Dacia literară

Pașoptismul este un curent ideologic care exprimă viziunea, principiile și starea de

spirit a participanților la Revoluția de la 1848. S-a configurat în 1830-1860, cu premise în

mișcarea de înnoire de după 1821 și a fost animat de principii iluministe, preluate de la Școala

Ardeleană, al cărei motiv esențial fusese conștiința națională.

Programul pașoptismului vizează două coordonate: politică și culturală. În cadrul vieții

culturale are loc întemeierea învățământului național, a teatrului și a presei, iar literatura

începe să se diferențieze de celelalte domenii. Afirmarea unei generații de scriitori, gazetari,

istorici și oameni politici determină începutul modernității noastre culturale. Scriitorii

pașoptiști, numiți și ”oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au vocația începuturilor și

disponibilitatea de a aborda diverse domenii, genuri, specii și tipuri de scriitură. În acest

context, scriitori precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Ion

Heliade-Rădulescu sau Ghorghe Asachi se vor impune nu numai în calitate de autori de texte

literare, ci și ca inițiatori ai unor proiecte culturale importante. Astfel în 1829 apar primele

ziare, ”Curierul românesc” în Țara Românească și ”Albina românească” în Moldova. Deși

publicațiile au acordat un interes prea mare știrilor externe, iar problemele interne au fost

timid abordate, cele două publicații au merit deosebit, reflectând prima etapă a presei

românești.

O caracteristică importantă a epocii pașoptiste o reprezintă relația indisolubilă între

activitatea de creație, producții literare și contextul istoric. Militantismul și mesianismul

constituie trăsăturile specific pașoptiste. Solicitată de teatru, de învățământ, care are

nevoie de manuale și cărți, de presă, care vrea să informeze, să instruiască și să amuze,

literatura ia avânt tinzând să devină o oglindă a vieții sociale. O altă trăsătură a perioadei

pașoptiste o constituie fenomenul de ”ardere a etapelor” prin care curentele literare

romantism, clasicism și realism incipient sunt asimilate simultan; coexistența curentelor

literare se regăsește nu numai în opera aceluiași scriitor, ci și în aceeași creație.

Un rol esențial în stabilirea unei direcții unitare în dezvoltarea literaturii aparține

revistei ”Dacia literară” apărută sub coordonarea lui Mihail Kogălniceanu la Iași în 30 ianuarie

1840. Deși a apărut doar în trei numere, revista ”Dacia literară” este cea ma importantă
publicație literară din epocă, deoarece reușește să strângă în jurul ei pe cei mai importanți

scriitori ai vremii și pune bazele romantismului românesc prin articolul ”Introducție”.

Ideea fundamentală a programului ”Daciei literare” e rezumată chiar în titlul revistei,

promovându-se unitatea lingvistică, istorică și geografică. La începutul ”Introducției”,

Kogălniceanu subliniază aportul valoros la dezvoltarea culturii și literaturii, al revistelor

”Curierul românesc” și ”Albina românească” și al suplimentului ”Foaie pentru minte, inimă și

literatură, dar constată că toate trei au mai mult sau mai puțin o coloră locală”. În continuare,

Kogălniceanu fixează principalele coordonate ale revistei ”Dacia literară”. În primul rând,

susține creșterea interesului pentru o literatură bazată pe ”compuneri originale”, alcătuită

din creații românești ”fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”, încurajând toți

scriitorii din regiunile românești. Revista militează pentru unitatea de limbă și literatură

pentru toți românii: ”Așadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii

românești”. De asemenea, combate imitațiile din alte literaturi pentru că ”dorul imitației

omoară în duhul național”. El condamnă traducerile mediocre, deoarece ”traducțiile nu fac o

literatură”. Din nevoia de originalitate, autorul sugerează sursele de inspirație autohtone:

trecutul, folclorul, natura. În acest sens, Kogălniceanu afirmă: ”Istoria noastră are destule

fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de

pitorești pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris...”. O altă idee importantă se

referă la principiul criticii literare, și anume necesitatea unei forme obiective în

interpretarea creațiilor artistice: ”Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea,

iar nu persoana”.

