Calitatea marfurilor si serviciilor

Clasa a IX-a
FISA DE RECAPITULARE

Materialele de ambalaj si metodele de ambalare

Structura materialelor pentru ambalaje in cadrul Uniunii Europene este

urmatoarea: celulozice (hartie-carton) 45%, sticla 30%, materiale plastice 13%,
metalice 12% /62/.
Consumul acestor materiale inregistreaza o crestere anuala intr-un ritm de
2%. Cresteri considerabile au aparut la materialele plastice, in special ambalajele din
polipropilena, poliester, policlorura de vinil. Iar ambalajele din policarbonati tind sa ia
locul, in unele domenii, sticlei. Din cadrul ambalajelor metalice, doar aluminiu
cunoaste cresteri mai substantiale. Iar dintre ambalajele celulozice, ritmuri mai inalte
inregistreaza numai cartonul ondulat.
Aparitia noilor materiale de ambalat a fost determinata de constatarea ca un
singur material nu poate raspunde la toate cerintele unui produs sau altul, precum si
la cele impuse de consumatori si de mediu. Astfel au aparut materiale complexe prin
acoperirea hartiei, cartonului sau materialelor plastice, cu doua sau trei straturi din
alte materiale. Astfel au aparut materialele laminate, caserate, unele cu efecte de
„bariera“ fata de vapori de apa, gaze, substante volatile, radiatii ultraviolete,
microorganisme etc.
Clasificarea ambalajelor se face dupa mai multe criterii, si anume, dupa:
 natura materialului din care sunt constituite sunt ambalaje din hartie-carton,
sticla, metal, materiale plastice, lemn, textil, materiale complexe;
 sistemul de confectionare sunt ambalaje fixe, ambalaje demontabile,
ambalaj pliabil;
 tipul ambalajului: lazi, cutii, flacoane, pungi etc.;
 domeniul de utilizare ambalaj de transport, de prezentare, desfacere;
 natura produsului ambalat: pentru produse alimentare, industriale, produse
periculoase;
 gradul de rigiditate: ambalaje rigide, semirigide, suple;
 modul de circulatie: ambalaj refolosibil, nerefolosibil.

1. Caracteristicile de calitate ale materialelor de ambalat

Principalele materiale care se folosesc la ambalaje sunt: materiale celulozice (hartie,
carton, lemn), sticla, materialele plastice, materiale metalice, materiale complexe,
materialele textile.
1.1. Ambalaje din materiale celulozice.
Hartia si cartonul se afla pe primul loc in ierarhia materialelor de ambalaj. In tarile
europene consumul este de 40kg/locuitor/an, iar in SUA 130 kg/locuitor/an /63/.
Sunt trei categorii de materiale de baza: hartia pentru ambalaj, cartonul plat si
cartonul ondulat.
Aceste materiale se pot asocia intre ele sau cu alte materiale (plastice, metale)
pentru obtinerea materialelor complexe.
Principalele tipuri de hartie pentru ambalaje sunt prezentate in tabelul nr. 1.
Tabelul 1. 
Tipuri de hartie pentru ambalaj
Materia de baza Sursa Proprietati si utilizari
Hartie Kraft miez din lemn de Hartie de mare tonaj inalbita natural sau
esenta moale colorata.

Se utilizeaza pentru pungi, saci, captuseli,

pentru carton ondulat.
Hartie sulfit amestec din lemn Hartie curata, stralucitoare, excelenta pentru
de esenta moale si tiparire.
lemn de esenta Se foloseste pentru obtinerea pungilor mari,
tare plicurilor, hartiilor cerate, etichete si folii
laminate.
Hartie miez macinat dur Rezistenta la grasimi.
impermeabila la Se foloseste la ambalarea alimentelor de
grasime bucatarie sau a altora de origine lipidica.
Hartie sticloasa similar cu hartia Rezistenta la uleiuri si grasimi.
impermeabila dar Se utilizeaza ca o bariera impotriva
suprapresata mirosurilor; este folosita pentru pungi, hartii
si alimente de origine animala.
Pergament vegetal hartia se trateaza Netoxic, rezistent la umezeala ridicata,
cu acid sulfuric precum si la uleiuri si grasimi ale alimentelor
concentrat grase.
Hartie tesuta hartie de categorie Hartie de categorie usoara si moale.
(impletita) usoara din multe
tipuri de miez
Tipurile de cartoane folosite la ambalaje sunt: duplex (din 2 straturi diferite),
triplex (din 3 straturi diferite), ondulat (din 1-3 straturi netede si
1-3 straturi ondulate din hartie).
Cartonul ondulat are o structura celulara care ii da o mare rezistenta la
ambalarea produselor care necesita protectie impotriva socurilor si presiunii
exterioare.
Cartonul capata proprietati de „bariera“ prin acoperire cu diferite materiale
(parafina, sticla, materiale plastice).
Hartia de ambalaj ECO-ECO satisface exigentele consumatorilor, prezentand
o totala compatibilitate cu produsul ce se ambaleaza si in acelasi timp este
biodegradabila. Se obtine din plante cu cresterea anuala, inlocuind astfel lemnul.
Hartie obtinuta din alge de mare (Italia 1992), are proprietati imbunatatite fata
de hartia normala, si anume: rezistenta mai buna la rupere si o rigiditate crescuta. Se
poate recicla, fara probleme de tratare care ar putea vicia mediul. Costul este mai
scazut fata de cea normala, iar in ciclul de fabricatie nu se foloseste clorul.

1.2. Ambalaj din materiale metalice

Ambalarea produselor alimentare perisabile se face, de regula, cu ajutorul cutiilor
metalice, realizate din otel, aluminiu si materiale combinate (materiale plastice,
carton si metal)
Criteriile de alegere a materialului metalic sunt:
  natura produsului de ambalaj (valoarea pH-ului, durata de valabilitate in luni la
temperaturi specifice de pastrat);
 raportul greutate/volum al produsului;
 capacitatea, dimensiunile si sistemul de inchidere a cutii;
 natura lacului utilizat pentru suprafata interioara si daca acesta este compatibil
cu produsul alimentar;
 posibilitatile de imprimare si de efectuare a unor tratamente speciale.
Recipientele metalice, se fac din tabla de otel acoperita pe ambele parti cu un
strat subtire de staniu. (Otelul si staniu nu sunt toxice). Se mai fac si din aluminiu sau
din tabla fara staniu cu un strat de crom, fosfat de crom.

