Particularități de construcție a unui personaj

într-un basm cult studiat

În „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă, protagonistul este fiul cel
mic al craiului, ulterior devenit „Harap-Alb”, reprezentând tipologia fiului izolat de
societate care ajunge să se maturizeze după o serie de obstacole în drumul său
inițiatic. Mai mult, acesta reușește să dobândească experiența necesară unui viitor
adult pe parcursul călătoriei sale.

Fiul cel mic al craiului sau „Harap-Alb” după întâlnirea cu Spânul, este eroul
acestui basm, o figură reprezentativă de erou de basm care reușește să învingă răul în
lupta dintre bine și rău, specifică basmului. Statutul social al personajului se modifică
pe parcursul operei și coincide cu etapele maturizării personajului. Misiunea lui este
aceea de a deveni împărat și în acest scop va trece prin mai multe ipostaze din
perspectivă socială pe care depășindu-le reușește să-și asume rolul social suprem, cel
de împărat. Inițial, acesta are statutul de mezin al craiului, fiind întreținut și protejat
de familia regală, însă acesta constituie și un dezavantaj deoarece neavând contact
cu lumea exterioară nu deține un set de deprinderi și experiența necesară pentru a se
descurca în viață. Mai apoi, după întâlnirea cu Spânul, acesta devine slugă a
personajului negativ, dobândindu-și numele de „Harap-Alb”. Prin moarte și înviere,
eroul își recapătă statutul de fiu cel mic al craiului și își primește, în final,
recompensa, statutul de împărat. În ceea ce privește statutul psihologic și moral al
fiului de împărat, lipsa de experiență îi oglindește un mod de a gândi extrem de naiv,
fiind credul, bazându-se pe bunătatea oamenilor, iar experiența îl determină să
devină mai circumspect. Pe parcursul drumului său, acesta dobândește niște principii
morale, cum ar fi onestitatea, corectitudinea și milostenia, acestea ajutându-l să
merite și să dobândească statutul de împărat.

Una dintre trăsăturile dominante ale fiului de crai este curajul, o calitate
indispensabilă unui erou de basm, ilustrată în secvența întâlnirii cu presupusul urs la
începutul călătoriei sale. Spre deosebire de frații săi mai mari care s-au impacientat
la vederea ursului și au eșuat în a-și continua drumul, mezinul își demonstrează
curajul acționând prompt și ferm, dorind să treacă numaidecât de acest obstacol:
„ridicând buzduganul să dea numai iacă ce aude glas de om zicând...”. Astfel, curajul
este trăsătura specifică eroului de basm care-i permite să-și continue drumul
maturizării.
 O altă secvență prin care Harap-Alb își manifestă curajul este cea în care el
reușește să învingă ursul în misiunea sa de a aduna sălățile din Grădina Ursului. Deși
șansele de reușită erau infime, cu ajutorul Sfintei Duminici, el duce până la capăt
misiunea („Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, și apoi fuge cât ce
poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.”).
Astfel, el dă dovadă de curaj și calmitate în această situație extremă, finalizând
cererea Spânului.

De asemenea, și elementele de structură și compoziție sunt relevante în

construcția și evoluția personajului principal al operei. Astfel, un rol important în
construcția lui Harap-Alb îl au mijloacele de caracterizare. Personajul este
individualizat prin intermediul caracterizării directe și indirecte. Naratorul dezvăluie
naivitatea și nepriceperea fiului de crai prin caracterizare directă, descriindu-l ca
fiind un „boboc în felul său la trebi de-aistea”. Mai mult, aceeasi trăsătură este
prezentată și de Spân, tot prin caracterizare directă, interpretându-i poziția socială
prin asociere cu viclenia: „Alelei! fecior de om viclean...”. De asemenea, trăsăturile
personajului sunt ilustrate și prin caracterizare indirectă, făcută prin nume: inițial,
eroul poartă un nume generic care îi accentuează statutul social privilegiat, iar
ulterior își schimbă statutul și primește un nou nume, cel de „Harap-Alb”, un nume
compus care ilustrează jocul dintre aparență și esență, „harap” semnificând un om cu
pielea neagră destinat să fie rob, reprezentând aparența, iar albul semnificând un
statut nobiliar, asociat cromatic cu puritatea, noblețea și bunătatea, reprezentând
esența.

În plus, remarcăm un alt element semnificativ în construcția lui Harap-Alb și

anume limbajul pe care acesta îl folosește. Acesta îi dezvăluie statutul social și îi
accentuează latura umană. Prin felul în care se exprimă, eroul pare un veritabil
flăcău din Humulești. El folosește expresii populare („apără-mă de găini că de câini
nu mă tem”) și, de asemenea, regionalisme („dihanie”, „hodorog”, „namilă”). Mai
mult, limbajul îi dezvăluie orgoliul („Tocmai de la una ca dumneata ți-ai găsit să
aștept eu ajutor?”) și caracterul amenințător („Ghijoagă urâcioasă ce ești! ...De te-a
împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!”). Deși el trece printr-o
situație dificilă, după tranziția de la mezinul craiului la Harap-Alb, el reușește să se
adapteze, adresându-i-se Spânului cu apelativul „stăpâne” și folosind un ton umil.

Deși fiul de împărat nu este definit de trăsături supranaturale, ci de cele

umane, acesta le exploatează într-un mod favorabil, reușind să se maturizeze și să
primească învestitura binemeritată de împărat. Astfel, basmul „Povestea lui Harap-
Alb” poate fi considerat un „basm de formare” ilustrând povestea destinului uman,
dublat de lupta dintre bine și rău, victoria fiind de partea binelui.