Sunteți pe pagina 1din 35

Puterea în Relatiile Internationale

Puterea se afla în epicentrul sistemului international. Concepte precum puteri


regionale, mari puteri, superputeri sau hiperputeri fac parte din limbajul de zi cu zi.
Comportamentul fiecarui stat cât si dinamica sistemului international îsi au izvorul în
structura si distributia puterii mondiale. Asa cum vom vedea în continuare, puterea
reprezinta o realitate multidimensionala, întrucât se manifesta atât ca obiectiv cât si ca
instrument al statelor.

Pentru paradigma realista, puterea reprezinta cheia de bolta a relatiilor


internationale. Toate teoriile realiste considera ca preocuparile legate de putere, balanta
de putere, dinamica puterii reprezinta motorul afacerilor internationale. Puterea reprezinta
un instrument principal, daca nu singurul, pentru împlinirea intereselor nationale. Ca
urmare, teoriile realiste postuleaza ca statele sunt într-o continua competitie pentru
putere. Dar, argumentele folosite sunt diferite de la un curent la altul. Hans Morgenthau,
întemeietorul realismului clasic, supranumit „realism al naturii umane, considera ca
statele au o „pofta nemarginita pentru putere” întrucât sunt conduse de fiinte umane care
au „vointa de putere” înca de la nastere si, în consecinta, sunt permanent în cautarea de
oportunitati pentru a prelua ofensiva si a-si impune dominatia asupra altor state[1]. Daca
natura umana reprezinta cauza profunda a competitiei pentru putere în viziunea lui
Morgenthau, anarhia sistemului joaca acelasi rol în opinia lui Keneth Waltz,
întemeietorul realismului defensiv. Waltz postuleaza ca, desi urmaresc în primul rând
supravietuirea în sistem, fiind tentate sa se comporte defensiv prin mentinerea balantei de
putere, statele profita totusi de stimulentele pe care le ofera sistemul international pentru
a câstiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se iveste o asemenea oportunitate.[2] Pe
o asertiune asemanatoare se fundamenteaza si realismul ofensiv al lui John Mearsheimer,
care însa merge mai departe, afirmând ca anumite caracteristici ale sistemului
international îndeamna marile puteri sa se concureze pentru putere. Realismul ofensiv
considera ca scopul fundamental al unui stat este sa devina hegemon în cadrul
sistemului[3], adica un stat atât de puternic încât sa domine toate statele din sistem.

Astfel, competitia pentru putere pare sa fie o dominanta a comportamentului


sistemului international de state, competitie responsabila pentru majoritatea marilor
evenimente care au marcat istoria moderna, în special razboaiele în care au fost implicate
marile puteri în ultimele doua secole si ceva, mai precis de la razboaiele franceze si
napoleoniene din 1792-1815 si pâna acum.

Pentru o lucrare precum cea de fata, care îsi propune sa descifreze arhitectura de
putere a sistemului international a secolului XXI, este foarte util sa încercam gasirea unui
raspuns la întrebarea: de ce statele concureaza pentru putere si lupta pentru hegemonie?
Aceasta întrebare este esentiala pentru paradigma realista, dar nu îi lasa indiferenti nici pe
adeptii liberalismului sau pe constructivisti. Raspunsul la întrebarea formulata mai sus
decurge din cinci caracteristici ale sistemului international de state. Nici una dintre aceste
cinci caracteristici, luata separat, nu conduce la concluzia ca statele trebuie sa fie în
competitie, dar, împreuna, ele descriu o lume în care statele, în special marile puteri, sunt
încurajate sa-si maximizeze puterea în raport cu alte state.

Prima trasatura este ca sistemul international este anarhic, alcatuit din state
independente, fara vreo autoritate deasupra lor[4]. A doua este ca statele, în special
marile puteri, detin o anumita capacitate militara, care le face reciproc periculoase,
pericol care este potentat de cea de-a treia caracteristica: statele nu pot fi niciodata sigure
de intentiile celorlalte state. A patra trasatura a sistemului international este ca, pentru
state, securitatea, adica supravietuirea, este obiectivul fundamental, chiar daca la o prima
vedere au obiective precum prosperitatea, pacea sociala s.a. În fine, cea de-a cincia
caracteristica este ca statele sunt actori rationali, care sunt constiente de mediul lor si
gândesc strategic despre cum sa supravietuiasca în acest mediu. Într-un sistem descris de
aceste cinci caracteristici, statele au de ales între trei modele de comportament[5]: 1)
teama, 2) „self help” sau auto-ajutorare si 3) maximizarea puterii. Daca statele mici sunt
condamnate sa aleaga unul dintre primele doua modele de comportament, pentru marile
puteri, singura alegere rationala este sa valorifice orice oportunitate de a-si spori puterea,
încercând sa ajunga la situatia ideala: dobândirea hegemoniei.

3.1. Definirea puterii în relatiile internationale

Puterea reprezinta un concept central în relatiile internationale, dar si un


instrument fundamental de analiza în stiintele politice si sociale. Definirea puterii s-a
dovedit o sarcina extrem de dificila, întrucât este un concept multidimensional, cu sensuri
multiple si uneori eluzive. Ca urmare, exista o multitudine de opinii referitoare la ce este
puterea si cum poate fi ea masurata. Puterea a fost studiata înca din zorii istoriei
cunoscute. Platon, Aristotel, Sun Tze, Confucius, Machiavelli, Thomas Hobbes,
Montesqieu si alte sute de autori prestigiosi au abordat, fiecare din unghiul civilizatiei si
vremurilor carora le apartineau, diversele aspecte si forme ale puterii. Din pacate, câti
autori, cam tot atâtea viziuni sunt! Unii o vad ca fiind relationala, în sensul ca A îl
influenteaza pe B, altii ca fiind comportamentala, în sensul unui continuum de mijloace
de actiune, mergând de la atractivitate, convingere, plata, coercitie. Unii insista asupra
puterii data de resursele detinute, adica asupra puterii potentiale, ca un concept mai larg,
care include dimensiunile militara, economica, sociala si psihologica a unui stat, altii
asupra efectelor exercitarii puterii si conditiilor în care exercitarea puterii este încununata
de succes. Puterea potentiala rezultata din detinerea unei cantitati oarecare de resurse este
un concept clar, intuitiv si cuantificabil. Mai dificil de definit si de cuprins într-un model
teoretic este puterea exercitata, pentru ca ea este rezultatul mai multor categorii de
factori: resursele de putere, capacitatea interna a unui stat de transformare a acestor
resurse în putere, conjunctura în care se exercita, caracteristicile subiectului asupra caruia
se exercita (caracterul relational) s.a. Aceasta este principala dificultate în definirea
puterii: extrema complexitate pe care i-o confera specificul sau relational, a aplicarii
contextuale, a varietatii continutului, a diversitatii mecanismelor de actiune, a
conditionalitatilor de eficienta. Nu exista o definitie, daramite o teorie, care sa explice de
ce o putere a avut câstig de cauza într-o situatie si a esuat în alta. Spre exemplu, nici una
dintre definitii nu explica convingator „paradoxul puterii nerealizate”, ilustrat, între altele
de Statele Unite care au pierdut în fata unui Vietnam incomparabil mai slab decât
Uniunea Sovietica, pe care au învins-o în Razboiul Rece.

3.1.1. Viziunea sociologica

Sistemul International este o comunitate a statelor, asemanatoare în esenta unei


comunitati umane oarecare, cu deosebirea ca partile componente nu sunt indivizi, ci state-
natiune. De aceea, multi cercetatori care s-au aplecat asupra conceptului de putere în
afacerile internationale s-au raportat într-un fel sau altul la diversele definitii ale puterii
din sociologie.
Una dintre abordarile cele mai complete ale conceptului de putere, este cea a
politologului american Rudolph Rummel[6]. Am ales aceasta abordare dintre multe altele
întrucât, asa cum se va vedea în Cap. 8, raspunde cel mai bine scopului prezentei lucrari
de cercetare: elaborarea unui model matematic al puterii în relatiile internationale.
Rudolh Rummel analizeaza puterea, conflictul si cooperarea din punct de vedere
sociologic si extrapoleaza concluziile la nivelul puterii si razboiului în relatiile
internationale. Rummel porneste de la premisa ca puterea este capacitatea de a produce
efecte si face o diferenta clara între puterea potentiala si puterea exercitata, adica între
de&# 131h77b 355;inerea resurselor puterii si utilizarea cu succes a puterii. În opinia lui
aceasta diferenta consta în distinctia dintre capacitatea de a exercita puterea si resursele
detinute pentru a o putea exercita cu succes, adica între o potentialitate si o realitate,
adica între efecte si resurse ale puterii. Rummel investigheaza trei aspecte ale puterii
exercitate: motivatiile, mecanismele si formele exercitarii puterii si propune o ecuatie a
puterii, ecuatie capabila sa ofere cheia transpunerii resurselor în efecte ale puterii.

În opinia sa, motivatiile care fac posibila exercitarea puterii sunt interesele
pozitive, interesele negative si efectele constrângerii, iar mecanismele prin care se
exercita puterea sunt amenintarea, promisiunea, persuasiunea, legitimitatea, admiratia sau
dragostea, detinerea controlului asupra situatiei si oportunitatilor. Viziunea lui Rudolph
Rummel este sintetizata în Tabelul 3.1, în care, alaturi de motivatii si mecanisme sunt
schitate si formele în care se exercita puterea.

