Relația dintre personaje într-un text

aparținând lui Caragiale / comedie studiată

În comedia lui Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută” se remarcă în mod

special relația dintre Zaharia Trahanache și Nae Cațavencu, o relație de rivalitate
politică. Pentru a-și asigura succesul politic, ambii recurg la diferite acțiuni mârșave
pentru a se defăima unul pe altul.

Din perspectiva statutului social, cele două personaje se evidențiază prin

asemănări, ambii fiind oameni politici. Ceea ce îi diferențiază este, însă, experiența.
Încă din lista personajelor, autorul surprinde statutul social al lui Trahanache,
evidențiindu-i experiența pe care o deține, fiind conducătorul a multor „comitete și
comiții”. Această condiție îi conturează imaginea omului politic implicat și respectat.
În schimb, Cațavencu se evidențiază în societate prin profesia de avocat, dar, așa cum
arată autorul în lista personajelor, și director proprietar al ziarului „Răcnetul
Carpaților”. În ceea ce privește statutul psihologic, mentalitatea lui Trahanache este
cea a omului politic cu experiență care își urmărește propriul scop, Trahanache
mărturisind că în viață trebuie să știi să acționezi „după enteres”. În plus, el trăiește
conflicte pe care, însă, le maschează în spatele unui calm imperturbabil. Pe de altă
parte, Nae Cațavencu se remarcă printr-o mentalitate machiavelică, acțiunile sale
bazându-se pe principiul „scopul scuză mijloacele”. În acest fel, el consideră șantajul
o metodă utilă de a-și urmări interesul. Totuși, el este capabil de a-și adapta modul
de gândire după circumstanțe, în final preferând o împăcare cu opoziția. Din punct de
vedere moral, ambele personaje se aseamănă prin viclenia de care dau dovadă de-a
lungul piesei de teatru. Deși experiența lui Trahanache îl face să fie calm,
imperturbabil și îi conferă o intuiție remarcabilă, Cațavencu dă dovadă de lipsă de
scrupule și superficialitate, evidențiată de felul în care își păstrează arma șantajului.

Relația dintre Trahanache și Cațavencu evoluează surprinzător, de la conflict la

toleranță reciprocă. Relația evoluează în funcție de circumstanțe și de răsturnările de
situație. O primă secvență care ilustrează relația dintre cei doi este cea din actul
întâi, scena patru în care Trahanache îi mărturisește lui Tipătescu despre șantajul lui
Cațavencu care duce la amplificarea conflictului dintre putere și opoziție: Cațavencu
îi arată lui Trahanache o scrisoare compromițătoare și îl amenință cu publicarea ei în
cazul în care nu îl ajută să câștige alegerile: „Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanță
lucrului, o să dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă...
ca s-o vază oricine o pofti”. Acest șantaj generează conflictul, determinându-l pe
Trahanache să caute o armă de contrașantaj cu care să „aplaneze” conflictul.

O altă scenă reprezentativă pentru evoluția relației dintre cei doi este cea din
actul patru, scena paisprezece. Pierzându-și arma de șantaj, Cațavencu schimbă
tactica și preferă o împăcare aparentă cu opoziția. Astfel, experiența lui Trahanache
și arma de contrașantaj îl determină să accepte: „- Venerabile neică Zahario, în
împrejurări ca acestea, micile pasiuni trebuie să dispară.”. Fiind dispus să accepte
împăcarea, cei doi ajung să se tolereze reciproc, Trahanache fiind mulțumit de
această soluționare („- Ei, aici mi-ai plăcut, bravos!”).

În plus, și elementele de compoziție și limbaj sunt importante în conturarea

relației dintre Nae Cațavencu și Zaharia Trahanache, un prim element de compoziție
relevant constituindu-l mijloacele de caracterizare. Prin caracterizare directă,
Cațavencu își evidențiază admirația și respectul față de Trahanache: „Țin la
dumneata ca la capul județului nostru”. Mai mult, autorul îl caracterizează în mod
indirect, prin comicul de nume: prenumele Zaharia provine de la substantivul
„zahăr”, făcându-se apel la expresia „dus cu zăhărelul” ce sugerează falsa naivitate,
mascată sub comoditatea lui Trahanache de a recurge la mustrări din cauza
adulterului soției sale deoarece situația în care se află constituie un beneficiu pentru
el. În plus, numele lui provine de la substantivul „trahana” ce definește un aluat
moale care poate fi ușor modelat (în cazul „prezidentului”, el se modelează doar
când vrea). În schimb, Cațavencu este caracterizat direct de către Tipătescu, fiind
descris drept „mizerabil” datorită mârșăviilor de care este în stare. De asemenea, tot
pe baza comicului de nume, Cațavencu este caracterizat indirect, numele său
provenind de la substantivul „cațaveică” semnificând o haină cu două fețe, asemenea
caracterului său duplicitar. Tot prin caracterizare indirectă îi sunt reliefate
imprevizibilitatea și adaptabilitatea la orice situație.

Un alt element care ilustrează relația dintre cei doi este limbajul. Ambii
folosesc un limbaj care denotă lipsă de cultură și inteligență, Trahanache prezentând
pronunții greșite ale neologismelor din sfera limbajului politic („dipotat”,
„endependent”), de abateri de la normele literare, cum ar fi truismul „unde nu e
moral, acolo e coruptie” și tautologia „enteresul și iar enteresul”. Și Cațavencu, la
rândul lui, se exprimă confuz prin nonsensuri cum ar fi „În orașul ăsta de gogomani,
eu sunt cel dintâi” și „... după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”,
precum și prin termeni lipsiți de proprietate, interpretând, de exemplu, substantivul
„capitalist” drept locuitor al capitalei. Totuși, pentru a-și arăta „diplomația” față de
colegi și adversari, ei folosesc adresări precum „stimabile” și „onorabile”, dovedindu-
și aparentul respect față de aceștia.
 Relația dintre Nae Cațavencu și Zaharia Trahanache este marcată de ideea
supremației interesului personal, ambii acționând „după enteres”, dar în cele din
urmă situația fiecăruia dovedește eficiența metodei diplomatice.