Cerintele de calitate a ambalajului metalic sunt:

 mentinerea calitatii produselor ambalate;
 prevenirea contaminarii microbiologice si chimice a produselor (in cazul celor
alimentare);
 modalitatile de deschidere sa nu prezinte riscuri si sa fie accesibile cu mijloace
adecvate;
 economicitate si siguranta in distributie.
 sa fie reciclabil si degradabil (tabla cositorita)
 prevenirea reactiilor chimice intre metal si produs care pot declansa
coroziunea sau formarea de hidrogen in interiorul cutii.
Materialele metalice participa la alcatuirea ambalajelor complexe, formate din
carton/folii de aluminiu/materiale plastice, folosite la ambalarea produselor granulate
sau sub forma de pulberi (lapte praf, cacao, cafea instant, sucuri, concentrate etc.)
Aceste ambalaje au dezavantajele: nu prezinta rezistenta la umiditate si nu pot fi
incalzite.
Aluminiul si aliajele sale
Acestea se utilizeaza foarte mult in ultima perioada de timp in domeniul ambalajelor,
pentru ca au multe avantaje, desi sunt mult mai scumpe /63/.
Foliile de aluminiu prezinta unele avantaje:
 au proprietatile de „bariera“ foarte bune;
 nu sunt toxice si pot veni in contact cu produsele alimentare;
 se utilizeaza in combinatii cu materiale flexibile pentru ambalaje la care sunt
cerute proprietati bariera la miros si aroma;
 au posibilitati bune de tiparire.
Ambalaje complexe din folii de aluminiu cu alte materiale se obtin prin:
 laminare (caserare) prin care doua sau mai multe materiale (ex. hartie si folia
de aluminiu ) se fixeaza una peste alta cu un adeziv;
 extrudere este o metoda de combinare a doua sau mai multe materiale si folii
de aluminiu. De exemplu: hartie Kraft albita sau satinata/folii de
aluminiu/polietilena de joasa densitate.
Ambalajele din tabla de aluminiu sunt preferate, in functie de:
caracteristicile produsului (valoarea pH-ului, greutatea si volumul produsului,
densitate, durata de conservare, de aciditatea produselor alimentare, cele care
au pH-ul <3,5, folia de aluminiu se lacuieste;
metoda de ambalare (tipul masinii si caracteristicile acestuia).

1.3. Ambalajele din sticla

Sticla ocupa o pondere importanta in structura materialelor de ambalat din domeniul
alimentar, desi este concurata de materialele plastice si celulozice.
Avantajele ambalajelor din sticla sunt:
 are proprietati de „bariera“ foarte bune la gaze, vapori, lichide;
 nu intra in reactie chimica cu produsele alimentare ambalate, nu le modifica
caracteristicile organoleptice;
 este un material igienic, usor de spalat si se bucura de opinia favorabila a
clientilor;
 suporta sterilizarea, deci rezista la temperaturi de peste 100sC.
 transparenta specifica sticlei ii permite consumatorului un control vizual a
calitatii produsului;
 se poate colora usor, asigurand o protectie a produsului impotriva radiatiilor
ultraviolete;
 rezista la presiuni interne ridicate de aceea se foloseste la ambalarea
sampaniei;
 este reciclabil, nu polueaza mediul.
Dezavantajul ambalajelor din sticla sunt bine cunoscute, precum: rezistenta
relativ redusa la socurile mecanice si termice, greutatea relativ mare fata de alte
materiale, ceea ce ridica cheltuielile de transport.
Deoarece in compozitia sticlei intra si unele cantitati de plumb si cadmiu legislatia
noastra in vigoare indica valorile limita admisibile pentru a se armoniza cu cea din
UE /63/.
Ambalaje din materiale plastice

Desi au aparut mai tarziu decat cele clasice, productia si consumul lor au
cunoscut ritmuri foarte mari de dezvoltare.
Din materiale plastice se obtin urmatoarele tipuri de produse destinate
ambalajelor: filme flexibile, folii si materiale complexe.
Filmele flexibile se obtin din: polietilena (PE), polipropilena (PP), policlorura de
vinil (PVC), polietilena tereftalat (PET) poliamida (PA). Se folosesc sub forma de
straturi „bariera“ sau lianti in materialele complexe de ambalare.
Proprietatile principale ale filmelor flexibile folosite la ambalare sunt:
 impermeabilitatea sau permeabilitatea in conservarea continutului;
 stabilitate dimensionala - se folosesc PET si PP
 transparenta pentru produse care necesita vizualizarea;
 rezistenta la radiatii ultraviolete si infrarosii;
 sudabilitate si posibilitatea la lipire.

1.4. Materiale complexe de ambalare

Materialele complexe s-au realizat pentru a raspunde necesitatilor clientilor de
a avea produse ambalate, a caror calitate sa fie cat mai apropiata de cea dorita, care
sa-si pastreze caracteristicile de calitate o perioada cat mai lunga de timp.
Elemente ale structurii acestor materiale complexe au fost prezentate la
fiecare tip de material (celulozic, metalic, materiale plastice), de aceea in cele ce
urmeaza vor fi particularizate doar unele aspecte mai deosebite.
Caracteristicile de calitate esentiale ale unui material complex sunt:
impermeabilitatea la vapori de apa, gaze; transparenta si sudabilitatea; rezistenta
impotriva luminii; rezistent la temperaturi ridicate.
Materialele complexe sunt de mai multe tipuri in functie de:
  natura produsului: complexe usoare (plastic), semirigide (plastic/hartie, sau
aluminiu) rigide (plastic/carton);
 functia detinuta: suport (PP, Pebd, Pehd, PVC; PS) liant (etilen vinil acetat),
bariera (copolimer etilen alcool polivinil).
Materiale complexe permit: ambalarea in vid, ambalarea in gaz inert, ambalarea
produselor supracongelate
Dupa natura materialului suport sunt:
 complexe pe baza de aluminiu,
 complexe pe baza de hartie si carton;
 complexe pe baza de mase plastice.