Ca argument pentru ideile enunțate, Mihail Kogălniceanu publică, în primul număr al

revistei, nuvela istorică ”Alexandru Lăpușneanul”, scrisă de Costache Negruzzi, afirmând

următoarele: ”este o operă originală, este inspirată din trecutul istoric, este un model de

nuvelă istorică”.

Costache Negruzzi a avut ca surse de inspirație cronicile lui Grigore Ureche, M.

Costin și legendele culese de Ion Neculce, mai exact legenda a XVII-a care precizează: ”Și

când au purces de la Poartă cu a doua domnie, dzicu să-l fi învățat turcii să taie boierii”.

Pornind de la aceste date, autorul elaborează o creație literară originală. Nuvela a devenit

remarcabilă prin simetria și echilibrul compoziției, concizie și rigoare, prin coroborarea

formulelor de tip clasic, romantic și realist. În construcția personajelor Negruzzi folosește

licențe istorice prin care se abate de la adevărul istoric. Personalitatea istorică a lui

Alexandru Lăpușneanul este transformată în personaj literar memorabil.

Nuvela are ca temă istoria, scriitorul prezentând o perioadă agitată pentru Moldova,

de la mijlocul secolului al XVI-lea, dominată de personalitatea unui domnitor crud. Timpul și

spațiul sunt bine precizate, ceea ce conferă verosimilitate operei.

Din punctul de vedere al perspectivei narative, scrierea se remarcă prin obiectivitate,

dar există și abateri prin mărci ale subiectivității: ”deșănțată cuvântare”, ”urâtul caracter”.

Structura nuvelei se caracterizează prin rigoare de construcție care amintește de

modul în care se construiesc piesele de teatru, unde fiecărui moment al subiectului îi

corespunde câte un act. Nuvela are patru episoade și fiecare dintre acestea se deschide

printr-un motto rezumativ.

Primul episod corespunde expozițiunii și are ca motto: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă

vreu”. Cuvintele sunt rostite de Lăpușneanul atunci când solia boierilor lui Tomșa îi cere să

plece din Moldova pentru că țara nu-l vrea. Al doilea capitol conține intriga, constând în

hotărârea lui Lăpușneanul de a-i da doamnei Ruxandra un leac de frică și are ca motto

cuvintele rostite de o văduvă: ”Ai să dai samă, doamnă!”. Capitolul al treilea are ca motto:

”Capul lui Moțoc vrem”, cuvinte pe care le striga mulțimea venită la curte să ceară dreptate.

Acest episod conține punctul culminant , constând în uciderea celor 47 de boieri la ospățul pe

care domnitorul îl dă, promițând că va face pace cu ei. Al patrulea capitol are ca motto: ”De

ma voi scula, pe mulți am să popesc și eu!”, cuvinte rostite de domnitor pe patul morții când,

după ce este călugărit, nu poate să accepte detronarea și-i bănuiește de trădare pe cei

apropiați, amenințându-i cu moartea. Episodul conține deznodământul.

Al. Lăpușneanul este un personaj complex, cu trăsături neobișnuite, pus să acționeze

în situații excepționale, desprins să-și exercite în mod despotic voința. Semnificativă este

relația între domnitor și vornicul Moțoc, prin care prozatorul ilustrează tipologia boierului

lipsit de scrupule, capabil de trădări cu scopul împlinirii propriilor interese.

În concluzie, ”Dacia literară” a avut un rol important în epocă prin direcția pe care a

reușit să o impună în literatura română, prin ”Introducția” care a devenit manifestul

romantismului românesc și prin faptul că în paginile ei au publicat scriitorii vremii opere

valoroase precum nuvela istorică ”Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi.