Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Gimnaziul „Mihai Viteazul”

Eseu

Eminescu despre daci

Elev: Gorbenco Dumitrița Profesor: Ciobanu Elena

Chircăiești-2020
 Mihai Eminescu este personalitatea emblematică a creativității și identității poporului
nostru. Nu multe țări se pot mândri cu asemenea valori perene care iluminează spriritul,
comprimă și eclipsă timpul, continuând să fie reprezentative creativității acelui popor, din
mijlocul căruia își area obârșia acea valoare universală. Altfel spus, valoarea identității române
pure. Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu și pe Marin Sorescu putem afirma că „undeva, în
spațiul european la nordul Dunării, pe de o parte și de alta a Munților Carpați, există de milenii
o țară mândră și binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu
şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară
frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări
să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu”1.

Pe lângă activitatea jurnalistică și poetică, Eminescu era fascinat de civilizația și cultura

geto-dacică. El a fost printre primii intelectuali români, care au încercat restaurarea originii
dacice abandonată de Școala Ardeleană2 în detrimentul demonstrării originii latine și
descendenței romane a poporului nostru3. Această concepție făcea parte din ideologia
conservatoristă, în special celei propagate de compania junimistă, condusă de P.P. Carp și Titu
Maiorescu4. Totuși, în multe din articolele sale, Eminescu, și-a exprimat adeseori părerile proprii,
care nu totdeauna corespundeau vectorului oficial al partidului, provocând uneori proteste și
nemultumiri din partea rivalilor ideologici.

1
Napoleon Săvescu, „Eminescu și Dacii” disponibil pe http://basarabialiterara.com.md/?p=2717. În articol se
concluzionează prin utiluzarea unui crez implicit adresat românilor de peste timp, asemeni unui memento sculptat în
cuvinte nemuritoare a căror semnificație este actuală acum, așa cum a fost actuală și secolul trecut: „În România
totul trebuie dacizat”. Această aserțiune, a fost utilizată în perioada în care N. Densușianu începuse să lucreze la
volumul „Dacia preistorică”, lucrare în care alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va
întroduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine,
asociind, probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.
2
Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania. Reprezentanții cei
mai notabili au fost Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Ion Budai Deleanu. Deviza Școlii Ardelene a fost
"Virtus Romana Rediviva" (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru
drepturi naționale, pentru limba română și credința catolică, pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară.
3
Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni
sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism.
Caracterul politic al acestei ideologii a avut demersul în anul 1791, când burgezia română în formare trimite la
Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat „Supplex Libellus Valachorum”, în care cer, pe un ton
moderat, drepturi egale cu ale celor trei națiuni. În ciuda tonului pașnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi
este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric.
4
Grație lui Titu Maiorescu și politicii propagate de compania junimistă de la acea vreme limba româna este limba pe
care o știm noi cu toții astăzi. Pentru a ilustra acest aspect se impune trecerea în revistă a fabulosului manifest
filosofic, politic și cultural publicat de către Maiorescu și întitulat „În contra direcției de astăzi în cultura română”.
El reprezintă apogeul criticii opiniei exprimate de către clericii ardeleni și trezirea identității naționale ale României
Mari.
 În recenzia din revista „Convorbiri literare”5 la o lucrare a lui Iulius Jung, apărută la
Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naționale, îndeosebi ideii de continuitate, Eminescu,
pornind de la întrebarea „Stăruit-au ramânii în așezărilor din Dacia Traiană sau au trecut
Dunărea în vremea lui Aurelian și au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?” demonstrează cu
argumente solide că „teoria vidului nu este valabilă”, că dacii au continuat existența în vatra lor
strămoșească. Poetul a pus mereu în lumină permanenta continuitate și stratornicia poporului în
opera literară și publicistică.