Materialele complexe pe baza de aluminiu au un strat interior din polietilena de

joasa densitate si propilena, care este compatibil cu produsul de ambalat. Acoperirea
stratului exterior se face cu celofan, folii de poliester sau propilena.

Domenii de utilizare ale acestui material de ambalat sunt:

 produse sensibile la umiditate, pentru care se foloseste complexul de tipul
celofan /aluminiu/polietilena
 produse lichide si vascoase. Aceste materiale trebuie sa aiba o rezistenta
mecanica buna, in care scop se folosesc diferite combinatii intre materialele
plastice (polietilena, poliester, propilena si aluminiu) care este stratul de mijloc.
 produse etanse la gaz. Straturile din exterior si interior sunt din celofan
poliester si polipropilena.

Materialele complexe pe baza de hartie si carton trebuie sa corespunda unor

cerinte de calitate, precum:    permeabilitate redusa la gaze si vapori de apa;
Materialele complexe pe baza de pelicule celulozice trebuie sa aiba cerinte de
calitate: transparenta, impermeabilitate la grasimi si posibilitati de sudura la cald.
Materialele complexe pe baza de carton au proprietati esentiale precum:
impermeabilitatea fata de vaporii de apa, rezistenta la frecare, impermeabilitate fata
de grasimi, capacitate de termosudare.

Materiale complexe pe baza de mase plastice

Sunt cele care au in structura numai polimeri pe baza de poliester, polietilena,
poliamida etc.
Caracteristici de calitate ale acestor materiale sunt: termosudabilitatea,
„bariera“ fata de oxigen, permeabilitatea la vapori de apa. Aceasta din urma se poate
reduce prin asocierea cu filme de aluminiu.
Obtinerea materialelor complexe se poate face prin laminare (asamblarea a
doua filme prin lipire sau laminare intre doi cilindri) extrudere metalizare (condensare
pe suprafata filmului a vaporilor de aluminiu sau oxid de siliciu). Aceste filme au
proprietati de impermeabilitate la vapori de apa si gaze.
Fig. 2. Structura materialelor „bariera“
Materialele „bariera“ sunt, de regula, alcatuite din trei straturi: unul asigura
proprietatile mecanice (hartia), un strat intermediar asigura proprietatile de „bariera“
(aluminiu, materiale plastice) si un al treilea strat permite inchiderea ermetica a
ambalajului (de ex. polietilena) asa cum se vede in fig.13.2. Aluminiu poate fi inlocuit
cu un strat din material plastic, precum policlorura de viniliden.
Aparitia polimerilor de cristale lichide* (LCP) a facut sa imbunatateasca
proprietatile polietilen tereftalatului (PET) folosit pe scara larga la obtinerea buteliilor.
Adaugand LCP umai 10% in PET determina o crestere a proprietatilor mecanice de
2,7 ori si ii dubleaza proprietatile de „bariera“ fata de oxigen /52/.
Dezavantajul materialelor complexe si a celor tip „bariera“ consta in greutatile
pe care le intampina la reciclarea lor.
Acest dezavantaj a fost eliminat prin aparitia monomaterialelor. Acestea au
produsul „bariera“ impregrant in profunzimea suportului, fie numai pe o singura fata,
fie pe ambele fete. Un asemenea material este scotchban-ul care nu modifica
reciclabilitatea hartiei si cartonului si nici biodegradabilitatea.
Materialul poseda proprietati de inalta bariera fata de apa, grasimi si uleiuri.

Materiale plastice metalizate ocupa o pondere insemnata in domeniul foliilor

flexibile pentru ambalaje datorita proprietatilor de „bariera“ si a celor estetice.
Metalul utilizat este aluminiu care permite ca folia de plastic sau orice alt
material: hartie, carton, sa se depuna in grosimi infinitezimale, aproape
monoatomice, dar cu efect de „bariera“ fata de gaze, lumina, umiditate, arome.
Un inconvenient in constituie faptul ca stratul de aluminiu este foarte fragil si
sensibil la abrazivitate. De aceea stratul metalizat trebuie acoperit cu un alt film
plastic care are propria lui functie de bariera.
Al doilea inconvenient este dat de netransparenta materialului, nepermitand
astfel vizualizarea produsului ambalat. Solutia s-a gasit prin metalizare pe zone care
nu modifica proprietatile „bariera“ dar face vizibil produsul.**

1.5. Materialele plastice cu depuneri de silice

Materialul are ca suport de regula polipropilena, polietilentereftalat sau
poliamide sau polistiren (fig.3). Filmul este transparent cu o usoara coloratie galbuie.
Prin laminarea tip sandwish a stratului de silice, in afara de o inalta bariera fata de
oxigen si vapori de apa se obtine si o rezistenta mare la socurile mecanice, termice
(filmul rezista chiar in interiorul cuptorului cu microunde).
Domeniile de utilizare sunt foarte diverse: alimente
uscate si lichide, branzeturi, produse de patiserie,
cosmetice, produse farmaceutice, detergenti si diverse
produse chimice, precum si ca invelisuri sudabile pentru
tablete de ciocolata.
 S-au realizat materiale de ambalaj „digerabile“ nu numai pentru om (cazul
produselor alimentare ambalate in straturi de amidon), dar si de mediu in care se
foloseste sau se arunca dupa utilizare si care nu ridica probleme de recuperare sau
reciclare.
Materialul „CELMAR“* se
bazeaza pe solubilitatea celulozei in
apa si a completei si a rapidei sale
biodegradari in mediu. (Dupa
exemplu materialelor folosite la
capsulele farmaceutice).
Astfel s-au realizat capsule de detergenti-pulbere,
dozati pentru o singura utilizare si care se dizolva in apa.
Se poate utiliza si pentru ambalarea altor produse ca:
hrana concentrata pentru animale, produse fertilizante
pentru sol etc. Comercializarea lor se poate face in
ambalaje colective /53/.
In interiorul triunghiului este indicata si grosimea
peliculelor de polietilena de inalta densitate (HD-PE).
Ambalajele nu trebuie sa afecteze sanatatea
consumatorilor prin interactiunea pe care o pot manifesta
in contact cu produsele, in special cu cele alimentare.
In fiecare tara se adopta masuri, norme sanitare ce
prevad cerintele fata de ambalaj.

