Bill Liversidge

Bill Liversidge
Biruinţa în
ISUS
Să înţelegem moartea Sa
și să primim viaţa Sa de biruinţă
Traducerea
Monica Lupu
Titlul în original: Victory in Jesus
Redactare: Loredana Sîrbu
Traducere: Monica Lupu
Tehnoredactare: George Toncu
Corectură: Lavinia Goran
Copyright © 2007 de Bill Liversidge

Copyright © Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2010
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LIVERSIDGE, BILL
Biruinţa în Isus / Bill Liversidge; trad.: Monica
Lupu. – Bucureşti: Casa de Editură Viaţă şi Sănătate,
2010
ISBN 978-973-101-365-7
I. Lupu, Monica (trad.)
2
Cuprins
Ce spun cititorii... .......................................................................................... 5
Cuvânt-înainte ..............................................................................................11
Mulţumiri .......................................................................................................13
Dedicaţie.........................................................................................................14
Bill Liversidge...............................................................................................15
1. Harul – adevăr şi contrafacere .......................................................17
2. Două concepţii despre mântuire ...................................................23
3. Limita dintre credinţă şi fapte........................................................30
4. „Mijloc” sau „consecinţă”? ................................................................33
5. Sursa păcii noastre ..............................................................................40
6. Mântuirea – un fapt împlinit şi un proces în desfăşurare ... 47
7. Adevărul care zguduie lumea ........................................................50
8. Adventiştii şi neprihănirea prin credinţă ..................................56
9. Suntem sau vom i mântuiţi? ........................................................63
10. Cel mai important obicei zilnic ....................................................75
11. Mărturisirile de credinţă .................................................................81
12. Ce uşurare! ............................................................................................89
13. Mult mai mult ...................................................................................100
14. Botez, moarte şi viaţă ....................................................................106
4 B
I
15. Membru al Trupului lui Hristos .................................................115

16. O schimbare interioară radicală ...............................................120
17. Gândul lui Hristos ............................................................................131
18. Obiceiuri spirituale noi ..................................................................146
19. Tot ceea ce ai nevoie se găseşte în Isus ...................................153
20. Biruinţă prin predare .....................................................................161
21. Firesc sau spiritual? ........................................................................172
22. Vechi şi nou .........................................................................................180
Ce spun cititorii...
Câteva reacţii faţă de cartea Biruinţa prin Isus:
Recomand această nouă carte despre viaţa creştină practică,

scrisă de pastorul şi evanghelistul adventist Bill Liversidge.
Biruinţa prin Isus: Să înţelegem moartea Sa şi să primim viaţa
Sa de biruinţă vorbeşte despre neprihănirea prin credinţă, dar
scopul lui Bill nu este să disece doctrina din punct de vedere teo-
logic, ci să o explice creştinului obişnuit, care doreşte o relaţie
personală mai apropiată cu Hristos. Bill are darul de a simpli-
ica lucrurile complicate. Când am citit şi am redactat manuscri-
sul, am descoperit că el mi-a deschis noi ferestre prin care am
putut vedea adevărul mai clar decât mai înainte. Această carte
se adresează direct celor care tânjesc după ajutor în ceea ce
priveşte elementele fundamentale ale vieţii creştine – acel „cum
să” al construirii unei relaţii cu Isus.
— Ken McFarland, redactor şi fost vicepreşedinte al redacţiei
Paciic Press.
Vreau să îi încurajez pe oamenii de toate credinţele şi pe cei

fără nicio credinţă să citească această carte, o excelentă expu-
nere a neprihănirii prin credinţă. În opinia mea, Biruinţa prin
Isus, precum şi cartea Ce este atât de uimitor despre har?, a lui
Philip Yancey, fac parte din seria de cărţi esenţiale care Îl scot
pe Isus Hristos din iltrele teologilor şi Îl redau oamenilor di-
rect şi întreg. I-aş provoca pe toţi să citească Biruinţa prin Isus
pentru a-şi forma o imagine mai clară despre puterea harului şi
despre asigurarea binecuvântată că Isus Hristos este implicat în
6 B
I
mântuirea deplină a tuturor celor care o doresc. Vă recomand să

citiţi această comoară. Veţi descoperi că ea vă va încuraja exact
în clipa când veţi avea nevoie de ea cel mai mult. Această carte
conţine, de asemenea, importante idei de predici pentru pastori.
Aşa cum spune psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi.”
— Bruce W. Koch, secretar al Asociaţiei Pastorale, Conferinţa
Washington
Un membru din biserica mea a fost recent diagnosticat cu

o formă de cancer foarte agresivă. În timpul unei scurte şederi
acasă, soţia lui i-a citit cartea Biruinţa prin Isus: Să înţelegem
moartea Sa şi să primim viaţa Sa de biruinţă, de pastorul Bill Li-
versidge. Pentru prima dată, acest om a putut să se bucure de
vestea bună, având pace şi siguranţă în mântuirea oferită de
Domnul şi Mântuitorul său, Isus Hristos. Familia sa este acum
liniştită, de asemenea, ştiind că soţul, tatăl şi bunicul lor a ve-
nit, în cele din urmă, la adevărata credinţă înainte de a trece la
odihnă.
— Tennessee
Trebuie să-i transmit pastorului Bill Liversidge un călduros

„mulţumesc din inimă” pentru cartea excelentă Biruinţa prin
Isus: Să înţelegem moartea Sa şi să primim viaţa Sa de biruinţă.
Ea este ca o aliie pentru ochi, de care are nevoie oricine trăieşte
în timpul bisericii căldicele, Laodiceea. Crescând într-o familie
legalistă, în mintea mea s-a dus de multe ori şi timp îndelungat
lupta credinţei împotriva faptelor. Dar nu mi-a fost niciodată ex-
plicat atât de clar... şi de simplu cum să câştigi biruinţa prin Hris-
tos. Această carte mi-a schimbat viaţa, pentru că am găsit în pa-
ginile sale eliberarea de sub condamnarea legalismului... Este o
carte ce trebuie citită de toţi fraţii şi surorile noastre împovărate,
care „duc lupta cea bună a credinţei”. [Cu toţii] avem nevoie ur-
gent de acest mesaj!
— Georgia
C 7
După ce am citit Biruinţa prin Isus, în special capitolul 20,

concepţia mea despre propria viaţă creştină s-a schimbat com-
plet. Cu trei ani mai înainte, am trecut printr-o perioadă chinu-
itoare din viaţa mea... Satana mă teroriza... Eram complet blocată
în mintea mea şi simţeam că eram pierdută... Îi ceream [lui Dum-
nezeu] lucruri precum: „Doamne, ajută-mă să lupt, ajută-mă să-l
înving pe Satana.” Deşi am scăpat de medicaţia care a provocat
acest... chin, în subconştient îmi era întotdeauna frică de faptul
că Satana ar putea să mă readucă într-o clipă în aceeaşi agonie
şi tortură mentală prin care am trecut în vara aceea. Într-un i-
nal, când am citit capitolul 20, m-am prăbuşit, am plâns şi L-am
lăudat pe Dumnezeu. Pentru prima dată am înţeles că Isus îl în-
vinsese deja pe Satana pentru mine şi că eu nu mai trebuia să
lupt. „Vrăjmaşul nu poate decât să vă amăgească să credeţi că
aceasta este o luptă între voi şi el, deoarece el ştie că adevărata
luptă a fost între Hristos şi el şi că el a pierdut lupta aceea. El
nu vrea să alaţi faptul acesta, pentru ca să trăiţi cu impresia că
trebuie să-l întâlniţi şi să vă luptaţi cu el. Dar nu aceasta este
lupta voastră. Nu trebuie decât să intraţi în experienţa credinţei.”
Toată frica şi agonia din subconştientul meu au dispărut. Lăudat
să ie Dumnezeu pentru că l-a folosit pe domnul Liversidge să
scrie o astfel de carte ce schimbă vieţi!
— California
După ce am citit cartea lui Bill, noi apreciem veştile bune aici,
în Noua Zeelandă. Lăudat să ie Dumnezeu pentru darurile mi-
nunate care sunt ale noastre prin Isus, lăudat să ie El pentru
prezentarea clară a veştilor bune pe care ne-a dat-o prin lucra-
rea lui Bill. Ce privilegiu minunat avem să-L primim pe Isus zil-
nic! Îmi place descrierea pas cu pas a procesului [biruinţei] care
este atât de clar explicată.
— Noua Zeelandă
8 B
I
Dorim să-ţi mulţumim, pastore Bill, pentru bunăvoinţa de a

ne oferi setul Biruinţa în Isus pentru lucrarea noastră de la Şcoala
de studii prin corespondenţă Bible Facts. Noi le prezentăm acest
set absolvenţilor noştri. Este un mod minunat de a încheia studi-
ile, iar elevii declară că sunt cu adevărat motivaţi şi că sunt atraşi
mai aproape de Isus. Ei regretă că au ajuns la sfârşit şi şi-ar dori să
mai continue. La îndemnul Duhului Sfânt, am realizat un set de
studii care să ie prezentate în paralel cu Biruinţa prin Isus. Elevii
răspund bucuroşi la întrebări, pentru că îi ajută să-şi amintească
ce au citit. Dar eu cred că cea mai mare binecuvântare am prim-
it-o atunci când am pregătit acest studiu, unul dintre cele mai
interesante pe care le-am făcut vreodată. Am înţeles mult mai
bine Biruinţa prin Isus atunci când am recitit-o şi am formulat
întrebările. Eram atât de absorbită de ea, încât preferam să citesc
decât să merg la culcare, să fac curăţenie sau să pregătesc cina!
Am învăţat atât de mult din realizarea acestui studiu, încât pot
să airm că am înţeles. Nu voi mai i niciodată aceeaşi, nici nu mă
voi mai întoarce la vechiul meu mod de gândire. Sunt liberă să-I
permit lui Isus să lumineze prin mine. Nu m-am simţit niciodată
mai liberă sau mai sigură de mântuirea mea. Am încetat să depun
eforturi ca să iu eu însămi. Îl voi lăsa pe Isus să lucreze în mine
şi să mă schimbe. Acum îmi este atât de uşor să iu eu însămi – să
mor faţă de „eu” şi să-L las pe Hristos să locuiască în mine! Ce
minunat! Îl las pe Duhul lui Dumnezeu să rezolve totul, să creeze
căi noi şi noi obiceiuri de gândire, până când, într-o zi, voi i cu
adevărat eu, cea care s-a transformat după chipul lui Hristos.
Mintea Sa va i a mea; gândurile Sale vor deveni gândurile mele.
Acum sunt cu adevărat liberă. Îţi mulţumesc, Bill. Am mult mai
mult să le ofer elevilor mei.
— Carolina de Sud
Şi câteva reacţii faţă de setul de CD-uri Biruinţa prin Isus:
Acestea [setul de CD-uri Biruinţa prin Isus] pot i un instru-

ment foarte folositor pentru credincioşii care se luptă să înţe-
C 9
leagă diferitele probleme legate de mântuire şi modul în care ha-

rul transformator al lui Hristos lucrează în vieţile urmaşilor Săi.
— Monte Sahlin, într-un articol din Adventist Review, 19 aprilie
2007, pagina 30
Am ascultat CD-urile Biruinţa prin Isus, ale pastorului Bill Li-

versidge. Ele ne-au schimbat modul în care ne rugăm, precum şi
modul în care abordăm viaţa creştină. Lăudat să ie Dumnezeu!
— Tennessee
Un scurt mesaj de mulţumire..., pentru că ne-ai pus la dispoziţie

setul de CD-uri Biruinţa prin Isus. Soţul meu este pastor în Pennsyl-
vania... CD-urile au fost o binecuvântare enormă pentru vieţile noa-
stre. Am înţeles mesajul despre neprihănire şi sinţire mai înainte,
dar acum a căpătat mai mult sens. Isus este cu adevărat minunat!
— Pennsylvania
Nu poţi să-ţi imaginezi cât de mult m-au ajutat CD-urile

Biruinţa prin Isus ca să-L cunosc mai bine pe Isus! Eu eram unul
dintre aceia care îşi cereau iertare iar şi iar pentru acelaşi păcat.
Caut pacea în viaţa mea. Pastorul Bill este unul dintre cei mai
inluenţi pastori care au explicat atât de simplu iubirea pentru
Isus şi credinţa în El. Am ascultat Biruinţa în Isus de două ori
în timp ce conduceam spre Michigan. Vreau să le ascult de mai
multe ori, deoarece informaţiile sunt atât de preţioase pentru
un om care s-a simţit adesea descurajat şi care s-a întrebat dacă
va putea vreodată să ajungă în cer. Pastorul Bill m-a ajutat să
simt că sunt foarte iubit de Isus şi am înţeles că tot ce trebuie să
fac este să vin zilnic la cruce şi să-I mulţumesc lui Isus pentru
ceea ce a făcut pentru mine, când a luat asupra Sa păcatele mele,
când a pledat vinovat în locul meu, făcându-mă astfel nevinovat
şi neprihănit în ochii lui Dumnezeu. Ce dar minunat! Îndoiala
referitoare la siguranţa mântuirii mele se risipeşte.
— Florida
10 B
I
Un prieten a venit la mine la biserică şi mi-a înmânat un set de

CD-uri cu titlul Biruinţa prin Isus. „Nimic special”, am gândit eu,
„sunt sigur că am mai auzit lucrurile acestea!” Cred că am plâns
aproape tot timpul cât am ascultat CD-urile. Atunci am început
să înţeleg totul foarte clar. Îl laud pe Dumnezeu în iecare zi pen-
tru darul pe care l-a dat Isus pe cruce şi pentru că a trimis Duhul
Său să locuiască în mine, să mă sinţească şi să mă înveţe. De
atunci, le spun şi altora această veste. După ce am ascultat CD-
urile de cel puţin treizeci de ori, Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult
decât înainte. Şi lucrul acesta se vede – am alte dorinţe, îmi place
să vorbesc despre El chiar şi atunci când trec prin încercările
aprige ale lui Satana. Învăţ să AM ÎNCREDERE în Tatăl din ce în
ce mai mult... Mulţumesc, pastore Liversidge, pentru că porţi
această torţă care luminează calea pentru atât de mulţi oameni.
— Maryland
Sunt un bărbat de 27 de ani. Am participat la un seminar pe

care l-aţi ţinut acum câteva luni în Hickory, NC... Ascult CD-urile
dumneavoastră în iecare săptămână; mă ajută atât de mult să nu
mă mai concentrez asupra propriei persoane. Ştiu ce om groaz-
nic sunt, dar am de gând să mă concentrez asupra frumuseţii
Persoanei lui Dumnezeu. Eu nu merit această frumuseţe.
Mulţumesc, prietene.
— Carolina de Nord
Cuvânt-înainte
V
ă luptaţi cu ispita şi păcatul? Există lucruri în viaţa voastră
pe care, se pare, Hristos nu a putut să le învingă? Vă între-
baţi dacă va veni vreodată biruinţa? Vă descurajaţi, înce-
pând să gândiţi că sunteţi o cauză pierdută? Este credinţa voastră
la nivelul minim? Poate că aţi ajuns chiar în situaţia în care aţi
început să credeţi că ar i mai bine să vă bucuraţi de păcat, dacă
biruinţa este improbabilă sau imposibilă!
Sau poate că, pur şi simplu, nu simţiţi că atingeţi standar-
dul înalt al caracterului lui Dumnezeu. „Roada Duhului” – „dra-
gostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea
de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” – nu este
descoperită în mod constant în viaţa voastră. (Galateni 5,22.23)
Atunci alaţi că nu sunteţi singuri. Mulţi creştini, inclusiv eu
însămi, au această experienţă. Cu toţii simţim permanent ne-
voia să trăim prin credinţa în Hristos Biruitorul, în dragostea Sa
pentru noi – să avem în inimă şi în minte certitudinea că El ne
iubeşte necondiţionat – că El este în stare, este doritor şi credin-
cios să învingă toate păcatele şi defectele de caracter din vieţile
noastre, trăind în noi prin Duhul Sfânt!
Cartea aceasta este rodul seminarelor Biruinţa în Isus susţi-
nute de pastorul Bill Liversidge în diferite zone din toată lumea.
Am fost privilegiată să particip la multe dintre aceste seminare
şi am fost de iecare dată ininit binecuvântată de vestea bună
prezentată atât de clar. Această a doua ediţie a cărţii Biruinţa în
Isus include mult material nou, care nu a fost în prima noastră
ediţie, şi se adresează membrilor Bisericii Adventiste de Ziua a
Şaptea.
12 B
I
Biruinţa în Isus se bazează pe Epistola către romani, capi-

tolele 5 până la 8. În această carte, pastorul Bill Liversidge, vor-
bitor şi director al Creative Growth Ministries, vă va conduce la o
înţelegere clară a veştii bune. Jertfa lui Isus este cheia principală
a înţelegerii şi a acceptării vieţii pe care Dumnezeu o doreşte
pentru voi. Veţi cunoaşte adevărul despre mântuirea, biruinţa
şi neprihănirea prin moartea lui Hristos şi prin însuşirea vieţii
Sale, El iind soluţia la problema păcatului. Această carte vă va
oferi nu doar o cunoaştere teologică a biruinţei creştine, ci şi
câţiva paşi practici pentru a o dobândi, ceea ce va avea ca re-
zultat schimbări importante în viaţa voastră. Nu veţi mai simţi
nevoia să vă cereţi iertare iar şi iar pentru aceleaşi păcate vechi.
Pastorul Bill prezintă câteva veşti cu adevărat bune.
Mă rog ca acest ghid practic spre biruinţă să vă întărească
pentru a i reînsuleţiţi în umblarea voastră cu Hristos, ca să recă-
pătaţi credinţa aceea care ştie că împreună cu Hristos toate lu-
crurile sunt posibile şi ca să experimentaţi libertatea adevărată,
durabilă, printr-o relaţie tot mai strânsă cu El.
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; iindcă
ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea iecăruia care
crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este
descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă,
şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va
trăi prin credinţă»” (Romani 1,16.17; sublinierea autorului)
— Ann Anderson
Mulţumiri
Mulţumiri deosebite se cuvin ...
... numeroşilor participanţi la seminare, a căror răbdare şi

studiere conştiincioasă a Cuvântului m-au făcut în stare să cla-
riic subiectele prezentate în cartea Biruinţa în Isus.
... domnului Ken McFarland, un redactor de un talent excep-

ţional, care a luat stenogramele seminarelor şi le-a transformat
într-o carte dinamică.
... doamnei Ann Anderson, ale cărei eforturi neobosite şi cu-

noştinţe teologice excelente mi-au dat posibilitatea de a prezen-
ta clar vestea bună şi de a aduce acest proiect la bun sfârşit.
... doamnei Emma Cameron, a cărei insistenţă şi înţelegere pă-

trunzătoare m-au determinat să regândesc şi să formulez cu şi
mai mare claritate unele dintre cele mai fundamentale probleme
prezentate în această carte.
Şi deosebite laude lui Dumnezeu, pentru generozitatea Sa de

a încredinţa teme atât de sublime unui om atât de nevrednic.
Dedicaţie
Pentru Dorothy Liversidge, mama mea,

a cărei credinţă m-a propulsat în lucrare.
Bill Liversidge
Predicator care folosește metoda

inductivă de prezentare a Cuvântului
B
ill Liversidge s-a născut în Melbourne, Australia. În cei pa-
truzeci de ani de activitate a lucrat ca misionar în Papua-
Noua Guinee, ca pastor în biserică, ca profesor de cole-
giu, precum şi ca director de departament la nivelul Uniunii de
Conferinţe. În ultimii ani, pastorul Liversidge a călătorit prin lume
susţinând o serie de seminare biblice avansate, bazate pe metoda
inductivă.
A urmat cursurile Colegiului Avondale din Australia, ale Semi-
narului Teologic la Universitatea Andrews din Berrien Springs,
Michigan, şi Seminarul Teologic Fuller din Pasadena, California.
Pastorul Liversidge are un stil de predare foarte bine struc-
turat, bazat pe metoda inductivă. Acest fel de abordare i-a aju-
tat pe mii de oameni să capete o înţelegere spirituală profundă,
convingere şi dezvoltare, căci ea poate înlătura ideile preconce-
pute şi punctele de vedere limitate. Adevărata putere este în Cu-
vânt, sub călăuzirea oferită în egală măsură de Duhul Sfânt şi de
trupul lui Hristos.
Elevii lui Bill sunt foarte motivaţi când descoperă marile ade-
văruri ale Scripturii prin studiul pe grupe şi prin studiul person-
16 B
I
al. Descoperiri profunde au fost făcute în Cuvântul lui Dumnezeu,

