Relația între personaje într-un text aparținând

lui Ioan Slavici / nuvelă studiată

În nuvela „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici, apărută în anul 1881 se

remarcă în mod special relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul, o relație între
manipulator-manipulat care evoluează de-a lungul textului, sfârșindu-se cu moartea
amândurora.

Statutul lui social este conturat încă de la începutul textului, modificându-se

pe parcursul operei. Ghiță pornește de la un statut inferior, relaționat cu situația
financiară precară, fiind un cizmar sărac, dar responsabil. El își conștientizează
condiția și incapacitatea de a progresa, ca urmare, devine cârciumar, un statut
considerat temporar („îmi pun 2-3 ani capul în primejdie”), luând în arendă cârciuma.
Statutul social al lui Ghiță este considerat o rampă de lansare, dar ulterior, acesta va
deveni un motiv de a-i grăbi sfârșitul. În schimb, statutul social al lui Lică este marcat
de afacerea pe care o dezvoltă fiind șeful porcarilor din ținut și considerat stăpânul
locurilor, dominând pe plan financiar. Statutul lui Lică nu se modifică pe parcursul
operei, acesta fiind marcat în mod special de dominanță. În ceea ce privește statutul
psihologic al lui Ghiță, el oscilează în permanență în hotărârile pe care le ia, inițial
fiind convins că sacrificiul făcut va asigura prosperitatea familiei și vede asta ca pe o
datorie a unui soț și tată responsabil („tot ce fac, din dragoste pentru voi fac”).
Întâlnirea cu Sămădăul îi modifică modul de a gândi: el este influențat puternic de
atitudinea și comportamentul lui Lică, dar asocierea cu acesta îi conturează un
conflict interior, acutizându-i sentimentul de vinovăție față de familie. El își
conștientizează astfel slăbiciunea față de avere care îl face să recurgă la fapte
imorale. Pe de altă parte, Sămădăul este un om puternic din punct de vedere psihic și
se conduce după principiul identificării slăbiciunilor umane, acest principiu fiindu-i
dezvăluit lui Ghiță în capitolul XII: „Pe om nu îl stăpânești decât cu păcatele lui și tot
omul are păcate... caută-i slăbiciunea, fă-l să și-o deie de gol, și faci cu el ce vrei”.
Având un mod de gândire egoist, el pune interesul propriu mai presus de siguranța
individului. Din punct de vedere moral, Ghiță se remarcă prin impulsivitatea față de
soția lui, Ana, bruscând-o de fiecare dată când acesta dorește să afle intențiile lui în
legătură cu banii. Mai mult, acesta își dezvăluie ambiția de a deveni un om de succes,
care în cele din urmă se manifestă ca un viciu, după întâlnirea cu Sămădăul. În acest
fel, el își schimbă atitudinea, ajungând să acționeze imoral din cauza banilor prin
furt, minciună și protejarea criminalilor. În comparație, Lică se remarcă prin răutate
dusă la extrem, dezvăluită prin plăcerea de a vărsa sânge: „Acum sângele cald e un
fel de boală care mă apucă din când în când... ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe
omul care te supără”.

Relația dintre cele două personaje se manifestă diferit pe parcursul operei, în

funcție de interesele fiecăruia dar și din modul în care se raportează la bani. În prima
parte, relația se manifestă sub forma unei complicități cu ajutorul căreia Ghiță speră
să intre în grațiile Sămădăului, să-și întrețină afacerea și familia și să-și sporească
situația financiară. Astfel, secvența semnificativă pentru această fază a relației dintre
Ghiță și Lică este cea în care Ghiță acceptă să-i dea bani cu camătă Sămădăului:
„Atunci ia cât iai, dar fii cuminte și mai lasă, ca să nu simtă nevasta și soacră-mea,
grăi Ghiță, arătând saltarul, în care erau și banii, și cheile.”. Deși Ghiță nu se simțea
tocmai comod să îl „împrumute” pe Lică, el se stăpânește, știind că afacerea lui nu
poate prospera fără asocierea lui cu Sămădăul.

