TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME

într-un text poetic aparținând lui Nichita Stănescu/poeziei postbelice (refăcută)

Nichita Stănescu este reprezentantul de seamă al generaţiei neomoderniste care reface

legătura cu marea poezie modernistă interbelică. Leoaică tânără, iubirea face parte din al
doilea volum de poezii, O viziune a sentimentelor, apărut în 1964, situat sub semnul
redescoperirii lirismului.
R1: Ca tipologie lirică, poezia Leoaică tânără, iubirea este o creație neomodernistă și
cumulează o serie de trăsături ale noii poezii promovate de generația poeților anilor ’60. Un
prim aspect neomodernist regăsit în poezia Leoaică tânără, iubirea este dat de inovația
limbajului manifestată atât prin apelul la metafore abstracte, împinse până aproape de
nonsens, cât și prin abandonarea relaționării cu un context și o realitate dată. De aceea,
poezia nu mai trebuie percepută raţional, ci prin referire la propriul sistem de semne, la
propria realitate lingvistică, un exemplu în acest sens fiind asocierea iubirii cu o leoaică
tânără din care transpare ideea că în concepția sa iubirea stă la pândă, poate răni.
Caracterul neomodernist al poeziei este conferit şi de cultivarea subiectivității, a senzorialului
şi a afectivității, redescoperite de poeţii şaizecişti. Poeți precum Ion Barbu renunță la
exprimarea subiectivă și văd în lirismul obiectiv o formă superioară de abordare a
discursului. Spre deosebire de aceștia asumarea perspectivei profund subiective a eului liric
prin folosirea mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume de persoana I – mi-, adjective
pronominale posesive – meu şi verbe la persoana I – am dus) duce la valorificarea lirismului
pur, prin care poezia redescoperă puterea metaforei, lumea este percepută de îndrăgostit
senzorial, relevante fiind cuvintele ce țin de sfera semantică a simțurilor: privirea, auzul,
mâna.
R2: Tema poeziei este iubirea, văzută ca un sentiment înălțător, dar percepută ca o
permanentă întâmplare a ființei, o transformare marcată chiar de incapacitatea de
recunoaștere a ființei. Semnificativă în acest sens este ideea dezvoltată în cea de a doua
strofă a poeziei, aceea că iubirea modifică fundamental, din punct de vedere sufletesc, ființa
umană. Trăind sentimentul iubirii, omul devine un element cheie, un centru al lumii: și
deodată-n jurul meu și subiect al unei transformări lăuntrice. Aflat în mijlocul unui univers
circular, simbol al perfecțiunii, îndrăgostitul percepe lumea ca dintr-un vârtej necontrolabil: în
jurul meu, natura/se făcu un cerc de-a dura,/când mai larg, când mai aproape/ca o strângere
de ape. Tot în strofa a doua se conturează și ideea că iubirea este o manifestare superioară
a fericirii copleșitoare care se manifestă prin mișcarea ascensională a simțurilor, lumea fiind
percepută exclusiv senzorial: Și privirea-n sus țâșni/curcubeu tăiat în două/și auzul o-
ntâlni/tocmai lângă ciocârlii. Starea de exaltare este sugerată de adverbul sus și de verbul
țâșni ce definesc alături de ciocârlie un simbol al fericirii. Mai mult, metafora curcubeu tăiat
în două, exprimă ideea că iubirea devine punte de legătură între două lumi, cea de jos și cea
de sus dând posibilitate ființei să se înalțe.
R3: Elementele de structură și compoziție sunt relevante pentru tema și viziunea
subiectivă despre lume a poetului.Un prim element compoziţional relevant este titlul poeziei,
în care poetul defineşte iubirea printr-o metaforă explicită,marcată de o structură
apozițională, sentimentul fiind asociat cu o leoaică tânără, lucru care propune o perspectivă
atipică, şocantă pentru cititorul de poezie clasică. Frumuseţea, ferocitatea, sălbăticia,
instinctualitatea, agilitatea sunt trăsături sugerate de sintagma leoaică tânără şi sunt
transferate sentimentului iubirii.
Metafora din titlu va fi reluată în incipitul poeziei, o veritabilă alegorie a îndrăgostirii.
Versurile sugerează că iubirea irumpe cu violența unui atac în viața omului pe care îl ia pe
nepregătite. Versurile Colții albi mi i-a înfipt în față/m-a mușcat leoaica, azi, de față induc
ideea că iubirea are efecte devoratoare asupra sinelui. Iubirea este concretizată în imaginea
metaforică a felinei, iar contactul cu aceasta este receptat ca atac fizic. Finalul, un alt
element esenţial pentru tema şi viziunea despre lume a autorului se centrează pe ideea
transfigurării lăuntrice a fiinţei sub imperiul iubirii. Imaginile artistice sugerează dizolvarea
identităţii îndrăgostitului, acesta nemairecunoscându-se: Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la
tâmplă şi la bărbie/ dar mâna nu le mai ştie. Versurile refac un gest obișnuit, aflat în logica
textului, enumeraţia sugerând reconfigurarea simțurilor care nu mai au aceeași
funcţionalitate în contextul unei fiinţe care nu mai e determinată de corporalitate. Deşertul în
strălucire este universul lăuntric, transfigurat total de sentimentul iubirii, repetiţia din final,
încă-o vreme/și-ncă-o vreme, alături de punctele de suspensie, punctând ideea că iubirea se
caracterizează prin continuitate. Se remarcă, din punct de vedere structural, existenţa unor
relaţii de simetrie şi de opoziţie la nivelul poeziei, între incipitul şi finalul poetic, singurele
secvenţe care conţin metafora iubirii-leoaică. Dacă în incipit leoaica se caracterizează prin
tinereţea care-i conferă forţă, în final îi sunt asociate atribute ale maturizării: trece-alene,
leoaică arămie, cu mişcările viclene. Mai mult, metafora feţei – simbol al identităţii fiinţei – se
regăseşte în final în termenii din câmpul lexico-semantic al chipului uman: sprânceană,
tâmplă, bărbie, iar ideea de temporalitate se reflectă în adverbul azi din incipit şi în repetiţia
din final: încă-o vreme/și-ncă-o vreme, preciziei temporale luându-i loc continuitatea.
Leoaică tânără, iubirea este o poezie despre iubire, poetul reușind să concretizeze o
stare de beatitudine a ființei prin expresii șocante și inovatoare.