iar cartea Apocalipsa, în special, a început să-şi dezvăluie secre-
tele prin procesul de studiere pe grupe. Mulţi L-au cunoscut pe
Dumnezeu şi viaţa lor a fost schimbată prin seminare dinamice,
deschise oamenilor de toate credinţele şi confesiunile.
Dedicarea lui Bill faţă de principiul „preoţiei tuturor credin-
cioşilor” şi faţă de planul biblic pentru creşterea bisericii rămâne
nediminuată. Ca preşedinte al Creative Growth Ministries (o or-
ganizaţie patronată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea),
funcţie pe care a ocupat-o în ultimii douăzeci de ani, pastorul
Liversidge este dedicat înzestrării credincioşilor cu principiile
biblice necesare dezvoltării darurilor lor spirituale şi înaintării
în lucrarea efectivă, descoperindu-L pe Hristos şi caracterul Său
prin Trupul Său viu – Biserica. Toţi membrii sunt astfel ridicaţi la
potenţialul lor maximum plănuit de Dumnezeu, în întregul Său
Trup spiritual.
C A P I TO LUL 1
Harul – adevăr
şi contrafacere
Î
nainte de a citi acest capitol, vreau să vă îndemn să citiţi mai
întâi Romani, capitolul 5, din Biblia voastră. Începeţi să faceţi
asta acum – cartea aceasta va i încă aici când veţi i terminat
de citit!
După ce l-aţi citit, să ne gândim puţin la cadrul istoric, deoa-
rece eu cred că trebuie să im informaţi cu privire la originile
mişcării protestante. Faptul că există, uneori, confuzie printre
protestanţi – în special asupra unor probleme serioase, cum ar i
mântuirea – se datorează, fără îndoială, faptului că ei nu au sui-
ciente cunoştinţe referitoare la locul şi la modul în care a început
mişcarea protestantă.
Desigur, ca să putem găsi aceste începuturi, este nevoie să ne
întoarcem la Reformă. De altfel, protestanţii de toate tipurile au
fost dintotdeauna mândri să poată spune că stau pe umerii re-
formatorilor.
Reforma a început în secolul al XVI-lea, după mai mult de o
mie de ani în care catolicismul roman a dominat lumea religioasă
şi chiar o mare parte din lumea politică. Potrivit profeţiei bib-
lice, această lungă epocă a Evului Mediu Întunecat a durat 1.260
de ani (vezi Daniel 7,25 şi Apocalipsa 12,6). De-a lungul acestor
secole, catolicismul s-a implicat mult în politică şi a încercat să
controleze vieţile oamenilor – chiar şi relaţia lor personală cu
Dumnezeu.
18 B
I
De-a lungul acestui Ev Mediu Întunecat, Biserica le-a interzis oa-

menilor obişnuiţi accesul la Biblie. Preoţii aveau stăpânire asupra
vieţilor oamenilor. Ei aşteptau ca preoţii să le spună cum era Dum-
nezeu, cum să se apropie de El şi dacă erau primiţi de El sau nu.
Mai mult chiar, Biserica a făcut tot posibilul ca să controleze
averile oamenilor. Ea le cerea să plătească anumite taxe, numite
indulgenţe, pentru a cumpăra favoarea lui Dumnezeu după
moarte – achitând, practic, în avans „plata păcatului”. „Fiindcă
plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dum-
nezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Ro-
mani 6,23). În special Martin Luther s-a opus acestui concept al
indulgenţelor.
Cred că este foarte uimitor faptul că Dumnezeu a lansat Re-
forma printr-un călugăr catolic – aceasta mă convinge, mai mult
ca niciodată, că Dumnezeu nu se uită la faţa omului. Nu contează
ce confesiune ai sau ce convingeri religioase ai. Dacă inima ta
este deschisă către Dumnezeu, vei i atras spre El şi vei cunoaşte
adevărul despre El.
Dumnezeu are copii preţioşi în toate bisericile. Aşa că nu tre-
buie să im surprinşi de faptul că, în cea mai întunecată perioadă a
istoriei lumii, Dumnezeu a avut copii preţioşi – inclusiv preoţi – cu
inima deschisă să audă adevărul despre El, cu toate că făceau par-
te dintr-un sistem ce ducea oamenii în rătăcire. Eu cred că acest
lucru este uimitor! El arată cât de plin de har este Dumnezeu!
Eu sunt un mare admirator al lui Martin Luther. Ştiu că a fost
un om aspru, unii chiar ar putea spune brutal, dar îmi place
tăria lui de caracter. Îmi place că atunci când făcea o descoperire
biblică era destul de curajos să ia poziţie fermă pentru ea, chiar
dacă toate „vânturile” băteau împotriva lui. În cele din urmă,
când Martin Luther a venit în faţa Dietei din Worms (1521), ma-
joritatea episcopilor catolici, împreună cu mulţi dintre regii şi
împăraţii Europei, erau acolo. Totuşi, iată-l pe acest umil călugăr
care, fără teamă şi plin de fermitate, spune: „Aici stau, nu pot
altfel – pentru că stă scris: «Cel neprihănit va trăi prin credinţă»”
(vezi Romani 1,17).
H – 19
Evul Mediu Întunecat – peste o mie de ani.

De ce Evul Mediu „Întunecat”?
Nicio lumină. Absolut nicio lumină.
Nicio lumină referitoare la ce? Referitoare la ce învăţătură, în
special?
La caracterul lui Dumnezeu.
La care aspect al caracterului lui Dumnezeu, în special?
Harul.
Dumnezeu a fost întotdeauna foarte îndurător faţă de rasa
umană. Iar catolicismul a păstrat timp de secole un zid de în-
tuneric între harul lui Dumnezeu şi oamenii pe care El i-a creat.
Cu cât biserica domnea mai mult, cu atât mai dens devenea în-
tunericul. Biserica a schimbat deiniţia harului: harul era ceva ce
putea i cumpărat, ceva ce putea i câştigat.
Oamenii erau învăţaţi că, dacă ar plăti destui bani, Dumnezeu
ar avea sentimente mai bune faţă de ei şi ar reduce miile de ani
pe care ar i trebuit să-i petreacă în purgatoriu. Puţinii bogaţi
norocoşi puteau să-şi plătească drumul de ieşire din purgatoriu
şi să meargă imediat după moarte în rai.
Catehismul Bisericii Catolice susţine până astăzi folosirea in-
dulgenţelor: „Prin indulgenţe, cei credincioşi pot obţine retra-
gerea pedepsei temporare ce rezultă din păcat, pentru ei înşişi
şi pentru suletele din purgatoriu.” (Catehismul Bisericii Catolice,
par. 1498)
Totuşi, astăzi, creştini sinceri din toate confesiunile, inclusiv din
catolicism, pot i găsiţi în mici grupuri de studiu al Bibliei, în care
redescoperă ceea ce a găsit Martin Luther în urmă cu cinci sute de
ani – dovezi biblice care arată că Dumnezeu este plin de har.
S

Biserica Catolică este cunoscută pentru cele şapte sacramente
ale sale: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor,
Preoţia, Căsătoria. (CBC, par. 1. 113)
Sacramentele au fost stabilite de către biserică pentru a face
posibil ca harul să se reverse asupra membrilor săi. Ele sunt
20 B
I
prezentate de către Biserica Catolică drept „semne active ale ha-

rului... prin care viaţa divină este acordată” şi care conferă ha-
rul membrilor săi (CBC, par. 1131 şi 1127). De exemplu, dacă
iei parte la Sacramentul Pocăinţei pentru păcatele cunoscute, vei
primi atâta iertare, câte rugăciuni ai rostit.
Dar există oare o cale directă de obţinere a harului? Da, există
o singură sursă de har şi aceea este Isus! Există un singur Mi-
jlocitor între Dumnezeu şi om: „Căci este un singur Dumnezeu şi
este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus
Hristos.” „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer
niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să im mântuiţi.”
(1 Timotei 2,5; Fapte 4,12)
Creştinii protestanţi cred că Isus a deschis uşa pentru ca harul lui
Dumnezeu să se reverse neîngrădit asupra oamenilor. Dar sistemul
catolic – şi este important să înţelegem aceasta – a fost întotdeauna
un sistem în care oamenii FAC anumite lucruri prin care cred că-L
vor îndupleca pe Dumnezeu să aibă sentimente mai bune faţă de
ei. El a fost şi este un sistem bazat pe faptele oamenilor.
Pentru cei născuţi într-un sistem legalist al mântuirii prin
fapte, şansele de a primi lumină sunt limitate, deoarece sistemele
tind să se perpetueze. Trebuie să recunoaştem că unii protestanţi
au şi ei propriile lupte în acest domeniu. Nu mă feresc să vă spun
că, dacă aţi predica astăzi cu adevărat despre harul fără plată, în
unele locuri aţi putea i omorâţi cu pietre. Vorbesc serios – chiar
şi în aşa-zisele biserici creştine!
Dar poate că cineva din sală aude vestea cea bună a harului
fără plată şi spune: „O, Îţi mulţumesc, Doamne! Am speranţă
pentru prima dată! Pentru prima dată în viaţa mea, am speranţa
că pot i salvat. Înţeleg acum că Dumnezeu este plin de har.”
Totuşi, în timp ce unii cad pe genunchi ca să-L laude pe Dum-
nezeu, alţii pun mâna pe pietre. Imaginaţi-vă, de exemplu, că
într-o dimineaţă de Sabat, pe când ieşeam dintr-o biserică, o fe-
meie a strigat la mine:
– Ai omis cel mai important lucru!
– Dar v-am explicat timp de o oră care este semniicaţia morţii
şi învierii lui Isus, am răspuns eu.
H – 21
– Da, dar, a protestat ea, ai omis să precizezi ce rol am eu în

toate acestea.
– Ei bine, am răspuns, îmi pare rău, dragă soră, dar trebuie să
cazi pe genunchi şi să te pocăieşti imediat, dacă tu crezi că eşti în
stare să faci ceva ca să câştigi harul şi neprihănirea lui Dumnezeu!
Trebuie să recunoaştem: creştinii nu s-au descurcat întot-
deauna prea bine atunci când au încercat să-i ajute pe oameni
să înţeleagă harul lui Dumnezeu. Când şi când, suntem martorii
unei descoperiri, când oamenii înţeleg că sunt eliberaţi şi slo-
bozi în Isus. Totuşi, alţii încep să-i numească liberali doar pentru
faptul că au înţeles că harul lui Dumnezeu nu poate i cumpărat
niciodată şi că el le este dat tuturor fără plată. Descoperirea ha-
rului fără plată nu trebuie să-l încadreze pe credincios, în mod
automat, în tabăra liberalilor, ca şi cum el ar i acum în pericolul
de a încălca dintr-odată toate regulile.
V
Dezacordurile pe tema harului s-au transformat într-o luptă
pe viaţă şi pe moarte pentru biserica creştină timpurie şi lumina
adevărului aproape că s-a stins. Grupuri mici de oameni, cum
ar i valdenzii, care au înţeles că harul lui Dumnezeu era un dar
fără plată, s-au ascuns în peşteri pentru a scăpa de persecuţia
pentru credinţa neclintită în darul fără plată al harului lui Dum-
nezeu. Totuşi, chiar şi aceşti credincioşi au fost, în cele din urmă,
înşelaţi. Au fost păcăliţi.
Văile dintre munţii înalţi, unde s-au retras valdenzii, erau lo-
calizate în nordul Italiei şi în sudul Franţei. Intrările strâmte le
făceau uşor de apărat.
Dar un emisar al papei le-a trimis mesajul că li se va acorda
libertate religioasă dacă vor permite ca reprezentantul papei să
ajungă la ei. Ei bine, nu s-a întâmplat aşa. Ei i-au permis emisa-
rului să vină, dar şi-au pierdut astfel libertatea. Este o povestire
foarte tristă.
Lumina adevărului aproape că se stinsese în Europa! Şi dacă
acei credincioşi iluminaţi nu ar i călătorit peste ocean, în Lumea
22 B
I
Nouă, probabil că lumina ar i dispărut cu adevărat! Dar Dumne-

zeu nu avea să îngăduie ca lumina să se stingă. Chiar şi numai o
mână de credincioşi era de ajuns şi El i-a trimis acolo, ca lumina
adevărului să poată i înţeleasă din nou în aceste ultime zile.
Fără îndoială, Reforma a fost al doilea eveniment semniicativ
din istoria creştinătăţii, după naşterea, viaţa, moartea şi învierea
lui Isus!
Isus a venit să aducă lumină într-o lume care timp de aproape
patru mii de ani fusese acoperită de întunericul păgânismului.
Totuşi, nu după mult timp, oamenii au fost din nou învăţaţi că
trebuie să facă tot posibilul să-L mulţumească pe Dumnezeu –
să-L determine să aibă sentimente mai bune faţă de ei. Ce con-
trafacere teribilă a adevărului! Ce pervertire a adevărului referi-
tor la harul fără plată al lui Dumnezeu!
Î

1. Pe ce căi a încercat Biserica Catolică oicială să controleze via-
ţa spirituală a oamenilor în timpul Evului Mediu Întunecat?
2. Ce fel de persoană poate Dumnezeu să atragă la Sine și să
folosească pentru a-Și împlini scopul?
3. Cine a iniţiat Reforma protestantă?
4. Ce lumină a fost ţinută ascunsă în timpul lungii perioade a
Evului Mediu Întunecat?
5. Care este contrafacerea adevărului harului fără plată al lui
Dumnezeu?
6. Care este singura sursă de har?
7. Care este al doilea eveniment semniicativ din istoria crești-
nismului, după nașterea, moartea și învierea lui Hristos?
Î

Examinează-ţi propria viaţă. Faci ceva în încercarea de a-L mul-

ţumi pe Dumnezeu – de a câştiga favoarea şi neprihănirea Sa? Pri-
meşti, cu adevărat, harul Său ca un dar fără plată?
C A P I TO LUL 2
Două concepţii despre

mântuire
C
are a fost cel mai mare – cel mai important – sacrament al
bisericii medievale?
Cum l-au numit? Euharistie (Împărtăşanie). Da, Împărtăşa-
nia era sacramentul cel mai important. Şi cine era personajul-cheie
în Împărtăşanie? Preotul – care avea autoritatea de a-I porunci Fi-
ului lui Dumnezeu să coboare pe pământ şi să intre în pâinea pen-
tru Împărtăşanie. Ce poziţie înaltă pentru un preot! Incredibil!
Dar, pe măsură ce timpul pentru Reformă s-a apropiat, Dum-
nezeu a ajuns în punctul în care să spună: „Destul!”
Şi ce L-a determinat pe Dumnezeu să spună în cele din urmă:
„Destul!”? Ce împrejurări L-au făcut să spună: „Voi face ca lumina
să răsară!”
Presa tipărită a fost în mod sigur, un factor important. Dar
cel mai important factor a fost acela că Dumnezeu Şi-a găsit, în
sfârşit, un om! Ştiţi, m-am întrebat mai mulţi ani la rând dacă
Dumnezeu chiar nu a avut sau nu a putut să găsească un om de-a
lungul acelor sute de ani. Este un gând înspăimântător, ştiţi? Nu
a existat niciun Iosua, niciun Ilie, niciun Pavel? Poate că a trebuit
să aştepte. Şi ce om a găsit în cele din urmă: un om aspru, dur,
dar serios în relaţia sa cu Dumnezeu şi Cuvântul Său şi pregătit
să acţioneze potrivit planului Său!
24 B
I
Momentul în care Martin Luther s-a întors şi a părăsit sala

în care s-a întrunit Dieta din Worms – s-a spus că nu a mai exi-
stat niciodată pe pământ o adunare mai măreaţă, cu atâţia regi,
preoţi, cardinali şi episcopi – reprezintă, după părerea mea, unul
dintre cele mai măreţe evenimente ale istoriei.
Luther s-a întors pur şi simplu, a plecat nevătămat şi, după
cum se ştie, a fost răpit în numele lui Frederick cel Înţelept, Elec-
torul de Saxonia, şi a fost ascuns într-un castel, unde s-a ocupat
cu traducerea Noului Testament în limba germană. Ce minunat!
Nu cred că sistemul religios oicial şi-a dat seama ce avea să se
întâmple ca urmare a tipăririi Bibliei în limba oamenilor simpli.
Credem că Luther a fost cel mai important factor, dar poate
că, de fapt, cuvântul tipărit a fost factorul numărul unu. A fost
nevoie de amândoi: de Cuvânt şi de omul care a descătuşat acest
Cuvânt pentru oamenii simpli.
După cum am menţionat în capitolul anterior, marea pro-
blemă a Reformei avea în centru harul. Biserica Catolică oicială
susţinea că harul putea i câştigat sau chiar cumpărat. Ea susţinea
că pentru a intra în posesia lui era necesar un pas intermediar
între Dumnezeu şi credincios.
În urma Reformei, au apărut două ideologii, sau teorii, despre
mântuire. Pe de-o parte erau învăţăturile reformatorului Jean Cal-
vin, un mare om al lui Dumnezeu. Poate că nu sunteţi de acord (nici
eu nu sunt) cu tot ce a spus el, cu concepţia lui despre adevăr,
denumită calvinism, totuşi el a scris câteva lucruri mişcătoare.
Expunerea lui Calvin asupra semniicaţiei botezului este una
dintre cele mai profunde pe care le-am întâlnit. El a văzut cu o
mare intuiţie că botezul îi face pe credincioşi membri deplini
ai trupului spiritual ai lui Hristos şi, totodată, le dă asigurarea
moştenirii făgăduinţelor legământului lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, avem concepţia cunoscută sub denumirea
de „arminianism”. Calvinismul şi arminianismul au format două
şcoli de gândire opuse.
D 25
În mod tradiţional, adventiştii de ziua a şaptea se consideră

de partea arminianismului şi nu de partea calvinismului şi vă voi
explica imediat ce înseamnă aceasta.
Deci, prin ce se deosebeau aceste două şcoli de gândire?
Calvinismul airmă că Dumnezeu nu a făcut decât să asigure
posibilitatea mântuirii la cruce – că El nu a mântuit pe nimeni la
cruce, ci doar a făcut posibilă mântuirea. Calvinismul merge şi
mai departe şi spune că această posibilitate de a i mântuit nu
era pentru toţi, ci doar pentru „cei aleşi”.
Una dintre principalele teorii asociate cu calvinismul este teo-
ria predestinării – ideea că Dumnezeu a ales doar anumiţi oameni
pentru a i mântuiţi. Iată cum gândeşte calvinismul: Dumnezeu a
plănuit să-i răscumpere doar pe anumiţi oameni. Vă puteţi închipui
ce imagine despre Dumnezeu se ascunde în spatele acestui con-
cept! Dumnezeu a plănuit să-i răscumpere numai pe cei aleşi. Ei
sunt singurii care beneiciază de darul mântuirii oferit la cruce.
Calviniştii au o problemă cu anumite versete din Scriptură.
De exemplu:
Ioan 12,32 – „Și după ce voi i înălţat de pe pământ, voi atrage
la Mine pe toţi oamenii.”
Ioan 3,16 – „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că
a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţa veșnică.”
2 Petru 3,9 – „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei
Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și
dorește ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.”
Calvinismul are probleme serioase cu astfel de versete. Ele
sunt cunoscute ca versete „universaliste”, deoarece par să arate
că ceea ce a înfăptuit Dumnezeu la cruce a fost pentru toţi, şi nu
numai pentru un grup select de oameni aleşi. De altfel, calvi-
nismul este o ilozoie foarte dezamăgitoare dacă ajungi la con-
cluzia că nu eşti printre cei aleşi. Imaginaţi-vă cum ar i să nu vă
alaţi printre cei aleşi!
26 B
I
Aceasta este o ramură, o concepţie despre mântuire, iar

adventiştii de ziua a şaptea, ca mişcare, nu s-au regăsit niciodată
în această tabără, din motive lesne de înţeles.
O ?
Cealaltă şcoală de gândire a luat o poziţie mult mai puternică.
Ea susţinea că, la cruce, Dumnezeu nu doar a făcut posibilă mân-
tuirea, ci a şi răscumpărat omenirea în mod real. Nu a oferit doar
o posibilitate, ci a înfăptuit răscumpărarea.
Dar chiar şi această concepţie „mai bună” despre mântuire
are limitele sale, deoarece declară că mântuirea depinde mai
degrabă de capacitatea omului de a se pocăi şi de a-şi mărturisi
păcatele, decât de faptul sublim că Dumnezeu a îngăduit ca Fiul
Său, care „n-a cunoscut niciun păcat”, să ie „făcut păcat pentru
noi, ca noi să im neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni
5,21). Începeţi să observaţi problema?
Mai întâi, faptul că Dumnezeu a răscumpărat în mod real
omenirea la cruce sună absolut minunat. El a plătit preţul, iar
noi, cu siguranţă, nu ne mai îndoim de acest lucru.
În continuare, această concepţie „mai bună” susţine cu tărie
că mântuirea depinde în mod absolut de capacitatea omului de
a se pocăi şi de a-şi mărturisi păcatele. Deci, ce observaţi aici?
Aici nu avem altceva decât un fel de catolicism îmbrăcat în
veşminte protestante. Nu este decât o subtilă reformulare a te-
ologiei: „Dacă fac cutare sau cutare lucru, voi merita harul lui
Dumnezeu, mântuirea Sa. Dar numai dacă fac aceste lucruri.”
Este pocăinţa mea, mărturisirea mea, sunt faptele mele bune.
În acest punct, mişcarea adventistă s-a desprins de arminian-
ism. Acum înţelegeţi de ce adventiştii erau mai mult de partea
arminiană a concepţiei despre mântuire: deoarece le plăcea ce
se spunea despre răscumpărarea obţinută la cruce. Dar s-au
distanţat de ceea ce s-a adăugat la acest concept, şi anume ideea
că omul este totuşi factorul-cheie, că el trebuie totuşi să facă ceva.
D 27
Apropo, ştiu mulţi oameni care cred că dacă nu pot să măr-

turisească un păcat, nu sunt iertaţi. Sper că nu v-au „scăpat”
aceste cuvinte. Cunosc mulţi oameni care cred că dacă nu pot
mărturisi un păcat – sau toate păcatele – nu vor i iertaţi niciodată.
Aceasta este o altă formă a principalei erori arminiene.
Până la urmă, mărturisirea nu este un lucru pe care-l faci ca
să primeşti harul lui Dumnezeu, ci este, în schimb, o dovadă – un
„rod” – ce arată că harul lui Dumnezeu a pătruns în viaţa ta.
De exemplu, sunt fascinat că în Scriptură pocăinţa este dată
copiilor lui Dumnezeu. „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu
puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţa şi iertarea păcatelor.” „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile
bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că
bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Faptele
apostolilor 5,31; Romani 2,4)
Pocăinţa este darul lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Mărturi-
sirea este, de asemenea, o dovadă că harul lui Dumnezeu a pătruns
în viaţa mea. Sunt acum sincer cu Dumnezeu, pentru că mă bucur
de o relaţie cu El şi nu am secrete faţă de cineva cu care doresc o
relaţie sănătoasă. Dar este atât de uşor să transformi pocăinţa şi
mărturisirea în mijloace pentru primirea harului lui Dumnezeu!
Această concepţie este foarte răspândită nu doar printre
creştini, ci şi printre cei de alte credinţe. Cunosc oameni care ţin
Sabatul, de exemplu, deoarece ei cred că dacă nu-l ţin într-un
anumit fel, vor i pierduţi. Cu alte cuvinte, de modul în care ei ţin
Sabatul depinde dacă vor primi sau nu harul lui Dumnezeu. Dar,
de fapt, modul în care ei ţin Sabatul este o relectare a faptului că
harul lui Dumnezeu a pătruns sau nu în suletul lor!
Evreii, după cum ştiţi, aveau peste 600 de reguli în Mişna. Mo-
tivul pentru care Dumnezeu le-a spus evreilor în cele din urmă:
„Eu iau Împărăţia de la voi şi o dau unui popor care nu a fost al
Meu” (vezi Romani 9,25.26), şi a luat de la poporul evreu privile-
giul de a-L descoperi lumii, a fost acela că ei perpetuau un sistem
care susţinea următoarele: „Dacă respecţi aceste 600 de căi de a
ţine Sabatul, îţi va i garantat harul lui Dumnezeu.”
28 B
I
Pavel a descris această situaţie în Romani 9,30-33:

„Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după nepri-
hănire, au căpătat neprihănirea, şi anume neprihănirea care se
capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege,
care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta? Pentru ce?
Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au
lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: «Iată că pun în
Sion o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere: şi cine crede în
El, nu va i dat de ruşine.»”
Harul şi favoarea lui Dumnezeu vin la noi ca un dar fără plată.
Vreau să subliniez această idee. Noi nu câştigăm harul. Nu îl
merităm. Nu muncim pentru el. Nu ne facem destul de buni pen-
tru el. Este al nostru fără plată – nu este aceasta o uşurare? Nu
este aceasta o veste bună?
Î

1. Ce lucrare a făcut Martin Luther în timp ce se ascundea
într-un castel din Germania? Ce efect a avut ea asupra oa-
menilor simpli?
2. Care a fost marea problemă a Reformei?
3. Descrie teoria predestinării asociată cu calvinismul.
4. Recitește versetele care îi deranjau pe calviniști, menţiona-
te în acest capitol.
5. De ce nu a reușit arminianismul să ajungă la adevărul ha-
rului fără plată al lui Dumnezeu?
6. Descrie cum sunt pocăinţa și mărturisirea în relaţie cu mi-
lostivul dar al mântuirii, oferit de Dumnezeu.
Î

În ce fel ai putea să demonstrezi că apreciezi darul fără plată

al harului lui Dumnezeu?
D 29
P

Poţi găsi alte versete din Biblie care i-ar deranja pe calvinişti?
Foloseşte o concordanţă (de exemplu: Strong Exhaustive Con-
cordance – nu varianta prescurtată de la inalul Bibliei tale) pentru
a studia folosirea cuvintelor „a se pocăi” şi „a mărturisi păcatele”,
plus derivate ale acestor cuvinte (pocăinţă, mărturisire) alate în
întreaga Biblie. Fii pregătit să le împărtăşeşti şi altora ceea ce ali.
C A P I TO LUL 3
Limita
dintre credinţă şi fapte
E xistă o mare deosebire între a păzi Sabatul pentru că ne

bucurăm de o relaţie cu Dumnezeu, pe baza faptului că am
fost mântuiţi, şi a-l păzi pentru că sperăm ca, făcând aşa,
Dumnezeu să aibă sentimente mai bune faţă de noi şi să avem
parte de zâmbetul Său şi nu de dezaprobarea Sa.
Sunt multe lucruri pe care le puteţi face ca să arătaţi că deja aţi
primit mântuirea, în loc să le faceţi ca să câştigaţi sau să meritaţi
mântuirea. Este minunat să ajungeţi, în sfârşit, la concluzia că nu
puteţi să faceţi nicio faptă pentru a i mântuiţi.
Este foarte uşor să treci hotarul dintre credinţă şi fapte. Chiar
cunosc oameni care au o îndreptăţire de sine bazată pe modul
lor de a înţelege îndreptăţirea prin credinţă! Ei sunt atât de mân-
dri de faptul că modul lor de a înţelege acest mare adevăr este
mult mai bun decât al oricui altcuiva, încât ei trec hotarul dintre
credinţă şi fapte.
Acesta este foarte probabil cel mai mare pericol cu care se
confruntă nu doar adventiştii, ci toţi creştinii de religie pro-
testantă. Protestantismul s-a distanţat de el, ceea ce l-a făcut o
mişcare puternică şi remarcabilă.
Credinţa. Unii oameni cred că datorită credinţei, ei nu au
nimic de făcut. Dar experienţa mea îmi spune că intrarea într-o
viaţă de credinţă constantă este o provocare destul de mare. Am
nevoie în mod continuu să-mi veriic motivaţiile – să iu sigur că
L 31
nu fac vreo faptă bună ca să obţin mai mult har de la Dumnezeu,

ci mai degrabă că fac binele sau mă supun, datorită recunoştinţei
mele adânci pentru harul pe care El deja mi l-a dat. Acum sunt
mai mult decât doritor – sunt nerăbdător – să fac tot ceea ce
Dumnezeu spune că este plăcut înaintea Lui.
Mă uit de ani de zile la oameni şi mă întreb: „De ce le este
oamenilor atât de greu să facă ceea ce Dumnezeu spune că este
plăcut înaintea Lui?”
Şi am descoperit răspunsul la această întrebare. Dacă am
convingerea că trebuie să fac fapte bune ca să am garanţia că
Dumnezeu mă va accepta, atunci, în cele din urmă, Îl voi urî pe
Dumnezeu, pentru că mi-a făcut viaţa de nesuportat. La această
concluzie am ajuns după mai mulţi ani în care i-am studiat pe
oamenii care încearcă să găsească nişte căi de a evita ceea ce
Dumnezeu spune că este plăcut înaintea Sa. Uneori, ei chiar îmi
cer sprijinul sau aprobarea pentru faptele lor. Şi mă uit la ei cu
milă, deoarece ei încă nu văd cât de milostiv a fost Dumnezeu
prin Isus Hristos!
Dacă un om vine la noi şi ne spune, „O, ştii, este atât de greu.
Mă lupt cu asta, cu asta şi cu asta”, ne putem da seama cu uşurinţă
că el nu a înţeles harul lui Dumnezeu cu adevărat şi în mod de-
plin. Şi ştiţi care este singurul lucru pe care un astfel de om nu-l
menţionează niciodată? El nu vorbeşte despre ceea ce Dumne-
zeu a făcut prin Hristos.
În schimb, este atât de copleşit de situaţia lui, de problemele
lui, de provocările lui şi de greutăţile vieţii, încât nu-l auzi
niciodată vorbind despre ceea ce a făcut Dumnezeu prin Hristos.
Ceea ce spune el, de fapt, este: „Nu reuşesc deloc şi Dumnezeu
nu are o părere foarte bună despre mine. Deci, mai bine aş pleca
şi aş lăsa totul baltă.” Pe câte sute de oameni i-am auzit spunând
aşa! Ei nu cred că Dumnezeu are o părere bună despre ei şi, prin
urmare, nici ei nu au o părere bună despre Dumnezeu! Se bucură
cu adevărat vreunul dintre noi să petreacă timpul cu oameni de-
spre care suntem aproape siguri că nu ne plac?
Eu nu am crescut într-o familie creştină, după cum poate ştiu
unii dintre dumneavoastră, aşa că modul meu de gândire nu se
asemăna cu acesta – şi Îl laud pe Dumnezeu pentru aceasta.
32 B
I
Creştinii au atât de multă nevoie să înţeleagă bine această

relaţie dintre credinţă şi fapte – dintre a face binele ca Dumnezeu
să ne mântuiască şi a face binele din recunoştinţă că El deja ne-a
mântuit! Dacă nu ne este clar lucrul acesta, riscăm să urmăm
exemplul evreilor din vremurile biblice. Şi dacă se întâmplă aşa,
pierdem privilegiul de a-L descoperi pe Dumnezeu lumii. Pentru
că adevărul despre harul lui Dumnezeu are anumite trăsături, pe
care le-am menţionat deja în capitolul anterior:
Harul lui Dumnezeu nu poate i câştigat;
Nu putem face nimic ca să-l merităm;
Nu este o răsplată pentru că faci binele;
Nu este o plată pentru ascultare;
Nu se bazează pe nimic din ceea ce facem noi.
Harul se bazează pe ceea ce Isus a făcut pentru noi. Este al
nostru, chiar dacă nu-l merităm. Dumnezeu nu aşteaptă să vadă
dacă noi vom asculta şi „vom face binele”, înainte ca El să ne dea
darul fără plată al harului.
Sunt acestea veşti bune? Nu sunt acestea cele mai bune veşti
pe care le-aţi auzit vreodată?
Î

1. Care este limita dintre credinţă și fapte?
2. Ce poţi face pentru a menţine în viaţa ta un echilibru ade-
vărat între credinţă și fapte?
3. De ce este atât de greu să faci ceea ce Dumnezeu spune că
este plăcut înaintea Lui?
4. Ce te va face să pierzi privilegiul de a-L descoperi pe Dum-
nezeu lumii?
5. Care sunt veștile bune referitoare la adevărul despre harul
lui Dumnezeu?
Î

Îţi poţi aminti situaţii în care ai trecut limita dintre credinţă

şi fapte?
C A P I TO LUL 4
„Mijloc” sau „consecinţă”?
D
acă oamenii nu găsesc harul lui Dumnezeu într-o biserică
ce pretinde că merge în lumina adevărului, atunci ce-i de
făcut?
Ei pot merge să caute în altă parte.
Ei pot i dezamăgiţi.
Sau pot renunţa în mod total.
Eu nu cred că membrii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea
trebuie să renunţe din cauza comportamentului contradictoriu
– sau chiar de învăţătura contradictorie – a unora din această
biserică ce pretinde a merge în lumină. În ciuda obstacolelor de
această natură, milioane de oameni au găsit, cu adevărat, harul
lui Dumnezeu prin biserică şi prin membrii ei.
Privind la istoria adventiştilor ca popor, observăm că ei sunt un
produs al protestantismului. Biserica Adventistă a fost alcătuită
la început din luterani, baptişti, metodişti, catolici şi alţii – toţi au
ieşit din locaşurile spirituale în care se alau şi s-au unit datorită
interesului faţă de profeţia despre timpului sfârşitului. Aşa că
adventiştii sunt, cu adevărat, rodul mişcării protestante.
Dar, din nefericire – şi am pe sulet o mare povară din această
cauză – se pare că mulţi adventişti, unii într-un mod naiv, alţii din
neatenţie, iar alţii din ignoranţă, încep să se plieze pe mentali-
tatea că dacă ei nu fac un anumit lucru sau dacă nu se ridică la o
anumită „înălţime”, Dumnezeu nu-i va accepta, nu va i mulţumit
şi încântat de ei.
34 B
I
Din nefericire unii adventişti care stau în umbra acestui mod

de gândire, descoperă că nu pot trăi o viaţă sfântă. De ce? Pentru
că viaţa sfântă o au doar aceia care înţeleg şi răspund harului
fără plată al lui Dumnezeu. Astfel intrăm într-un cerc vicios.
Prin urmare, trebuie să facem o distincţie clară între „mijloc”
şi „consecinţă”. Este o mare deosebire între acestea – totul se în-
vârte în jurul acestor două cuvinte.
Facem noi faptele bune – Îl ascultăm noi pe Dumnezeu – ca
un mijloc de a primi harul Său? Sau le facem pentru că harul lui
Dumnezeu ne-a fost dat deja fără plată, prin Isus Hristos?
Să luăm pocăinţa, de exemplu. Ea nu este o faptă pe care tre-
buie să o fac pentru ca Dumnezeu să aibă o părere bună despre
mine. Eu mă pocăiesc pentru că nu vreau să am secrete faţă
de Cineva care mă iubeşte ininit de mult. Vreau să iu o carte
deschisă. Într-adevăr, apostolul Pavel scrie în Romani: „Sau
dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui
răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la
pocăinţă?” (Romani 2,4)
Mijlocul şi consecinţa – exprimă două idei foarte diferite. Iar
consecinţa este produsul unui alt cuvânt: dar. Fac ceea ce fac pen-
tru că am primit mântuirea în dar.
Când studiem Epistola către romani, este esenţial să înţelegem
acest aspect aşa cum l-a înţeles Pavel. El a înţeles clar diferenţa
dintre mijloc şi consecinţă. Faptul acesta l-a deosebit de aproape
orice altă persoană din timpul Noului Testament. El era concen-
trat asupra unui singur obiectiv. Şi care era acel obiectiv? Lucru-
rile pe care trebuia să le facă pentru a câştiga harul lui Dumne-
zeu? Nu – „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât
pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2,2). Pavel a văzut
distincţia aceasta cât se poate de clar.
Nu ne putem permite să im prinşi în capcana unei concepţii
dualiste, adică să credem, pe de-o parte, că Dumnezeu împlineşte
ceva frumos pe cruce şi, pe de altă parte, că mântuirea se învârte
cumva în jurul capacităţii noastre umane de a face anumite
lucruri.
„M” „”? 35
Care este rezultatul acestui mod de gândire?

Rezultatul este tragic: noi rămânem robi ai păcatului. Pavel
consacră un întreg capitol pentru a ne ajuta să înţelegem că aces-
ta este rezultatul confundării mijlocului cu consecinţa. Rămânem
robi ai păcatului, astfel încât chiar lucrul de care tânjim să im
eliberaţi, ne este refuzat. Deoarece eliberarea din păcat, pur şi
simplu, nu este posibilă – nu o putem realiza – fără harul lui
Dumnezeu în inimile noastre.
Când descoperim că nu ne putem elibera de păcat, putem
chiar să devenim furioşi pe Dumnezeu pentru că suntem încă
prizonieri ai păcatului, pentru că El pare să i pus în faţa noastră
condiţii imposibil de îndeplinit ca să im mântuiţi.
Şi nu doar că devenim furioşi, ci ne şi descurajăm. Fiţi sinceri:
Unde ne duce această descurajare? Ne poate duce, în cele din
urmă, la o răzvrătire totală. Dar înainte de aceasta, putem trăi un
alt sentiment: lipsa certitudinii că suntem mântuiţi.
Aceasta ne duce la o experienţă spirituală oscilantă, în care
acum suntem în har, acum nu mai suntem în har, acum suntem
siguri să suntem mântuiţi, acum ne îndoim că suntem mântuiţi.
Este de ajuns o greşeală ca să credem că am căzut imediat din
har.
E

Să ne imaginăm că am făcut o greşeală şi că ajung la conclu-
zia că Dumnezeu nu mai are o părere bună despre mine. Cum
recâştig favoarea Sa? Trebuie să repar greşeala. Din nefericire,
cu cât încerc mai mult să o repar, cu atât mă afund mai mult.
Deoarece, dacă inima mea nu este născută din nou, pur şi simplu
nu-mi pot repara greşelile – nu stă în puterea mea. Psalmistul a
airmat: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit
mama mea” (Psalmi 51,5). Am fost născut în nelegiuire – zămislit
în păcat. Având această înclinaţie înnăscută spre rău, deşi vreau
să fac binele, descopăr că răul este prezent în mine, încercând
să mă ducă pe altă cale. Şi apostolul Pavel este de acord: „Căci
binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l
36 B
I
fac, iată ce fac! Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să
fac binele, răul este lipit de mine.” (Romani 7,19-21)
Prin urmare, imaginaţi-vă cum ar i dacă intrarea în posesia
harului lui Dumnezeu ar depinde, fără nicio excepţie, de capaci-
tatea mea de a face ceea ce este bine. În ziua în care am înţeles,
în sfârşit, că sub harul lui Dumnezeu există, de fapt, libertatea de
a mai face şi greşeli, am fost copleşit! Adică aş putea, de fapt, să
fac o greşeală fără să pierd harul lui Dumnezeu?
Descoperirea acestui adevăr m-a surprins total. „Deschide
ochii!” a spus El. „Harul Meu nu a depins niciodată de capacitatea
ta de a face binele. Harul Meu ţi-a fost acordat pe când tu erai
încă un păcătos.” Pavel a scris în Romani 5,8: „Dar Dumnezeu îşi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă
păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”
Putem să exclamăm pe bună dreptate: „Ce minune!”
Poate că unii dintre voi aţi petrecut ani buni din viaţă oscilând
între a intra şi a cădea din har, între a i şi a nu i mântuiţi. Şi, de
iecare dată când faceţi vreo gafă, încercaţi să găsiţi o cale de a
îndrepta lucrurile cumva. Totuşi, descoperiţi că nu puteţi.
Eu însumi am petrecut mulţi ani în această experienţă osci-
lantă. Şi de iecare dată când făceam o greşeală, nu ştiam cum aş
i putea intra iar în harul lui Dumnezeu, deoarece nu eram destul
de bun – nu eram destul de consecvent. Era atât de descurajator,
atât de deprimant!
Vă spun sincer că am fost pe punctul de a părăsi creştinismul
din pricina acestei probleme. De fapt, într-o zi, m-am plâns lui
Dumnezeu, am mers afară şi am strigat la El:
„Nu merge!”
Iar El mi-a spus:
„Deschide ochii! Eu nu cer imposibilul de la tine, iindcă l-am
cerut deja de la Isus!”
În cele din urmă, Dumnezeu m-a făcut să înţeleg.
„Nu-ţi cer să ii Isus, a precizat El – iar eu am zis în sinea mea
„O, ce uşurare!” – îţi cer doar să crezi în Isus.”
„M” „”? 37
Dacă iecare gând al vostru se concentrează asupra propriei

performanţe omeneşti sau, chiar mai rău, dacă se concentrează
asupra performanţei altcuiva, nu aveţi nicio speranţă. Veţi avea
o experienţă oscilantă, veţi intra şi veţi cădea din har, veţi intra
şi veţi ieşi din mântuire şi veţi începe să vă simţiţi tot mai mult
fără speranţă.
Nu este nicio bucurie, nu este nicio pace, nu este nicio certi-
tudine, nu este nicio relaţie în acest fel de experienţă! Cum poţi
avea o relaţie cu un Dumnezeu care te mântuieşte doar dacă tu
faci întotdeauna ce este corect – chiar dacă tot ce este în tine te
trage spre păcat?
Noi nu am fost buni cu Dumnezeu. Şi faptul acesta i-a lipsit
pe atâţia oameni preţioşi de orice siguranţă a mântuirii – atât
de mulţi oameni! Aceasta nu este în niciun caz adevărat doar de-
spre adventişti. De aceea, este un mare miracol pentru mine că
un preot catolic alat pe genunchi – cel puţin aşa spune tradiţia
despre Luther, că a urcat „Scala Sancta” (Scările sinte) din Roma,
în Basilica Lateran (mai există şi astăzi) – a auzit în mintea sa
o voce. Duhul Domnului i-a spus: „Cel neprihănit va trăi prin
credinţă!”
După aceea, Luther s-a întors la studiul său, şi-a luat pana şi
a scris pe marginea paginii Bibliei sale, în dreptul versetelor din
Romani 1,16.17, cuvântul latin „sola”, care înseamnă „doar”.
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; iindcă
ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea iecăruia care
crede: întâi a iudeului şi apoi a grecului; deoarece în ea este
descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă,
şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va
trăi prin credinţă.»” (Romani 1,16.17) – doar prin credinţă!
Cunosc mulţi oameni care şi-au început călătoria prin
credinţă, dar care au încheiat-o împotmoliţi în neputinţa efortu-
lui şi a faptelor omeneşti.
Totuşi, într-o zi, mulţi vor ajunge să tragă o concluzie clară:
„Eu nu sunt capabil nici măcar de un gând curat, de o faptă
generoasă, de o dorinţă neegoistă. Eu nu am capacitatea de a
38 B
I
genera nici măcar un gram de sinţenie. Cele mai bune eforturi

ale mele se aseamănă cu nişte zdrenţe murdare.”
Acestea sunt cele mai bune eforturi ale mele. Cum aş putea
vreodată să cred că există ceva ce aş putea face ca să-L conving
pe Dumnezeu să aibă sentimente mai bune faţă de mine? Nu pot
să cred şi vestea bună este că nici nu trebuie să cred, deoarece,
pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Pe
când eram noi fără ajutor, pe când eram noi vrăjmaşii Săi, El ne-a
iubit!
După cum spune Scriptura:
„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea
cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit
cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că
s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă
de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos
a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem
socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom i mântuiţi prin El de
mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am
fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai
mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom i mântuiţi prin
viaţa Lui.” (Romani 5,6-10)
Acesta este harul.
După ce veţi înţelege acest lucru, viaţa voastră se va schim-
ba radical. Nu vă veţi asuma niciodată meritele pentru lucruri-
le bune din viaţa voastră, pentru că veţi şti că sursa este harul
lui Dumnezeu, şi nu voi înşivă! Orice impuls nobil, orice faptă
generoasă, orice gând curat este lucrarea lui Dumnezeu în voi,
nu lucrarea voastră.
„Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”
Doar prin credinţă.
„M” „”? 39
Î

1. De ce ajung oamenii la concluzia că este diicil să ducă o
viaţă sfântă?
2. Cum a evitat Pavel capcana faptelor bune ca mijloc de a
primi harul lui Dumnezeu? Vezi 1 Corinteni 2,2.
3. Care este rezultatul tragic al confundării „mijlocului” cu
„consecinţa”? Ce urmări sunt posibile?
4. Ce crede Dumnezeu despre greșelile pe care le faci? Care
este soluţia Lui pentru tine?
5. De unde avea Luther siguranţa mântuirii?
Î