În opinia lui Rummel, formele prin care se exercita puterea sunt (cu exemple din
sfera relatiilor internationale):

- Puterea neutra: capacitatea unui individ/entitati de a produce efecte


neintentionat, prin simplul fapt al existentei sau activitatii sale (ex. ziua nationala
a unui stat determina actiuni de felicitare din partea autoritatilor altor state)

- Puterea în sine: capacitatea de a produce intentionat efecte în mediul în care


functioneaza/exista un individ/entitate (ex. capacitatea Ucrainei de a executa
lucrarile de amenajare a canalului Bâstroe)
- Puterea fizica: capacitatea existenta de a afecta intentionat integritatea unui
individ/entitati (ex. existenta de baze militare americane în Asia de Nord Est). În
sfera relatiilor internationale, puterea fizica este totuna cu puterea militara.

- Forta: capacitatea utilizata de a afecta intentionat integritatea sau interesele


unei entitati, împotriva vointei acesteia (ex. atacul de la Pearl Harbour). În sfera
relatiilor internationale forta provine din exercitarea puterii militare, dar si a
puterii economice (ex. embargoul impus Cubei castriste de catre SUA este o
manifestare de forta).

PUTEREA

Motivatii Mecanisme Forme de


exercitare
a puterii

Producerea Interese negative amenintari Putere


de efecte coercitiva
intentionate
Interese pozitive promisiuni Putere de
negociere

Interese în general persuasiune Putere


intelectuala

legitimitate Puterea
autoritatii

admiratie, Puterea
dragoste bazata pe
altruism

Control Puterea de
asupra manipulare
situatiei si
oportunitatil
C
or
Constrângere Puterea
apacitatea
fizica
de a
Forta
produce
efecte Puterea în
sine

Efecte Puterea
produse fara neutra
intentie

Tabelul 3.1 Motivatiile, mecanismele si formele de manifestare a puterii

- Puterea indirecta: capacitatea de a produce efecte prin intermediul altcuiva


(ex. capacitatea de a implica armata si serviciile secrete pakistaneze în lupta
împotriva talibanilor refugiati din Afganistan)

- Puterea coercitiva: capacitatea de a folosi amenintarea pentru a determina pe


cineva sa aleaga cel mai mic dintre doua rele (ex. criza rachetelor din Cuba: „va
retrageti rachetele nucleare sau vom ataca”).

- Puterea de negociere: capacitatea de a folosi promisiuni pentru a determina pe


cineva sa aleaga una dintre doua solutii/comportamente la fel de acceptabile
(capacitatea Bruxelles-ului de a impune statelor candidate unele conditionari nu
tocmai convenabile în schimbul accederii în Uniunea Europeana)

- Puterea intelectuala: capacitatea de a convinge pe cineva sa creada în ceva sau


sa faca ceva anume (ex. capacitatea de a convinge fostele state comuniste din
centru si estul Europei sa îmbratiseze statul de drept si economia de piata)

- Puterea autoritara: capacitatea de a apela la legitimitate pentru a convinge pe


cineva sa faca ceva anume (rezolutia Parlamentului European care cere Italiei sa
se conformeze reglementarilor comunitare în materie de drepturi ale omului în
cazul amprentarilor copiilor romi)

- Puterea bazata pe altruism: capacitatea de a face apel la admiratie sau


dragoste pentru a convinge pe cineva sa faca ceva anume (ex. activarea
Articolului 5 al Tratatului NATO ca urmare a solidarizarii statelor membre cu
americanii dupa atentatele din Septembrie 2001)

- Puterea de manipulare: capacitatea de a controla situatia si oportunitatile


cuiva pentru a-l determina sa faca sau sa nu faca ceva anume (sprijinul politic
selectiv si santajul economic practicat Rusia fata de Republicii Moldova pentru a
reduce sprijinul populatiei pentru ideea unirii cu România).

Rummel propune si o ecuatie a puterii, care inter-relationeaza capacitati, interese


si vointa. Capacitatile se refera la resurse si la posibila lor contributie la succesul unor
interese manifestate de un individ/entitate pentru a obtine anume efecte. Interesele sunt
legate în principal de scopurile unui individ/entitate, iar vointa de taria dorintei sale de a-
si atinge acele scopuri. Privita dinspre capatul opus, vointa exprima cât de hotarât este un
individ/entitate sa-si utilizeze capacitatile pentru atingerea unor scopuri precise. Astfel,
ecuatia puterii lui Rummel este:

Ps = Cs x Is x Vs
(3.1)

unde Cs reprezinta capacitatile unui individ/entitati disponibile pentru atingerea scopului


s, Is este interesul acestuia pentru atingerea lui, iar Vs reprezinta puterea vointei sale de a
atinge scopul s.

Relatia între factorii acestei ecuatii este multiplicativa, întrucât daca unul dintre ei
este nul, atunci puterea de a atinge scopul s este nula. De exemplu, oricât de puternic ar fi
un stat, daca el nu are interes sa ocupe un teritoriu al unui stat oricât de slab fata de el,
sau, daca ar avea un interes serios pentru ocuparea acelui teritoriu, dar nu considera ca
merita efortul – adica, daca nu are vointa necesara – atunci puterea lui este redusa. Invers
însa, statul slab pentru care detinerea teritoriului este vitala si care are vointa de a merge
pâna la capat pentru pastrarea lui, se poate dovedi mai puternic decât marea putere care îl
ameninta si îsi poate atinge scopul de a-si pastra în continuare teritoriul ipotetic disputat.
În concluzie, pentru a avea puterea de a reusi ceva, nu trebuie ca un stat sa aiba în mod
egal capacitati, interese si vointa. Fiecare dintre acesti factori joaca un anumit rol, în
interactiune cu ceilalti doi, dar daca unul dintre ei este absent în legatura cu un scop, asa
este si puterea lui în legatura cu scopul respectiv.
Am descris în detaliu ecuatia lui Rummel, întrucât poate explica succesul lui
David în lupta cu Goliath, a Vietnamului în lupta cu Statele Unite, a Afganistanului în
fata Armatei Rosii s.a. Desi reprezinta una dintre numeroasele variante în care puterea
poate fi clasificata, viziunea Rummel pare sa ofere instrumentele necesare pentru a
descifra toate tipurile posibile de manifestari ale puterii exercitate în relatiile
internationale.

Abandonându-l deocamdata pe Rudolph Rummel, trebuie precizat ca între primii


gânditori care au elaborat definitii ale puterii ce au rezistat probei timpului a fost Max
Weber, vestitul sociolog al guvernarii.

· „Puterea este posibilitatea de a-ti impune vointa asupra comportamentului uneia


sau mai multor persoane”, scria Max Weber în „Wirtschaft und Gesellschaft”
(Economie si Societate), în 1915

· „Puterea este probabilitatea ca un actor într-o relatie sociala sa fie într-o pozitie
care sa-i permita sa-si impuna vointa în ciuda rezistentei altcuiva, indiferent de
fundamentul pe care se bazeaza aceasta probabilitate”, adauga Max Weber în
„Theory of Social & Economic Organization: Role of Ideas & Subjectivism in
Action”, din 1915

· „Prin putere se întelege oportunitatea existenta într-o relatie sociala care permite
cuiva sa-si impuna vointa chiar împotriva rezistentei altcuiva si indiferent pe ce se
bazeaza aceasta oportunitate”, concluzioneaza Max Weber în „Basic Concepts in
Sociology”, 1920

Pornind de la baza teoretica exceptionala lasata mostenire de Max Weber, alti


cercetatori ai sferei relatiilor internationale au adaugat precizari sau nuante suplimentare,
fara însa a produce vreo revolutie conceptuala:

· „Puterea poate fi definita ca obtinerea efectelor dorite. A are mai multa putere
decât B daca A obtine mai multe efecte dorite, iar B doar câteva” (Bertrand Russell,
1938)

· „Puterea reprezinta capacitatea de a utiliza forta” (Bierstedt, R.,1950).


· „Puterea este procesul prin care se afecteaza politicile altora cu ajutorul (efectiv
sau cu amenintarea folosirii) unei pedepse severe pentru neconformarea cu politicile
dorite” (Lasswell and Kaplan, 1950)

· Asertiunea „A are putere asupra lui B” poate fi substituita cu asertiunea


„comportamentul lui A determina comportamentul lui B” (Herbert Simon, 1957).

· „Ideea mea intuitiva despre putere este ceva de genul: A are putere asupra lui B
pâna acolo încât îl poate determina pe B sa faca ceva ceea ce nu ar fi facut daca nu
ar fi fost nevoit” (Dahl, Robert, 1957)

· „Puterea reprezinta capacitatea cuiva de a-si îndeplini dorintele prin controlul


optiunilor si/sau preferintelor altuia” (Kuhn, Thomas, 1957).

· „Realitatea esentiala a puterii, acel ceva fara de care nici nu ar putea exista, este
COMANDA” (Bertrand de Jouvenal, 1962)

· „Puterea este capacitatea de a provoca sau împiedica schimbarea” (Michael M.


May, 1972)

În „Theory of Social & Economic Organization”, Max Weber face o distinctie


extrem de importanta între „putere” si „autoritate”: autoritatea este puterea exercitata
legitim. Ei bine, de aici se desparte analogia dintre puterea în sociologie si puterea în
relatiile internationale! Pentru ca daca în comunitatile omenesti, ca sisteme complexe, de
la ceata si pâna la stat, prin legitimare puterea se transforma în autoritate, în sistemul
international autoritatea legitima lipseste.

Din perspectiva weberiana, marea problema a puterii în relatiile internationale


este faptul ca sistemul international, datorita caracterului sau anarhic, nu confera
autoritate decât într-o masura redusa. În lipsa unui mecanism de legitimare autentica a
puterii în sistem, statele accepta autoritatea unei mari puteri din alte motive decât
legitimitatea: din frica, din interes, din admiratie. Aceasta autoritate este temporara, fiind
„acceptata”, doar atâta vreme cât exista frica, interesul sau admiratia.