Relația celor doi evoluează, mai apoi, spre un conflict. În urma unei analize,
Ghiță ajunge la concluzia că Lică Sămădăul este vinovat de declinul său moral. În
acest context, zbuciumul sufletesc al lui Ghiță se materializează într-un conflict între
cei doi, relevantă fiind secvența în care Ghiță îl amenință pe Lică Sămădăul cu
pedeapsa spânzurătorii: „Mi-ai luat liniștea sufletului și mi-ai stricat viața: să-ți fie de
bine!... Tu poți să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la
spânzurătoare.”. Mai mult, Sămădăul acceptă ideea de confruntare și răspunde
provocării sub forma unei amenințări: „... nu știu dacă te voi mai putea apuca
vreodată așa la strâmtoare cum te țin acum. Mie nu mi s-a pus om în cale fără să mi-l
fi curățit din drum.”.

Un rol important în conturarea relației dintre protagonistul nuvelei și Sămădău

îl au mijloacele de caracterizare, atât directe, cât și indirecte. Astfel, lipsa de
personalitate a lui Ghiță este scoasă în evidență de către Ana în timpul unei
conversații cu Lică prin caracterizare directă: „... Ghiță nu-i decât muiere îmbrăcată
în haine bărbătești”. Mai mult, Lică îi definește inteligența nativă și firea rațională,
tot prin caracterizare directă: „ești om cu minte”. Fiind întovărășit cu Lică, Ghiță se
simte mult mai puternic, ceea ce îi alimentează încrederea de sine: „dacă te-aș avea
tovarăș, aș râde și de dracu și de mumă-sa”. De asemenea, trăsăturile lui Ghiță sunt
trădate și de faptele și atitudinile sale, acesta fiind caracterizat indirect de acestea,
de aici reieșind impulsivitatea față de Ana. În cazul lui Lică, naratorul recurge la
conturarea unui portret fizic, relevant în construcția morală a personajului.
Trăsăturile sale morale se dezvoltă și pe baza vestimentației acestuia, caracterizată
prin eleganța menită să îi prezinte dominanța și puterea pe care o are asupra
locurilor: „dintre cei ce poartă cămașa subțire și albă ca floricelele”, comparația
finala conturând contrastul dintre caracterul său rece și vestimentația nobilă pe care
o prezintă, caracterul moral al acestuia fiind sugerat și de deținerea biciului: „și bici
de carmajin”. De asemenea, naratorul îi prezintă vârsta personajului, „treizeci și șase
de ani”, accentuându-i-se astfel prospețimea și vigurozitatea.

Un alt element important pentru evidențierea relației dintre personaje este

limbajul. Limbajul folosit de protagonist este unul marcat de regionalisme și expresii
populare, ceea ce îi accentuează statutul social, fiind puternic implicat în
colectivitatea rurală („hăț”, „muiere”, „grăiesc”, „te duc la spânzurătoare”, „mi s-a
pus ceva de-a curmezișa-n cap”). Pe parcursul operei, zbuciumul sufletesc pe care el
îl resimte devine amenințător și agresiv, folosind un limbaj la fel de agresiv („Lasă-mă
dracului, nu mă mai hârși și tu”). Putem remarca și limbajul lui Lică, de asemenea,
fiind unul care oglindește mediul social rural de desfășurare a acțiunii, acesta fiind
marcat de regionalisme („să se stângă”, „mânie”) remarcându-se și utilizarea unor
proverbe: „ce-i în mână nu-i minciună”.

Nuvelă realist-psihologică, Moara cu noroc de Ioan Slavici surprinde nu doar

destinul tragic al personajelor, ci şi efectele dezastruoase pe care goana după bani le
poate avea asupra fiinţei umane.