In tara noastra sunt in vigoare „Normele de igiena privind alimentele si

protectia sanitara a acestora“ in care se stipuleaza printre altele, si masuri referitoare
la ambalaj:
 materialele din care sunt confectionate sa aiba un grad ridicat de stabilitate
fizico-chimica care sa nu permita cedarea in timpul utilizarii a substantelor
straine peste limitele admise.
 cernelurile si colorantii folositi la imprimare si colorarea materialelor de
ambalaj care vin in contact cu produsul alimentar sa fie avizate de Ministerul
Sanatatii;
 este inadmisibil contactul direct al alimentelor cu partea colorata sau
imprimata a ambalajelor.
 sa nu confere toxicitate produsului alimentar cu care vine in contact;
 sa nu influenteze caracteristicile organoleptice, fizico-chimice, sau valoarea
nutritiva a produsului alimentar cu care vine in contact in timpul prelucrarii,
manipularii, transportului sau pastrarii acestuia;
 nu este admisa folosirea la ambalarea alimentelor a hartiei provenite din
deseuri.
In cadru UE s-a emis un act legislativ nr.
108/1992 prin care se autorizeaza materialele
ce pot fi utilizate, precum si eticheta care
trebuie sa indice ca ambalajul poate veni in
contact cu produsele alimentare. Exista si un
simbol grafic prezentat in fig. 5.
2. Coduri noi pentru ambalaje
Codurile cu bare sunt operationale, dar cantitatea de informatii codificate este
relativ mica fata de suprafata pe care o ocupa.
Codul „Data Matrix“ raspunde in mai mare masura cerintelor actuale de
codificare a unui numar mai restrans. Codul cu bare contine de la 8 la 22 caractere
numerice intr-un spatiu de 26 mm, Codul Data Matrix, ajunge la 500 caractere intr-un
spatiu de 1,3mm. Acest cod se poate aplica direct pe ambalaj, confectionate din
diverse tipuri de materiale „sticla, carton, metal etc., iar citirea prin intermediul unui
decodificator se poate realiza chiar sub un unghi de rotatie. Acest cod seamana cu o
tabla de sah, fiind realizat din minuscule patrate de aceleasi dimensiuni ceea ce a
simplifica imprimarea si citirea codului /53/.

3. Metode de ambalare

Intre ambalaj si produs se formeaza un sistem de interconditionare reciproca

astfel incat alegerea tipului de ambalaj si a metodei de ambalare trebuie sa se faca
in functie de caracteristicile de calitate ale celor doua componente: produs si
ambalaj.
Metodele de ambalare trebuie sa raspunda favorabil pentru atingerea urmatoarelor
obiective:
 reducerea consumului de materii prime;
 cresterea performantelor ambalajului prin folosirea anumitor materiale
complexe;
 reconsiderarea relatiei produs-ambalaj-mediu inconjurator;
Metodele de ambalare se bazeaza pe doua principii:
 dozarea volumetrica a cantitatii de produs care urmeaza sa fie cuprinsa in
ambalaj;
 dozarea gravimetrica a cantitatii de produs din ambalaj.

Sunt doua procedee de ambalare: colectiva si portionala.

Ambalarea colectiva numita si fardelare consta in gruparea intr-o singura unitate
de vanzare a mai multor produse preambalate in hartie kraft, celofan sudabil etc.
obtinandu-se pachete paralelipipedice paletizate. Produsele care se preteaza la o
asemenea ambalare sunt: faina, zahar, orez etc.
Ambalarea portionata cuprinde o cantitate de produs care urmeaza sa fie
consumata o singura data. Acest procedeu se aplica la produse perisabile (ex.
branzeturi fermentate, untul etc.) si la produse neperisabile (ex. cafea, zahar etc.).
Materialele de ambalare trebuie sa pastreze gustul, aroma si sa asigure o protectie
impotriva umiditatii aerului. Se folosesc in acest scop: foliile termosudabile din
aluminiu sau hartie metalizata.

Principalele metode de ambalare sunt: aseptica, aerosol, in folii

contractibile, in vid si in atmosfera modificata.

3.1. Ambalarea aseptica, presupune absenta sau excluderea

microorganismelor, garantand securitatea microbiologica a elementelor fara ca
acestea sa-si piarda caracteristicile organoleptice si nutritive /62/.
Cele mai folosite procedee de sterilizare sunt:
  HTST (high temperature short time);
 UHT (ultra high temperature).
Procedeul HTST consta in incalzirea rapida a produsului la o temperatura
cuprinsa intre 90 si 120sC, timp de cateva secunde. Se aplica produselor puternic
acide care se mentin sterile la temperaturi scazute.
Procedeul UHT consta in incalzirea produselor la temperatura cuprinsa intre 135-
150sC, mentinerea timp de cateva secunde la aceasta temperatura, urmata de o
racire brusca. La produsele cu o vascozitate mica (laptele) se utilizeaza temperatura
maxima, (150sC) iar la cele cu vascozitate mare temperatura la limita inferioara
(135sC).
Materialele de ambalare se aleg in functie de: natura produsului, costul
produsului si ambalajului si preferintele consumatorilor. Cele mai folosite sunt
materialele complexe pe baza de hartie si carton.
Se utilizeaza o folie mica, multistratificata, care combina caracteristicile hartiei,
materialului plastic si aluminiului. De exemplu cutiile pentru bauturi au o structura
formata din 70% hartie, care asigura rigiditatea si rezistenta, 24% polietilena pentru
etansietate si o folie subtire de aluminiu (6%) care formeaza o bariera impotriva
aerului si luminii care pot distruge aroma si substantele nutritive din alimente. Aceste
trei materiale formeaza 6 straturi distincte pentru asigurarea unei ambalari aseptice
bune.
Tipurile de ambalaje Tetra-Rex si Tetra-Pak* sunt cele mai cunoscute pentru
produsele alimentare pasteurizate (sunt sterilizate cu apa oxigenata in combinatie cu
un sistem de radiatii ultraviolete).
Durata de conservare se prelungeste pana la 60 de zile in cazul produselor
lactate si intre 60 si 120 zile pentru sucurile de fructe. Inventia sistemului de
ambalare Tetra-Pak este considerata ca fiind cea mai importanta din ultimii 50 de ani
din domeniul industriei alimentare /62/.

3.2. Ambalarea tip „aerosol“

Termenul de „aerosol“ se refera la o dispersie de particule solide sau lichide

foarte fine, susceptibile de a ramane in suspensie timp indelungat in atmosfera.
Ambalajul tip, „aerosol“ este un recipient rezistent la o presiune interioara
data, prevazut cu o deschidere in care se monteaza „o valva“ care asigura
etanseitatea si distribuirea produsului cu ajutorul unui agent propulsor. Se utilizeaza
pentru ambalarea unor produse alimentare, cosmetice si farmaceutice
Materialele din care sunt confectionate recipientele sunt: tabla cositorita,
aluminiu, sticla si materiale plastice.
Recipientele trebuie sa reziste la o presiune de aproximativ
30 kgf/cm2.
Conditiile care trebuie sa le indeplineasca gazul propulsor sunt: sa fie
compatibile cu produsul, sa nu corodeze materialele ambalajului, sa nu fie inflamabil,
sa nu prezinte riscul unei explozii si sa nu irite mucoasele sau pielea. Gazul poate fi
sub forma lichefiata sau comprimata.
Cele mai utilizate gaze comprimate sunt azotul si dioxidul de carbon. Azotul
este inert fata de majoritatea substantelor farmaceutice si alimentare. Este incolor,
inodor, netoxic, insolubil si neinflamabil. Dioxidul de carbon este netoxic,
neinflamabil, protejeaza produsele contra oxidarii si este bacteriostatic.
 Una din tendintele care se profileaza in domeniul ambalarii tip „aerosol“ este
sterilizarea accesoriilor de ambalare inainte de operatia de umplere pentru a se evita
o posibila recontaminare in timpul ambalarii.
Sterilizarea se poate face prin temperatura ridicata sau cu radiatii gama. A doua
metoda este mai buna, dar mai costisitoare /62/.

3.3. Ambalarea in folii contractibile

Principiul acestei metode de ambalare este dispunerea produselor aflate sub
forma de bucati mici si uniforme, pe o placa suport, plana sau cu alveole
termoformate, urmata de inchiderea prin acoperire cu folie si apoi de termosudare.
Folia contractibila este din material plastic, etirata (intinsa) in momentul
fabricarii, cu tensiuni interne fixate prin racire si care in momentul incalzirii revine la
pozitia initiala.
Materialele plastice utilizate sunt din: policlorura de vinil, polietilena termo-
conductibila, policlorura de viniliden, polipropilena etc.
Sunt mai multe procedee de ambalare, precum: Ambalarea tip „skin“ utilizeaza
o placa suport plana, iar ambalarea se face sub vid. Se utilizeaza pentru ambalarea
produselor alimentare se urmareste obtinerea unei permea-bilitati ridicate fata de
oxigen. Se foloseste pentru ambalarea produselor cos-metice, medicamente, obiecte
din portelan, sticla etc. Acest procedeu permite o manevrare usoara si se bucura de
o opinie favorabila din partea consumatorilor.
Ambalarea tip „blister“ este identica cu tipul „skin“ cu deosebirea ca nu
foloseste vidul, are alveole termoformate, cu deosebirea ca inchiderea se poate face
prin termosudare sau capsare.
Ambalarea alveolara este identica cu tipul „blister“ cu deosebirea ca
inchiderea se face numai prin termosudare.

3.4. Ambalarea in atmosfera modificata

Metoda are doua variante: ambalarea in vid si ambalarea in atmosfera

modificata /62/.
- Ambalarea in vid consta in asezarea produsului intr-un ambalaj impermeabil
la gaze si extragerea aerului din interior. Prezenta oxigenului, chiar in cantitati mici,
determina declansarea unor reactii cu produsul, mai ales cand sunt durate mai mari
de depozitare, producand alterarea produsului.
Avantajele ambalarii in vid sunt:
 se mentine forma regulata a produsului;
 se asigura integritatea produselor sensibile la frecare.
Dezavantajele metodei constau in;
 deteriorarea produselor sensibile la exercitarea unei presiuni mai mari asupra
lor;
riscul de a face masa cu folia de ambalaj a produselor sensibile.
 aparitia unor defecte la produsele care contin grasimi cand acestea sunt
supuse unor temperaturi mai mari decat temperatura de topire a grasimilor.
Se folosesc materiale termosudabile impermeabile din carton si folie din materiale
complexe de ambalare.
Proprietatile foliei complexe de ambalaj sunt: rezistenta mecanica buna,
protectia impotriva luminii, rezistenta la actiunea substantelor agresive, rezistenta la
temperatura, rezistenta buna la strapungere (ex. combinatii dintre poliamida si
polietilena). Protectia la lumina este realizata de foliile complexe care contin un strat
de aluminiu. Rezistenta la temperaturi inalte sau joase este asigurata de folia
complexa formata din poliamida si polietilena. Materialul cel mai folosit la ambalarea
sub vid este punga cu margini sudabile formata dintr-o folie complexa transparenta si
dintr-o folie complexa cu aluminiu. Astfel se asigura vizualizarea produsului si
protectia fata de lumina.
Procedeul de ambalare in vid Cryovac este cel mai utilizat pentru branzeturi,
carne, preparate din carne, fructe si legume proaspete etc. /75/. Esenta acestui
procedeu consta in:
 eliminarea aerului din ambalaj prin absorbtie, dupa ce s-a introdus produsul in
pungile Cryovac;
 inchiderea automata cu un clips de aluminiu,
 introducerea produsului ambalat intr-un rezervor cu apa la temperatura de 92-
97sC, timp de o secunda pentru contractarea foliei tip Cryovac cu 50-85%
determinand etanseizarea produsului. Folia trebuie sa fie impermeabila si
contractibila, de aceea se foloseste un copalimer format din clorura de vinil cu
clorura de viniliden.