Într-un plan general, se poate afirma ca în deceniile care au urmat formularilor lui
Max Weber, s-au conturat trei categorii de abordari teoretice ale puterii:

· abordarea psihologica.
· abordarea sistemic-structurala

· abordarea calcului cifrelor,

Definitiile puterii trecute în revista mai sus raspund viziunii uneia sau mai multor
asemenea abordari. De altfel, aceste trei curente de gândire asupra puterii îsi gasesc
confirmarea în comportamentul statelor si dinamica puterii internationale. Iar principalele
teorii realiste despre puterea în Relatiile Internationale, se articuleaza tot pe aceste trei
directii de abordare teoretica. Realismul clasic „al naturii umane” elaborat de Hans
Morghentau, este construit pe abordarea psihologica, iar realismul structural defensiv al
lui Kenneth Waltz si realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, îsi au bazele în
abordarea sistemic-structurala. Toate celelalte viziuni cantitative despre puterea
potentiala, adica puterea ca resurse, îsi trag radacinile din abordarea teoretica bazata pe
calculul cifrelor.

Hans Morgenthau[7], afirma ca puterea este o relatie psihologica între cei care
exercita puterea si cei asupra carora este exercitata. Pentru Morgenthau, cei care exercita
puterea influenteaza deciziile celor care au mai putina putere. Cei slabi accepta situatia
fie pentru ca astepta unele foloase, fie din teama, fie din respect pentru indivizii sau
institutiile care exercita puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul
national în termeni de putere: orice actiune sau politica ce maximizeaza puterea statului
este în interesul national si invers. Pentru Morgenthau, puterea este si mijloc si scop.

Realistii structurali precum Kenneth Waltz[8] si John Mearsheimer[9]


concluzioneaza ca structura sistemului, caracterizata de anarhia rezultata din absenta unei
autoritati superioare care sa oblige statele sa respecte regulile jocului, de comportamentul
statelor care urmaresc în primul rând supravietuirea în sistem, de incertitudinea privind
intentiile celorlalti, de capacitatea ofensiva inerenta a oricarei structuri militare, obliga
statele la sporirea puterii proprii si la urmarirea atenta a balantei de putere din sistem,
tintind hegemonia ca scop final. Acesta a fost rationamentul Frantei napoleoniene, al
Germaniei wilhelmiene si apoi naziste, tari care în diverse momente ale istoriei ultimelor
doua secole au cautat sa obtina hegemonia europeana, dar au esuat. Acelasi rationament a
fost facut si de Japonia primei jumatati a secolului XX când a urmarit hegemonia în Asia
de Nord Est. Acesta a fost resortul care, în secolul al XIX-lea, a facut din Marea Britanie
gardianul încununat de succes al balantei de putere europene. Acesta a fost si resortul
care i-a scos pe americani din izolationismul timid al începutului de secol XX, atunci
când s-au implicat în Primul Razboi Mondial si din izolationismul acut de la mijlocul
aceluiasi secol XX, când s-au implicat în al Doilea Razboi Mondial, într-un moment în
care sistemul era amenintat de aparitia a doi noi hegemoni regionali, Germania nazista în
Europa si Japonia în Orientul Îndepartat.

În fine, o pleiada de cercetatori precum Ray Cline, Klaus Knorr, Wilhelm Fucks,
Asley Tellis, Huang Sonfeng prefera abordarea calcului cifrelor si definesc un set de
variabile reprezentând surse de putere, care, maximizate, asigura predominanta în sistem.
În lipsa confruntarilor directe de putere, adica a razboaielor între marile puteri, dar cu
teama/speranta ca balanta de putere se va putea schimba, statele puternice sunt
preocupate sa-si îmbunatateasca resursele care pot spori puterea si sa calculeze care
dintre aceste resurse conteaza mai mult într-o viitoare confruntare calda sau rece. De aici
s-au nascut o serie de modele matematico-statistice, care pornind de la învatamintele
istoriei, prescriu solutii cantitative de sporire a puterii potentiale a unui stat, stat vazut ca
resources box. Se admite totusi ca masurarea puterii este extrem de dificila, daca nu
imposibila, stiinta neoferind înca instrumente si modele teoretice suficient de rafinate.
Data fiind natura relationala a puterii si caracterul contextual al aplicarii ei, este dificil sa
atribui o valoare obiectiva chiar si celor mai tangibile elemente ale sale. Eventual, puterea
ar putea fi masurata cu acuratete doar prin efectele consecutive exercitarii ei.

Dintre multele viziuni posibile în definirea puterii în relatiile internationale, am


ales-o pe cea care pare sa descrie cel mai bine caracterul relational si contextual al
puterii:

Puterea reprezinta capacitatea unui actor international de a influenta


comportamentul altor actori internationali pentru a-i determina sa îndeplineasca sau sa
nu îndeplineasca unele actiuni, în conformitate cu interesele si obiectivele acelui actor
international care exercita puterea.

Aceasta este definitia puterii pe care vom construi întreaga argumentatie teoretica
a prezentei lucrari.

3.2. Caracteristicile puterii în relatiile internationale


Puterea în afacerile internationale, are unele caracteristici care o diferentiaza de
alte forme de putere care se manifesta în domeniul politic si social. Între acestea se afla
caracterul dual, caracterul altruist, cel relational si cel contextual.

3.2.1. Caracterul dual al puterii

În relatiile internationale, puterea are un caracter dual: reprezinta un mijloc în


vederea atingerii unui scop si, totodata, un scop în sine. Puterea ca scop în sine înseamna
detinerea cât mai multor resurse militare, economice, tehnologice, diplomatice etc., adica
un potential de putere cât mai mare. Puterea ca mijloc de atingere a unui scop, reprezinta
utilizarea efectiva a acestor resurse, acestui potential pentru obtinerea rezultatului dorit.

De aici rezulta ca, în relatiile internationale, puterea are cel putin doua aspecte:
potentialul de putere al unui stat si manifestarea de putere a statului respectiv. Puterea
potentiala, oricât de mare ar fi ea, nu conteaza în sistem decât daca produce efecte. Spre
exemplu, în primii ani ai ambelor razboaie mondiale, considerabila putere potentiala a
Statelor Unite nu a împiedicat Germania wilhelmiana si apoi Germania nazista sa
declanseze razboaiele mondiale sau Japonia Imperiala sa se extinda în Asia de Nord Est,
atâta vreme cât nu s-a manifestat ca putere. Sporirea resurselor de putere, deci a puterii
potentiale a unui stat, reprezinta un scop în sine, în vreme ce exercitarea puterii, adica
puterea ca manifestare, reprezinta un mijloc în vederea atingerii unui scop. Se poate
afirma ca puterea este instrumentul principal si obiectivul suprem al întregului proces
politic, fie el intern, fie extern.

3.2.2. Caracterul altruist al puterii în relatiile internationale

Sistemul international de state este anarhic, dar nu haotic, irational, iar structura
mondiala de putere nu este amorfa, neutra. Dimpotriva, este o structura ierarhizata,
hegemonica, cu un centru dezvoltat la nivelul caruia se concentreaza decizia si care are
relatii asimetrice cu restul sistemului. Istoria arata ca sistemul relatiilor internationale a
functionat întotdeauna ca o structura hegemonica de putere, sau a tins catre o situatie de
hegemonie. Cele mai stabile perioade din istoria moderna a relatiilor internationale au
fost acelea în care hegemonia nu era pusa în discutie. A fost cazul Concertului de putere
European din secolul al XIX-lea cu preeminenta quasi-hegemonica a Marii Britanii. A
fost cazul Razboiului Rece, cu structura sa hegemonica bipolara. Este cazul acestor ani de
început de secol, cu hiperputerea americana. Dimpotriva, cele mai instabile si sângeroase
perioade au fost cele în care hegemonia a putut fi pusa în discutie, spre exemplu, de
Franta Napoleoniana, de Germania Wilhelmiana, Japonia Imperiala sau de Germania
nazista.

Am putea fi tentati sa privim puterea cu atributele sale hegemonice doar în


termeni negativi, raportându-ne doar la latura egoista a puterii. Trebuie notat însa, ca un
stat care se bucura de privilegiul puterii, îndeplineste totodata si unele functii în
beneficiul sistemului mondial, precum acoperirea de securitate pe care a asigurat-o în
secolul al XIX-lea Marea Britanie în Asia de Sud si în Orientul Îndepartat sau cea pe care
SUA o asigura de aproape 6 decenii în Europa, Asia de Nord Est si, dupa 2001, în Asia
Centrala. Astfel o putere hegemonica are, pe lânga dimensiunea egoista, si o componenta
altruista.

Istoria ultimelor doua secole demonstreaza ca puterea, atât în manifestarile sale


pozitive – conservarea stabilitatii si securitatii sistemului international, adâncirea
institutionalizarii, largirea domeniului reglementarii internationale etc., cât si negative –
coercitia, amenintarea cu razboiul, santajul s.a., reprezinta un ingredient permanent al
relatiilor internationale. Trebuie subliniat înca o data ca puterea, ca atribut esential al
statelor-natiune, unitatile componente ale sistemului international, este în primul rând un
concept al paradigmei realiste. Întreaga teorie realista se învârte în jurul manifestarilor de
putere, esentiale atât pentru latura descriptiva cât si pentru cea prescriptiva a paradigmei
realiste.

3.2.3. Caracterul relational al puterii

Precum în orice comunitate si în sistemul international de state, puterea este un


ingredient al relatiilor dintre partile componente ale sistemului, adica dintre state. Puterea
unui stat este relevanta numai daca ea îsi gaseste utilitatea în relatiile cu celelalte state.
Apelând la acelasi exemplu, puterea SUA nu a produs nici un efect înainte ca americanii
sa se implice în conflict, adica sa stabileasca un anumit gen de relatii cu partile
beligerante, de alianta cu unii, de razboi cu altii.