Ce impact are asupra ta vestea bună prezentată în acest capi-

tol?
C A P I TO LUL 5
Sursa păcii noastre
M
-am supărat odată atât de rău pe Dumnezeu, încât I-am
spus că nu am de gând să mai lucrez pentru El.
– N-am de gând să mai spun nimănui despre Tine! am
zis.
Unul dintre lucrurile care îmi plac la Dumnezeu este că El are
un incredibil simţ al umorului, deoarece, în dimineaţa urmă-
toare, El a adus la uşa mea un tânăr sergent din armată, îmbrăcat
în uniformă.
– Da? am zis, după ce am deschis uşa.
– Mi-a spus cineva că dumneavoastră mă puteţi ajuta să găsesc
mântuirea, mi-a spus el.
– Nu ai nimerit unde trebuia, i-am zis. Nu pot să te ajut. Eu
însumi am nevoie de ajutor!
– Păi, cineva mi-a spus că mă puteţi ajuta!
– Ei, te-a păcălit! am răspuns eu supărat.
– Vă rog! a insistat tânărul sergent. Sunt pierdut!
Şi ştiţi ce am făcut? N-am putut să rezist. Am început să-i arăt
calea mântuirii. În noaptea aceea, am mers afară, am stat acolo,
sub stele, şi m-am pocăit.
– Iartă-mă, Doamne, pentru gândirea mea atât de nesăbuită,
am spus eu.
– Nu uita, a răspuns El. Odată, am vorbit printr-o măgăriţă –
nu sunt limitat.
– Mulţumesc mult! am zis.
S 41
Noi toţi am avut momentele noastre de cumpănă. Dar ştiţi ce

mi-a spus Dumnezeu după experienţa din noaptea aceea?
– Sper că înţelegi că nu ai căzut din har din pricina aceasta,
părea să-mi zică vocea Sa.
– Este copleşitor, am răspuns. Cum poţi să mă iubeşti în con-
tinuare?
– Pentru că iubirea Mea nu se bazează pe capacitatea ta de a
face sau a nu face ce este corect. Eu te iubesc. Te iubeam pe când
tu erai încă păcătos, când erai răzvrătit, când erai un vrăjmaş,
când erai lipsit de ajutor! Eu iubesc pentru că EU SUNT iubire. Eu
nu te iubesc pentru că ai făcut ceva bun. Adevărul este că, dacă ai
făcut ceva bun, de fapt, nu tu ai făcut! Eu am făcut!
Cât de puţin înţeleg harul lui Dumnezeu, am gândit eu.
Cum este credinţa voastră în momentul acesta?
Pe de-o parte, vedem unele fapte ale credinţei. Pe de altă par-
te, vedem – după cum spune Pavel – unele fapte ale... cui?
Fapte ale Legii.
„Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin
credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 3,28)
„Totuşi, iindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin
faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi
noi în Hristos Isus, ca să im socotiţi neprihăniţi prin credinţa în
Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va i so-
cotit neprihănit prin faptele Legii.” (Galateni 2,16)
Când Pavel foloseşte expresia faptele Legii, el vorbeşte în mod
clar despre faptele pe care le facem din motivaţia de a primi ha-
rul lui Dumnezeu.
Faptele credinţei, pe de altă parte, sunt faptele din viaţa noastră
care sunt rezultatul primirii harului lui Dumnezeu.
De ce credeţi că Martin Luther a avut o problemă cu Epis-
tola lui Iacov? El a numit-o epistola „de paie”! Este o expresie
nostimă, nu-i aşa? Aşa descria Luther Epistola lui Iacov. Cu alte
cuvinte, în ea nu era nimic solid.
Dar Luther, deşi era eminent, nu a reuşit să vadă că Iacov se
referă la faptele credinţei [„După cum trupul fără duh este mort,
tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2,26)], pe când
42 B
I
Pavel, care se confrunta cu evreii legalişti, era preocupat de

relaţia dintre fapte şi lege.
Pavel trăia în mijlocul unei naţiuni care încerca să-I demon-
streze lui Dumnezeu că merita harul Său. Aceia care aparţineau
acestei naţiuni erau – după părerea lor – mai neprihăniţi, mai
sinţi, mai curaţi. Dar, de fapt, ei nu erau aşa!
Aşadar, Luther a înţeles greşit Epistola lui Iacov, lucru destul
de interesant. Pentru mult timp, el nici nu a vrut s-o citească. Iar
după ce a citit-o, a aruncat-o. Însuşi marele maestru al Reformei
nu a reuşit să vadă că Iacov a prezentat cealaltă faţetă a faptelor.
Pentru Iacov, faptele nu erau un mijloc de mântuire, ci o dovadă
a credinţei.
E

Este esenţial să înţelegem adevărata relaţie dintre credinţă şi
fapte. Este esenţial să înţelegem harul fără plată al lui Dumne-
zeu. Este esenţial să înţelegem mântuirea şi neprihănirea prin
credinţă într-un mod echilibrat, evitând extremele.
Când se străduiau să înţeleagă aceste mari adevăruri biblice,
pionierii adventişti de ziua a şaptea au fost feriţi, prin harul lui
Dumnezeu, de capcanele – de extremele – calvinismului şi ale ar-
minianismului. Ei au considerat că poziţia arminiană era mai în
armonie cu tot Cuvântul, însă ei nu au acceptat că omul ar putea
să câştige în vreun fel harul lui Dumnezeu.
Din nefericire – chiar tragic, aş putea spune – mulţi adventişti
de astăzi alunecă în greşelile arminianismului şi fac fapte (chiar
fapte bune) din motive greşite!
Atitudinea aceasta ne îngrădeşte libertatea, ne alungă bucu-
ria şi pacea.
La începutul secolului al XIX-lea, Dumnezeu a adunat un
număr de creştini sinceri din Noua Anglie şi din alte părţi ale
lumii şi le-a îndreptat atenţia asupra celei de-a doua veniri a
lui Isus Hristos şi asupra cărţilor profetice Daniel şi Apoca-
lipsa. Când grupurile de credincioşi au început să se dezvolte
şi să se înmulţească, unii dintre confraţii lor din bisericile la
care merseseră odată, au început să-i numească „aşteptători”.
S 43
Speranţele lor legate de revenirea apropiată a lui Isus, în 1844,

s-au încheiat cu o dezamăgire amară.
Dar, pe măsură ce Dumnezeu le lărgea orizontul profeţiei bi-
blice, ei au intrat într-o luptă mult mai intensă, zbătându-se chiar
cu problemele discutate în acest capitol. Uneori, aceşti pionieri
adventişti stăteau treji toată noaptea, străduindu-se să înţeleagă
neprihănirea prin credinţă. Era uimitor cum Dumnezeu a adus
laolaltă credincioşi din diferite confesiuni: baptişti, metodişti,
luterani, catolici, anglicani şi prezbiterieni. După ce s-au rugat
şi au discutat împreună, au evitat capcanele arminianismului.
Au luat ce era bun în el şi au ajuns la o excelentă înţelegere a
neprihănirii prin credinţă.
Dar înţelegerea mântuirii prin har şi doar prin credinţă – „Căci
prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la
voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8) – nu a devenit clară
până în 1888. Aşa că primilor credincioşi le-au trebuit 44 de ani
ca să clariice problemele legate de neprihănirea prin credinţă şi
să evite erorile din arminianism.
Aceasta era, într-adevăr, o continuare a reformei începute
în secolele anterioare, căci Dumnezeu le-a restituit acestor
credincioşi din secolul al XIX-lea multe adevăruri care fuseseră
ascunse în timpul Evului Mediu Întunecat.
N

Există un argument foarte bun care arată de ce nu putem
câştiga harul lui Dumnezeu. Argumentul constă în faptul că El nu
ar putea să ne dea mai mult har decât ne-a dat deja! De aceea, nu
putem câştiga mai mult de atât. Dumnezeu ne-a dat, fără plată,
TOT ceea ce harul Său are de oferit.
A fost nevoie de 44 de ani pentru ca această înţelegere să
devină clară. Totuşi lupta referitoare la darul fără plată al harului
lui Dumnezeu continuă şi astăzi. Ea nu s-a încheiat, în ciuda fap-
tului că mesajul a fost clariicat în mod repetat. Aţi observat – în
special de-a lungul ultimilor 20 sau 30 de ani – cât de mulţi s-au
ridicat ca să ne îndrepte atenţia din nou asupra mesajului com-
44 B
I
plet al neprihănirii prin credinţă? Nu este un fapt întâmplător!

Dumnezeu vrea să Se asigure că niciunul dintre copiii Săi nu
pierde ocazia de a înţelege cât de generos şi plin de îndurare a
fost El, prin Isus Hristos.
Deci, puneţi-vă o întrebare importantă: Încercaţi să faceţi
ceva ca să câştigaţi, să cumpăraţi sau să-I dovediţi lui Dumnezeu
că meritaţi mântuirea? Puneţi-vă chiar acum această întrebare.
Gândiţi-vă doar la viaţa voastră – la stilul vostru de viaţă.
Pentru că dacă încercaţi în vreun fel să câştigaţi sau să meritaţi
mântuirea, Epistola către romani vă va înfrunta cu îndrăzneală.
Faceţi vreun lucru din dorinţa de a obţine bunătatea lui Dumne-
zeu, harul Său, aprobarea Sa ori din dorinţa de a-L impresiona cu
cât de mult aţi progresat, cu cât de bine vă descurcaţi sau cu cât
de mult meritaţi mântuirea? Faceţi vreun astfel de lucru?
Dacă da, atunci înseamnă că aţi alunecat într-o veche ilozoie
care a dominat din plin gândirea oamenilor aproape în întreaga
istorie a pământului.
Apostolul Pavel neagă această ilozoie în Romani 5,1. Chiar
dacă lumea vă va spune că puteţi avea pacea minţii prin partici-
parea la un seminar despre cum să priviţi în interiorul vostru
sau despre cum să contactaţi nişte strămoşi de-ai voştri, sau de-
spre cum să faceţi nişte corectări în relaţiile voastre – pacea cu
Dumnezeu vine doar prin Domnul nostru Isus Hristos.
Aşadar, dacă vă lipseşte pacea în momentul de faţă, aceasta
se datorează faptului că Isus nu Se ală în centrul vieţii voastre.
Vreau ca aceste cuvinte să răsune în minţile voastre: „Deci,
iindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu
Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5,1)
Unii dintre voi poate ştiu că termenul de îndreptăţire (justi-
ication, engl.) este folosit şi în editarea textelor. Când rândurile
unui text sunt aranjate în linie dreaptă faţă de marginea stângă şi
dreaptă a paginii, se spune că ele sunt aliniate. Ele sunt aranjate
într-o aliniere verticală perfectă.
În limba greacă (limba originală a Noului Testament), sem-
niicaţia teologică de bază a cuvântului tradus cu „socotiţi ne-
S 45
prihăniţi” este „îndreptăţiţi”, „dezvinovăţiţi”, „justiicaţi”. Nu cu

sensul de „făcuţi neprihăniţi”, ci „declaraţi neprihăniţi”. Sau, dacă
facem din nou aluzie la editarea unui text, putem spune că „sun-
tem aliniaţi”.
Incredibila veste bună este că îndreptăţirea este un fapt îm-
plinit: observaţi timpul gramatical folosit aici „suntem socotiţi”.
Aşa spune textul: „... suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă,
avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”!
Deci, credinţa este legată de Isus! Ea vine prin Isus! Dumne-
zeu a înfăptuit prin Isus un lucru care I-a dat posibilitatea să vă
îndreptăţească, să vă alinieze. Voi sunteţi textul scris, aliniat uni-
form faţă de marginea paginii, care, în acest caz, simbolizează
standardul neprihănirii lui Dumnezeu. Voi sunteţi un text alin-
iat! Şi vreau să vă spun că nu veţi putea niciodată să adăugaţi
ceva sau să îmbunătăţiţi cumva acest standard.
În ochii lui Dumnezeu, voi sunteţi tot atât de sinţi ca Isus
Hristos. Voi corespundeţi în mod deplin cu legea desăvârşită a
lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Aşa vă vede Dumnezeu.
Potrivit celor spuse de Pavel, aceasta este sursa păcii noastre.
Avem pace dacă deţinem suicienţi bani în contul din bancă? Nu,
nu aceasta este sursa păcii. Cunosc oameni care au mulţi bani
în bancă, dar care nu au pace. Avem pace dacă deţinem toate
bogăţiile pe care le poate oferi această lume? Nu, nu aceasta este
sursa păcii.
Pacea este conştienţa şi convingerea că ceea ce Dumnezeu a
împlinit prin Isus, Îi dă posibilitatea să ia „textul” vostru, să îl
alinieze corect faţă de etalonul Său perfect – faţă de standardul
neprihănirii Sale – şi să vă declare desăvârşiţi, aşa cum El este
desăvârşit.
Când veţi descoperi care este acest standard, vă veţi pierde
speranţa că veţi reuşi vreodată să vă conformaţi lui în mod com-
plet şi că veţi putea i îndreptăţiţi. Dar Dumnezeu spune: „Prin
Isus, sunteţi deja îndreptăţiţi.”
46 B
I
Iar când sunteţi conştienţi şi credeţi că prin Isus aţi fost deja
îndreptăţiţi, veţi experimenta un adânc sentiment de pace, in-
diferent de circumstanţele în care vă alaţi.
Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este extraordinară!
Cu adevărat extraordinară!
Î

1. Care este fundamentul iubirii lui Dumnezeu pentru noi?
2. Descrie diferenţa dintre faptele legii și faptele credinţei.
3. Cum au evitat pionierii adventiști erorile din arminianism?
De cât timp au avut nevoie?
4. Cum poţi experimenta pacea în viaţa ta? Vezi Romani 5,1.
5. Ce înseamnă să ii îndreptăţit?
6. Care este legătura dintre îndreptăţire și pace?
6. Cum te vede Dumnezeu?
C A P I TO LUL 6
Mântuirea
– un fapt împlinit şi
un proces în desfăşurare
P
regătiţi-vă să descoperiţi în acest scurt capitol o declaraţie
majoră – un lucru pe care Dumnezeu li l-a arătat pionierilor
mişcării adventiste. Este darul lui Dumnezeu pentru Biseri-
ca Adventistă de Ziua a Şaptea, un adevăr atât de puternic, încât Îi
aduc slavă pentru el în iecare zi.
Declaraţia aceasta sună astfel: „Mântuirea, scria apostolul
Pavel, este atât un fapt împlinit („suntem socotiţi neprihăniţi”),
cât şi un proces în desfăşurare.”
Adesea, noi le spunem oamenilor că pot veni la Isus aşa cum
sunt, dar eu le spun întotdeauna: „Cântăriţi bine urmările, pen-
tru că nu veţi rămâne aşa cum sunteţi atunci când veniţi la Dum-
nezeu. În momentul în care veniţi la El, prin credinţă, şi credeţi
în ceea ce El a împlinit prin Isus pentru a vă mântui, atunci acea
mântuire deja realizată pătrunde în voi prin Duhul Sfânt şi intraţi
în posesia vieţii Sale. Nu veţi mai i niciodată la fel.”
Acesta este un aspect foarte important. De aceea a subliniat
Pavel uimitor de mult moartea şi învierea lui Isus. Moartea lui
Hristos este mijlocul prin care intrăm în posesia vieţii Lui – şi
este toată a noastră, prin credinţă.
48 B
I
De regulă, până când nu reuşim să înţelegem că mântuirea

este un fapt deja împlinit, nu ne putem bucura de privilegiul
mântuirii ca proces în desfăşurare, deoarece viaţa lui Hristos
este dată doar acelora care înţeleg şi apreciază ce a făcut Dum-
nezeu prin moartea lui Hristos.
Deci, înţelegeţi acum de ce am spus că declaraţia aceasta este
importantă şi semniicativă?
Unii oameni vor doar o parte din mântuirea pe care Dumne-
zeu a asigurat-o. Ei vor beneiciile aduse de moartea lui Hristos,
dar nimic mai mult. Ei acceptă faptul împlinit al mântuirii, dar
nu văd importanţa mântuirii ca proces în desfăşurare. Totuşi,
avem nevoie de întregul „pachet” pentru a experimenta mântu-
irea pe deplin.
Mântuirea nu este o experienţă pasivă. Este adevărat că ea
se bazează pe un fapt împlinit, însă când cunoaştem acest fapt,
viaţa lui Isus (viaţa pe care El a trăit-o aici, pe pământ) pătrunde
în noi şi atunci creştem în Hristos.
Aşadar, ce concluzie putem trage atunci când întâlnim oame-
ni care au devenit creştini, dar care nu au nicio biruinţă în viaţa
lor şi nu experimentează mântuirea ca proces în desfăşurare?
Putem trage concluzia că ei nu au înţeles că mântuirea este un
fapt împlinit. Faptul că nu înţeleg şi nu apreciază ceea ce Isus a
săvârşit pe cruce este cauza cea mai importantă pentru care ei
nu se bucură de privilegiul legăturii cu Viţa dătătoare de viaţă.
Dacă nu apreciem ceea ce Isus a împlinit la cruce, nu putem
înţelege pe deplin cum are loc mântuirea. De aceea, poate că
cel mai bun obicei pe care iecare dintre noi şi-l poate forma
este acela de a petrece o oră de meditaţie zilnică, în care să ne
concentrăm atenţia asupra crucii şi să privim la ceea ce Isus a
împlinit acolo în natura umană.
Pavel abordează, mai întâi, tema mântuirii ca un fapt împlinit
(ce a realizat Isus pentru noi la cruce), iar apoi explică cel de-al
doilea aspect al mântuirii: procesul alat în desfăşurare.
Fapt împlinit şi proces în desfăşurare: acestea sunt cele două
aspecte ale mântuirii. De ce? Pentru că amândouă se găsesc în
M –

49
Omul Isus Hristos. Când Îl primim pe Isus, primim nu doar ceea

ce El a făcut deja pentru noi, ci şi ceea ce El continuă să facă atunci
când vine să trăiască viaţa Sa biruitoare în noi, prin Duhul Sfânt.
Cu alte cuvinte, noi nu ne putem bucura de darul lui Isus, ca
Mântuitor al nostru din păcat, atâta timp cât nu Îl primim ca
Domn şi Stăpân al nostru. El este şi Mântuitor, şi Domn. Prin ur-
mare, atunci când Îl invităm pe Isus în inimile şi în vieţile no-
astre, primim nu doar iertarea Sa pentru păcatul nostru, ci şi
puterea învierii Sale care ne face în stare să ascultăm de voinţa
Sa pentru noi.
Iată motivul pentru care Evanghelia este „vestea bună”!
Î

1. Care sunt cele două aspecte ale mântuirii?
2. Ce se întâmplă atunci când oamenii cred și apreciază ceea
ce Dumnezeu a împlinit prin Isus pentru mântuirea lor?
3. Care este obstacolul care îi împiedică pe creștini să experi-
menteze pe deplin mântuirea ca fapt împlinit și ca proces
în desfășurare?
4. Ce obicei zilnic este important să ne formăm pentru a avea
o viaţă creștină de biruinţă?
5. Ce spune Pavel că este „puterea lui Dumnezeu” în 1 Corin-
teni 1,18? Dar în 1 Corinteni 1,23.24?
C A P I TO LUL 7
Adevărul
care zguduie lumea
A
şa cum am menţionat în capitolul anterior, mântuirea este
alcătuită din două părţi: faptul împlinit deja de Isus pentru
noi la cruce şi procesul alat în desfăşurare pe care El îl
realizează în noi.
Este esenţial să înţelegem în mod clar învăţătura Bibliei de-
spre mântuire. Probabil că niciun alt scriitor al Bibliei nu a ex-
plicat subiectul acesta mai clar decât apostolul Pavel în Epistola
către romani. La sute de ani după Pavel, descrierea lui clară a
harului minunat al lui Dumnezeu, oferit fără plată, avea să se
dovedească a i cheia pentru combaterea secolelor întregi de
rătăcire cu privire la acest adevăr.
În capitolul acesta, vreau să reiau irul prezentării istorice în-
cepute în capitolele anterioare, unde am vorbit despre o perioadă
în care adevărul biblic despre mântuire era învăţat şi predicat cu
o putere fără precedent. Această perioadă de timp deosebit de
importantă a ajuns să ie numită Reformă.
Catolicismul a dominat scena religioasă timp de peste o mie de
ani înainte de Reformă. Deşi Biserica Catolică avea mulţi căutători
preţioşi ai adevărului, sistemul său de învăţături false a cufundat
lumea în întuneric spiritual. De ce? Pentru că se baza pe ilozoia
că păcătoşii ar putea cumva să câştige sau să cumpere harul.
A 51
A fost întemeiat un întreg sistem în care păcătoşii erau învăţaţi

că trebuie să vină printr-un preot şi să ia parte la sacramente,
ca să primească harul lui Dumnezeu. Euharistia era, desigur,
principalul sacrament. Un alt mijloc de a obţine harul era prin
indulgenţe – plata taxelor pentru a reduce cu mii de ani durata
de rămânere a unei persoane în purgatoriu. Spovedania era un
alt mijloc de a obţine harul.
Vreau să subliniez faptul că noi nu ne mărturisim păcatele
ca să primim harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ne mărturisim
păcatele pentru că am primit deja harul Său fără plată! De aseme-
nea, aş dori să subliniez că atunci când cădem din nou în păcat,
nu îl mărturisim şi nici nu ne pocăim ca să reintrăm în harul Său,
deoarece el este deja al nostru fără să plătim nimic!
Aceasta nu este o învăţătură foarte îndrăgită de mulţi
adventişti de ziua a şaptea, pentru că ei gândesc adesea că au ha-
rul lui Dumnezeu dacă fac ce este bine. Şi se pare că majoritatea
oamenilor pe care îi cunosc se includ în această categorie.
De aceea, Dumnezeu, în ininita Sa înţelepciune, l-a ridicat pe
Luther, un om la care nu ne-am aştepta: un călugăr catolic aspru
şi dur, dar un om perseverent şi cu un curaj remarcabil. Tradiţia
spune că în timp ce urca Scala Sancta (Scara sfântă) din Roma
în genunchi, a auzit glasul lui Dumnezeu care îi spunea – citând
Romani 1,17 – „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”.
Şi de ce urca Luther scările în genunchi? Pentru a face
penitenţă, astfel încât să poată câştiga privilegiul de a i privit din
nou de Dumnezeu cu bunăvoinţă. Şi, potrivit tradiţiei, el s-a oprit
la jumătatea scărilor şi a spus: „Ce fac eu? Dacă cel neprihănit va
trăi prin credinţă, de ce mă târăsc aici, încercând să-L conving pe
Dumnezeu că sunt demn de harul Său şi de bunăvoinţa Sa?”
Aşa că s-a întors acasă şi a scris pe marginea Bibliei sale, în
dreptul versetului din Romani 1,17, cuvântul latin sola – care
înseamnă „doar”. Cel neprihănit va trăi doar prin credinţă, fără
faptele legii!
După aproximativ o mie de ani de întuneric spiritual în bise-
rică, Luther a văzut lumina! Desigur că el nu ştia că era pe cale
52 B
I
să reformeze întregul sistem religios oicial. Nici nu şi-a propus