În genere, publicistica eminesciană este una foarte substanțială și ne arată gândirea

poetului în lumina unui profunde conoașteri a realităților naționale. Mihai Eminescu a dat dovadă
de o atitudine morală civică și patriotică, de înaltă responsabilitate și cu o judecată autentică în
spirit dacic. Dacismul lui Eminescu este o concepție și o credință adâncă și temeinică.

În spiritul poetic comun epocii sale – romantintismul –, Mihai Eminescu se încumetă să

scrie o întreagă epopee lirică a mitului dacic, care rămâne undeva în afara timpului istoric, iar
miturile sale, devin niște repere fără de care neamul românesc s-ar rătăci prin istorie. În acest
sens, poetul compune „Rugăciunea unui dac”, „Povestea Dochiei și ursitoarele”, „Gemenii”,
„Scrisoarea a III-a”, „Momento mori”, „Sarmis”, „Planul lui Decebal” și multe altele. Toate
aceste opere au ca motiv central figura legendară a Dochiei 6 (în textul eminescian este Zeița
Mamă a pământului strabun sau similară zeiței tracice Bendis7).

Eminescu a intentionat să redea în piesele sale de teatru istoria neamului românesc,

evocând figuri reprezentative: Decebal, Dochia, Mircea cel Bătrân, Horia, Avram Iancu,
Mureșan, pe cei din neamul Basarabilor și al Mușatinilor8.

Pentru poet Dacia este un spirit care se perpetuiază în timp, aflându-se în declin doar în
perioada ocupației romane. Traian – împărat roman cuceritor al plaiului dacic – este cel care a
sticat orânduiala arhaică și paradisiacă a vechii Dacii, cazând su blestemul înfrântului Decebal, și

5
Mihai Eminescu – Opere, vol. IX, XII; Ediţie criticã întemeiatã de Perpessicius – Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1980.
6
Potrivit legendei, Dochia era fiica (sau Sora) lui Decebal, fie o zeitate a Daciei, de unde ar proveni, probabil, şi
numele ţării – Dacia.
7
Pentru o expertiza mai largă în legătură cu mitului dacic prezent în opera eminesciană, a se vedea Adriana
Grigorescu-Brăila, „Geto-dacii în gândirea și opera lui Mihai Eminescu”, disponibil pe https://www.dacoromania-
alba.ro/nr83/geto_dacii.htm.
8
Ecaterina Chifu, Mihai Eminescu, sufletul viu al istoriei geto-dacilor, lucrare prezentată la „Congresul civilizației
traco-geto-dacilor” - Ediția I, disponibilă pe http://www.noidacii.ro/Nr.88,oct.%202016/ORIGINI.pdf.
prin acesta a întregului popor dac. De altfel, în lumina și spiritul operei eminesciene, principalii
regi daci erau Brigelu, Tomiris, Burebista și Decebal. În orice caz, paradigma eminesciană pune
în lumină Roma ca fiind o civilizație coruptă, perimată și hazardată pieirii. Dacia în schimb,
apare purificată prin jertfă de sânge, căreia din reliefarea peoziei „Ce-ți doresc eu ție dulce
Românie” – îi surâde un viitor.

Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu rămase
neterminate. Într-o poezie numai schițată, el vorbește de glorioasa rezistență și moarte a lui
Decebal și a tovarășilor lui, în alte poezii neterminate se vorbește, de asemenea, de eroismul
Dacilor, într-un manuscris se afla planul unui poem în patru cânturi întitulat „Decebal”. În daci el
vede un popor plin de noblețe, de iubire de patrie și de libertate: „Era un popor brav acela, care-a
impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cădere te împle de lacrimi, iar nu de
dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi
descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”9.

Ca o conluzie, așadar, pentru noi, cei care nu vrem sau nu vrem să facem parte din
categoria „intelectualilor români” din epoca prezentă, crezul și, implicit îndemnul lui Eminescu
rămâne, peste ani, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare, a căror semnificație este la fel
de actuală și acum, așa cum a fost actuală și în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

9
Napoleon Săvescu, „Eminescu și Dacii” disponibil pe http://basarabialiterara.com.md/?p=2717.