În general, manifestarile de putere nu sunt bidirectionale, ci produc efecte dinspre


cel puternic spre cel slab. Un actor puternic poate forta sau influenta un actor mai putin
puternic sa-si schimbe politica. si acest actor mai putin puternic poate, la rândul sau, sa
forteze un actor slab sa-si schimbe obiectivele. Indirect, actorul puternic îsi poate impune
vointa asupra politicii actorului slab. Invers însa, statul slab nu este capabil sa determine
schimbarea obiectivelor statului mai putin puternic si nici acesta din urma nu are
instrumentele care sa îi permita sa schimbe politica statului puternic.

Caracterul autarhic al unor state aduc distorsiuni severe procesului de exercitare a


puterii în relatiile internationale. Lipsa unor relatii normale cu celelalte state – spre
exemplu, izolarea Coreei de Nord si Iranului - ridica probleme serioase de securitate
pentru sistemul international din cauza amenintarii ca aceste state sa ajunga în posesia
armelor de distrugere în masa. Desi, practic toate statele sunt îngrijorate de perspectiva ca
aceste state sa ajunga în posesia unui asemenea arsenal, din cauza precaritatii relatiilor cu
aceste doua tari, nu se pot aplica mecanismele uzuale practicii internationale actuale
pentru a gestiona amenintarea. Daca sistemul de relatii internationale ale acestor doua tari
ar fi fost cel uzual, regulile exercitiului de putere din sistemul international ar fi
împiedicat proliferarea, asa cum s-a întâmplat cu alte state care au dorit sa se doteze cu
arma nucleara. În plus, izolarea aproape totala a regimurilor autarhice din Coreea de Nord
si Cuba - Iranul se afla într-o situatie mai fericita datorita petrolului - a condus la aparitia
unor probleme interne severe legate de saracie si înapoiere, probleme care la un moment
dat se vor constitui în amenintari serioase la adresa securitatii statelor învecinate.

3.2.4. Caracterul contextual

Pe lânga caracterul relational, puterea are si un pronuntat caracter contextual,


întrucât se manifesta diferit în contexte diferite. Puterea ca manifestare este orice, numai
o constanta universala nu! Cineva, individ sau stat, care se dovedeste puternic într-o
situatie, poate fi lipsit de putere în alta. Aspectul relational simplu al puterii este
complicat la infinit de caracterul contextual al manifestarii puterii. Contextul în care este
utilizata puterea poate face ca un parametru al puterii sa aiba o mai mare relevanta decât
altul, sau sa nu aiba nici o relevanta. Detinerea unei puteri militare sau economice
superioare este adeseori insuficienta. Istoria nu este întotdeauna de partea marilor divizii
sau a buzunarelor adânci. Spre exemplu, tehnologia militara ultramoderna pe care o
stapâneste SUA nu i-a împiedicat pe teroristii lui Ossama bin Laden sa execute atentatele
din 11 septembrie 2001. Ca sa gestioneze pericolul terorist, Washingtonul a trebuit sa-si
utilizeze aliantele si capacitatea diplomatica pentru a constitui o coalitie internationala de
lupta împotriva terorismului international si sa articuleze o noua structura care sa asigure
securitatea teritoriului national, Departamentul pentru Securitate Interna. Tot aspectul
contextual face ca un atribut al puterii unui stat sa poata produce efectele dorite într-o
situatie, dar sa fie irelevant într-alta. Pastrând exemplul, armata SUA a fost suficient de
puternica pentru a zdrobi în câteva zile masinaria de razboi irakiana, dar este incapabila
sa stavileasca valul de atentate teroriste din epoca post Saddam.

Acelasi aspect contextual face sa nu existe o relatie de proportionalitate între


puterea potentiala si puterea manifestata ca efecte. Puterea potentiala a unui stat, oricât de
mare ar fi ea, se poate dovedi incapabila sa obtina rezultatul dorit. De exemplu, America
nu a putut îndeparta regimul castrist din Cuba aflata la 100 de mile de tarmul sau, dar a
câstigat Razboiul Rece într-o competitie cu Uniunea Sovietica, incomparabil mai
puternica decât Cuba, în termeni de putere potentiala.

Datorita caracterului contextual, evaluarea raporturilor de putere, desi importanta,


nu este suficienta. Pentru a obtine efectele dorite în procesul de exercitare a puterii,
leadership-ul unui stat trebuie sa înteleaga bine regulile jocului, pentru ca aceleasi resurse
de putere pot furniza capacitati diferite, în contexte diferite si la momente de timp
diferite. Transformarea resurselor de putere în efectele dorite ale exercitarii puterii
presupune strategii bine articulate, precum si mecanisme de comanda adecvate. Sunt
cunoscute cazurile de strategii nepotrivite contextului sau de lideri care au facut evaluari
gresite. De exemplu, greselile uriase facute de Germania si Japonia în 1941 când au
atacat Uniunea Sovietica si Statele Unite, sau eroarea grava a invadarii Kuweitului de
catre Saddam Hussein în 1990.

Caracterul contextual al puterii este influentat de procesul intern, propriu fiecarui


stat la un moment dat, de a transforma puterea potentiala în putere manifesta. Unui actor
international, nu îi este suficient sa detina resursele de putere potentiala. Pentru a obtine
efecte ale puterii, actorul respectiv trebuie sa parcurga un proces de transformare în
putere efectiva a potentialului reprezentat de resursele sale. Cel mai cunoscut exemplu
este Uniunea Europeana, care poseda majoritatea resurselor de putere potentiala, dar este
incapabila sa le transforme în putere efectiva. Cea mai buna ilustrare a fost prilejuita de
razboiul din fosta Iugoslavie, când, ani la rând, europenii nu au reusit sa produca puterea
necesara pacificarii. Doar interventia puterii Statelor Unite, prin NATO, în 1999 în
Kosovo a provocat încheierea fazei fierbinti a ostilitatilor.

3.3. Balanta puterii

Conceptul de balanta a puterii se utilizeaza în cel putin trei situatii. În primul rând,
balanta puterii se poate folosi pentru a descrie orice forma de distribuire a puterii. Astfel,
termenul poate desemna status quo-ul de la un moment dat, adica distributia puterii într-
un anumit moment al istoriei relatiilor internationale. Orice modificare a distributiei de
putere – spre exemplu, aparitia regimului castrist în Cuba – modifica balanta de putere.
Ca sa nu mai vorbim despre caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est.
În special în perioada Razboiului Rece, balanta puterii era privita ca o stare de echilibru,
în care puterea este distribuita în mod egal. Pornind de aici, unii realisti sustin ca
stabilitatea este atinsa atunci când exista o balanta egala; altii sustin, dimpotriva, ca
stabilitate avem atunci când una dintre parti are superioritatea, astfel încât cealalta parte
nu îndrazneste sa atace. Teoria stabilitatii hegemonice sustine ca puterea ne-balansata,
adica hegemonul, produce pace. Neorealistul Robert Gilpin descrie procesul prin care
puterea dominanta se poate eroda, concomitent cu ridicarea unui competitor, care l-a un
moment dat va declansa un asa numit razboi hegemonic, în urma caruia se va ajunge la o
alta stare de stabilitate, cu un nou hegemon[10].

O alta utilizare a conceptului se refera la balanta puterii ca politica de echilibrare.


Balanta puterii prezice sa statele vor actiona astfel încât sa împiedice un stat sa dezvolte
suprematia puterii. O asemenea predictie se bazeaza în principal pe comportamentul
Marii Britanii din secolele al XIX-lea si al XX-lea fata de Franta si apoi de Germania.
Aici actioneaza doua supozitii fundamentale: 1) structura politicii internationale este
determinata de anarhia sistemului international de state si 2) statele tin la independenta
lor mai presus de orice. Asadar, pentru a se proteja de un potential hegemon care le-ar
putea ameninta independenta, statele vor încerca sa echilibreze, sa contrabalanseze
puterea acestuia, fie prin dezvoltarea propriei capacitati militare, fie prin formarea de
aliante cu alte tari, dispuse sa se opuna ascensiunii potentialului hegemon. Politica de
echilibrare a balantei de putere, desi una dintre cele mai elocvente în afacerile
internationale, cunoaste însa si unele exceptii majore. Astfel, puterile occidentale s-au
aliat Statelor Unite dupa al Doilea Razboi Mondial, desi acestea erau considerabil mai
puternice decât Uniunea Sovietica. Explicatia este legata de perceptia amenintarii, mai
precis de proximitatea amenintarii: un vecin este posibil sa fie mai slab la scara globala,
dar amenintator în regiunea sa[11].

În fine, termenul de balanta a puterii mai este utilizat pentru a descrie cazurile
multipolare istorice. Europa secolului al XIX-lea este considerata un model al sistemului
multipolar de balanta clasica a puterii[12]. Aceasta balanta presupune existenta unui
numar de state ce accepta aceleasi reguli ale jocului. Este adevarat ca sistemul multipolar
al balantei puterii a produs cea mai îndelungata perioada de pace între marile puteri, între
1815 si 1914, dar în cele din urma s-a sfârsit într-un sistem bipolar de aliante militare,
care a condus direct la Primul Razboi Mondial. Iar daca mai târziu, în perioada
Razboiului Rece, bipolaritatea s-a dovedit stabila în sensul lipsei razboiului între marile
puteri ale sistemului, bipolaritatea beligena de dinaintea Primului Razboi Mondial arata
ca sistemul bipolar, în sine, nu este neaparat predestinat pacii.

