"Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului”

Alexandru Ioan Cuza - născut în anul 1820 la Bârlad, Moldova și decedat în anul
1873 la Heidelberg, Imperiul German a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al
statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al
Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru

recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul
Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin
înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862,
când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial
numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Secularizarea averilor mănăstirești a fost, una dintre reformele fundamentale

adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile
bisericilor și mănăstirilor din țară au fost trecute în proprietatea statului. Măsura adoptată
în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor, era fundamentală pentru formarea noului stat
român, întrucât 1/4 din suprafața arabilă a țării aparținea mănăstirilor românești aflate
sub influență preponderent greacă. Aceste proprietăți generau anual venituri de circa 7
milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați în
mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităților și fără să aducă un folos real
românilor.

Problema mănăstirilor închinate avea o istorie lungă. Se obișnuia ca domnii și

boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile
mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurării activității de cult în surse
de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate. Obligațiile către
administrația Țărilor Române erau ignorate. Călugării străini acumulaseră averi
impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plății dărilor
către stat în proporție de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din
cauza refuzului călugărilor greci de a se supune acestuia. Chestiunea nu putea fi
reglementată datorită sprijinului pe care Imperiul Rus și Imperiul Otoman îl acordau
Patriarhiei de la Constantinopol.

În martie 1863, consiliul de miniștri a hotărât ca limba de oficiere a slujbelor să

fie limba română, în locul limbii slavone, respectiv limbii grecești. Mulți călugări greci au
încercat să părăsească țara, luând cu ei obiecte de preț de prin mănăstiri. Autoritățile au
dispus atunci condiționarea eliberării de pașapoarte de îndeplinirea unor anumite condiții,
printre care se afla și obligația de a nu scoate din țară bunurile de patrimoniu. Astfel au
fost salvate de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul național, multe dintre ele
având să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului național de antichități, instituit de
Cuza prin decret domnesc.

În iulie 1863 guvernul a oferit o sumă importantă călugărilor greci drept

despăgubire (30 milioane franci), dar aceasta a fost refuzată de patriarhul
Constantinopolului Sofronie al III-lea.

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii

grecești, dintre care 44 din Țara Românească și 31 din Moldova, care dețineau la rândul lor
mai multe metocuri și moșii. Numărul moșiilor închinate era de 560 (366 în Țara
Românească și 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al țării,
plus numeroase păduri.

Legea secularizării prevedea o compensație de 82 milioane lei (din care aveau să

se scadă 31 milioane datoare statului de așezămintele religioase), o sumă mare pentru
bugetul țării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulțumiți. Conducerea Bisericii
Ortodoxe Elene a hotărât să refuze oferta făcută de statul român, în speranța că Puterile
garante vor interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea
aparența unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă și averile mănăstirilor
românești, care nu țineau de greci. Moșiile recuperate au format „Domeniile Statului”.
Peste câțiva ani, în timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă
problema mănăstirilor închinate.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de

Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat
pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.