vreodată să facă aşa ceva. Însă a fost profund impresionat de
noua descoperire, aşa cum este orice om atunci când înţelege
ce este harul fără plată al lui Dumnezeu şi că nu trebuie să-şi
petreacă toată viaţa ca să-L convingă pe Dumnezeu de un lucru
care ştie, de altfel, că nu este adevărat în ceea ce îl priveşte! Aces-
ta este harul, în esenţă. Luther a fost eliberat.
„A
”
În afară de naşterea, viaţa, moartea, învierea şi înălţarea
triumfătoare a lui Isus Hristos, nu cred că a existat în istorie
un moment mai măreţ decât acela în care Luther a luat poziţie,
cu mult curaj, pentru credinţa sa. Luther a venit în faţa celei
mai auguste adunări posibile – alcătuită din prinţi, împăraţi,
conducători, episcopi –, a venit înaintea Dietei din Worms şi
şi-a expus convingerile cu simplitate: „Mă puteţi acuza de orice
doriţi”, a spus el, în esenţă. „Dar eu mă bizui pe Cuvântul lui Dum-
nezeu. Aici stau. Nu pot face altfel. Cuvântul lui Dumnezeu spune
că harul Său este fără plată şi atunci aşa este – fără plată. Iar
aceasta înseamnă că întregul nostru sistem religios este contrar
Cuvântului lui Dumnezeu.”
Desigur, Dumnezeu era cu Luther şi l-a ocrotit prin electorul
de Saxonia, care l-a ascuns timp de aproape un an într-un cas-
tel. Acolo, Luther a tradus Noul Testament în limba germană şi
a făcut posibil ca el să ajungă în mâinile oamenilor. Poate că cea
mai mare contribuţie a lui Luther a fost aceea de a pune Biblia la
dispoziţia tuturor oamenilor, nu doar la dispoziţia conducătorilor
bisericii.
Aşa s-a născut protestantismul. Iar din Reforma care a dat naş-
tere protestantismului au ieşit două mari curente de gândire. Unul
a fost numit calvinism, iar celălalt arminianism. În mod tradiţional,
adventiştii de ziua a şaptea au fost de partea arminianismului.
Calvinismul susţinea că Dumnezeu nu a răscumpărat în mod
real pe nimeni la cruce, că El, de fapt, nu a făcut decât să asi-
A 53
gure mântuirea. Chiar şi aşa, această asigurare îi privea în ex-

clusivitate pe câţiva oameni aleşi. Toţi ceilalţi erau, în principiu,
condamnaţi.
Mişcarea adventistă nu a acceptat niciodată calvinismul, ale
cărui învăţături au condus, în cele din urmă, la doctrina pre-
destinării.
Aşa-numitele versete „universaliste” (vezi exemplele date în
capitolul 2) sunt o mare problemă pentru calvinişti, deoarece
ele spun că mântuirea este pentru toţi oamenii, că oricine vrea,
poate să vină, că mântuirea este pentru toţi cei care cred.
De cealaltă parte a dezbaterii, teoria arminiană a avut multe
aspecte care să o recomande, deoarece ea spunea: „Nu, ci la cruce,
Dumnezeu nu doar că a asigurat mântuirea, ci El i-a răscumpărat
în mod real pe toţi păcătoşii.” Bineînţeles că Biserica Adventistă
de Ziua a Şaptea este de acord cu această interpretare.
Dar arminianismul susţinea că mântuirea depinde de capaci-
tatea omului de a-şi mărturisi păcatele şi de a se pocăi. În acest
punct, arminianismul s-a îndepărtat de claritatea Evangheliei şi
de învăţăturile ei despre har.
Şi în acest caz, deşi apare în veşmântul protestantismului şi
nu în cel al catolicismului, avem o mişcare care susţine că harul
poate i cumpărat, dacă sunt capabil să-mi mărturisesc păcatele
sau să mă pocăiesc.
Cum puteţi să vă daţi seama dacă aţi acceptat sau nu această
concepţie? Dacă mă auziţi vorbind cu elocvenţă, timp de o oră,
despre moartea lui Isus Hristos, de exemplu, vă puneţi întreba-
rea: „Bine, dar care este partea mea în toate acestea?”
Dacă da, înseamnă că încă nu aţi înţeles adevărul, pentru că,
până când nu ne pierdem din vedere pe noi înşine suicient de
mult ca să vedem cât de îndurător a fost Dumnezeu prin Isus
Hristos, până când nu înţelegem ceea ce El ne-a dat deja fără
plată prin moartea lui Hristos, până atunci – chiar dacă vom ac-
cepta acest adevăr – el nu va i niciodată în mod real o binecu-
vântare pentru noi, dacă nu vedem şi ceea ce ne oferă Dumne-
zeu, fără plată, prin viaţa lui Hristos.
54 B
I
Aşa că vă rog să nu iţi obsedaţi de rolul nostru în această privinţă.

Desigur, rolul nostru este să primim, prin credinţă, ceea ce El ne-a
dat deja şi, totodată, ceea ce El ne oferă în momentul prezent.
Dar am să vă dau o veste: chiar şi rolul nostru este darul lui
Dumnezeu! El este harul lui Dumnezeu. Când înţelegem ce este
harul, nu ne mai asumăm meritul în nicio privinţă, pentru nicio
creştere spirituală care a avut loc în noi. Vom recunoaşte că Dum-
nezeu ne-a dat har în ciuda a ceea ce suntem, fără contribuţia
noastră, pe când eram noi încă păcătoşi.
Acum vreau să vă dau un sfat foarte serios: de iecare dată
când încercaţi să transpuneţi în practică o teologie care vă
dă, într-o măsură mai mare sau mai mică, vreun merit pentru
binele împlinit în noi, puteţi i siguri că aţi căzut într-o formă
a credinţei în mântuirea prin fapte, chiar dacă această credinţă
poartă un nume plăcut, precum: metodistă, prezbiteriană,
luterană, ortodoxă, baptistă, evanghelistă, fundamentalistă sau
romano-catolică. Şi chiar dacă poartă numele de adventism de
ziua a şaptea! Orice învăţătură sau predică – chiar dacă aparţine
Bisericii Adventiste – care susţine că primirea harului depinde
de capacitatea umană de a răspunde la el, nu reprezintă adevărul
biblic despre mântuire.
Ce moment istoric remarcabil a fost acela în care Luther a
înţeles clar acest adevăr biblic! După ce făcuse parte dintr-un
sistem care a dominat lumea timp de aproximativ o mie de ani,
faptul că şi-a dat seama că susţinea o învăţătură nebiblică despre
har a fost un lucru cu adevărat formidabil! Desigur, Dumnezeu tre-
buie să primească toată slava pentru acest moment istoric crucial.
Când Luther a descoperit şi a împărtăşit adevărul despre
mântuirea prin har, fără plată, lumea religioasă a fost zguduită.
Tot la fel şi astăzi, când voi şi cu mine îl redescoperim, lumea
noastră este zguduită.
A 55
Î

1. Ce învăţătură a cufundat lumea în întunericul spiritual al
Evului Mediu Întunecat?
2. Ce adevăr i-a descoperit Dumnezeu lui Luther atunci când
acesta încerca să câștige harul lui Dumnezeu prin urcarea
scărilor din Roma, în genunchi?
3. Ce poziţie a luat Luther înaintea conducătorilor religioși și
politici din vremea sa?
4. Cum poţi să-ţi dai seama dacă accepţi ideea falsă că poţi
câștiga sau cumpăra harul lui Dumnezeu?
5. De ce nu ar trebui niciodată să îţi asumi meritul pentru
creșterea spirituală pe care o experimentezi?
C A P I TO LUL 8
Adventiştii şi
neprihănirea prin
credinţă
P
e de o parte, depăşind tentativele din secolul al XIX-lea de
clariicare a problemei mântuirii, multe biserici au ajuns la
o înţelegere plină de bucurie a harului fără plată (mântu-
irea prin credinţa care lucrează), deşi unii membri nu experimen-
tau biruinţa asupra obiceiurilor păcătoase, în viaţa de iecare zi. Pe
de altă parte, câteva biserici nu au reuşit să înţeleagă implicaţiile
harului fără plată, lăsându-i pe membrii lor derutaţi de un ame-
stec de legalism (mântuire prin fapte) şi har ieftin (mântuirea fără
fapte).
După cum am menţionat în capitolul anterior, adventismul de
ziua a şaptea a primit mult har de la Dumnezeu, deoarece pionie-
rii acestei mişcări au recunoscut că ei erau mai degrabă de partea
arminiană decât de cea calvinistă a dezbaterii despre mântuire
din cadrul Reformei. Dar aceşti pionieri nu erau de acord cu tot
ceea ce învăţa arminianismul.
Aşadar, Duhul lui Dumnezeu a condus mişcarea adventistă
astfel încât să evite capcanele şi să conştientizeze că omul
nu se putea mântui singur. Dar au avut nevoie de 44 de ani
pentru clarificarea concepţiei lor despre neprihănirea prin
A " 57
credinţă. Mi-aş dori ca acest gând să se întipărească bine în

mintea voastră.
Primii participanţi la această mişcare (care a fost fondată de
cei mai sinceri şi mai zeloşi oameni, proveniţi din diferite bise-
rici, care se adunau să cerceteze Cuvântul) au avut nevoie de 44
de ani ca să clariice problema modului în care suntem mântuiţi.
Aceasta a avut loc după ce Luther a deschis drumul şi după ce
mulţi alţi mari oameni sinţi au scris despre acest subiect şi l-au
studiat. Le-au trebuit totuşi 44 de ani ca să înţeleagă clar faptul
că neprihănirea este un dar fără plată.
N

Care este sinonimul cuvântului „neprihănire”? Sinţenie. Fie
că este vorba de neprihănirea atribuită (în care Dumnezeu ne
spune plin de milă: „Eu îţi voi atribui neprihănirea desăvârşită
a lui Hristos. Eu te voi trata ca pe o persoană sfântă”), ie că este
vorba de neprihănirea împărtăşită (în care experimentaţi în mod
real prezenţa Duhului Sfânt în voi şi vă este dat gândul lui Hris-
tos) avem de-a face cu neprihănirea lui Isus Hristos sută la sută.
Nu va exista niciodată un moment în care omul să poată i ca-
pabil să-şi îndeplinească mica sa parte. Este întotdeauna nepri-
hănirea lui Isus.
Această descoperire a produs cea mai intensă luptă din Bi-
serica Adventistă. Conducătorii mişcării din 1888 nu au avut o
atitudine favorabilă faţă de întregul adevăr despre neprihănirea
prin credinţă, deşi Ellen White, serva Domnului, a scris conir-
mând lumina primită şi predicată de A. T. Jones şi E. J. Waggoner.
Desigur, ei au primit-o de la Dumnezeu.
Totuşi conducătorii au luat poziţie împotriva primirii luminii
şi au trecut mulţi ani după 1888 până a devenit o parte stabilită
şi recunoscută a acestei mişcări. Chiar şi aşa, lupta din Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea, referitoare la adevărul deplin de-
spre neprihănirea prin credinţă, continuă şi astăzi.
De ce credeţi că se dă o luptă atât de intensă în privinţa acestui
subiect? Pentru că ea îşi are rădăcinile în inima umană egoistă,
irească. Inima irească îşi doreşte puţină apreciere, doreşte să
58 B
I
i se recunoască nişte merite. Aceasta este tendinţa omului: să

creadă că este nevoie să facă ceva.
Bisericile se angajează în mod frecvent în dezbateri serioase
asupra unor probleme pe care le consideră a i de cea mai mare
importanţă, cum ar i: hirotonirea femeilor sau a homosexua-
lilor, includerea persoanelor de culoare în rândul preoţilor ori
stabilirea dacă autoritatea spirituală îi revine trupului spiritual
al lui Hristos sau structurii ierarhice a organizaţiei bisericii.
Oricât de importante ar i aceste probleme, ele sunt minore în
comparaţie cu cea mai grea problemă care ar trebui să îi preo-
cupe pe toţi credincioşii de orice religie, şi anume înţelegerea
exactă a modului în care Dumnezeu îl mântuieşte pe păcătos
prin har, prin credinţa în viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hris-
tos. În vremurile biblice, Isus i-a provocat pe evrei să-şi pună în
ordine priorităţile legate de acest subiect prin cuvintele:
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi
zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele
mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia;
pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”
(Matei 23,23)
Da, alte biserici trec prin alte lupte, dar Biserica Adventistă a
trecut din 1888 încoace printr-o serie continuă de lupte, în în-
cercarea de a clariica subiectul neprihănirii prin credinţă. Mă
gândesc la un număr de persoane pe care Dumnezeu le-a che-
mat în ultimii 20 sau 30 de ani ca să predice şi să prezinte acest
subiect. Este atât de minunat când adevărul despre neprihănirea
prin credinţă devine clar!
Unii oameni sunt entuziasmaţi şi spun: „O, lăudat ie Domnul!
Pentru prima dată în viaţa mea mă simt liber în Hristos! Nu sunt
liber să păcătuiesc, dar sunt liber să mă bucur acum în siguranţa
mântuirii.”
Dar alţii din biserică vin şi spun: „Scoateţi armele! Să-i doborâm!”
Urmăresc cu mult interes câtă pasiune stârneşte acest su-
biect! O puteţi observa chiar şi astăzi. Încercaţi să predicaţi de-
spre el într-o biserică locală şi veţi vedea că unii se vor pleca
A " 59
înaintea lui Dumnezeu şi Îl vor lăuda, în timp ce alţii se vor uita

la voi şi vor spune: „De când aţi părăsit voi Biserica Adventistă?”
C

În contrast cu toate învăţăturile psihologiei moderne şi popu-
lare, creştinismul le spune oamenilor că nu este greşit să accepte
faptul că nu au valoare, întrucât păcatul i-a făcut fără valoare,
nefolositori, incapabili să se descurce singuri.
Cât de recunoscători ar trebui să im că Dumnezeu nu ne
consideră fără valoare! El vede valoare în noi. În ciuda condiţiei
noastre de oameni căzuţi, El doreşte să aibă o strânsă relaţie de iu-
bire cu noi. Dorinţa de a ne avea lângă Sine este atât de mare, încât
Şi-a sacriicat propriul Fiu ca să repare relaţia noastră cu El, care
a fost întreruptă din cauza păcatului! Nu este greşit să recunosc
faptul că sunt un vierme! Într-un psalm pe care mulţi cercetători
îl socotesc a i mesianic, David a scris nişte cuvinte care îi pot i
atribuite lui Isus Însuşi: „Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de
ocara oamenilor şi dispreţuit de popor” (Psalmi 22,6). Iar Isaia,
când i-a fost arătată imaginea Dumnezeului nostru sfânt, a strigat:
„Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, lo-
cuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu
ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia 6,5)
După ce vezi slava lui Dumnezeu, nu mai eşti niciodată obse-
dat să primeşti recunoaştere, apreciere sau răsplată pentru vreo
faptă extraordinară, întrucât orice faptă altruistă şi iubitoare pe
care ai făcut-o, a fost făcută de Hristos care este în tine.
„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc
acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Galateni 2,20)
Cel mai temerar bărbat din Noul Testament spune: „Nu eu,
ci Hristos”. El nu poate şi nici nu vrea să-şi asume vreun merit,
oricât de mic.
Mulţi adventişti de ziua a şaptea au acceptat şi încă acceptă
arminianismul şi, prin faptul acesta, ei rămân fără siguranţa
60 B
I
mântuirii. Ei se mânie pe Dumnezeu, sunt încă robi ai păcatului,

le lipsesc bucuria şi pacea şi ajung, în inal, să aibă o experienţă
oscilantă. Ei intră în har şi cad din har. Iar dacă alunecă, dacă fac
o greşeală sau dacă păcătuiesc, ce ajung să creadă?
„Am căzut din har. Sunt pierdut.”
La concluzia aceasta ajung mulţi oameni din vremea noastră.
Când vi se întâmplă aşa ceva, ajungeţi să vă întrebaţi: „Cui îi
pasă? Nu voi i niciodată destul de bun, aşa că, de ce să mai con-
tinui?”
Atunci înseamnă că nu aţi înţeles faptul că harul lui Dumne-
zeu nu depinde de cât de buni sunteţi! Oamenii nu sunt buni din
ire! Ei nu pot face nimic ca să câştige harul, să îl cumpere sau să
îl merite! Harul este oferit absolut gratis!
Motivul pentru care nu este nevoie să-L convingem pe Dum-
nezeu să aibă sentimente mai bune faţă de noi este acela că El
a dat deja tot ce putea să dea! Dragostea Lui pentru noi NU se
bazează pe realizările noastre. Uneori, vedem că acest lucru este
greu de înţeles şi de acceptat, pentru că iubirea noastră pentru
alţii şi iubirea altora faţă de noi se bazează adesea pe realizări.
Neprihănirea prin credinţă este marele subiect de care Bi-
serica Adventistă trebuie să se preocupe continuu. Bisericii Ad-
ventiste de Ziua a Şaptea i-a fost dată o înţelegere clară asupra
acestui subiect. Iată de ce ei sunt în mod frecvent atacaţi, căci Sa-
tana caută să împiedice răspândirea veştii bune, cu puterea ei ce
transformă vieţi. Mai multă opoziţie se poate ridica din biserică,
când aceia care sunt hotărâţi să întărească ideea greşită a mân-
tuirii prin fapte, caută căi prin care să submineze adevărata
cunoaştere a harului salvator al lui Dumnezeu.
Orice biserică ce caută să clariice problemele implicate în
mântuirea prin har, prin credinţă, va cunoaşte dezbateri intense,
transformări şi chiar neînţelegeri. Eu cred că mulţi predicatori
au plecat din Biserica Adventistă tocmai din acest motiv. Cred
că acesta este începutul cernerii din zilele sfârşitului şi mulţi
membri adventişti sunt acum ca nişte oi fără păstor. Prin urmare,
mulţi au devenit atât de lumeşti, încât biserica nu se deosebeşte
A " 61
de lume, iar alţii merg în cealaltă extremă, deoarece se tem fo-

arte mult să nu facă ceva rău.
Astăzi, avem nevoie disperată de predicatori ai neprihănirii
care să le ducă mesajul despre puterea eliberatoare a lui Dum-
nezeu şi despre harul salvator membrilor comunităţilor care
rămân înrobiţi de obiceiurile de o viaţă.
Ellen White, scriitoarea mea creştină preferată, a explicat atât
de bine în cartea sa, Educaţie, pag. 43, 44 (ediţia 2009):
„Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de bărbaţi
– bărbaţi care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, bărbaţi care
să ie cinstiţi şi credincioşi în adâncul suletului lor, bărbaţi care
să nu se teamă să spună păcatului pe nume, bărbaţi a căror
conştiinţă este la fel de bine orientată către datorie, precum este
acul busolei către pol, bărbaţi care vor lua poziţie neclintită pen-
tru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuşi cerurile.”
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este cu adevărat unică în
lumea aceasta şi, în inal, biserica va sta în picioare sau va cădea
în funcţie de decizia pe care o ia asupra acestei probleme.
Î

1. Pentru clariicarea cărui subiect important a luptat și con-
tinuă să lupte mișcarea adventistă?
2. Care este sinonimul cuvântului „neprihănire”?
3. Care este diferenţa dintre neprihănirea atribuită și cea îm-
părtășită? Cine este sursa acestei neprihăniri?
4. De ce se dă atâta luptă pentru neprihănirea prin credinţă?
Unde își are rădăcinile lupta aceasta?
5. Fiind creștin, ce este bine să recunoști despre tine însuţi?
Numește un scriitor din Vechiul Testament și altul din Noul
Testament care sunt de acord cu această atitudine.
6. Din ce motiv poate deveni o biserică sau un grup de cre-
dincioși ţinta celor mai mari atacuri din partea lui Satana
și chiar din partea unora din biserică?
62 B
I
D
Cere-I lui Dumnezeu să te cerceteze şi să-ţi examineze inima,

ca să descoperi dacă îţi asumi vreun merit pentru mântuirea şi
creşterea ta în neprihănire.
C A P I TO LUL 9
Suntem sau vom fi

mântuiţi?
S
ă citim din nou Romani 5,1: „Deci, iindcă suntem socotiţi
neprihăniţi” (observaţi că timpul gramatical exprimă un
fapt împlinit) „prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin
Domnul nostru Isus Hristos.”
Pacea cu Dumnezeu nu se bazează pe circumstanţele în care
ne alăm, pe creşterea noastră spirituală şi, cu siguranţă, nici pe
faptul că nu mai facem unele lucruri pe care obişnuiam să le fa-
cem. Trebuie să repet că pacea cu Dumnezeu nu se bazează pe
circumstanţele în care ne alăm. Circumstanţele se pot schimba!
Poate că acum, când citiţi aceste rânduri, sunteţi pe punctul de a
vă declara falimentul sau pe punctul de a divorţa. Poate că unul
dintre copiii dumneavoastră are probleme emoţionale grave. Cu
toţii ne confruntăm în viaţă cu probleme de tot felul, nu-i aşa?
Chiar dacă temeliile întregii voastre lumi s-au năruit, vestea
bună este că pacea cu Dumnezeu nu se bazează pe circumstanţele
în care ne alăm. Ea se bazează pe un fapt împlinit, iar faptul
acesta are legătură cu moartea lui Isus Hristos. De aceea, deşi
circumstanţele se pot schimba în mod dramatic, oamenii nu tre-
buie să-şi piardă pacea, deoarece ei ştiu că ceea ce au nu este
ceva ce au meritat, au câştigat sau la care au contribuit. Este ceva
ce Dumnezeu le-a dat fără plată, prin harul Său.
64 B
I
Aşadar, Dumnezeu le-a încredinţat adventiştilor de ziua a

