Sunteți pe pagina 1din 7

Marea Schismă dintre Răsărit şi Apus din anul 1054

Cauzele și etapele schismei

Schisma a fost un eveniment complex, cu implicaţii politice şi religioase majore ce n-a


putut fi depăşit până azi.
Ea a fost rezultatul confruntărilor religioase şi rivalităţii politice escaladate când de
biserica apuseană, când de cea răsăriteană.
Cele două biserici s-au încriminat reciproc şi şi-au aruncat reciproc responsabilitatea
pentru producerea acestei rupturi.
Acest fapt reiese şi din expresiile folosite pentru a defini acest eveniment:
 teologii catolici o numeau schisma fotiană, orientală, greacă sau a lui Mihail Cerularie
 ortodocşii foloseau exprimări ca Papalitatea schismatică sau Schisma bisericii romane.

1. Cauzele Schismei
a) Cauze politice ale schismei
Sub aspect politic o primă evidențiere a diferențelor dintre Răsărit și Apus s-a făcut la
sfârșitul secolului al III-lea.
Împăratul Dioclețian (284-305) și-a stabilit capitala la Nicomedia, în Orient, înțelegând
că există o lume orientală cu concepțiile și mentalitatea ei, deosebită de cea occidentală. Acest
gest politic a lui Dioclețian a constituit primul pas spre distrugerea unității teritoriale a
Imperiului roman. Deși Dioclețian în calitate de protoaugust își stabilise reședința la Nicomedia,
Roma continua să joace rolul de capitală a Imperiului. Abia la 11 mai 330 – data inaugurării
Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului de către Constantin cel Mare (306-337) –
vechea Romă pierdea din importanța ei politică, rămânând izolată și vulnerabilă în fața
năvălirilor populațiilor migratoare, în timp ce Noua Romă se bucura de atenție și protecție
deosebită.
În 395, împăratul Teodosie I împarte teritoriul Imperiului roman între fiii săi: Arcadiu
(395-408) preia conducerea Orientului, în timp ce Honorius (395-423) devine stăpânul
Occidentului, ceea ce a evidențiat o nouă delimitare politică – de data aceasta de facto – între
Orient și Occident care a contribuit la sporirea rivalității dintre Constantinopol și Roma. Roma a
decăzut din punct de vedere politic, în urma căderii Imperiului roman de apus în 476 sub
ocupația lui Odoacru, regele tribului germanic al herulilor. Astfel, Imperiul roman de Răsărit,
numit începând din secolul al VII-lea Imperiul bizantin era considerat continuatorul legitim al
fostului Imperiu roman, ceea ce a accentuat și mai mult resentimentele apusenilor față de
răsăriteni.

