de piaţă, efectele

2.2. Evoluţii în domeniul ajutorului de stat

Tabelul nr. 2 Regulamente adoptate de către Consiliul Concurenţei

- Cadrul Comunitar privind ajutorul de stat

Regulamentele vizează în mod deosebit acele direcţii de ajutor de stat – ajutor

Tabel nr. 3 Condiţii generale de autorizare a ajutoarelor de stat individuale

Ajutor de stat pentru

Sursa: Proiectul Phare RO 0006.18.02, Seria Micromonografii –Politici Europene

Caracteristicile ajutoarelor de stat pot fi sintetizate astfel:

- notificarea alocărilor individuale;

Un principiu specific al acestui Regulament este principiul ”prima şi ultima

Unitatea 3. Politica concurenţei în perspectiva post-aderării României la Uniunea Europeană

Anul 2002 a reprezentat un an de cotitură în procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană,

MODUL 3. CONCURENŢA ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN FORMAREA

Obiectivele modulului/cunoştinţe dobândite:

1. Cunoaşterea specificului delimitărilor conceptuale privind concurenţa;

- modulul III, are drept scop dezvoltarea capacitatii de cunoaştere şi înţelegere a

Unitatea 1. Delimitări conceptuale privind concurenţa

Unitatea 2. Practicile anticoncurenţiale

2.1. Înţelegeri, decizii şi practici concertate

2) Înţelegeri care conduc la restrângerea libertăţii de acţiune a concurenţilor