Marin Sorescu este un autor de referinta pentru literatura romana din

perioada postbelica. Acesta s-a afirmat prin piesele sale de teatru moderne,
dar este cunoscut si in calitate de poet, textele sale lirice find incadrate in
neomodernism.

Tipologic, Iona apartine genului dramatic si teatrului de idei, piesa este o

parabola dramatica subintitulata “tragedie in patru tablouri”, intrucat piesa
nu respectă normele clasice. Aici „tragedia" este înțeleasă în sens existențial,
ca luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l schimba și de a se găsi
pe sine, de a se defini.

Genul dramatic se recunoaste prin faptul ca piesa este impartita pe tablouri

si este scrisa pentru a fi reprezentata pe scena. Chiar daca prezenta in scena a
unui singur personaj, pare surprinzatoare , ea nu este neobisnuita, caci,
asemeni majoritatii dramaturgilor moderni, Marin Sorescu isi construieste
piesa in afara regulilor teatrului clasic. El renunta la dialog, obligandu-si
personajul si implicit, actorul sa se dubleze si sa plieze dupa cerintele vietii
sale interioare, aparand astfel, monologul care atrage dupa sine disparitia
conflicatului si a intrigii. In piesa lui Marin Sorescu lipsesc confruntarea dintre
personaje si succesiunea de momente ale subiectului specifice teatrului
clasic.

Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul

de aflare a sinelui. În monologul lui, Iona se revoltă în fața destinului său,
refuză să-și accepte soarta de ființă solitară, încearcă să-și redescopere
identitatea și să-și depășească prizonieratul metaforic.
O prima secventa ce evidentiaza tema operei apare tabloul 1 spre final, cand
Iona se gandeste la viata si o definteste printr-o ampla metafora :” Apa asta e
plina de nade, tot felul de nade frumos colorate,noi, pestii, intotam printre
ele atat de repede incat parea galagioasi. Visul nostru de aur e sa inghitim o
nada, bine inteles pe cea mai mare. Ne punem in gand o fericire, o speranta,
ceva frumos, dar peste cateva clipe observam mirati ca ni s-a terminat apa.”.
Iona priveste viata ca pe o mare intindere de apa si compara oamenii cu
pestii, iar tentatiile vietii le compara cu nadele. Se subintelege ideea ca viata
omului trece foarte repede, iar el nu are suficient timp sa isi duca la bun
sfarsit planurile. Secventa “Ni s-a terminat apa”, exprima trecerea vietii si a
timpului pe care un om il are la dispozitie.
O alta idee relevanta apare in tabloul al 2-lea, in care Iona se gandeste sa ii
trimita mamei lui o scrisoare si sa ii adreseze o rugaminte: ” Mama, mi s-a
intamplat o mare nenorocire. Mai naste-ma o data! PRima viata nu prea mi-a
iesit, cui nu i se intampla sa nu poata trai dupa pofta inimii? dar poate a doua
oara… si daca nu a doua, poate a treia, si daca nici a treia, poate a patra oara.
Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu. Ne scapa mereu cate ceva
in viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu”. In scena amintita, Iona
mediteaza asupra propriei vieti si asupra conditiei umane in general. El
traieste regretul ca nu s-a bucurat de viata asa cum ar fi trebuit. Rugamintea
adresata mamei este imposibil de realizat si poate sa para absurda. Aceasta
arata totusi ca Iona iubeste viata, din moment ce si-ar dori sa se nasca de 10
ori daca este nevoie.

Titlul piesei face referire la mitul biblic al lui Iona, proroc din cartea cu același
titlu a Vechiului Testament. Spre deosebire de prorocul al cărui nume îl
poartă, personajul tragic se află de la început prizonier în gura unui pește,
fără a fi săvârșit vreun păcat și fără șansa de a fi salvat de divinitate. În plus,
spre deosebire de credinciosul Iona, om al lumii vechi, care comunica direct
cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea omului modern,
înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine.
Astfel, Iona, personaj eponim, trăiește un conflict interior specific omului
modern, care se vede nevoit să viețuiască într-o lume din care Dumnezeu s-a
retras. Este un personaj-idee care întruchipează, în mod alegoric,
singurătatea ființei umane și căutările omului modern. Statutul social de
pescar are în piesă un rol simbolic: el reprezintă speranța eternă. Actul de a
pescui semnifică nevoia de cunoaștere și autocunoaștere și este punctul
esențial care conturează statutul psihologic și moral al personajului.