Ambalarea in atmosfera modificata („M.D.P.“ - modified atmosphere

packaging) se preconizeaza a se aplica la 50% din produsele alimentare, in special
proaspete.
Atmosfera naturala din interiorul ambalajului este modificata prin introducerea
unor gaze formate din bioxid de carbon, azot si oxigen.
Ambalajul se prezinta sub forma de caserate termoformate, flexibile si
acoperite cu o pelicula multistrat tip bariera. Stratul extern al peliculei bariera se
realizeaza din polipropilena care prezinta rezistenta termica de pana la 120sC, are
bune proprietati optice si estetice si are un impact ambiental scazut. Stratul de
acoperire este din polietilena tereftalat care are bune proprietati de protectie si
permite totodata inscriptionarea ambalajului. Filmul bariera propriu-zis se obtine din
clorura de viniliden, celofan, poliamida 6 amorfa (ce are permeabilitate la oxigen si
bioxid de carbon
< 0,5cm3/m2 24 hbar) sau polietilena tereftalat /62/.
Aceasta metoda se aplica la ambalarea carni, pestelui, cafelei, legumelor si
fructelor proaspete.
Procedeul permite controlul reactiilor chimice, enzimatice sau microbiene in
scopul reducerii sau eliminarii proceselor de degradare a marfurilor.
Factorii care determina ambalarea in atmosfera modificata sunt:
 natura produsului si a materialului de ambalat;
 alegerea gazului sau amestecului gazos;
 adaptarea materialului de ambalaj la tehnica de ambalare utilizata si la masina
de ambalat.
Alegerea gazului sau a amestecului gazos depinde de natura produsului si de
principalele tipuri posibile de deteriorarea calitatii produsului (cresterea microbiana,
oxidarea produsului).
Introducerea azotului (inlocuitor al oxigenului) se face pentru a reduce oxidarea
grasimilor. Azotul este inert, inodor si putin solubil in apa si grasimi.
Dioxidul de carbon este un agent „bacteriostatic“ si „fungistatic“ care poate
incetini faza de crestere exponentiala si poate reduce viteza de multiplicare a
bacteriilor aerobe si a mucegaiurilor. In sistemele aerobe se utilizeaza 20-30% CO 2,
iar in sistemele anaerobe atmosfera contine 100% CO 2. Dioxidul de carbon este
foarte solubil in apa si grasimi, de aceea este absorbit de alimente.
 Oxigenul este utilizat drept component al amestecului gazos, desi este evitat, in
general, la ambalarea produselor. Se utilizeaza la ambalarea carnii pentru a mentine
culoarea rosie a acesteia.
Un factor important care influenteaza calitatea produselor ambalate in atmosfera
modificata este temperatura. De aceea temperatura este controlata si mentinuta intre
limitele prescrise in timpul depozitarii pentru fiecare produs perisabil.

4. Ambalarea produselor in relatie cu protectia consumatorilor

Ambalajul reprezinta cartea de vizita a produsului ambalat, prin intermediul

caruia consumatorul ia cunostinta de felul produsului, caracteristicile de calitate,
modalitatea de utilizare si eventuale restrictii, modul de pastrare.
La ambalajele moderne functia de informare este extinsa si asupra
ambalajului, permitand consumatorului sa cunoasca din ce material este
confectionat, daca este compatibil cu produsele alimentare, daca este reciclabil sa
nu.
Ambalajele folosesc un „limbaj“ format din cuvinte, cifre, imagini, simboluri
sugestive legate direct de ceea ce vor sa comunice.
Avand in vedere ca in zilele noastre consumatorii au un timp extrem de redus
(doar 0,5% din totalul timpului pe care il au la dispozitie) pentru efectuarea
cumparaturilor, comunicarea dintre client si produsul ambalat trebuie sa se faca
rapid, ambalajul fiind un „vanzator mut“. La aceasta contribuind in mare masura si
realizarea estetica a sa, capabila sa convinga in luarea deciziei de a cumpara.
Informatiile privitoare la natura materialului din care este confectionat
ambalajul si daca este reciclabil se transmite prin simboluri.
In activitatea comerciala ambalajul este un component indispensabil, care nu
se poate disocia de marfa. Metodele noi de desfacere (mai ales prin autoservire)
determina diversificarea ambalajelor si cresterea exigentelor din punct de vedere al
calitatii.
Ambalajul protejeaza consumatorul impotriva falsificarii marfurilor prin
perfectionarea modalitatilor de inchidere si etanseizare, prin realizarea unor forme de
ambalaj, a unor inscriptii si semne specifice mai greu de imitat si prin etichetele
aplicate pe ambalaj.
Intre materialele de ambalare si produse sunt posibile unele reactii fizico-
chimice care determina un transfer reciproc de substante cunoscute sub denumirea
de „fenomenul de migratie“.
Materialele de ambalaj se impart in doua categorii in functie de migratia
substantelor:
materiale la care migratia este nula sau neglijabila (sticla, aluminiu).
materiale la care migratia este permanenta, independent de produsul ambalat (ex.
materiale plastice).
Datorita interactiunii dintre produse si ambalaje apar si riscurile intoxicatiilor
alimentare. De exemplu, anumite metale pot reactiona cu acizii prezenti in alimente
(fructe, legume), cu formarea de hidrogen si ioni metalici. Stratul de staniu care
acopera in interior conservele metalice nu rezista la medii puternic acide, cu pH<4,
de aceea trebuie sa fie lacuite cu un strat suplimentar de protectie.