1
Deși împăratul Iustinian I (527-565) a refăcut parțial vechiul Imperiu roman, rolul politic
al Romei rămânea în continuare pe plan secund față de cel al Constantinopolului. Odată cu
înscăunarea lui Iustinian I a fost promovat un model de subordonare a Romei față de deciziile
luate în Orient, ca expresie a ascendentului puterii imperiale în raport cu Biserica. În viziunea
politico-religioasă a lui Iustinian, Italia nu era decât o provincie a Imperiului roman de Răsărit,
iar papa de la Roma era considerat patriarhul Apusului, aparținând, la fel ca patriarhii răsăriteni
Bisericii imperiale; deci și papa trebuia să se supună politicii bisericești promovată de către
împărat.
În 568, longobarzii cuceresc Italia. Imperiul va deţine în continuare o fâşie îngustă de
pământ care lega Ravenna de Roma, supusă atacurilor permanente ale barbarilor. Episcopii
Romei îşi îndreaptă atenţia spre suveranii Apusului câştigaţi la creştinism, în condițiile în care
Imperiul Roman de Răsărit nu este în stare să apere Roma și Italia de atacurile migratorilor. Prin
urmare, Roma avea de ales între a fi încorporată într-un regat barbar sau a recunoaște în
continuare puterea imperială bizantină de la care solicita ajutor și protecție. Această situație
presantă pentru Roma a contribuit la intensificarea rivalității dintre papii de la Roma și patriarhii
din Constantinopol.
Iconoclasmul a jucat un rol important în emanciparea Scaunului Apostolic roman față de
Bizanț. Criza iconoclastă a facilitat și a grăbit apropierea episcopilor Romei de noii suverani ai
Apusului, în special de franci cărora le va fi cerut ajutorul. În 731, împăratul Leon III (717-731)
dispune scoaterea de sub jurisdicţia Romei şi transferarea în jurisdicţia Constantinopolului a
provinciilor Calabria, Sicilia şi Illyricum, deschizând o nouă dispută între Răsărit şi Apus privind
problema Illyricului.
O etapă esențială în procesul de emancipare a Romei de sub tutela Bizanțului s-a produs
odată cu cucerirea Ravennei de către longobarzi, în 751, fapt care l-a determinat pe papa Ștefan
al II-lea să caute ajutor în Apus. În condițiile incapacității militare a Bizanțului, papa Ştefan II
cere ajutor lui Pepin cel Scurt (741-768), care, între 754-756 a trecut Alpii; regele francilor a
distrus Regatul longobard. Teritoriile cucerite de franci, care includeau și exarhatul de Ravenna –
vechea posesiune bizantină ocupată de longobarzi în 751 – au fost dăruite papei Ştefan II ca
Patrimonium Sancti Petri, punându-se astfel bazele statului papal (Respublica Romanorum) care
a dăinuit până în 1870. Întemeierea statului pontifical s-a realizat în detrimentul longobarzilor,
însă a adus și un grav prejudiciu Bizanțului, deoarece regatul franc a înlocuit Bizanțul în poziția
de protector secular al ierarhilor apuseni. Statul papal al cărui suveran era papa putea face
concurență Imperiului bizantin, fiind perceput ca un rival al Bizanțului.
În plus, încoronarea lui Carol cel Mare, la 25 decembrie 800 de către papa Leon al III-lea
(795-816) a însemnat crearea unui nou imperiu creştin. Întrucât în concepția medievală timpurie

2
persista ideea despre un singur imperiu creștin, al cărui suveran era încoronat de papa de la
Roma, crearea Imperiului franco-german însemna escaladarea concurenței politice dintre Răsărit
și Apus, ambele imperii justificându-și dreptul de moștenire al vechiului Imperiu Roman. De
altfel, încoronarea lui Carol cel Mare a fost percepută de bizantini ca un act de uzurpare a puterii
Bizanțului. Cele două Imperii creștine accentuau diferența de limbă, cultură și mentalitate dintre
lumea orientală și cea occidentală cu implicații serioase și asupra factorului religios. Apusul care
impusese limba latină și popoarelor barbare, era disprețuit de greci ca fiind decăzut din sfera
civilizației greco-romane în mediocritatea barbară, pe când latinii își manifestau resentimentele
față de orgoliul grecesc.
b) Cauze religioase ale schismei
Sub aspect religios schisma este motivată de atitudinea diferită a grecilor şi a latinilor
faţă de înţelegerea şi transpunerea în practică a adevărului de credinţă creştin. Latinii acordau o
mai mare atenţie problemelor de cult şi aspectului moral-disciplinar, în timp ce grecii, înclinaţi
spre filosofie şi metafizică, analizau doctrina creştină, ceea ce nu rareori a dat naştere la erezii.
Chiar înainte de declanşarea disputelor finalizate cu Marea Schismă, între Răsărit şi Apus existau
concepte contradictorii. De exemplu, în Răsărit: nu și-au găsit justificarea o serie de concepte
apusene precum:
a) concepţia lui Tertulian că biserica este o instituţie administrativă pământească;
b) concepţia lui Augustin despre determinismul harului pentru dobândirea mântuirii;
c) teoria despre primatul papal, fundamentată pe concepţia Fer. Augustin despre civitas
Dei şi civitas terrena asupra cărora are autoritate doar episcopul Romei;
d) promovarea învăţăturii despre purgatoriu de Grigorie cel Mare (590-604), deşi
această concepţie origenistă a fost condamnată de Iustinian şi Sinodul V;
e) Introducerea lui Filioque, ratificată mai întâi de sinoadele de la Toledo (447 şi 589) şi
de la Aachen (809);
f) Introducerea Missei sau Liturghiei romane;
g) Tendinţa spre generalizarea celibatului preoţesc;
h) Introducerea pascaliei romane.
În anul 482 este publicat Henotikon-ul de Zenon (474-491) cu scopul împăcării dintre
calcedonieni și necalcedonieni. Acest decret nu numai că nu a realizat împăcarea dorită, ci fiind
respins de Biserica Romei, a declanșat schisma religioasă dintre Răsărit și Apus cunoscută sub
numele de Schisma acachiană, după numele patriarhului Acachie al Constantinopolului (472-
479) care a durat până în 519. Cei 35 de ani cât a durat această schismă au contribuit la
accentuarea animozităților dintre Roma și Constantinopol. Deși decretul Henotikon reprezenta o