şaptea vestea bună pentru ca greşelile care au însoţit Reforma să
poată i îndreptate! Acesta este, evident, motivul principal pen-
tru care Dumnezeu a ridicat această mişcare.
Frumosul mesaj pe care Dumnezeu l-a dat căutătorilor sin-
ceri după adevăr din secolul al XIX-lea – pionierilor mişcării ad-
ventiste – a fost că mântuirea este atât un fapt împlinit, cât şi un
proces în desfăşurare. Ea are două părţi! Iar aceste două părţi ne
sunt prezentate în „ambalajul” morţii şi învierii lui Isus Hristos!
Ce a făcut Dumnezeu ca să Se asigure că pionierii mişcării ad-
ventiste vor înţelege acest mesaj? Ce adevăr biblic le-a dat pen-
tru a avea garanţia că ei vor înţelege acest adevăr special?
Când cercetătorii din secolul al XIX-lea au continuat să stu-
dieze Cuvântul Său, Dumnezeu a conirmat mesajul complet al
mântuirii, conducându-i să redescopere marele adevăr despre
sanctuar. Adevărul despre sanctuar este singura învăţătură din
întreaga Biblie care relevă Planul de Mântuire în întregime. Ser-
viciul din sanctuar se baza pe ceea ce se întâmpla în curtea lui,
şi anume pe jertirea unui miel fără cusur. Apoi, sângele mielului
era dus în sanctuar. Jertirea mielului şi slujirea sângelui aveau
loc în iecare zi, reprezentând un proces în desfăşurare. Procesul
acesta se încheia în Ziua Ispăşirii.
Observaţi două versete care se concentrează asupra acestui
fapt, mult mai clar decât altele – versetele 9 şi 10 din Romani 5:
„Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi,
prin sângele Lui, vom i mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dum-
nezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când
suntem împăcaţi cu El, vom i mântuiţi prin viaţa Lui.”
Primul indiciu pe care îl avem aici este că neprihănirea este
asociată cu sângele lui Isus. Observaţi, de asemenea, ultima par-
te a versetului 9: „... vom i mântuiţi... ”.
„Suntem socotiţi neprihăniţi... vom i mântuiţi.” Înţelegeţi?
Încercaţi să prindeţi sensul!
Suntem sau vom i mântuiţi? Este nevoie să vedem ce cuvinte a
folosit Pavel aici. Timpurile gramaticale sunt foarte importante.
S
? 65
„Suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom i mântuiţi

prin El de mânia lui Dumnezeu.”
Sper că aţi prins ideea: „Suntem... vom i.”
Să mergem mai departe, la următorul verset: „Căci dacă atunci
când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moar-
tea Fiului Său...”
Observaţi aici, paralela dintre socotiţi neprihăniţi prin sângele
Lui şi împăcaţi prin moartea Fiului Său.
Acum observaţi ultima parte a versetului 10:
„... cu mult mai mult... ”
Înţelegem acum că „suntem” este asociat cu ce aspect din
viaţa lui Isus? Cu moartea Sa. „Suntem” este întotdeauna asociat
cu moartea lui Isus.
Dar „vom i” este întotdeauna asociat cu viaţa Sa, mai exact cu
viaţa Sa de după înviere!
Vă rog, încercaţi să prindeţi ideea aceasta, iindcă ea este
probabil cea mai importantă temă din scrierile apostolului Pavel.
„Suntem... vom i.”
„Suntem socotiţi neprihăniţi..., vom i mântuiţi.”
Atunci, de ce atât de mulţi oameni întâmpină probleme în
înţelegerea aspectelor neprihănirii prin credinţă? Cu ce sunt
preocupaţi cei mai mulţi oameni cu care am de-a face? Cu sun-
tem sau cu vom i?
P

Ei sunt preocupaţi de ceea ce vom i. Aceasta este grija lor.
„O, dar ştiţi, în viaţa mea am lucruri care nu merg bine. Nu mă
descurc prea bine cu ele. Încă mai fac greşeli. Încă mai fac cutare
sau cutare lucru.”
Ei pun întotdeauna accent pe lucrurile exterioare, pe circum-
stanţele în care se ală şi pe realizările lor.
Dar, dacă-l înţeleg bine pe apostolul Pavel, el spune astfel:
„Suntem îl precede pe vom i.” Dumnezeu spune, de fapt: „Când
te pierzi din vedere pe tine suicient de mult ca să vezi cât de plin
de milă sunt cu tine prin moartea lui Isus şi apoi, când înţelegi,
66 B
I
când accepţi şi spui «Mulţumesc, Doamne!», drumul îţi este des-

chis pentru tot ceea ce poţi i şi vei i.”
De ce nu reuşim să înţelegem mesajul acesta şi să im recu-
noscători? Pentru că nu renunţăm la ideea că „dacă nu fac ce este
bine, Dumnezeu nu va avea sentimente bune faţă de mine.”
Nu renunţăm la ideea că noi înşine am i mijlocul prin care
primim harul lui Dumnezeu. Dar, în cazul acesta, nu suntem li-
beri, pentru că iinţa umană irească, pe drept cuvânt, nu este
predispusă să facă binele tot timpul. Mai mult chiar, vă va lipsi
exact lucrul pe care-l doriţi, şi anume prezenţa lui Hristos cel viu
în voi, singurul care face posibilă înfăptuirea binelui!
Aş vrea să repet această idee importantă: Isus nu trăieşte în
oamenii care nu apreciază ceea ce El a făcut atunci când Şi-a dat
viaţa pentru ei. Dacă ar face-o, atunci ar locui în oameni care nu au
încrederea, convingerea şi bucuria că au un Dumnezeu gata să Se
jertfească, iubitor şi generos, un Dumnezeu care deja i-a îndreptăţit!
M

Când ne-a îndreptăţit prin sângele Său, ce rol îndeplinea Isus,
de fapt? El era Mântuitorul nostru. Dar atunci când locuieşte
în noi prin Duhul Sfânt, făcându-ne părtaşi la învierea Sa, Isus
îndeplineşte rolul de Domn al vieţilor noastre, mântuindu-ne
de păcatele noastre. Dumnezeu nu-i mântuieşte pe copiii Săi în
păcatele lor. Mântuirea este întotdeauna o eliberare de păcatele
noastre.
Dumnezeu ne caută, ne atrage şi ne cheamă la Sine neînce-
tat. Dar, la un moment dat, vedem crucea şi ajungem să cre-
dem în Isus, ca Mântuitor al nostru. Apoi Îl invităm să vină în
vieţile noastre şi să locuiască în noi. Acest fapt poartă numele de
„naştere din nou”.
Vă pun o întrebare: Cine sunt norocoşii beneiciari ai ha-
rului fără plată oferit de Dumnezeu? Ce condiţii trebuie să
îndeplinească oamenii ca să primească harul Său? Cercetaţi Ro-
mani 5 şi veţi găsi răspunsul. Să alcătuim o listă cu câteva dintre
aceste condiţii:
S
? 67

cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi.” (versetul 6)
„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că,
pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (ver-
setul 8)
Fără putere..., nelegiuiţi..., păcătoşi...
Şi care este beneiciul acordat celor fără putere, nelegiuiţi,
păcătoşi? Moartea lui Isus – sângele Său – le-a fost dată fără plată!
Alte condiţii:
„Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dum-
nezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când sun-
tem împăcaţi cu El, vom i mântuiţi prin viaţa Lui.” (versetul 10)
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în
lume şi, prin păcat, a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut
asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...” (ver-
setul 12)
„Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o
osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură
hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de
neprihănire care dă viaţa.” (versetul 18)
Vrăjmaşi... moartea... asupra tuturor oamenilor... Ce beneicii
au fost date acestor vrăjmaşi, tuturor oamenilor osândiţi la mo-
arte? Împăcarea şi neprihănirea care aduc viaţă.
Studiaţi cu atenţie că în lista de mai sus – în care am amintit
faptul că toţi oamenii sunt fără putere, nelegiuiţi, păcătoşi,
vrăjmaşi şi osândiţi la moarte – apar cei condamnaţi la moartea
veşnică. Este o problemă foarte serioasă.
Dar mai observaţi şi altceva, cu tot atâta atenţie. Aţi sesizat de
ce bărbaţii păcătoşi şi femeile păcătoase nu au niciun motiv să
creadă că pot câştiga, merita sau obţine laude înaintea lui Dum-
nezeu? Dumnezeu cunoaşte starea lor şi, de aceea, L-a dat pe
singurul Său Fiu ca jertfă, pentru ca să aibă posibilitatea să-i de-
clare neprihăniţi pe toţi oamenii – pe cei fără putere, nelegiuiţi,
păcătoşi, vrăjmaşi, osândiţi. În ochii lui Dumnezeu, toţi păcătoşii
au fost declaraţi pe deplin neprihăniţi. Ce gând extraordinar!
68 B
I
Dumnezeu, în mila Sa ininită, a acceptat un Om în locul între-

gii lumi. În momentul în care ajungeţi să exclamaţi: „O, este ex-
traordinar!” sunteţi, după cum spune Pavel, în ce stare? Sunteţi
sub har!
Tot restul vieţii nu trebuie decât să vă uitaţi zilnic la cruce şi să
spuneţi: „Sunt uimit! Dumnezeu mi-a dat cea mai extraordinară
dovadă a iubirii Sale! M-a declarat neprihănit!” Aceasta este
semniicaţia cuvântului îndreptăţire în limba greacă: „declarat
neprihănit”. Aşa că puteţi spune: „El m-a împăcat cu Sine. Eu nu
am făcut nimic şi nici nu pot să fac nimic ca să merit împăcarea
cu El!”
Nu am ce să-I dovedesc lui Dumnezeu despre mine. Nu este
nimic de dovedit, nimic bun, nimic care să merite laude. Ce a spus
Pavel despre sine? „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este
cuvântul, care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască
pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1,15)
Pavel a spus: „Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi.” Totuşi,
aceasta nu l-a împiedicat să lucreze cu mult curaj pentru Dum-
nezeu. Faptul că şi-a înţeles starea, i-a dat lui Pavel motivaţia de a
continua să lucreze pentru Dumnezeu, în ciuda celei mai înspăi-
mântătoare opoziţii.
Vă daţi seama că puteţi să vă petreceţi tot restul vieţii sub har?
Pentru că, după cum spune Pavel, dacă nu sunteţi sub har, sunteţi
sub lege. Iar dacă sunteţi sub lege, am să vă dau o veste: trebuie să
vă pregătiţi să vă apăraţi în faţa lui Dumnezeu; trebuie să-I arătaţi
că, într-un mod incredibil şi miraculos, aţi reuşit cu adevărat să vă
aduceţi viaţa în deplină conformitate cu standardul Său desăvârşit.
Dacă puteţi demonstra lucrul acesta, foarte bine!
Aşadar, iată ce înseamnă să iţi sub lege: înseamnă să credeţi
că puteţi, prin propriile eforturi (poate chiar recunoscându-I cu
generozitate lui Dumnezeu meritul că v-a ajutat), să vă aduceţi
viaţa în conformitate cu standardul impecabil al lui Dumnezeu.
Vă doresc succes!
Cea mai mare provocare pe care o întâmpinăm cu toţii în
iecare zi din viaţă este să rămânem sub har. Factorul care face
posibilă rămânerea sub har este credinţa.
S
? 69
Nu la întâmplare spune Ioan în epistola sa: „Cine va mărturisi

că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în
Dumnezeu” (1 Ioan 4,15). Gândiţi-vă la versetul acesta. Cel care
mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu intră în experienţa
credinţei în iecare zi din viaţă. Cea mai mare provocare pe care
o întâmpinăm cu toţii în iecare zi este să rămânem sub har prin
intrarea în experienţa credinţei. Gândul acesta este impresion-
ant!
Antihrist este un nume dat persoanei care nu intră în expe-
rienţa credinţei în Isus, care îşi face impresia că a găsit o altă cale
de a corespunde cerinţelor lui Dumnezeu.
Tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, a fost făcut fără
contribuţia noastră. Tot ce a făcut El este valabil pentru toate
categoriile de păcătoşi.
Un tânăr a venit într-o zi la biroul meu şi mi-a spus:
– Am o mare întrebare – probabil că nu puteţi oferi un
răspuns...
– Spune!
– Există har pentru homosexuali în Biserica Adventistă? a în-
trebat el.
– Doreşti răspunsul teoretic sau răspunsul practic? Teoretic,
este mult har, dar, practic, nu cred că te pot asigura că îl vei găsi
în această confesiune.
Apoi, am continuat:
– Dar îţi spun ceva: poţi primi har chiar astăzi, dacă îndepli-
neşti condiţiile.
– Ce condiţii? m-a întrebat el.
– Trebuie să mă convingi că eşti fără putere, că eşti nelegiuit...
– A, păi nu e prea greu! a exclamat el.
– ... că eşti un mare păcătos…
Iar el a spus:
– Chiar aşa sunt!
– ... că eşti un vrăjmaş al lui Dumnezeu, că te simţi foarte vino-
vat şi osândit.
70 B
I
– Îndeplinesc toate condiţiile, a zis el.

– Bine, atunci am o veste pentru tine, am răspuns. Harul lui
Dumnezeu îţi aparţine!
Harul nu le este oferit celor care cred că nu se găsesc în această
stare, care cred că aceste cuvinte nu sunt valabile şi pentru ei,
la fel ca fariseii, care stăteau mândri la răscrucile drumurilor şi
îşi aduceau darurile în văzul tuturor, ca oamenii să ştie cât de
neprihăniţi erau ei. Această atitudine este, pentru Dumnezeu, cel
mai greu lucru de înlăturat din viaţa omului.
H D

Gândul acesta ar trebui să ie extraordinar de întăritor şi de
încurajator pentru noi toţi, nu-i aşa? Nu există nicio stare, niciun
păcat, nicio prăpastie în care să cădeţi şi din care harul lui Dum-
nezeu să nu vă poată scoate. Dumnezeu era în Isus, împăcându-
Se cu voi! „... că adică, Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea
cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat
nouă propovăduirea acestei împăcări.” (2 Corinteni 5,19)
Dumnezeu nu v-a cerut să faceţi imposibilul ca să aibă senti-
mente mai bune faţă de voi. El a ştiut că nu veţi putea face impo-
sibilul şi, de aceea, L-a dat pe propriul Său Fiu!
Gândiţi-vă câte ne oferă Dumnezeu! El ne-a dat privilegiul de
a i îndreptăţiţi – ca un fapt împlinit – şi, mai mult decât atât, ne
oferă privilegiul de a primi viaţa Sa aici şi acum! Aceasta este
mântuirea. Mântuirea are loc atunci când o persoană acceptă
faptul împlinit şi se deschide pentru ca viaţa lui Isus să intre în
el. Atunci aţi intrat în mântuire.
Oamenii mă întreabă adesea dacă sunt mântuit, iar eu le
răspund: „Eu am fost mântuit şi sunt în curs de a i mântuit.
Sunt sub harul lui Dumnezeu şi Îi aduc laude pentru aceasta. Aşa
sunt!”
Întrucât mântuirea este un fapt împlinit, atunci când o pri-
mim prin credinţă, se deschide calea să primim şi viaţa lui Isus.
S
? 71
F

Sper că aţi reuşit să vedeţi clar deosebirea dintre a i făcut

neprihănit şi a i socotit neprihănit. A i îndreptăţit înseamnă a i
socotit neprihănit.
Subliniez faptul că singurii oameni pe care îi cunosc şi care
sunt făcuţi neprihăniţi – care cresc în sinţenie şi care devin ma-
turi în Isus – sunt aceia care apreciază zilnic faptul că Dumnezeu
i-a socotit neprihăniţi prin ascultarea lui Isus.
„Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o
osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură
hotărâre de iertare, a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de
neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui
singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascul-
tarea unui singur om, cei mulţi vor i făcuţi neprihăniţi.” (Romani
5,18.19)
Dacă păcătoşii au făgăduinţa că vor i făcuţi neprihăniţi, ei pot
crede că vor i făcuţi neprihăniţi. Ei au această speranţă, bazată pe
faptul că ascultarea unui singur Om i-a făcut în stare să ie socotiţi
neprihăniţi şi, mai mult decât atât, să ie făcuţi neprihăniţi. Ascul-
tarea unui singur om este aceea care garantează că vor i făcuţi
neprihăniţi. Câte îndoieli şi sentimente de vinovăţie pot evita
credincioşii în iecare zi din viaţă, dacă au credinţa că, prin as-
cultarea unui singur Om, le este garantat privilegiul de a i făcuţi
neprihăniţi! Ei nu au de ce să se simtă pierduţi sau căzuţi din har
de iecare dată când fac o greşeală.
Atunci veţi ajunge, ca şi mine, în punctul în care să spuneţi:
„De fapt, sunt liber să fac o greşeală! Pentru că Dumnezeu ştie că
eu nu pot să schimb totul atât de rapid! Reacţionez încet! Nu pot
să devin desăvârşit peste noapte.”
Datorită harului, nu suntem nevoiţi să ne petrecem viaţa mă-
surând cât de bine ne descurcăm, urmărindu-ne comportamentul,
îngrijorându-ne pentru progresul nostru şi întrebându-ne mereu:
„Sunt eu destul de bun?”
Aţi auzit vreodată pe cineva spunând (sau poate aţi spus-o
chiar voi!): „Nu voi i niciodată destul de bun”? O credincioasă
72 B
I
adventistă a scris chiar o carte cu acest titlu: Niciodată destul

de bun (Never Good Enough). La concluzia aceasta au ajuns
mult prea mulţi adventişti, membri buni de altfel. Dar când
înţelegeţi că mântuirea deplină a lui Dumnezeu înseamnă nu
numai a i declarat neprihănit, ci şi a fi făcut neprihănit, nu va
mai trebui niciodată să vă puneţi întrebarea: „Sunt eu destul
de bun?” De ce? Pentru că nu vă mai bizuiţi pe propria ascul-
tare şi bunătate, ci pe „ascultarea unui singur Om”, după cum
spune Pavel. Ce concluzie revoluţionară putem trage acum
referitor la ascultarea lui Isus? Dacă Dumnezeu acceptă doar
„ascultarea unui singur Om” ca mijloc prin care suntem făcuţi
neprihăniţi, atunci mă întreb dacă aţi prins ideea pe care vreau
să v-o transmit.
Iată despre ce este vorba: „Eu nu voi i niciodată deţinătorul
ascultării – Isus va i întotdeauna Cel ce o va deţine.” Nimic din
ea nu-mi aparţine şi nici nu vine de la mine. Este toată de la Isus.
Aceasta este o descoperire remarcabilă, profundă – să înţeleg
că ascultarea este a Lui.
Poate că unii consideră că ideea aceasta este revoluţionară, şi
chiar aşa intenţionez să ie. Adevărul clar al Bibliei este că Isus a
dus o viaţă de ascultare desăvârşită. Viaţa Sa (precum şi moartea
Sa) a fost acceptată de Dumnezeu ca temelie pe baza căreia sunt
declarat şi făcut neprihănit!
Aşadar sunt nevoit să ajung la uimitoarea concluzie că viaţa pe
care o voi trăi în viitor a fost trăită deja în trecut, deoarece asculta-
rea unui singur Om a fost acceptată de Dumnezeu ca neprihănire a
mea! Însuşi privilegiul de a i făcut neprihănit depinde de viaţa pe
care El a trăit-o, nu de viaţa pe care eu o voi trăi! Eu nu fac altceva
decât să învăţ, prin credinţă, să mă îmbrac cu viaţa Lui. Nu încerc
doar să iu mai bun cu puţin ajutor de la Isus, ci mă îmbrac cu viaţa
de desăvârşită ascultare pe care El a trăit-o deja!
Aceasta este o idee revoluţionară! Sper că acum începeţi să
înţelegeţi că îmbrăcarea cu viaţa lui Hristos depinde de faptul
împlinit la cruce.
S
? 73
Adevărul este că dacă nu aţi acceptat în viaţă acest fapt îm-

plinit şi dacă nu veniţi zilnic la cruce ca să vedeţi ce a făcut Dum-
nezeu prin moartea lui Isus şi ca să-I daţi slavă, atunci veţi
descoperi, probabil, că nu aveţi Duhul Sfânt, întrucât adventiştii
de ziua a şaptea nu cred că pot primi Duhul Sfânt printr-o simplă
ridicare a braţelor spre cer.
Duhul Sfânt are rolul de a aduce viaţa lui Hristos în credincioşi!
Prin urmare, provocarea noastră este să rămânem în credinţă –
să rămânem sub har – şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru
harul acesta în iecare zi!
„Aleluia! Doamne, Tu m-ai declarat neprihănit! Îţi mulţumesc
pentru «ascultarea unui singur Om» pe care L-ai acceptat pe
deplin şi complet în locul meu!”
Odată cu acest fapt, în viaţa noastră începe să se desfăşoare
un proces în care viaţa lui Isus vine în noi astfel încât să putem
creşte în asemănarea cu El. Dumnezeu este în noi de la început
până la sfârşit, aşa cum a spus Pavel: „Căci Dumnezeu este Ace-
la care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi
înfăptuirea.” (Filipeni 2,13)
Avem aici un gând profund, remarcabil, uimitor, revoluţionar
chiar! El este temelia speranţei noastre.
Î