4.1. Reglementari ale UE in domeniul materialelor de ambalat

 Datorita importantei ce se acorda relatiei dintre ambalaj si protectia
consumatorilor in Uniunea Europeana au aparut mai multe reglementari care sunt de
natura sa apere interesele consumatorilor fata de actiunea nociva a unor materiale
de ambalat.
Legislatia europeana se refera la:
 obligatia de verificare a migratiei constituentilor din materialul plastic destinat
contactului cu marfurile alimentare (Directiva Consiliului din oct. 1982)
 necesitatea armonizarii legislatiei statelor membre UE referitoare la materiale
si obiecte care vin in contact cu marfurile alimentare (Directiva Consiliului
Europei, decembrie 1988).
 stabilirea listei substantelor pentru verificarea migratiei componentilor din
materiale plastice care intra in contact cu marfurile alimentare (Directiva
Consiliului dec. 1985);
 lista materialelor si obiectelor din pelicula celulozica regenerata destinata
contactului cu marfurile alimentare (Directiva Comisiei Europene martie 1993).
 lista materialelor si obiectelor din material plastic destinat contactului cu
marfurile alimentare (Directiva Consiliului, feb. 1990).

4.2. Punctul de prospetime

Grija fata de consumatori a cunoscut in tarile dezvoltate noi aspecte, printre

care se remarca si oferirea spre vanzare a produselor alimentare proaspete,
refrigerate al caror ambalaj este prevazut cu un indicator special Timp/Temperatura.
Acest indicator permite tuturor factorilor interesati, inclusiv consumatorului
final, sa afla gradul de prospetime al produsului alimentar, respectiv cat de aproape
se afla un produs de limita sa de consum.
Punctul de prospetime se afla pe o eticheta adeziva sau se afla direct pe
ambalaj si care, suferind o reactie cromatica, arata daca calitatea produsului este
sau nu corespunzatoare in conditiile respectarii stricte a conditiilor de pastrare.

Firma Barilla (Italia) utilizeaza o eticheta

adeziva din material plastic formata dintr-un
inel de referinta de culoare verde si dintr-o
parte centrala continand un indicator
cromatic care, in functie de timp si
temperatura la care este supus isi schimba
culoarea galbena initiala, intunecandu-se in mod ireversibil.
Astfel, se ofera consumatorilor posibilitatea verificarii intr-un mod simplu si
imediat daca marfa a fost pastrata in mod corect si si-au mentinut integral toate
caracteristicile calitative si, in mod special, prospetimea /54, 19/.