Drumul parcurs de personaj, spațiile simbolice traversate reflectă traseul

devenirii. La început conformist, autoiluzionat, ignorând realitatea,
preocupat de aparențe, Iona este înghițit de monstrul marin la sfârșitul
tabloului I. În rătăcirile sale labirintice prin burțile peștilor succesivi, trece
treptat de la atitudinea de pasivitate în fața destinului, la acțiunea conștientă
și la reflexivitate, iar apoi își amintește: „Eu sunt Iona" și ajunge la conștiința
de sine. Îi ia o viață să înțeleagă că stăpânirea de către om a lumii exterioare
este iluzorie. Cunoașterea de sine reprezintă un alt drum, o altă cale.
Alegerea între cele două căi este subordonată țelului final: „Răzbim noi
cumva la lumină".

Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește mai degrabă o stare

de fapt, este singurătatea. De altfel, Marin Sorescu mărturisește despre
personajul său: „... am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit
de singur", fapt completat de notațiile autorului din debutul textului: „Ca
orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-
și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane".

În piesă există mai multe secvențe care ilustrează singurătatea absolută. În

tabloul I, Iona își pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Eroul se strigă, își
cheamă „dublul", până „răgușește", spre a constata că e înconjurat doar de
pustietate. Dispariția propriului ecou: „Gata și cu ecoul meu ... / Nu mai e, s-a
isprăvit. / S-a dus și ăsta. / Semn rău" pare a-i anula existența.

O altă secvență (în tabloul III) este aceea în care protagonistul scrie un bilet
cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei
stângi. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților,
punând-o într-o bășică de pește. Faptul că tot el găsește biletul și că nu-și
recunoaște propriul mesaj accentuează sentimentul acut al singurătății.
Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței semnelor divinității
din lume. La fel ca personajele lui Samuel Beckett din piesa „Așteptându-l pe
Godot" sau ca psalmistul arghezian, Iona așteaptă în zadar minunea care i-ar
fi schimbat destinul: „Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia".

În cele din urmă, el își amintește trecutul și își redescoperă identitatea, ceea
ce anulează sentimentul tragic al înstrăinării: „Cum mă numeam eu? (Pauză) -
(Iluminat, deodată) Iona. / (Strigând) Ionaaa! / -Mi-am adus aminte: Iona. Eu
sunt Iona". Deznodământul, gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din
limitele existenței, trebuie interpretat în manieră simbolică: personajul
găsește calea mântuirii, a iluminării în sine: „Gata, Iona? (Își spintecă burta.)
Răzbim noi cumva la lumină".

Asemenea majorității dramaturgilor moderni, Marin Sorescu modifică

regulile de compoziție ale teatrului „clasic". Scriitorul renunță la dialog și
construiește piesa sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema
singurătății. Există un singur personaj activ, care-și dă replica, fiind obligat să
„se comporte ca și când în scenă ar fi două persoane".
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește.
Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului. Imagine a
omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, într-
o intrigă născută din discrepanța dintre ideal și realitatea de a trăi într-un
orizont închis ca într-un pântece de chit.

Iona devine imaginea generică a omului modern, așa cum o dovedește

multitudinea trăirilor sale notate în indicațiile scenice sau exprimate în
replici: reverie, reflecție, acțiune, spaimă, veselie, tristețe, calm. În
concordanță cu aceste stări, limbajul personajului trece de la un registru
stilistic la altul: colocvial și metaforic, ironic și tragic.

In concluzie, Iona întruchipează umanitatea prin tenacitatea în lupta cu un

destin potrivnic, prin iluzia că poate alunga singurătatea, prin voința de a ieși
la lumină cu orice preț și prin inocența visului de a găsi un punct de stabilitate
în mijlocul etern al mișcătoarei mări.