1. Pe ce se bazează pacea cu Dumnezeu? Pe ce nu se bazează?
2. Care este principalul motiv pentru care Dumnezeu a ridi-
cat mișcarea adventistă?
3. Descrie frumosul adevăr pe care Dumnezeu l-a dat pionie-
rilor adventiști pentru a Se asigura că ei vor înţelege ideea
că mântuirea este și un fapt împlinit, și un proces în desfă-
șurare.
4. Discută despre modul în care Pavel ne-a împărtășit acest
adevăr în Romani 5,9.10.
5. În ce fel de oameni locuiește Isus?
74 B
I
6. Pe care oameni i-a îndreptăţit (i-a declarat neprihăniţi)

Dumnezeu și i-a împăcat cu Sine – prin moartea lui Isus –
ca un act al harului Său fără plată?
7. Cum poţi rămâne sub harul lui Dumnezeu în iecare zi,
astfel încât el să ie eicient în viaţa ta?
8. Ce înseamnă să intri în mântuire?
9. Ce rol joacă viaţa de ascultare a lui Isus în neprihănirea
ta?
10. Ce înseamnă să te „îmbraci” cu viaţa lui Hristos?
C A P I TO LUL 1 0
Cel mai important

obicei zilnic
D
e-a lungul slujirii îndelungate ca pastor, am observat că
oamenii care vin la mine cu probleme serioase de viaţă
au, fără excepţie, un lucru în comun. Ei nu îşi iau timp
să se gândească la faptul împlinit că „Dumnezeu era în Hristos,
împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). Ei nu înţeleg şi nu
apreciază faptul că Dumnezeu Şi-a demonstrat iubirea prin Hris-
tos şi că a revărsat-o prin persoana Duhului Sfânt; că Isus a fost
singura iinţă umană care a trăit în deplină ascultare de Dumne-
zeu, încrezându-Se în Tatăl Său.
Isus, Dumnezeul-om, este singura iinţă umană care l-a învins
pe diavol. Noi ne-am născut cu o atracţie faţă de diavol, dar El l-a
învins. În corp omenesc, El a învins ispita sub orice formă. Marea
majoritate a oamenilor pe care îi cunosc sunt înfrânţi, deoarece
încearcă „să devină” Hristos. Ei vor să facă ceea ce Hristos a făcut.
„Vreau să iu destul de puternic, astfel încât să mă împotrivesc
diavolului la iecare pas. Trebuie să înving acest păcat. Am de
gând să scap de el cu desăvârşire”. Toate aceste airmaţii spun
unul şi acelaşi lucru. Ele arată că accept neprihănirea prin fapte
– presupunerea că harul poate i cumpărat, câştigat sau meritat.
Dacă am fapte, voi avea şi harul!
Dacă aveţi această credinţă – şi eu am crezut aşa timp de mai
mulţi ani – vă veţi afunda din ce în ce mai mult. Vă veţi strădui
76 B
I
mai mult, veţi striga la Dumnezeu şi Îl veţi implora să vă facă mai

puternici şi mai buni.
Dar, în cele din urmă, Dumnezeu vă deschide ochii şi vă spune:
„Ştii, este o problemă de credinţă. Prin ascultarea unui singur
Om, mulţi sunt făcuţi neprihăniţi. Eu sunt mulţumit că o iinţă
umană a trăit deja o viaţă în deplină ascultare de Mine şi este
o viaţă atât de remarcabilă şi perfectă, încât sunt de acord să o
accept în locul vieţii trăite de voi toţi: de nelegiuiţi, de cei fără
putere, de păcătoşi şi chiar de vrăjmaşii Mei, de cei vinovaţi, de
cei osândiţi.”
Isus a trăit viaţa pe care ar i trebuit s-o trăiesc eu. El deja
a trăit viaţa mea viitoare! Aşa că, de acum înainte, eu voi trăi
„îmbrăcându-mă” cu El în iecare zi. Îl voi avea pe Isus trăind,
mergând, vorbind, respirând, hotărând, acţionând şi lucrând
prin mine!
Nu plănuiesc să devin mai bun, să devin mai sfânt, primind
regulat „injecţii” de bunătate de la Isus. În schimb, Îi voi permite
să aducă în viaţa mea chiar viaţa pe care El a trăit-o deja.
Să ne întoarcem, pentru o clipă, la Romani 5,1.2:
„Deci, iindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem
pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi
datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har,
în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.”
Ce este această „nădejde a slavei lui Dumnezeu”? Observaţi
că este slava lui Dumnezeu. „Nădejdea slavei lui Dumnezeu”
înseamnă că Dumnezeu va face pentru noi ceea ce a promis: să
ne facă neprihăniţi, nu doar să ne declare neprihăniţi.
Dumnezeu este proslăvit când noi Îi permitem să ne facă
neprihăniţi sau, cu alte cuvinte, când noi ne îmbrăcăm cu viaţa
desăvârşită pe care a trăit-o Isus!
Observaţi aceste cuvinte ale lui Isus din Ioan 17,4.5: „Eu Te-am
proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o
fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care
o aveam la Tine, înainte de a i lumea.”
C # 77
Deci, lucrarea lui Isus era aceea de a-L proslăvi pe Tatăl. În ce

mod L-a proslăvit? Prin descoperirea plinătăţii Tatălui în pro-
pria Sa viaţă.
Isus L-a proslăvit pe Tatăl, iar El avea să ie proslăvit la rân-
dul Lui prin ucenicii Săi. Iar scopul proslăvirii lui Isus în vieţile
ucenicilor Săi este, de asemenea, să descopere plinătatea Tatălui.
Isus a exprimat aceasta în versetul 23 din Ioan 17: „Eu în ei şi Tu
în Mine; pentru ca ei să ie în chip desăvârşit una, ca să cunoască
lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.”
S
Dumnezeu este, în esenţă, proslăvit în vieţile copiilor Săi,
atunci când ei Îl redescoperă lumii pe Hristos. Astfel, lumea din
jurul lor Îl vede pe Isus în vieţile urmaşilor Lui şi oamenii înţeleg
atunci că Dumnezeu îi iubeşte şi pe ei şi se simt atraşi spre El.
Acesta este un lucru extraordinar! Aceasta este semniicaţia
biblică a proslăvirii. Păcat că mulţi adventişti consideră că proslă-
virea se referă în special la momentul în care ei vor primi corpuri
noi, deoarece proslăvirea este, de fapt, o problemă de caracter.
Cu această scurtă trecere în revistă a capitolului 17 din Ioan,
să ne întoarcem acum la Romani 5. Tot acest capitol ne vorbeşte
despre cât de milostiv a fost Dumnezeu cu rasa umană, despre
cât de milostiv a fost El cu voi, despre cât de milostiv a fost El
cu mine şi cu oricine crede că face parte dintre cei fără putere,
nelegiuiţi, păcătoşi, vrăjmaşi sau osândiţi, cu alte cuvinte, cu
iecare membru al rasei umane.
Pe când noi nu-I puteam oferi lui Dumnezeu niciun motiv
să creadă că meritam ceva, Dumnezeu ne-a dat harul Său, tri-
miţându-L pe propriul Său Fiu, şi ne-a dat privilegiul îndrep-
tăţirii, fără ca noi să contribuim cu ceva. Noi nu am participat
cu nimic. Dimpotrivă, noi ne alam în starea noastră pierdută şi
păcătoasă atunci când El ne-a dat harul Său.
Dumnezeu L-a dat pe propriul Său Fiu ca să trăiască o viaţă
sfântă, să-Şi dea viaţa şi apoi să revină la viaţă, pentru a o oferi
oricui crede cu adevărat că Dumnezeu a putut i atât de generos!
78 B
I
Cea mai mare provocare a lucrării unui pastor este aceea de

a-i ajuta pe oameni să îşi abată privirea de la circumstanţele în
care se ală, de la luptele, eşecurile şi succesele lor, să privească
în mod obiectiv la cruce şi să spună: „Aleluia! Chiar şi în starea
mea păcătoasă, Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât Şi-a dat
viaţa ca să mă împace cu Sine, să mă îndreptăţească, făcând ca
moartea mea să cadă asupra lui Isus, care S-a făcut păcat pentru
mine, astfel încât eu să pot avea har. Isus a trăit o viaţă de deplină
ascultare, pentru ca eu să pot i făcut neprihănit, deoarece El a
vrut să câştige dreptul de a-mi oferi viaţa Sa.”
Isus le oferă copiilor Săi viaţa Sa de aproape două mii de ani
încoace. Totuşi este trist că relativ puţini dintre copiii Săi au pro-
itat de darul Său. Isus doreşte să ne bucurăm din plin de ceea ce
El este şi de modul în care El a trăit. Viaţa Sa ne stă la dispoziţie.
Noi putem avea iubirea Sa. Putem avea mila Sa, curăţia Sa, zelul
Său. Putem avea spiritul Său de sacriiciu. Nimic nu ne va i re-
fuzat.
Tot ceea ce ne cere este să rămânem sub har. Cu alte cuvinte, să
nu ne întoarcem la gândul că putem câştiga favoarea Sa datorită
vreunui merit personal. Ceea ce El ne dă – ceea ce face El pen-
tru noi – este absolut gratuit, pentru că noi am fost fără putere,
nelegiuiţi, păcătoşi şi nu am putut face nimic pentru mântuirea
noastră. Nu am avut nimic de oferit şi de aceea El ne spune: „Eu
v-am dat totul, fără plată.”
Este încurajator să ştii că unii răspund la darul lui Dumnezeu,
se pleacă înaintea Lui şi spun: „Îţi mulţumesc, Tată! Trebuie să
mă i iubit prea mult, ca să-I ceri lui Isus să facă toate acestea
pentru mine – să Te uiţi la mine, în starea mea păcătoasă, să iei
moartea mea şi tendinţa mea de a încerca să dovedesc că nu sunt
atât de rău, să-I ceri lui Isus să ia toate acestea asupra Sa şi să mă
declare neprihănit – astfel încât eu să pot i liber să mă bucur
de o relaţie cu El şi să primesc viaţa Sa care-mi este împărtăşită
zilnic, prin Duhul Sfânt.”
C # 79
L ,

Dacă aş putea să-i ajut pe oameni să vadă crucea cu adevărat,
atunci nu ar exista limite în ceea ce Dumnezeu ar face pentru ei
şi în ei. Răspunderea mea este să-i ajut să-şi formeze obiceiul de
a veni la cruce în iecare dimineaţă.
V-aţi format obiceiul de a veni la cruce în iecare zi? Vă con-
centraţi în iecare zi asupra morţii lui Isus şi cereţi pentru voi tot
ce este al vostru?
Apropo, lumea este uneori mult mai înţeleaptă decât suntem
noi în această privinţă. Am ajuns la concluzia că oamenii, în ge-
neral, înţeleg mai bine decât creştinii cum se formează un obicei,
deoarece ei ştiu că este nevoie de aproximativ şaizeci de repetări
consecutive pentru crearea unui obicei.
Odată, pentru a ajuta pe cineva să-şi formeze obiceiul altaru-
lui de dimineaţă, l-am sunat şaizeci de dimineţi la rând, la ora
7, şi m-am rugat împreună cu el, la telefon. Cam în a patruzecea
dimineaţă, el mi-a spus:
– Ştii, nu mai e nevoie să conduci altarul. Cred că pot să mă
descurc singur de-acum.
– În regulă, i-am zis, poţi să conduci tu, dar tot te sun, pentru
că e nevoie de şaizeci de zile la rând şi dacă sărim una, trebuie să
o luăm de la capăt.
Aceasta a fost înţelegerea, iar el a respectat-o şaizeci de zile
consecutive!
Care este obiceiul vostru? Aveţi obiceiul de a veni la cruce în
iecare zi şi de a primi ceea ce vi s-a oferit prin moartea lui Isus?
Harul Său vă este oferit absolut fără plată! Voi nu aţi contribuit
cu nimic. Nu puteţi face nimic pentru a vă schimba pe dinăuntru.
Dumnezeu vă iubeşte aşa cum sunteţi.
În clipa în care veniţi la cruce şi recunoaşteţi că Dumnezeu a
pus asupra lui Isus toate păcatele voastre, toate nedesăvârşirile
voastre, toată osânda voastră, pentru că v-a iubit, Duhul Sfânt
vă este imediat pus la dispoziţie, chiar în ziua aceea. Nu trebuie
să treacă nicio singură zi din viaţa voastră fără ca Duhul Sfânt să
locuiască în voi, fără să aveţi gândul lui Hristos! Ce binecuvân-
tare am primit!
80 B
I
Când vedeţi cât de îndurător a fost Dumnezeu cu voi, ar trebui

să ajungeţi în punctul în care să vă puteţi deschide inima şi să-I
spuneţi: „Sunt copleşit. Sunt atât de nedemn. Ştiu că nu am nimic
să-Ţi ofer, dar sunt atât de recunoscător că Tu mă iubeşti atât de
mult, încât să laşi ca moartea mea, păcatul meu, să cadă asupra
lui Isus. Vreau să cer şi să primesc tot ceea ce Tu mi-ai dat şi îmi
oferi.”
Prietene, te bucuri de mântuirea fără plată oferită de Dumne-
zeu?
I-ai mulţumit pentru darul acesta măreţ?
Ai renunţat tu la toate – TOATE – eforturile tale de a-l câştiga
sau merita?
Î

1. Ce adevăr extraordinar despre harul lui Dumnezeu se gă-
sește în 2 Corinteni 5,19?
2. Ce este nădejdea slavei lui Dumnezeu?
3. Cum poţi i în stare să trăiești viaţa neprihănită și plină de
ascultare pe care a trăit-o Isus?
4. Recitește semniicaţia biblică a proslăvirii. Care a fost lu-
crarea lui Isus pe pământ? Ce înseamnă ca Isus să ie pro-
slăvit prin ucenicii Săi? De ce este important acest lucru?
Vezi Ioan 17,4.5.21.23.
5. Ce răspuns dorește Dumnezeu să-I dai atunci când privești
la cruce și vezi darul fără plată pe care El ţi l-a dat prin Fiul
Său, Isus?
6. De ce este atât de important să ai obiceiul de a veni la cruce
în iecare zi?
A
Găseşte un prieten şi ajutaţi-vă reciproc în formarea obi-
ceiului de a veni la cruce în iecare zi, concentrându-vă asupra
morţii lui Isus şi cerând pentru voi înşivă tot ce este al vostru.
C A P I TO LUL 1 1
Mărturisirile de
credinţă
Î
n acest capitol, vreau să vorbesc despre mărturisirile de cre-
dinţă – ce sunt şi ce nu sunt ele.
Trebuie să ne ie clar ce înseamnă să intrăm în experienţa
credinţei în moartea lui Isus şi apoi să im capabili să exprimăm
această credinţă. Este deranjant să nu ştim să ne exprimăm
credinţa cu claritate, să nu înţelegem cu adevărat ce am primit
prin moartea lui Isus.
De aceea, vreau să vă dau câteva exemple de mărturisiri sau de
profesiuni de credinţă. Din punct de vedere biblic, mărturisirea
nu se referă, în primul rând, la destăinuirea tuturor faptelor noastre
rele, ci la depunerea unei mărturii despre ceea ce am primit prin
Hristos şi la proslăvirea Tatălui pentru darul Său.
Mărturisirile de credinţă se ocupă de fapte împlinite. Altfel
spus, ele se bazează pe ceea ce noi ştim că ni s-a dat deja. Să
recapitulăm Epistola către romani 5,6.8-10:
cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi.” (versetul 6)
„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că,
pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci,
cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin
sângele Lui, vom i mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci,
82 B
I
dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu,

prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem
împăcaţi cu El, vom i mântuiţi prin viaţa Lui.” (versetele 8-10)
Vestea bună este că noi suntem socotiţi neprihăniţi (declaraţi
neprihăniţi) şi împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Isus.
Aceste lucruri sunt deja ale noastre. Putem să le revendicăm!
Iar când le revendicăm, ce uşă ni se deschide înainte? Ce uşă
minunată ni se deschide atunci când mărturisim că Isus este Fiul
lui Dumnezeu? Observaţi din nou 1 Ioan 4,15: „Cine va mărturisi
că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în
Dumnezeu.”
Vedeţi aici ce se întâmplă când vă mărturisiţi credinţa în da-
rul fără plată oferit de Dumnezeu în persoana lui Isus Hristos?
Da. El locuieşte în voi. Duhul Sfânt vine în mintea voastră.
C

?
Înainte de a continua discuţia despre această locuire a Sa
în noi, vreau totuşi să iu sigur că înţelegem ce înseamnă să
exprimăm credinţa în faptul împlinit de Isus pentru noi la cruce.
Uneori, aproape că răguşesc încercând să-i ajut pe oameni să
o formuleze, deoarece au multe alte gânduri în minte, iar unii se
reped să arate cât de bine se descurcă ei atunci când Dumnezeu
îi ajută să trăiască o viaţă mai bună.
Dar acestea nu sunt mărturisiri de credinţă. Ele sunt bune, nu
sunt „ofensatoare pentru Dumnezeu”, dar ele nu sunt mărturisiri
de credinţă, deoarece credinţa îşi are întotdeauna rădăcinile în
moartea şi învierea lui Isus Hristos.
Puteţi, pur şi simplu, să priviţi în sus şi să spuneţi: „Îţi
mulţumesc, Doamne, pentru că în dimineaţa aceasta mă priveşti
ca pe un om neprihănit, datorită morţii lui Isus.”
Aceasta este o mărturisire de credinţă.
„Îţi mulţumesc, Tată, că astăzi mă consideri împăcat cu Tine
prin moartea lui Isus.” Şi aceasta este o mărturisire de credinţă.
„Îţi mulţumesc, Tată, că prin moartea lui Isus, nu mai sunt
considerat un vrăjmaş al Tău.”
M 83
Şi aceasta este o mărturisire de credinţă.

„Îţi mulţumesc, Tată, în dimineaţa aceasta, că prin ascul-
tarea unui singur Om, Tu mă priveşti ca şi când n-aş i păcătuit
niciodată.”
Aceasta este tot o mărturisire de credinţă.
Dacă Îl ai pe Hristos în tine prin Duhul Sfânt, atunci Dumne-
zeu te asigură acum că eşti în El şi că nimeni nu te poate scoate
din mâna Sa.
Odată, stăteam în genunchi pe pardoseala de piatră a unei
biserici din Letonia, în timp ce o femeie se ruga în limba rusă.
Timp de 25 de minute, ea s-a predat lui Dumnezeu, mărturisind
iecare păcat cunoscut pe care l-a făcut în viaţa ei.
Atunci, l-am întrebat pe translator:
– Pentru ce se roagă? Mă dor genunchii pe pardoseala aceasta
de piatră.
– Ea îşi mărturiseşte iecare păcat cunoscut din viaţă, mi-a
spus el.
– Aleluia! Am putea sta aici săptămâni întregi! am zis eu.
Până la urmă, după 25 de minute a încetat să se mai roage şi
s-a ridicat în picioare. Această femeie, care fusese posedată de
demoni timp de 20 de ani, nu fusese niciodată liberă. S-a ridicat
de pe genunchi şi m-a îmbrăţişat.
Ea a spus:
– O, mulţumesc! Este prima oară în viaţa mea când mă simt
liberă.
Iar Duhul Domnului a vorbit minţii mele şi mi-a zis:
„Mustr-o pe femeia aceasta!”
„Poftim?” am întrebat eu, nedumerit.
Erau în jurul meu 50 de pastori tineri pe care îi instruiam, căci
ei urmau cursuri la seminar. Dar Dumnezeu a spus din nou:
„Mustră pe femeia aceasta!”
Dar nu m-am lăsat bătut şi am continuat în mintea mea
discuţia cu Dumnezeu:
84 B
I
„De ce?”
„Pentru că, mi-a spus El, rugăciunea ei nu este o rugăciune a
credinţei. Pentru că atunci când vii la Mine, nu vii ca să-Mi oferi
ceva. Vii ca să primeşti ceea ce Eu ţi-am dat.”
În acel moment, această problemă a devenit clară în mintea
mea şi am început să mă gândesc la toate apelurile pe care le
auzim de a ne preda lui Dumnezeu. Ar trebui să auzim mult mai
multe apeluri care să ne amintească despre cât de multe ne-a dat
Dumnezeu şi să le primim prin credinţă!
Atunci, am început să mă gândesc: „În deinitiv, ce Îi ofer eu
lui Dumnezeu? Cât de norocos e Dumnezeu – uitaţi-vă câte Îi dau
eu! Ia priviţi ce corp şi ce minte nemaipomenită Îi ofer!” Totuşi
ele nu sunt nimic în comparaţie cu ceea ce Dumnezeu mi-a dat
deja mie!
Din momentul acela, lucrarea mea a luat o cu totul altă
direcţie. Doar în ocazii rare mă veţi auzi chemându-i pe oameni
să se predea lui Dumnezeu, deoarece sunt mult mai interesat ca
ei să primească ceea ce Dumnezeu le-a dat.
Suntem tentaţi să petrecem mai mult timp vorbind despre
luptele noastre zilnice şi despre cum aplicăm mântuirea lui Hris-
tos în vieţile noastre. Este normal să im fascinaţi de aceste su-
biecte. Dar foarte puţini îşi iau timp pentru lucrurile fundamen-
tale, pentru faptul împlinit pentru noi la cruce.
Acum, să revin la biserica din Letonia şi să închei povestirea.
Era o situaţie jenantă pentru mine, deoarece pregăteam 200 de
pastori, iar 50 dintre ei rămăseseră în urmă şi urmăreau discuţia
mea cu femeia care se rugase. Traducătorul îmi spunea:
– Ignoră această femeie. Este periculoasă!
Dar cum să o ignor când ea stătea pe rândul din faţă, se uita la
mine şi îmi făcea semn cu mâna? În cele din urmă, ea s-a ridicat
şi a spus:
– De ce mă ignori?
Atunci, am luat hotărârea să-i vorbesc, iar ea a fost cu adevă-
rat şocată.
– Am un mesaj de la Dumnezeu pentru tine, i-am spus.
M 85
– O, este minunat! a zis ea, plecându-se pe genunchi şi

ridicându-şi mâinile în aer.
– Nu te grăbi. Încă nu ai auzit mesajul!
– Bine, care este mesajul? m-a întrebat ea.
– Dumnezeu vrea ca să te mustru, i-am spus, iar ea a devenit
palidă.
– De ce? I-am mărturisit deja lui Dumnezeu toate păcatele din
viaţa mea, timp de 25 de minute!
– Ei bine, se pare că aceasta este problema, deoarece atunci
când vii la Dumnezeu cu credinţă, nu vii ca să-I oferi ceva, ca
păgânii. Tu vii ca să primeşti ceea ce Dumnezeu ţi-a dat. Tu ai
petrecut 25 de minute predându-te lui Dumnezeu, dar nu ai în-
tins nici măcar o dată mâna ca să primeşti ceea ce El ţi-a dat.
Aceasta este o problemă serioasă pentru mulţi oameni. Dacă
ne lipseşte Duhul Sfânt din viaţă, sunt convins că aceasta se
datorează faptului că nu am făcut încă pasul de a mărturisi că
Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Atât de serioasă este pro-
blema!
Avem nevoie urgentă să ne formăm obiceiul de a ne mărturisi
credinţa atunci când venim la Dumnezeu, pentru că, după cum
ştim deja, textul spune: „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui
Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu” (1 Ioan
4,15). Abia după aceea, Duhul Sfânt va locui în noi! Mărturisiţi-vă
credinţa în moartea lui Hristos şi Hristos cel viu va veni în voi! El
va locui în mintea voastră! Imaginaţi-vă ce binecuvântare!
Dacă nu-L aveţi pe Hristos în mintea voastră, veţi i ca mulţi
alţi creştini. Când veţi i ispitiţi, veţi începe să strigaţi disperaţi la
Dumnezeu ca să vă facă mai puternici şi să puteţi rezista ispitei.
O

