Particularități ale unui text aparținând lui

Marin Sorescu / dramatic postbelic

Apărută în perioada postbelică, drama „Iona”, numită de Marin Sorescu

„tragedie în patru tablouri, prezintă condiția tragică a omului modern care
conștientizează într-o situație limită singurătatea ființei.

Opera prezintă trăsături ale dramaturgiei moderne, remarcându-se, în primul

rând, preferința pentru absurd. Modelul autorului este luat de la Franz Kafka. Spre
deosebire de personajul biblic pedepsit pentru o vină conștientizată și asumată,
absurditatea situației în cazul personajului lui Marin Sorescu vine dintr-o captivitate
impusă fără asumarea și conștientizarea unei greșeli. Această absurditate continuă
prin atitudinea lui Iona care constată captivitatea în burta primului pește. În locul
panicii, apare ironia, eroul luându-și în râs „vânătorul”: „Ca să vezi ce înseamnă să te
pripești la înghițit... Bine, măi, Mustețea, se poate să faci tu o imprudență ca asta?”.
Iona își creează iluzia că eliberarea înseamnă ieșirea din burta peștelui. În esență,
Iona înțelege abia în tabloul al patrulea că trăiește absurditatea existențială și că
adevărata captivitate este cea interioară de care se poate elibera doar prin suicid.

O altă trăsătură a neomodernismului se reflectă la nivelul simbolurilor

abstracte. Cel mai evident este cel al burții peștelui, văzut ca simbol al captivității,
dar în primul tablou apare simbolul acvariului, ce sugerează forma de autoiluzionare a
ființei, deoarece acesta conține și „pești care au mai fost prinși o dată”. În tabloul al
doilea apare simbolul băncii de lemn ca „loc de stat cu capul în mâini în mijlocul
mării” reprezentând nevoia de stabilitate într-o lume a incertitudinii și tragismului.

Tema operei este singurătatea ființei umane, temă valorificată și în intenția

autorului care afirmă: „Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur.”. Această temă susține și tragismul operei vorbind despre
solitudinea ființei umane încă din perioada intrauterină. O secvență relevantă este
cea din tabloul întâi în care Iona conștientizează pierderea ecoului: „- (frecându-și
mâinile a pagubă) Gata și cu ecoul meu.../- Nu mai e, s-a isprăvit. /- S-a dus și
ăsta. /- Semn rău.”. Pierderea ecoului reprezintă pierderea sinelui, iar
conștientizarea acestei stări este interpretată de Iona ca o premoniție adeverită în
finalul tabloului întâi când Iona este înghițit de pește.
 Starea de singurătate este văzută ca răul suprem, relevantă fiind aici secvența
din finalul tabloului al patrulea când Iona își regăsește sinele: „- Mi-am adus aminte:
Iona. Eu sunt Iona”. În acest moment, pescarul înțelege că nu ghinionul este cauza
esențială a nefericirii sale, ci însăși singurătatea. Într-un moment meditativ, Iona
afirmă: „- Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.”. Iona reprezintă
prototipul umanității dominat de singurătate: „Iona este omul în condiția lui umană în
fața vieții și în fața morții.”.

De asemenea, și elementele de structură și compoziție specifice textului

dramatic reprezintă o particularitate importantă a textului, un prim astfel de element
constituindu-l intriga textului. Aceasta constă în conștientizarea captivității de către
Iona. La finalul tabloului întâi, Iona încearcă să-și creeze iluzia utilității muncii sale,
pescuind pești din acvariu și neglijând pericolul ce-l paște. Acest moment este redat
printr-o indicație scenică amplă: „...se apleacă spre acvariu și în clipa aceasta, gura
peștelui uriaș începe să se închidă. Iona încearcă să se lupte cu fălcile care se
încleștează scârțâind groaznic.”. Iona strigă după ajutor, dar în același timp își
conștientizează singurătatea dată de lipsa sinelui și implicit a ecoului: „Ei, de-ar fi
măcar ecoul...”.

Un alt element relevant în construcția textului îl reprezintă notațiile autorului.

În acest sens sunt relevante indicațiile scenice care oferă informații detaliate, atât
despre jocul scenic sugestiv al lui Iona („privește în zare”; „aruncă scrisoarea,
lungindu-se pe podea...”), cât și despre stările sufletești contradictorii care
sugerează tocmai conflictul interior („râde”, „meditativ”, „luminat”, „ironic” etc.).
Indicațiile de decor de la începutul fiecărui tablou oferă informații despre modul în
care Iona trebuie să își asume rolul scenic („ca orice om singur, Iona vorbește tare cu
sine... caracterul acesta pliant al individului trebuie jucat cu suplețe, neostentativ”).
Indicațiile de decor detaliază și atmosfera și elementele decorative: „... interiorul
peștelui unu. Bureți, oscioare, alge, mizerie acvatică...”.

Prin piesa sa, Marin Sorescu inovează dramaturgia românească prin folosirea
solilocviului, eliminarea conflictului exterior și desacralizarea mitului, abordat din
perspectivele filosofiei existențialiste.