3.4. Modele ale puterii în relatiile internationale

3.4.1. Behavioural Power/Resources Power

Asa cum am evocat deja, majoritatea cercetatorilor sunt de acord ca puterea în


relatiile internationale poate fi abordata din doua unghiuri complementare: potentialul de
putere si manifestarea de putere. Prin populatia sa, prin avutie, suprafata, bogatia
subsolului, arsenalul militar s.a. Statele Unite, Rusia, China, Japonia, India au un
potential de putere mult mai mare decât, de exemplu, Nigeria, Elvetia, Bangladeshul,
Turkmenistanul etc. Potentialul de putere al unui stat sta în buna masura la baza puterii
percepute a statului respectiv. Puterea potentiala poate fi evaluata si eventual sporita în
timp prin politici interne adecvate sau, dimpotriva, poate suferi procese de reducere
drastica. Este cazul Chinei si Indiei care au rate ridicate de sporire a puterii potentiale, pe
de o parte, si al Rusiei anilor ’90 ai secolului trecut, de cealalta parte.

A doua dimensiune a puterii în relatiile internationale este reprezentata de efectele


exercitarii puterii, puterea manifestata, adica rezultatele obtinute prin exercitarea puterii
în sistem. Un stat poate avea o putere potentiala uriasa, dar poate esua în obtinerea
rezultatelor dorite. Un exemplu este esecul usturator înregistrat în Aprilie 1961 de Statele
Unite în Golful Porcilor din Cuba, în ciuda unei utilizarii unor resurse considerabile si a
planificarii atente, dar neinspirate[13]. Puterea manifestata nu poate fi evaluata decât a
posteriori, dupa consumarea exercitarii puterii. Puterea manifestata ca efect reprezinta de
fapt scopul real si ultim al fiecarui stat, pentru ca de ea depinde securitatea statului
respectiv. Puterea ca rezultate este cea avuta în vedere de fapt de factorii de decizie
politica sau militara, pentru ca ea pune în valoare puterea potentiala. Sau o risipeste!

În lucrarea sa „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”,


politologul american Joseph Nye Jr. defineste astfel cele doua aspecte ale puterii:

Fixarea agendei

Behavioural Power, puterea ca manifestare, se refera la finalitatea exercitiului


puterii si reprezinta capacitatea de a obtine rezultatele dorite. În opinia lui Nye,
Behavioural Power poate fi privita ca un continuum[14] precum cel din Figura 3.1. La o
extrema se afla puterea de comanda (hard power), adica abilitatea de a provoca schimbari
în comportamentul celorlalti prin coercitie, urmata pe acest continuum de convingere –
Inducement - utilizând forta militara sau economica. La cealalta extrema se afla puterea
de cooptare - soft power, adica abilitatea de a influenta ceea ce doresc ceilalti prin
atractivitate, precedata de fixarea prioritatilor – Agenda Setting.
Puterea coercitiva (hard power) se materializeaza pe principiul ”morcovului si
batului” pentru a-i determina pe ceilalti sa faca ceea ce nu aveau de gând sa faca. În
schimb, puterea de cooptare (soft power) urmareste sa-ti câstigi prieteni si sa-ti
influentezi dusmanii prin abilitatea de a-i determina pe altii sa urmareasca de buna voie
rezultatele pe care le doresti. Evident, puterea soft este mult mai ieftina si în plus, mai
eficienta, întrucât nu stârneste adversitate.

Pentru exercitarea laturii de comanda (hard) si de cooptare (soft) a puterii ca


manifestare (Behavioural Power) sunt necesare unele resurse definite. Forta militara sau
economica este, în general, legata de puterea coercitiva (hard power), în vreme ce
atractivitatea propriei culturi sau stapânirea mecanismelor si tehnologiilor menite sa
disemineze unele informatii persuasive, sunt legate de puterea de cooptare (soft power).
Un exemplu cunoscut de utilizare eficienta a soft power este cinematografia americana,
care a promovat si promoveaza cu remarcabil succes valorile SUA, determinând un
comportament favorabil intereselor americane nu numai în Europa Centrala si de Est, ci
chiar si state cu o civilizatie de lunga traditie din Europa Occidentala.

Resource Power, puterea ca resurse, este cea de-a doua fateta a puterii identificata
de Joseph Nye Jr. si se refera la instrumentele pe care se sprijina puterea privita ca
potentialitate. Resource Power reprezinta posesia resurselor si atributelor asociate uzual
cu abilitatea de a obtine rezultatele dorite – populatie, avutie, tehnologie, suprafata,
resurse minerale etc. Din acest punct de vedere, statele reprezinta Resource Power ca o
masura a puterii percepute sau a puterii ca potential. În opinia lui Joseph Nye[15],
deoarece abilitatea de a-i controla pe altii este adesea asociata cu posesia anumitor
resurse, liderii politici definesc în mod obisnuit puterea ca posesia resurselor necesare.
Avantajul acestei definitii este ca transforma puterea în ceva concret, cuantificabil si
predictibil, ceea ce nu ofera definirea puterii ca manifestare (Behavioural Power).

3.4.2. Hard Power si Soft Power

Ulterior, în „The Paradox of American Power: Why the World’s Only


Superpower Can’t Go It Alone” si în „Soft Power: The Means to Succes in World
Politics”, Joseph Nye, adânceste aceste concepte. Nye clasifica puterea ca manifestare în
trei categorii generale[16], constatând ca, pentru a putea obtine rezultatele dorite poti: 1)
fie sa constrângi prin amenintari, 2) fie sa convingi prin recompensa, 3) fie sa cooptezi
oamenii sa-si doreasca acelasi lucru cu tine. Primele doua categorii reprezinta hard
power, a treia este soft power. Societatea informationala în care traim astazi a facut ca
eficienta soft power–ului sa sporeasca spectaculos, datorita scaderii costurilor
comunicatiilor si vitezei cu care se propaga informatia. Din punctul de vedere al celui
care exercita puterea, este evident mai eficient si mai ieftin sa obtina rezultatele dorite
prin soft power, decât prin hard power. Mai mult decât atât, detinerea unei puteri militare
sau economice superioare nu este suficienta. „Istoria nu a fost întotdeauna de partea
marilor divizii sau a buzunarelor adânci. Jucatorul de poker cu cea mai buna mâna, nu ia
întotdeauna potul”, afirma Nye[17]. Hard power, puterea coercitiva, se bazeaza pe forta
militara si cea economica a unui actor international, precum si pe toate celelalte resurse
materiale ale puterii si asigura securitatea sa vitala, fizica si economica. Efectele hard
power se materializeaza prin principiul ”morcovului si batului”, coercitie sau
recompensa, pentru a-i determina pe ceilalti sa faca ceea ce nu aveau de gând sa faca, sau
sa nu faca ceea ce intentionau sa faca.

Forta militara continua sa ramâna un factor major al puterii asa cum demonstreaza
evenimentele recente din Irak si Afganistan, dar si din Georgia. Forta militara poate juca
un rol de stabilizator al relatiilor instabile. Trupele americane sunt binevenite în multe
state asiatice si europene – exemplul României si Bulgariei, care se întrec în a oferi baze
militare pentru armata Statelor Unite – pentru ca securizeaza statele respective fata de
vecini imprevizibili si are capacitatea de a modela favorabil mediul economic si de
securitate. Chiar daca natiunile lumii resping la nivel oficial utilizarea directa a fortei,
argumenteaza Joseph Nye[18], statele pot mandata grupuri teroriste pentru a purta
campanii împotriva adversarilor, cum este cazul Siriei în relatia cu Hezbollahul si alte
grupari teroriste anti-israeliene. În plus, din de în ce mai mult, grupuri teroriste private,
fara o legatura vizibila cu vreun guvern, pot sa-si execute propriile campanii teroriste,
cum este cazul lui Osama bin Laden cu a sa al Qaeda. Nye compara gruparile teroriste
moderne cu piratii care au actionat adeseori cu mandat împotriva unor adversari ai
statelor comanditare, pâna la suprimarea lor de catre marina britanica în secolul al XIX-
lea[19]. Forta economica, tinând tot de hard power - posibilitatea de a „cumpara” o
atitudine favorabila propriilor interese - are o influenta sporita în situatia în care
interesele economice capata o importanta din ce în ce mai mare pentru statele moderne.
Adeseori, o moneda puternica poate proiecta la distanta puterea mult mai eficient decât
prin transportarea de oameni si materiale. În opinia lui Joseph Nye, consolidarea
factorilor hard power trebuie sa reprezinte principala preocupare a politicii externe a
Statelor Unite, întrucât doar hard power are capacitatea de a asigura securitatea fizica si
economica a unui stat, securitate fara de care componenta soft power este inutila.

Soft power este capacitatea unui actor de a-i determina pe altii sa-si doreasca ceea
ce îsi doreste si el, de a-i co-opta în loc de a-i constrânge. Puterea de cooptare urmareste
câstigarea prieteniei si atenuarea adversitatii prin abilitatea de a-i atrage pe altii sa
urmareasca aceleasi rezultate cu cele care corespund interesului tau national. Soft power-
ul unui stat sporeste atunci când politicile sale publice sunt considerate legitime de catre
alte state. Soft Power reprezinta forta culturala, ideologica si institutionala a unui stat.
Include propaganda, dar este considerabil mai complexa decât actiunile clasice legate de
promovarea imaginii, obtinerea unei popularitati efemere sau de Public Relations. Soft
power are drept obiectiv adoptarea unor institutii si asumarea unor credinte si valori care
conduc la o agenda comuna si creeaza un cadru favorabil pentru dezbatere. Mai mult
decât simpla influentare sau persuasiune, soft power reprezinta abilitatea de a-i atrage, de
a-i ispiti pe ceilalti, ceea ce are drept efect acceptarea sau dorinta de a imita, favorizând
preluarea initiativei. Cele mai importante elemente de exercitare a soft power sunt
valorile exprimate de cultura nationala, politicile si institutiile interne si comportamentul
pe arena internationala.