3
expresie a autocrației imperiale, acesta a fost contestat de către episcopul Romei, întrucât nu se
încadra în mecanismul sinodal de luare a deciziilor în cadrul Bisericii.
În anul 588 cu ocazia unui sinod local organizat la Constantinopol, Ioan IV Postitorul
(582-595) îşi ia titlul de Patriarh Ecumenic; în replică Grigorie cel Mare s-a intitulat servus
servorum Dei, dar şi papă – pater patrum, adică Patriarh al Apusului, eliminând orice tentativă
de autocefalie locală în Occident.
Un prim rechizitoriu al diferenţelor cultice între Răsărit şi Apus s-a făcut la Sinodul II
Trulan, din 691-692. La acest sinod, apusenii au fost acuzați că au introdus celibatul preoțesc
obligatoriu, că postesc sâmbăta, că mănâncă brânză și ouă în sâmbetele și duminicile Postului
Mare, că-l zugrăvesc pe Iisus în icoane în chip de miel. Mult mai grave au fost acuzaţiile aduse
latinilor de Fotie, în Enciclica către Patriarhii din Răsărit în care erau încriminate diferenţele
dogmatice, cea mai disputată fiind problema adaosului Filioque. Papa Leon III (795-816) s-a
opus introducerii lui Filioque în Biserica Romei. Generalizarea lui prin acţiune susţinută a
împăraţilor franco-germani a dus la acceptarea lui de papa Benedict VIII (1002-1024), la 14
februarie 1014. Dacă până atunci se mai spera că în urma tratativelor teologice, Biserica
Apusului va reveni la simbolul de credință niceo-constantinopolitan fără adaosul Filioque, de
acum înainte era clar pentru răsăriteni că acest adaos devenea normă de credință, având și girul
autorității papale.
Folosirea pâinii nedospite sau azimei în Apus, practică generalizată începând din secolul
al IX-lea, a figurat pe lista diferențelor dintre Orient și Occident, știut fiind faptul că răsăritenii
au folosit la euharistie pâinea dospită.
La rândul lor, apusenii au întocmit un rechizitoriu la adresa răsăritenilor acuzându-i de
simonie, de hirotonie în treapta episcopală a unor eunuci, de rebotezarea celor botezaţi în numele
Sfintei Treimi, de acceptarea căsătoriei preoţilor şi de însuşirea unor concepţii eretice, ca de
exemplu: se alătură maniheilor, spunând că numai pâinea dospită dă viaţă; se aseamănă
pnevmatmahilor pentru că nu acceptă adaosul Filioque în simbolul niceo-constantinopolitan;
învaţă ca donatiştii, că numai Biserica creştină este cea adevărată.
Consemnarea schismei de la 1054 n-a fost un act spontan şi unilateral, ci un fenomen
complex marcat de contextul politic şi religios manifestat mai ales în timpul derulării celor două
faze ale ei, în secolele IX şi XI.
2. Desfășurarea schismei:
a) prima fază: izbucnirea conflictului dintre Fotie (858-867; 877-886) şi Nicolae I (858-
867);
b) a doua fază: s-a derulat în prima jumătate a secolului XI, în timpul papei Leon IX
(1048-1054) şi a patriarhului Constantinopolului, Mihail Cerularie (1043-1058).