5. Impactul materialelor de ambalare asupra mediului inconjurator

In legatura cu protectia mediului, ambalajele au o influenta foarte mare asupra

ambientului pentru ca ocupa 40-50% din deseurile solide urbane.
Pe plan mondial se apreciaza ca fiecare consumator arunca 120-180 kg
ambalaje.
De aceea, astazi nu mai este de conceput realizarea unui ambalaj care sa
constituie o problema pentru mediu inconjurator, pentru consumator, un ambalaj care
sa nu poate fi reciclabil sau distrus. La nivelul UE s-a adoptat o directiva referitoare la
ambalaje si reziduuri in care se prevede:
 promovarea ambalajelor standard pentru a facilita reutilizarea acestora;
 utilizarea cu precadere a produselor concentrate pentru a se micsora
productia de ambalaje. Deci volumul si masa ambalajelor vor trebui limitate la
minimum, dar cu asigurarea functiilor de conservare si protectia produselor
ambalate si a acceptarii lor de catre consumatori;
 eliminarea discriminarilor dintre ambalaje noi si ambalaje reciclabile;
In domeniul materialelor de ambalaj s-au conturat trei tendinte:
1. „lasting ware“ - sugereaza prelungirea in timp a utilizarii lor, necesitand din
partea consumatorilor atentie si grija in folosirea acestora. Aici se includ
ambalajele perpetue (Pack-man);
2. „earthedibile“ - propune ambalaje din materiale, „digerate de pamant“ adica
biodegradabile, nepoluante. (Celmar);
3. „extremely easy to recicle“ - exprima monomaterialitate si usurinta in reciclare.
Aceste ambalaje evidentiaza compozitia lor chimica, posibilitatea de a fi
reduse dimensional pentru a facilita dinamica reciclarii (ECO-ECO).
Eliminarea ambalajelor-gunoaie, in functie de natura lor, se poate realiza prin:
biodegradare, fotodegradare, depolimerizare, incinerare. Metoda de ardere s-a pus
la punct pentru recuperarea energiei degajate si utilizarea ei in scopuri casnice.
Datorita diversificarii materialelor de ambalare de naturi diferite si mai ales a celor
din materiale plastice, s-a impus stabilirea unor criterii de apreciere a gradului de
poluare a mediului si de limitare a poluarii. Aceste criterii sunt:
 reducerea volumului ambalajului dupa utilizare;
 reducerea consumului de material pentru ambalaje;
 posibilitatea distrugerii ambalajului dupa utilizare;
 lipsa de nocivitate prin distrugerea materialului;
 posibilitatea de reutilizare a materialului de ambalat.
Principalii parametrii ecologici prin intermediul carora apreciem impactul
ambalajelor asupra mediului sunt:
 incalzirea globala    si modificarile climatice;
 deprecierea stratului de ozon;
 poluarea aerului;
 fenomenul de ploaie acida;
 poluare apei;
 categoriile de deseuri solide si eliminarea lor.
Aprecierea nivelului de degradare naturala a unui material de ambalare se exprima
valoric prin indicatorul „index D“ care raportat la volumul sau greutatea materialului
da „factorul D“ /62/.
Degradarea naturala se poate face, in functie de natura produsului, prin una din
urmatoarele cai:
1. oxidare chimica avand ca efect reducerea sau modificarea fizica a materialului
prin coroziune, reactii fotochimice sau orice alta reactie care are loc in conditii
atmosferice normale;
2. biodegradarea care consta in distrugerea materialului de catre
microorganismele din sol.
Capacitatea unui material de a se degrada natural se exprima numeric printr-un
indicator numit: „modul de degradabilitate naturala“.
 Aprecierea capacitatii de distructibilitate mecanica a materialului de ambalaj se
face in functie de metoda de eliminare a deseurilor, prin: ingropare, incinerare,
reciclare sau recuperare.
La distrugerea prin incinerarea deseurilor trebuie sa se tina seama de anumite
caracteristici ale materialului si anume:
 cantitatea de reziduuri rezultate dupa ardere,
 procentul de ardere;
 nocivitatea gazelor degajate in timpul arderii.
Ambalajele din hartie si carton considerate ecologice au totusi efecte negative
asupra mediului datorita compusilor organoclorurati rezultati la albirea pastei de
hartie si a cernelurilor de imprimare. Procedeul utilizat la obtinerea hartiei pure este
poluant, datorita ploii acide.
Materialele plastice polueaza mediul inconjurator datorita deseurilor rezultate din
utilizarea lor si a gazului emis in timpul distrugerii lor prin incinerare. Materialele
plastice nocive sunt: policlorura de vinil, (PVC) care degaja acid clorhidric la
incinerare si polistirenul. Polietilena si polipropilena nu polueaza mediul inconjurator
la incinerare.
Aluminiu este materialul cel mai utilizat la confectionarea ambalajelor, fiind
considerat un metal ecologic, pentru ca:
 permite obtinerea prin laminare a foliilor cu grosimi de
0,06 mm cu un consum redus de energie pe unitate de ambalaj;
 se poate recupera prin reciclare de un numar infinit de ori.
Ambalajele din material lemnos sunt recuperabile dar necesita cheltuieli mari
pentru recuperare si reconditionare.
Recuperarea in general a ambalajelor se concretizeaza in doua efecte favorabile:
reducerea utilizarii resurselor naturale si a cantitatii de reziduri cu avantaje pentru
mediul inconjurator.
O reglementare importanta la nivel european in domeniul ambalajelor s-a
concretizat intr-un program pe 10 ani in care
se prevede:
 imbunatatirea calitatii ambalajelor si reducerea cantitatii de reziduuri provenite
din ambalaje;
 cresterea ponderii de recuperare a ambalajelor:
 excluderea de pe piata a ambalajelor nerecuperabile sau nereciclabile.
Modalitatile de recuperare si reciclare se vor adopta in functie de specificul
fiecarei tari.
Statele membre UE au adoptat noi reglementari in domeniul ambalajelor care
prevad:
1. stabilirea unui ambalaj standard pentru a facilita reutilizarea acestuia;
2. utilizarea cu precadere a produselor concentrate pentru a micsora greutatea
produsului ambalat;
3. promovarea distributiei standardizate sau modulate;
Printr-o Directiva a UE din 1993 s-au stabilit limitele maxime ale concentratiilor de
metale grele (plumb, cadmiu, mercur) din ambalaje.
Principalele cai de reducere a poluarii mediului inconjurator adoptate de majoritatea
tarilor europene sunt:
- reducerea ponderii ambalajelor nerecuperabile. Pentru
aceasta s-a introdus o taxa pentru limitarea raspandirii ambalajelor nerecuperabile;
- introducerea unor ambalaje mai putin poluante. Ambalajul aseptic (cutii
pentru bauturi) este considerat cea mai buna solutie pentru deseurile solide.
Producerea acestuia necesita o cantitate mai mica de material decat orice alt tip de
ambalaj pentru bauturi si genereaza cantitati mult mai mici de deseuri    decat toate
celelalte tipuri de ambalare.
- eliminarea deseurilor din materiale de ambalare poli-stratificate prin
arderea completa a ambalajului si recuperarea energiei rezultata si reciclarea
completa a stocurilor.
Germania este tara in care s-au adoptat cele mai multe reglementari in
domeniul limitarii poluari. Printre acestea este si ordonanta Topher care stabileste:
 poluatorul trebuie sa plateasca, producatori si comerciantii trebuie sa
recupereze;
 incinerarea deseurilor este interzisa;
 recuperarea ambalajelor a celor 3 tipuri (de vanzare, supraambalare si cele de
transport) de catre o societate (D.S.D) care reuneste distribuitorii si
producatorii de bunuri de consum.
Sistemul de recuperare a reusit si datorita eliberarii etichetei „Der Grüne Punkt“
(punctul verde) care se lipeste de produs (fig. 8.2). Eliberarea etichetei se face
contra unei sume calculata in functie de greutatea ambalajului si a tipului de
material utilizat. Atribuirea punctului verde se face pe baza unui contract cu
utilizatorul in care se prevede caracterul reciclabil al ambalajului.
La nivelul Uniunii Europene exista o Directiva din 1992 prin care statele membre
sa valorifice 90% din deseurile de ambalaje si 60% din materialele constitutive ale
ambalajelor.
Sistemul de codificare pentru reciclare materialelor plastice de ambalare adoptat
de Societatea pentru Industria Materialelor Plastice (SPI) din SUA este folosit si in
tarile europene.
Codificarea consta intr-o sageata inchisa, completata fie cu un numar, fie cu
abreviere pentru tipul de material /62, 19/.
Semnificatiile
codului sunt:
- PETE No 1 =
Polietilena
tereftalat
- HDPE No 2 =
Polietilena de
inalta
densitate.
- V No 3 = Policlorura de vinil.
- LDPE No 4 = Polietilena de joasa densitate
- PP No 5 = Polipropilena
- PS No 6 = Polistiren
OTHER    No 7 = Alte materiale plastice, inclusiv materiale multistratificate.