Statele Unite se bucura de un urias soft power în relatia cu Europa si o parte din
Asia. Acest soft power are radacini istorice adânci, mergând pâna la Primul Razboi
Mondial, întrucât Statele Unite sunt percepute de catre europeni ca cele care i-au protejat
de agresivitatea Germaniei wilhelmiene, de atrocitatile nazismului sau de pericolul mortal
al caderii Occidentului sub influenta Uniunii Sovietice. Valorile politice americane au
influentat Europa dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, inclusiv în spatele Cortinei de
Fier, prin Radio Europa Libera sau Vocea Americii. Prabusirea sistemului comunist de
tip sovietic si adoptarea benevola, rapida si fara rezerve, a modelului de societate
democratica si liberala de catre toate statele din în Europa Centrala si de Est a fost în
buna masura rezultatul soft power-ului Americii. Un exemplu cunoscut de utilizare
eficienta a soft power este cinematografia americana, care a promovat cu remarcabil
succes valorile SUA, determinând un comportament favorabil intereselor americane nu
numai în Europa, dar si Orientul Îndepartat. Adoptarea de catre Japonia si Coreea de Sud
a modelului democratic si liberal american s-a facut pe o matrice culturala si ideologica
substantial diferita de traditia europeana. În anii din urma, alte posturi de radio si
televiziune îi sustin si stimuleaza pe cetatenii Iranului, Chinei, Afganistanului care au
îmbratisat valorile economice si politice occidentale. Soft power-ul este o conditie
obligatorie a succesului razboiului împotriva terorismului, pentru ca necesita cooperarea
benevola a altor oameni, institutii si natiuni.

Invers, o soft power deficitara poate fi extrem de costisitoare. Antiamericanismul


activ ce se manifesta în lumea musulmana este alimentat de deficienta istorica de soft
power a Americii determinata de sustinerea consecventa si aproape neconditionata a
Israelului, considerat inamic ireductibil al lumii arabe. Cazurile de tratament brutal de
care s-a facut vinovata armata americana la închisoarea din Abu Ghraib au dat o lovitura
mortala soft power-ului Statelor Unite. La fel de costisitoare este aroganta de care este
acuzata America nu numai în Orientul Mijlociu, dar si în Europa. Iar în ultimii ani,
cautionata de evenimentele din 11 Septembrie 2001, Administratia americana dominata
de neo-conservatorii lui George W. Bush a actionat în mai multe rânduri fara a tine cont
de sensibilitatile partenerilor sau opiniei publice mondiale. Nye citeaza o declaratie
simptomatica în acest sens a generalului Wesley Clark, fostul comandant al trupelor
americane din Europa: „Soft power”-ul ne-a conferit o influenta mult dincolo de ceea ce
ar fi permis politica traditionala de balanta a puterii. Dar, atractia se poate transforma în
repulsie daca noi vom actiona într-o maniera aroganta si vom deforma mesajul real al
valorilor noastre”[20]. Dar, nimic nou sub soare! Deficit de soft power au mai suferit
Statele Unite chiar si în Europa în câteva momente ale istoriei postbelice: criza Suezului
din 1956, miscarea „Ban the Bomb” din Marea Britanie si Franta anilor ’50, de
interzicere a bombei atomice, perioada razboiului din Vietnam, desfasurarea rachetelor
nucleare cu rada medie de actiune din Germania la începutul anilor ’80.
Soft power emana atât de la leadership-ul unui stat, de la structurile oficiale ale
puterii, dar si de la societate în ansamblul ei: indivizi, agentii, oameni de stiinta, oameni
de afaceri, artisti, sportivi s.a. Aroganta, indiferenta la opinia altora, promovarea agresiva
a propriului interes sunt mijloace sigure de subminare a soft power. Organizatii
internationale precum ONU, OSCE, Organizatia Mondiala a Comertului, diferite ONG-
uri, organizatii profesionale sau diverse religii se sprijina în mare masura pe influente de
tip soft power.

Un exemplu de actor international cu o componenta uriasa de soft power este


Uniunea Europeana. UE a reusit sa determine unele natiuni sa-si modifice credinte
altadata sustinute cu ardoare si sa transforme în prietenie adversitatea seculara a unor
state. Sistemele legislative si de guvernare sunt modificate, barierele protectioniste fata
de producatorii din alte state sunt îndepartate de buna voie, doar pentru a satisface
cerintele integrarii în Uniunea Europeana. Se pune întrebarea daca adâncirea constructiei
europene este rezultatul soft power sau al componentei economice, adica rezultatul hard
power? Pentru ca nu se poate neglija faptul ca „morcovul” prosperitatii economice, ca si
securitatea militara pe care o comporta apartenenta la NATO si Uniunea Europeana
reprezinta motivatii majore în procesul de integrare europeana. Fara îndoiala, amândoua
formele de putere au avut contributia lor ! Influentele de tip soft power au permis Uniunii
Europene sa obtina rezultate remarcabile în reconstructia natiunilor din Europa Centrala
si de Est, iar fortele militare ale UE joaca un rol însemnat în eforturile de peacekeeping
ale ONU si NATO. Multilateralismul si atasamentul fata de organizatiile internationale
sunt caracteristici naturale ale natiunilor Uniunii Europene. Luate separat, majoritatea
statelor membre sunt prea slabe pentru a conta în raporturile de putere mondiale, dar
apartenenta la UE le transfera putere, iar co-participarea la actul de decizie colectiva le
permite promovarea intereselor proprii.

Soft power permite statelor mici si chiar actorilor non-statali sa atinga obiective
care sunt mult peste capacitatile lor de tip hard power. State mijlocii, cu hard power
redus, precum Olanda sau Canada, au un cuvânt respectat pe arena internationala datorita
exercitarii de soft power prin ajutoarele economice acordate sau prin activitati de
peacekeeping. Revolutia din domeniul informatiei si comunicatiilor permite cu larghete
actorilor minori sa beneficieze de tehnologia moderna pentru a genera fluxuri financiare
si de sprijin public. Soft power devine si mai importanta în conditiile dezvoltarii societatii
informationale, când informatiile si ideile circula mult mai rapid si în rândurile unor
populatii din ce în ce mai numeroase, provocând efecte adânci în societate. În plus, asa
cum am mai spus, soft power este mult mai ieftina decât hard power si în plus, mai
eficienta, întrucât nu stârneste adversitate.

Pe de alta parte, se pot semnala abuzuri în utilizarea soft power. Unele corporatii
multinationale nu au ezitat sa utilizeze practici incorecte de business, iar diverse ONG
-uri au abuzat de instrumentele soft power. Mai mult, soft power-ul poate scapa de sub
control, întorcându-se împotriva celui care a vrut sa-l utilizeze pentru a obtine un anumit
rezultat. Un exemplu este soft power deturnat este ideologia islamista radicala, împreuna
cu gruparile asociate. Secta fundamentalista wahhabita a luat nastere în secolul al XVIII-
lea, în Peninsula Arabica si, în timp, s-a bucurat de sprijin politic si financiar - evaluat la
aproximativ 70 de miliarde de dolari, numai în ultimii 30 de ani! - din partea familiei
conducatoare din Arabia Saudita, care dorea sa atraga de partea sa clericii wahhabiti prin
care sa îsi legitimeze domnia. Ulterior, precum în pilda „ucenicului vrajitor” radicalii
wahhabiti s-au întors împotriva sponsorilor lor, catalogând familia regala saudita ca fiind
corupta si vânduta infidelilor occidentali. În loc sa securizeze familia regala, soft power-
ul islamismului radical s-a deplasat catre Osama bin Laden si sustine obiectivul acestuia
de a rasturna guvernarea saudita. Osama a devenit o figura foarte populara în lumea
musulmana, influenta sa de tip soft power transformându-se în mase de aderenti, sute de
luptatori si sustinere financiara.

Razboiul împotriva terorismului international declansat de SUA dupa 11


Septembrie 2001 comporta si o dimensiune de razboi civil între radicalii si moderatii
civilizatiei musulmane. Este evident ca America si Occidentul trebuie sa actioneze nu
numai în plan militar, ci si în termenii soft power pentru a consolida tabara musulmana
moderata. În Statele Unite este în curs o dezbatere academica serioasa pentru a întelege
resorturile antiamericanismului lumii musulmane si a gasi modalitati de a umple falia
dintre civilizatiile occidentala si islamica. S-au întreprins si actiuni concrete pentru
consolidarea soft power-ului american în lumea musulmana. Dupa îndepartarea regimului
sadhamist din Irak, în conditiile escaladarii terorismului intern, americanii au investit nu
numai în refacerea infrastructurilor distruse sau înapoiate, dar si în aparitia de posturi de
radio si televiziune care sa promoveze moderatia si valorile occidentale, precum
odinioara Europa Libera si Vocea Americii în lumea comunista.

Hard power si soft power se întrepatrund în modalitati complexe. Exercitarea unui


tip de putere poate amplifica sau, dimpotriva, anula efectele celuilalt tip de putere
aplicata. Obiectivele specifice cer forme diferite fata de obiectivele generale. Scopurile
specifice depind în general de hard power, în vreme ce scopurile cu caracter general se
ating mai eficient prin soft power. Spre exemplu, este mai usor sa-i atragi pe oameni catre
democratie, decât sa-i fortezi sa se comporte democratic[21]. În schimb, forta militara
poate consolida aliante favorabile. Sau dimpotriva, prost utilizata, neînsotita de soft
power, poate provoca teama, conducând la cimentarea unor aliante adverse! Pornind de la
acest exemplu, succesul razboiului împotriva terorismului va depinde în mare masura de
cum vor reusi Administratiile post - Bush sa împace aceste doua tendinte în mediul
extrem de volatil din Orientul Mijlociu.