4
a) Prima etapă a schismei
Iconoclasmul înfrânt definitiv la 11 martie 843 a marcat viaţa politică şi religioasă în
Bizanţ, lăsând loc tensiunilor în Biserica din Constantinopol, cât şi în cadrul relaţiilor cu Biserica
Romei şi cu puterea imperială bizantină.
După moartea patriarhului Metodie (14 iulie 843), prin voinţa împărătesei Teodora a fost
numit patriarh Ignatie (847-858), fiul fostului împărat Mihail I Rangabe (811-813). Sinodul a
înclinat spre alegerea lui Gregorius Azbestas al Siracuzei, care ar fi continuat linia conciliantă a
lui Metodie.
În scurtă vreme Ignatie a intrat în conflict cu clericii vicioşi şi cu camarila din jurul
împăratului. Ignatie nu a fost omul potrivit pentru o asemenea conjunctură; patriarhul nu a
răspuns îndată la provocările papei.
În 858 patriarhul Fotie organizează un sinod la Constantinopol, ţinut în două sesiuni (859
şi 861) numit primul-al doilea. Sinodul a aprobat alegerea lui Fotie ca patriarh, respingând
pretenţiile lui Nicolae I de a impune primatul universal și asupra Bisericii Răsăritului. În esență,
Scaunul Apostolic roman contesta canonicitatea înlăturării lui Ignatie din fruntea Bisericii
răsăritene și înlocuirea sa cu Fotie, schimbări petrecute fără consultarea instanței papale. Prin
aceasta Nicolae I urmărea să afirme primatul papal în virtutea căruia putea pretinde dreptul de a
arbitra orice conflict ierarhic sau controversă doctrinară din sânul Bisericii. Papa Nicolae I,
înştiinţat de Leon, trimisul împăratului Mihail III (842-867) a dezaprobat atitudinea trimişilor săi
la şedinţa sinodului din 861 şi în sinodul ţinut în 863 la Roma a excomunicat pe Fotie şi tot
clerul său. Astfel, papa Nicolae I face primul pas spre schismă.
Rivalitatea pe plan confesional dintre Constantinopol și Roma s-a intensificat după
convertirea Bulgariei la creștinism. Pentru Bizanț era vital să se prevină extinderea influenței
Scaunului Apostolic în Balcani. Patriarhul Fotie a jucat un rol decisiv în păstrarea Bulgariei și a
întregii peninsule Balcanice în sfera de influență imperială, mai ales că, o țară care accepta
creștinismul de la Constantinopol intra și sub autoritatea politică a imperiului. Papa Nicolae I a
încercat să-l atragă și pe hanul bulgar Boris la creștinism, însă acesta a fost botezat în 863/864 la
Constantinopol de către patriarhul Fotie, luând cu acest prilej numele nașului său, împăratul
Mihail al III-lea (842-867). Așadar, în 864, ţarul Boris I se converteşte la creştinism, sub
patronajul Constantinopolului, însă convertirea lui viza şi obţinerea autocefaliei sau cel puţin a
autonomiei bisericeşti a Bulgariei, dar Bizanţul nu era dispus să acorde un astfel de statut
Bisericii bulgare, din considerente politico-bisericești. De aceea, în 866 o delegație bulgară sosea
la Roma, cerând papei Nicolae I să trimită un arhiepiscop, iar misionarii franci să continue
slujirea preoțească printre bulgari. Suveranul bulgar a înaintat papei o listă cu 106 întrebări,
privind credința și disciplina creștină. Țarul Boris Mihail I și-a îndreptat atenția către apus de