Nye mai subliniaza un aspect interesant: influenta formelor diferite de putere


variaza functie de tipul statului asupra caruia se exercita puterea. Soft power se poate
dovedi mai eficienta în state moderne decât în state pre-industriale despotice precum în
Africa sau Orientul Apropiat sau în state recent industrializate, precum China sau
India[22].

În concluzie, în lumea moderna, doar utilizarea hard power - putere militara sau
economica – nu garanteaza succesul. Totusi, hard power-ul este necesar atunci trebuie
respins un atac, pazite granitele sau protejati aliatii. Hard power-ul asigura securitatea
fizica si suportul economic pentru toate cele. Acesti factori de putere trebuie înca sa
predomine în preocuparile de politica externa ale statelor.

3.4.3. Modelul tridimensional al puterii

În „Descifrarea conflictelor internationale”, acelasi Joseph Nye Jr. opineaza ca,


în momentul de fata distributia de putere se face pe trei straturi aflate într-o relatie de
interdependenta. El construieste o metafora potrivit careia puterea este distribuita într-o
maniera care seamana cu un joc de sah tridimensional, în care statele joaca atât pe
orizontala, cât si pe verticala. În partea de sus a tablei de sah se afla stratul puterii
militare, care este în mare masura unipolar. Statele Unite sunt unica hiperputere cu o
întindere internationala. Chiar si în acest strat unipolar, exista puteri locale sau regionale,
precum China si Rusia, care au o capacitate militara suficienta pentru a împiedica SUA sa
actioneze în vecinatatea lor. Stratul puterii economice se afla la mijloc si are o distributie
tripolara de putere. În chestiuni vitale precum comertul, reglementarea pietelor
financiare, reguli comerciale si antitrust, acordul se stabileste între Statele Unite, Uniunea
Europeana, Japonia, si numerosi alti actori internationali minori. Acest strat ar putea
deveni quadripolar daca China îsi va continua ascensiunea economica. În partea de jos se
afla stratul relatiilor transnationale, relatii care traverseaza granitele în afara controlului
guvernelor, incluzând bancheri, corporatii multinationale, schimbarile climaterice, crima
organizata, grupari teroriste, organizatii non-guvernamentale. Puterea în acest ultim strat
este larg dispersata si organizata haotic în jurul actorilor statali si non-statali[23].

Complexitatea acestei structuri, afirma Joseph Nye, nu ar conta daca puterea


militara ar fi asa de usor de înlocuit precum banii si ar produce efecte în toate domeniile
relatiilor internationale. Totusi puterea militara reprezinta un indicator insuficient pentru
rezultatele din straturile economic si transnational ale sistemului international. Principala
problema a puterilor din linia a doua - Uniunea Europeana, Japonia, China, competitori
potentiali pentru SUA, este reprezentata de dificultatea de a-si transforma forta
economica în putere militara.

3.4.4. Cele trei niveluri ale puterii (RAND)

Ashley Tellis de la RAND National Security Reasearch Division, considera ca


puterea unui stat poate fi conceputa pe trei niveluri: 1) resursele sau capabilitatile, adica
potentialul de putere (power-in-being), 2) modul în care potentialul de putere este
convertit prin procese nationale în 3) putere ca rezultate (power-in-outcomes), sau care
stat prevaleaza în circumstante particulare. Chiar daca mai eluziv decât primele doua
concepte, procesul intern de conversie a potentialului în rezultate este totusi extrem de
important, pentru ca reprezinta o punte între resurse si puterea utilizabila, în particular în
putere militara. Procesul intern de conversie a potentialului este o conditionalitate severa
a succesului unui participant la balanta de putere internationala[24]. Punctul de pornire
pentru dezvoltarea unui sistem de evaluare a puterii unui stat este de a-l privi ca pe un
„container de capabilitati”. Aceste capabilitati, fie ele demografice, fie economice,
tehnologice si altele asemenea, devin relevante, adica se pot manifesta, doar în urma unui
proces de conversie. Statele trebuie sa-si converteasca resursele materiale în instrumente
utile, precum capacitatea de lupta. În ultima instanta, pe decidentii politici nu îi
intereseaza atât puterea ca resurse, ca potential, adica power-in-being, chiar si convertita
prin procese nationale tinând de politica, coeziune sociala, etos national. Pe ei îi
intereseaza rezultatele puterii. Acest al treilea nivel este de departe cel mai eluziv, pentru
ca este imprevizibil si relativ, întrucât depinde pentru ce si împotriva cui.

Fig. 3.2 Trei nivele conceptuale ale puterii unui stat

Sa luam drept exemplu cazul Uniunii Europene. Din evaluarea resurselor sale
materiale - populatie, suprafata, avutie, tehnologie, efective militare cumulate - Uniunea
Europeana ar trebui sa fie la paritate cu Statele Unite, daca nu chiar înaintea lor ca putere
mondiala. si totusi, în afara componentei economice, Uniunea Europeana nu exista pur si
simplu în balanta de putere mondiala si asta pentru ca procesul intern de conversie a
resurselor materiale continua sa ramâna la nivel de deziderat.

În ceea ce priveste potentialul de putere, Ashley Tellis considera ca doar patru


categorii principale de capabilitati conteaza în evaluarea puterii: 1) produsul intern brut,
2) populatia, 3) cheltuielile de aparare si 4) un factor care reflecta capacitatea de inovare
tehnologica. În opinia lui Ashley Tellis, pentru a viza puterea ca rezultate, statele trebuie
analizate dincolo de dimensiunea lor de „containere de capabilitati”. Astfel, trebuie
cercetate ideologiile, organizatiile si politicile care transforma resursele în putere
utilizabila, adica „abilitatea de a obtine rezultate specifice în circumstante specifice”. El
defineste un set de „motoare (drivers) ale puterii unui stat”[25] care sunt, în cele din urma
responsabile pentru rezultatele puterii (v. Tabelul 3.2), dar nu propune o formula sau o
metoda de calcul a puterii.

Caracteristicile sociopolitice interne Politica externa

Populatie Economia
Agricultura Energie

Tehnologia Resursele mediului si calitatea lor

Tabelul 3.2 Sursele de putere ale unui stat

3.4.5. Puterea relationala vs. puterea structurala

O nuantare interesanta a puterii în relatiile internationale a fost propusa de


economista britanica Susan Strange[26], care face distinctia între puterea relationala si
puterea structurala. Puterea relationala corespunde conceptului de putere descris anterior
si anume capacitatea unui actor de a-l influenta pe altul sa faca un lucru, pe care altfel nu
l-ar fi facut. În schimb, puterea structurala este capacitatea unui actor de a defini „cadrul
în care statele îsi stabilesc raporturile reciproce, raporturile dintre ele si cetateni, dintre
ele si corporatii”. Puterea structurala, spre exemplu capacitatea de agenda setting pe care
o au Statele Unite sau tara care detine presedintia rotativa a Uniunii Europene, este
diferita de puterea bruta prin care ar putea obtine aceleasi rezultate. În opinia lui Strange,
puterea structurala se manifesta în patru structuri separate: controlul asupra securitatii
cetatenilor, controlul asupra productiei, controlul asupra creditului si controlul asupra
cunoasterii, credintelor si ideilor. În perioada globalizarii, este clar ca interdependenta
economica, accesul la cunoastere sau la tehnologii de vârf sau asigurarea de catre terti a
propriei securitati (Statele Unite care asigura umbrela de securitate pentru Uniunea
Europeana si Japonia) reprezinta un avantaj remarcabil pentru actorii bine plasati.
Actiunea acestei puteri structurale potenteaza specializarea actorilor relevanti pe anumite
paliere ale puterii, care se manifesta în lumea contemporana[27]. Spre exemplu, Uniunea
Europeana, care este mai ales o putere civila si economica, dar cu un deficit pe palierul
militar, are în mod evident capacitatea ei de a modela comportamentul statelor candidate
la aderare prin asumarea liber-consimtita a valorilor si normelor sale politico-juridice. De
aceea, unii autori considera ca Uniunea Europeana este o „putere normativa”[28].

3.5. Utilizarea fortei

Atitudinea mediului international fata de utilizarea fortei merita o scurta analiza.


În anii ’90 ai secolului trecut, utilizarea fortei, chiar a fortei multilaterale, a devenit din ce
în ce mai putin populara în comunitatea internationala. Eforturile internationale au fost
reorganizate pentru obiective mai limitate decât în timpul Razboiului Rece. Spre
exemplu, initiativele de securitate internationale în Balcani au fost pur reactive.

Criza irakiana a demonstrat o adânc înradacinata aversiune a comunitatii


internationale fata de utilizarea fortei. Marturie stau zecile de mii de demonstranti care au
iesit în strada la începutul acestui an.

Se pot imagina mai multe explicatii pentru aversiunea opiniei publice


internationale fata de folosirea fortei (hard power). Una ar fi dezvoltarea unor norme
internationale împotriva utilizarii agresive a fortei. Alta ar putea fi legata de neputinta
unei mari parti a comunitatii internationale în fata coplesitoarei superioritati militare a
SUA. Iar manifestarile de anti-americanism care au însotit criza irakiana arata opozitia
fata de utilizarea fortei de catre americani si mai putin fata de utilizarea fortei în sine.

Adevarul este probabil, undeva, la mijloc. Este evident ca dezvoltarea institutiilor


în interiorul lumii libere a delegitimat folosirea fortei, pe masura ce opinia publica
internationala a considerat ca institutiile mai capabile sa rezolve disputele decât forta
armelor. Puterea militara a devenit „oaia neagra” a relatiilor internationale, în special
între natiunile europene, care prin intermediul Uniunii Europene s-au obisnuit cu
beneficiile cooperarii multilaterale institutionalizate. Practica europeana a consensului a
devenit foarte atragatoare, întrucât regula consensului presupune ca nimeni nu are de
pierdut. Pe de alta parte, deoarece din punct de vedere militar sunt slabi, europenii au tot
interesul sa delegitimeze, daca nu sa împiedice, utilizarii puterii militare, care totusi
reprezinta ultima reduta a interesului national al unui stat.

Anti-americanismul mai are o explicatie. Daca în timpul Razboiului Rece, Europa


a trebuit sa faca eforturi pentru propria aparare, astazi europenii se bucura într-o masura
nemaintâlnita de o securitate gratuita, deoarece majoritatea amenintarilor se manifesta în
afara Europei, în zone unde numai SUA au capacitatea de a-si proiecta puterea militara.
Practic, nici Irakul, nici Coreea de Nord, nici Iranul nu reprezinta o problema de care
europenii sa se poata ocupa. si europenii si americanii sunt de acord ca asta nu poate fi
decât sarcina SUA. De aceea, sarcina de a-l îngradi pe Saddam le revenea americanilor si
nu europenilor, lucru pe care îl stia toata lumea, inclusiv Saddam, de aceea Irakul, ca si
Coreea de Nord sau Iranul, considera ca Statele Unite sunt principalul lor adversar, si nu
Europa. Statele Unite, cu uriasa lor putere, au devenit astfel principala si adesea singura
tinta a adversarilor ordinii internationale, fie ei teroristi, fie state paria. De aceea, în
actuala conjunctura internationala, Statele Unite sunt practic nevoite sa reactioneze cu
toata hotarârea, inclusiv prin forta militara.

3.6. Capacitatea de reînnoire a puterii în sistemul international

Istoria este o nesfârsita însiruire de cresteri si descresteri ale puterii unui stat în
sistemul international. Imperii, mari puteri, superputeri au aparut pe scena mondiala, s-au
manifestat cât s-au manifestat, dupa care au decazut. În majoritatea cazurilor au disparut
dintr-o cauza sau dintr-o combinatie de cauze: pierderea unor razboaie de anvergura
(Rusia a pierdut Razboiul Rece, Germania si Japonia au pierdut al doilea Razboi
Mondial), fenomenul de over-strech (cazul Imperiului Roman), macinarea interna (cazul
Imperiului Ţarist si al Imperiului Habsburgic), incapacitatea de a face fata competitiei
tehnologice cu alte puteri emergente (cazul Chinei în competitia cu puterile europene sau
cazul Imperiului Incas, zdrobit de o mâna de spanioli dotati cu pusti). De aceea
chestiunea reînnoirii puterii este vitala pentru supravietuirea actorilor internationali. Aici
nu este vorba de refacerea puterii unui actor, asa cum sunt cazurile Rusiei, Chinei,
Germaniei sau Japoniei. Cu rare exceptii – Uniunea Sovietica nascuta pe ruinele
Imperiului Ţarist; posibil si China, în urmatoarele decenii - reconsolidarea puterii unui
actor s-a facut pe un palier inferior pozitiei detinute anterior.

Capacitatea de reînnoire a puterii se refera la abilitatile unui actor international de


a-si conserva pozitia de putere în timp, traversând perioadele de criza, adaptându-se
noilor tendinte din sistem, extragând mai multa putere din resursele hard pe care le are la
dispozitie. Deocamdata, chiar daca în ultimele luni se confrunta cu o criza financiara
amenintatoare, singurul actor international care demonstreaza capacitatea de reînnoire a
puterii este SUA. La începutul noului mileniu, umanitatea se confrunta cu o situatie
nemaiîntâlnita în întreaga sa istorie: exista un stat care este detinatorul, fara competitor, al
tuturor atributelor puterii, atât în domeniul militar, cât si economic, tehnologic, social,
cultural. Nu numai ca Statele Unite se afla mult înaintea oricaror altor actori
internationali în termeni de putere, dar, pentru viitorul previzibil, par sa aiba si
capacitatea de a reînnoi atributele acestor raporturi de putere. Mai cu luciditate, dar mai
mult cu ciuda, fostul ministru de externe francez, Hubert Vedrine[29], a denumit Statele
Unite hiperputere, calificându–le într-o clasa superioara cunoscutei denumiri de
superputere. Am facut aici aceasta precizare, pentru ca în aceasta perioada si în viitorul
previzibil, orice este legat de conceptul si de raporturile de putere în relatiile
internationale va fi vital influentat de hiperputerea americana.

În privinta puterii militare, Statele Unite sunt cu o generatie înaintea oricarei alte
puteri. Explicatia este simpla si tine de investitia în aparare pe care au facut-o si o fac
americanii. Desi în procente, bugetul apararii al SUA este la fel cu cel al urmatoarelor 12
sau 15 state importante ale lumii, în termeni absoluti, data fiind dimensiunea economiei
americane, Statele Unite consuma constant 40 – 45 % din întregul volum al cheltuielilor
militare ale tuturor statelor sistemului international. În vreme ce toate cele 27 state ale
Uniunii Europene cheltuiesc pentru aparare aproape 290 miliarde de dolari, Statele Unite
au alocat pentru 2008 peste 710 de miliarde de dolari. În toata perioada post Razboi Rece,
bugetul american pentru aparare a depasit cu mult pe cel al restului lumii, în special în
cercetare dezvoltare, unde investitiile Statelor Unite reprezinta 85 % din totalul mondial.
Washingtonul se bucura de un inegalabil avantaj în materie de tehnologie militara,
începând cu diverse platforme de lupta si pâna la tehnologia C4ISR (Command, Control,
Communications, Computing, Intelligence, Surveillance, Reconnaissance) care permite
americanilor sa domine autoritar câmpul de lupta.
Fig. Bugetul militar American, vs. cheltuielile militare globale[30]

Ceea ce facut posibila „revolutia americana în materie de afaceri militare” a fost


extraordinarul dinamism al economiei americane din anii ‘80 si ’90 ai secolului trecut,
care a determinat ca substantialele cheltuieli de aparare sa para nesemnificative din punct
de vedere economic. Pe de alta parte, cresterea economica americana a fost posibila
deoarece institutiile politice ale Statelor Unite s-au dovedit remarcabil de pline de succes
înca de la sfârsitul primului Razboi Mondial, ceea ce i-a convins pe cetatenii americani sa
plateasca taxele necesare pentru a mentine si a întari apararea nationala.
Statele Unite reprezinta vârful de lance al revolutiei în curs în domeniul
tehnologiei informatiei si comunicatiilor, proces care produce beneficii pentru întreaga
lume, dar din care americanii au partea leului. Sistemul de educatie si uriasa retea din
domeniul cercetarii-dezvoltarii asigura SUA în privinta reproducerii la cote ridicate a
stiintei si tehnologiei. Procesul de globalizare, care în opinia multora poarta eticheta
„made in US”, un proces care se adânceste indiferent daca este sau nu acceptat de
celelalte state, aduce Americii avantaje economice cotidiene dar si avantaje strategice pe
termen lung. Productivitatea companiilor americane este neîntrecuta în lume, iar nivelul
de trai al celor peste 300 de milioane (300, si nu câteva milioane amarâte !) de cetateni
creste pe baze solide. SUA au stabilizat de mult o politica creativa de imigrare, vestitul
melting pot, ceea ce asigura un dinamism social pe care Europa si Japonia îl invidiaza.

Istoria americana reprezinta o poveste de succes desfasurata pe traseul constitutie


si institutii politice interne de succes - economie înfloritoare - putere militara
performanta. În afara de ipoteza unor evenimente cataclismice si în ciuda actualelor
dificultati financiare, Statelor Unite poseda o capacitate de reînnoire a puterii remarcabila
si nemaiîntâlnita în istorie.

[1] Hans Morgenthau – „Politics among Nations”, p. 208

[2] Keneth Waltz - „Teoria politicii internationale”, pp. 126-127

[3] John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forta”, p.20

[4] Kenneth Waltz – „Teoria politicii internationale”, pp. 88 - 93

[5] John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forla”, pp. 27- 28.

[6] Rudolph Rummel – „Undestanding Conflict and War. Vol. 2: The Conflict Helix”,
Cap. 21: The Family of Power
[7] Hans Morgenthau – „Politics Among Nations: The Struggle for Power”, pp. 192 -
208

[8] Kenneth Waltz – „Teoria Politicii Internationale”, Cap. 6-7

[9] John Mearsheimer– „Tragedia politicii de forta”, Cap. 2

[10] Robert Gilpin – „War and Change in World Politics”, pp. 2-8

[11] Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internationale”, p. 69

[12] Edward Gulick – „Europe’s Classical Balance of Power”, pp. 1-34

[13] http://www.u-s-history.com/pages/h1765.html

[14] Joseph Nye Jr. – „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”, p.
267

[15] Joseph Nye Jr. – „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”, p.
26

[16] Joseph Nye Jr. – „Soft Power: The Means to Succes in World Politics”, pp. 29 - 33

[17] Joseph Nye Jr. – „Soft Power: The Means to Succes in World Politics”, p. 36

[18] Joseph Nye Jr. – „The Paradox of American Power”, p. 63

[19] ibid - pp. 81- 84

[20] Joseph Nye Jr. – „Soft Power”, p. 18

[21] Joseph Nye Jr. – „Soft Power”, p.67

[22] ibid – p. 71

[23] Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internationale”, pp. 234 – 235
[24] Asley Tellis – „Measuring National Power in the Postindustrial Age”, pp. 37-45

[25] Asley Tellis – „Measuring National Power in the Postindustrial Age”, p. 47

[26] Susan Strange – „State si piete”, pp. 37-42

[27] serban Cioculescu – „Introducere în teoria relatiilor internationale”, p. 76

[28] Ian Manners – „Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?”, pp. 235-
238

[29] Hubert Vedrine – ”Face a l’hyperpuissanse”, discurs rostit în 1998

[30] http://www.globalissues.org/article/75/world-military-spending