5
teamă ca nu cumva dependența bisericească de Constantinopol să ducă la pierderea
independenței politice. În acest timp, Fotie era considerat la Roma un uzurpator, spre deosebire
de Ignatie (847-858; 867-877), văzut ca ierarh legitim. Astfel disputa pentru hegemonie
ecleziastică în Balcani s-a suprapus peste una dintre cele mai complicate crize care au intervenit
între Scaunul Apostolic și patriarhia de la Constantinopol, cunoscută sub numele de schisma
fotiană.
Patriarhul Fotie nu a răspuns îndată la provocările papei. Situaţia s-a complicat în 866,
când papa Nicolae I, grăbindu-se să satisfacă cererea ţarului Boris Mihail I (853-881) de a-i
trimite episcopi şi preoţi latini, a trimis în Bulgaria pe episcopii Paul şi Formosus, cu un număr
de clerici şi un răspuns la cele 106 întrebări puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta
Bulgarorum.
Fotie a fost indignat de atitudinea latinilor, pe care i-a acuzat, prin enciclica din
primăvara anului 867, că au intrat în Bulgaria ca nişte lupi şi au introdus Filioque în simbolul de
credinţă. În vara lui 867, s-a organizat sinodul de la Constantinopol. Fotie l-a excomunicat pe
papa Nicolae (care a și murit pe 13 noiembrie 867) şi a condamnat inovaţiile latine ca eterodoxe.
Pe 23 septembrie 867, este asasinat împăratul Mihail III, iar în locul său a fost proclamat
Vasile I Macedoneanul (867-886), creatorul unei noi dinastii bizantine, dinastia macedonienilor.
După venirea sa pe tron, împăratul Vasile I l-a readus în fruntea Bisericii pe Ignatie, ca o premisă
a reluării relațiilor cu Roma, situație consfințită de facto în cadrul Sinodului din 869-870. Deci,
în locul lui Fotie, care a fost anatemizat, a venit Ignatie, numit patriarh în sinodul dintre 7
octombrie 869 şi 28 februarie 870. După moartea papei Nicolae I i-a urmat papa Adrian II (867-
872). În acest context, în 28 februarie 870, s-a prezentat la sinod o delegaţie bulgară din partea
țarului Boris pentru rezolvarea problemei dependenţei Bisericii bulgare; s-a decis că Biserica
bulgară este subordonată Constantinopolului; Ignatie a hirotonit pentru Biserica bulgară un
arhiepiscop în persoana lui Iosif şi un număr de episcopi şi a acordat Bisericii bulgare o oarecare
autonomie.
Pe 23 octombrie 877, Ignatie a murit şi după trei zile a fost numit patriarh Fotie; s-a
organizat sinod între octombrie 879 şi martie 880 care a fost socotit în Răsărit al VIII-lea sinod
ecumenic. Pe 27 septembrie 887, patriarhul Fotie s-a retras din scaun.
b) A doua etapă a schismei
A doua fază a schismei s-a petrecut în secolul XI, în timpul papei Leon IX (1048-1054),
la Constantinopol fiind patriarh Mihail Cerularie (1043-1058). După patriarhul Fotie a urmat o
nouă perioadă de separare între cele două Biserici. De această dată considerațiile politice au fost
determinante. Perioada care a urmat morții lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025) a fost una a
începutului unei profunde decadențe a Bizanțului. În contextul crizei interne, o nouă amenințare

6
venită din est, aceea a turcilor selgiucizi, a luat proporții îngrijorătoare. Situația istorică a
determinat Bizanțul să caute ajutor în Occident. Slăbit în interior, Imperiul nu a mai putut face
față invaziilor venite din Orient, iar echilibrul deja fragil a fost rupt. În aceeași perioadă,
pericolul normand l-a forțat pe papă să-și îndrepte privirile către Bizanț. Din acest moment a
început lunga istorie a negocierilor, ce nu s-a încheiat decât în momentul căderii imperiului.
Așadar, contactul dintre Orient și Occident a devenit mai degrabă rodul unei necesități: împăratul
Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054) negociază cu papa Leon al IX-lea apărarea
comună a Italiei împotriva normanzilor. Pentru a se ajunge la împăcare, împăratul Constantin al
IX-lea Monomahul a convocat un sinod la Constantinopol în care să se discute şi inovaţiile
imputate apusenilor, de răsăriteni; papa a trimis la Constantinopol o delegaţie în frunte cu
Humbert, cardinal de Silva Candida, un antigrec recunoscut.
Cardinalul Humbert, fără autorizarea prealabilă a papei Leon IX, mort în 19 aprilie 1054,
a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat la 16 iulie 1054 în catedrala Sfânta Sofia;
prin acest act, el anatemiza pe patriarhul Mihail Cerularie, pe clericii și credincioșii Bisericii
Ortodoxe.
În replică, la 24 iulie 1054, Mihail Cerularie a convocat un sinod la Sfânta Sofia în care a
rostit anatema contra papei Leon IX, a cardinalului Humbert, a delegaților papali și a Bisericii
Romane. Însă, evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabilă dintre cele două lumi creștine
a fost cucerirea Constantinopolului de către apuseni, în timpul celei de a IV-a cruciade în 1204.
Încercările de unire care au urmat au desăvârșit schisma (Lyon, Ferrara-Florența) au desăvârșit
schisma, deschizând o adevărată prăpastie între cele două Biserici. De la încetarea raporturilor
oficiale și dispută de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent conflict confesional. Între
timp, vechilor deosebiri li s-au adăugat altele noi: învățătura despre purgatoriu, indulgențele,
proclamarea solemnă a primatului și infailibilității papale la Conciliul I Vatican (1869-1870).
Prin declarația comună citită concomitent la 7 decembrie 1965 de Atenagora (1949-1972)
și papa Paul al VI-lea au fost ridicate reciproc anatemele rostite în 16 și 24 iulie 1054.