Dar acesta nu este drumul spre biruinţă. Este drumul spre în-
frângere. Puteţi striga cât vreţi, totul va i în zadar. Însă când Îl
mărturisiţi pe Isus şi când El vine în mintea voastră prin Duhul
Sfânt, aveţi imediat gândul lui Hristos. Vedeţi lucrurile din jur cu
alţi ochi, atunci când aveţi gândul Lui.
86 B
I
Îmi aduc aminte prima mea experienţă de acest gen; am

reuşit să privesc la o tânără frumoasă fără niciun gând de poftă
trupească, pentru că în loc să-I cer lui Dumnezeu să îndepărteze
din mintea mea gândurile de felul acesta, I-am spus:
– Îţi dau voie să locuieşti în mintea mea.
Deodată, am privit la această tânără pe care mai înainte o
poftisem şi am văzut ce făptură frumoasă a ieşit din mâinile lui
Dumnezeu – nu un obiect al dorinţei mele sexuale, ci o persoană
frumoasă, care putea să-I aducă slavă lui Dumnezeu. Atunci
mi-am zis: „Ar trebui să-L laud pe Dumnezeu pentru creaţia Sa.”
„De unde mi-a venit gândul acesta?” m-am întrebat. Nu eram
obişnuit cu asemenea gânduri!
Iar Dumnezeu mi-a spus: „Acesta este gândul Meu. Aşa le pri-
vesc Eu pe tinerele frumoase care au ieşit din mâna Mea.”
Atunci am înţeles: „Vai! Am pus carul înaintea calului!”
Veneam la Dumnezeu cu o minte irească (nespirituală), stri-
gând după eliberare. Strigătul meu fusese: „Fă-mă mai puternic.”
Ar i trebuit să vin înaintea lui Dumnezeu cu o minte plină de
Duhul Sfânt. Atunci aş gândi aşa cum gândeşte Dumnezeu. Vreau
să vă spun că atunci când este vorba de biruinţă, acest fapt face
diferenţa dintre succes şi eşec.
Privilegiul de a-L avea pe Hristos în mintea noastră, prin Duhul
Sfânt, vine după ce am luat decizia să înţelegem şi să apreciem
cât de mult ne-a dat Dumnezeu prin persoana lui Isus Hristos.
Ar trebui să im capabili să facem mărturisiri de credinţă atunci
când venim la Dumnezeu în iecare dimineaţă: „Îţi mulţumesc,
Tată.”
Ce vreţi să Îi spuneţi Tatălui? După ce Îi mulţumiţi, ce puteţi să
mai faceţi? Aţi putea să-I aduceţi laude. Aţi putea să-L preamăriţi
prin cântec. Dar rugăciunile voastre sunt adresate Tatălui. Îi
mulţumiţi şi Îl lăudaţi pe Tatăl pentru un lucru pe care l-aţi pri-
mit prin Hristos!
Aţi primit neprihănirea. El S-a făcut păcat pentru voi!
Aşa vă vede Tatăl prin Hristos. „Îţi mulţumesc, Tată, pentru
că ai îngăduit ca Isus să Se facă păcat pentru mine; în ochii Tăi,
iinţa mea păcătoasă şi nenorocită este pe deplin neprihănită.”
M 87

Mă adresez Tatălui. Cer ceea ce El a făcut pentru mine prin
Hristos. Îi permit să mă vadă aşa cum spune El că mă vede! Şi
recunosc, în acelaşi timp, adevărul despre mine însumi. Eu spun:
„Sunt o persoană păcătoasă, nenorocită, totuşi Tu L-ai lăsat pe
Hristos să Se facă păcat pentru mine. Iar acum, Tu mă vezi ca
iind fără păcat, neprihănit şi drept!”
Încerc să exprim aceste gânduri înaintea lui Dumnezeu în
iecare dimineaţă. Indiferent cum mă simt, vreau ca Dumnezeu
să-mi cunoască gândurile: „Sunt un om păcătos, nenorocit şi
sunt atât de recunoscător în dimineaţa aceasta, când privesc la
cruce, că Tu ai îngăduit ca Isus să Se facă păcat pentru mine, deo-
arece acum am asigurarea că în ochii Tăi, pentru încă o zi, sunt la
fel de desăvârşit ca Isus.”
Puteţi să includeţi în mărturisirea de credinţă oricare dintre
binecuvântările primite prin moartea lui Isus. Din care aspect
al mântuirii fac parte aceste binecuvântări? Ele nu fac parte din
procesul în desfăşurare, ci din faptul împlinit. Ele au avut loc
deja. Ele ne-au fost oferite atunci când le meritam cel mai puţin.
Noi nu am putut face nimic pentru a le câştiga. Totuşi, în ciuda
păcătoşeniei şi stării noastre de slăbiciune, harul lui Dumnezeu
a fost revărsat asupra noastră!
Se pare că prea puţini oameni sunt cu adevărat recunoscători
pentru harul lui Dumnezeu. Mulţi aşa-zişi creştini, inclusiv unii
membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, au născocit
diferite metode pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu sau pen-
tru a demonstra că ei o merită.
Astfel, unii încearcă să păzească Sabatul puţin mai bine. Alţii,
practică neprihănirea prin stilul de viaţă. Deşi stilul de viaţă este
important, unii se concentrează peste măsură de mult asupra di-
etei lor, asupra recreaţiei, asupra sănătăţii, asupra îmbrăcămintei
şi asupra altor lucruri; şi cel mai adesea devin obsedaţi de com-
portamentul altora.
88 B
I
Nu ar i mai bine să vă bucuraţi pur şi simplu de relaţia cu

Dumnezeu? Când vom face aşa, viaţa noastră va căpăta echilibru.
În loc să facem ceva ca să Îl mulţumim pe Dumnezeu şi să primim
harul Său, vom i liberi să-I slujim cu bucurie şi să-L ascultăm în
toate de bunăvoie, deoarece am primit deja harul Său, fără plată,
prin Fiul Său, Isus Hristos. Stilul nostru de viaţă va relecta car-
acterul Său, deoarece harul Său va i în noi.
Când ne bizuim pe faptele împlinite – când acceptăm, prin
credinţă, ceea ce Isus a realizat pentru noi pe cruce – putem să
renunţăm pentru totdeauna la eforturile de a câştiga sau de a
merita un lucru pe care deja l-am primit!
Î

1. De ce este atât de important să ne exprimăm credinţa și
recunoștinţa pentru darul fără plată al lui Dumnezeu – Fiul
Său, Isus Hristos?
2. În ce este credinţa înrădăcinată întotdeauna?
3. De ce a mustrat-o Dumnezeu pe femeia din Letonia?
4. Cum putem să-L avem pe Hristos în mintea noastră, cum
putem să gândim așa cum gândește Dumnezeu și să vedem
toate lucrurile așa cum le vede El?
5. Care mărturisiri de credinţă din acest capitol au avut cel
mai mare impact asupra ta?
6. Care este singura cale de a avea un stil de viaţă echilibrat,
care Îl va gloriica pe Dumnezeu?
Î

Eşti cu adevărat recunoscător pentru darul harului lui Dum-

nezeu? Te simţi bine când îţi exprimi recunoştinţa mai deschis şi
în mod frecvent?
C A P I TO LUL 1 2
Ce uşurare!
S
unt o persoană cu o dispoziţie instabilă: într-o zi mă simt
excelent, iar în ziua următoare, cad în depresie. Înaintea lui
Dumnezeu nu este o problemă să recunoaştem lucrul aces-
ta. Iată cât de nestatornice suntem noi, iinţele umane fragile, când
ne alăm în păcat! Iată ce ni se întâmplă! Ajungem să credem că
experienţa oscilantă este ceva normal, dar nu este aşa!
De aceea încercăm să clariicăm modul nostru de gândire refe-
ritor la ce înseamnă să intri în experienţa credinţei şi a laudei lui
Dumnezeu, pentru că L-a dat pe Fiul Său pe Golgota. Este esenţa
tuturor lucrurilor. Întregul serviciu din sanctuar începea în curte,
la altar. Era fundamentul tuturor activităţilor care aveau loc acolo!
Odată, mă alam în Australia şi după ce am predicat despre
acest subiect, un bărbat s-a ridicat în picioare şi a spus:
– Îţi mulţumesc, Doamne, că mă descurc atât de bine!
M-am uitat la el uimit! După ce i-a înapoiat microfonul diaco-
nului, eu i-am spus acestuia:
– Mai lasă-i-l puţin!
Bărbatul s-a supărat pe mine, deoarece ne cunoşteam de 30
de ani! Am mers la şcoală împreună!
El a zis:
– Păi, nu ştiu ce să spun. Ei bine, atunci, Doamne, îmi ridic
ochii spre această biserică şi vreau să Te laud, deoarece s-a
construit cu banii mei!
90 B
I
Iată cea de a doua mărturisire a lui! M-am uitat la el cu şi mai

mare uimire. A încercat de patru ori şi tot nu a putut face nicio
mărturisire.
În cele din urmă, a spus:
– Da, cred că nu ştiu cum să-L laud pe Dumnezeu.
– Aceasta este, într-adevăr, o mărturisire adevărată! am răspuns
eu.
L-a sfârşit, m-a aşteptat afară, la uşa bisericii. Ştiam că o va
face. Era foarte supărat şi a zis:
– M-ai pus într-o situaţie neplăcută la amvon.
– Păi, am răspuns eu, asta nu e nimic, pentru că îţi spun sincer
– şi cu blândeţe – tu ai nevoie să ii pus într-o situaţie neplăcută.
Dacă tu, conducător în această biserică, nu poţi să te ridici şi să-L
lauzi pe Dumnezeu pentru ceea ce ai primit prin Isus, pierzân-
du-te din vedere pe tine, atunci ai o problemă!
El nu a reuşit nici până în ziua de azi să facă o mărturisire
adevărată de credinţă! De iecare dată când trec pe acolo, mă
testează din nou. Este hotărât să câştige.
Ar trebui să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru toate binecuvân-
tările vieţii, dar, dacă nu intrăm în experienţa credinţei, pierdem
ocazia ca Duhul Sfânt să locuiască în noi şi ne transformăm în
nişte mici diavoli mai bine educaţi.
Nu uitaţi că aceste cuvinte sunt scrise de un om care a rostit
timp de douăzeci de ani această rugăciune a îndreptăţirii de sine:
„Doamne, fă-mă mai puternic. Vreau să fac asta pentru Tine.”
Iar Dumnezeu, în cele din urmă, mi-a spus:
„Dar, priveşte, Eu ţi-am dat deja putere! Deschide ochii şi
primeşte ceea ce am făcut în trup omenesc! Crede în Isus – nu
trebuie să ii Isus!”
Î
Acestea sunt cuvintele Lui. Iar eu mi-am zis în sinea mea: „Ce
uşurare!” Eu chiar încercam să iu Isus! Voiam să iu învingătorul
perfect. Doream să am o viaţă pură, neprihănită. Uram faptul că
mai aveam încă în viaţa mea câteva obiceiuri care nu erau spre
slava lui Dumnezeu.
C ! 91
Dar doream să scap de ele pe o cale greşită. Doream ca Dum-

nezeu să mă facă supraom. Însă a existat o singură iinţă umană
care a fost destul de bună!
Dumnezeu, în mila Sa ininită, a acceptat această Fiinţă în
locul meu! Uimitor! Cum a putut să facă aceasta?
Când am înţeles, în sfârşit, lucrul acesta, am căzut pe genunchi
şi m-am rugat: „Iartă-mă pentru cei douăzeci de ani irosiţi în van
cu încercarea de a deveni mai puternic.”
Iar Dumnezeu a spus: „Da, ai avut motive bune, dar nu a mers,
nu-i aşa?”
„Nu”, am recunoscut eu. „Nu a mers! M-am afundat mai mult
ca niciodată!”
Acela a fost primul moment în care am văzut puţină lumină!
Eram ca Luther. Totuşi, de ce a trebuit să repet experienţa
lui? Mi-ar i fost suicient să citesc despre descoperirea lui şi să
cred că „cel neprihănit va trăi” nu prin eforturi, nu implorându-L
pe Dumnezeu să-l facă supraom, ci „prin credinţă”, doar prin
credinţă!
Iar această credinţă este în Domnul Isus Hristos.
Veţi şti chiar şi ce simte Dumnezeu pentru colegii voştri de
serviciu, pentru că îi veţi privi prin ochii Săi. Veţi şti când este mo-
mentul prielnic să oferiţi învăţătură, să iţi puţin mai îndrăzneţi
sau să acordaţi sprijin. Îl veţi recunoaşte clar, deoarece Isus va
locui în voi, iar El îi priveşte pe ceilalţi cu iubire şi cu dorinţa de
a-i atrage la Sine.
Vă amintiţi acest verset? „Cine va mărturisi că Isus este
Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumne-
zeu.” (1 Ioan 4,15)
Nu mă tem să vă spun că dacă faceţi o mărturisire biblică de
credinţă, vă puteţi aştepta să iţi unşi cu Duhul Sfânt. Nu uitaţi,
aceasta poate presupune un risc, datorită rezultatelor pe care le
aduce în stilul vostru de viaţă, în relaţiile voastre, în tot ce e legat
de voi.
O mărturisire de credinţă se bazează pe fapte împlinite – iar
acestea se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu. Relatarea biblică
92 B
I
despre slujitorul sutaşului, din Luca 7,1-10, arată că suntem în

credinţă atunci când cererile noastre sunt bazate pe Cuvânt:
„După ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări înaintea no-
rodului, care-L asculta, Isus a intrat în Capernaum. Un sutaş avea
un rob la care ţinea foarte mult, şi care era bolnav pe moarte.
Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, a trimis la El pe nişte
bătrâni ai iudeilor, ca să-L roage să vină să-l vindece pe robul
lui. Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis:
«Face să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a
zidit sinagoga.»
Isus a plecat cu ei, dar nu era departe de casă, când sutaşul a
trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: «Doamne, nu te mai os-
teni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul
meu. De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la
Tine. Ci zi o vorbă şi robul meu va i tămăduit. Căci şi eu, care
sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: Du-
te! şi se duce; altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă cutare lu-
cru! şi-l face.»
Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a în-
tors spre norodul care mergea după El şi a zis: «Vă spun că nici
chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.» Când s-au în-
tors acasă, trimişii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav.”
Dacă Dumnezeu v-a dat o făgăduinţă, atunci sunteţi liberi să
o luaţi în stăpânire cu oricâtă îndrăzneală doriţi şi să cereţi îm-
plinirea ei în dreptul vostru.
Aceasta nu este aroganţă. Ea se numeşte „credinţă”. Este
convingerea că dacă Dumnezeu a spus un lucru, atunci el este
ca şi împlinit. Credinţa nu este totuna cu aroganţa, iindcă este
contrară inimii umane ireşti. Inima omenească irească vrea să
realizeze totul singură şi este chiar fericită să-I ceară lui Dum-
nezeu să o facă mai puternică, pentru a i în stare de fapte mari.
Credinţa se bazează pe umilinţă şi pe predare. Este recu-
noaşterea propriei nevrednicii, a păcătoşeniei mele, a lipsei mele
de putere şi a nevoii de a primi ceea ce Dumnezeu îmi oferă prin
Isus Hristos. Aceasta este credinţa. Putem să im oricât de plini
de îndrăzneală dorim.
C ! 93
Personajele din Biblie care L-au văzut pe Dumnezeu nu s-au

ridicat în picioare ca să spună: „O, Îţi mulţumesc. Nu sunt un
vierme.”
Ştiţi ce au făcut? Repet ce a spus Isaia: „Vai de mine! Sunt pier-
dut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui
popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul,
Domnul oştirilor!” (Isaia 6,5). Când a văzut slava Domnului şi
cât de sfânt este Dumnezeu, Isaia a înţeles, prin contrast, cât de
păcătos era el.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu ne preţuieşte. Să nu
înţelegeţi greşit. Dar creştinismul este opusul „psihologiei popu-
lare”. La „Alcoolicii Anonimi”, pacienţii pornesc de la mărturisirea:
„Eu sunt un alcoolic.” Tot la fel, în creştinism (sau în ceea ce eu
numesc „Păcătoşii Anonimi”) se începe prin a spune: „Eu sunt un
bărbat/o femeie cu buze necurate. Nu este nimic bun în mine.”
Dar aceasta nu înseamnă că sunt fără speranţă. Aceasta este
o cu totul altă problemă. Totuşi, până când nu recunoaştem
adevărul despre starea în care ne-a adus păcatul, nu vom reuşi
niciodată să facem mai mult decât un pas spre dobândirea
siguranţei mântuirii.
De aceea accentuez şi repet că mântuirea este şi un fapt îm-
plinit, şi un proces în desfăşurare. Iar o parte a faptului împlinit
este înţelegerea păcătoşeniei noastre totale.
Ce simţea Dumnezeu pentru lumea din zilele lui Noe? Cum
erau oamenii de atunci? „Domnul a văzut că răutatea omului era
mare pe pământ şi că întocmirile gândurilor din inima lui erau
îndreptate în iecare zi numai spre rău.” (Geneza 6,5)
Toate întocmirile! Ce spunea Isus despre oamenii din vremea
potopului?
„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla
şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte
de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în
ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când
a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va i şi la venirea Fiului
omului.” (Matei 24,37-39)
94 B
I
Toate gândurile din mintea oamenilor erau rele; oamenii

erau înclinaţi spre mulţumirea de sine, nu se gândeau niciodată
la Dumnezeu, deşi El le dăduse multe avertizări. Ei „fuseseră
răzvrătiţi odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era
în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au
fost scăpate prin apă un mic număr de sulete, şi anume opt.”
(1 Petru 3,20)
„Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre
lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă, a făcut
un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea, şi a
ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.”
(Evrei 11,7)
Iată ce a făcut păcatul, iar frumuseţea creştinismului este
că în ciuda recunoaşterii păcătoşeniei şi a totalei noastre lipse
de putere, noi nu suntem fără speranţă; deoarece Dumnezeu a
văzut o valoare în noi, până într-atât încât a îngăduit ca Fiul Său
să se jertfească, deşi cunoştea starea în care ne adusese păcatul.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este ofensat când noi venim la
El cu îndrăzneală. El vrea să îndrăznim în virtutea a ceea ce El a
făcut prin Isus Hristos.
Deci, să notăm câteva dintre aceste mărturisiri de credinţă:
„Îţi mulţumesc.”
„Te laud, Doamne!”
„Te laud prin cântare, Doamne!”
B
I
Puteţi să vă mărturisiţi credinţa cum doriţi, pentru că prin
moartea lui Hristos:
Suntem socotiţi sau declaraţi neprihăniţi. (Romani 5,9)
Am fost împăcaţi cu Dumnezeu. (Romani 5,10)

Dumnezeu Și-a arătat dragostea faţă de noi. (Romani 5,8;
1 Ioan 3,16)
Dumnezeu ne-a împăcat pe toţi cu Sine. (Coloseni 1,20)
C ! 95
Am fost răscumpăraţi și iertaţi. (1 Petru 1,18.19; Apocalipsa

5,9; Efeseni 1,7)
Am fost răstigniţi împreună cu Hristos. (Romani 6,5-7; Gala-
teni 2,20)
El S-a făcut păcat pentru noi și Și-a dat viaţa pentru noi.
(2 Corinteni 5,14.21; Isaia 53,4-7)
Păcatul nostru a fost șters sau ridicat. (Evrei 9,26; Ioan 1,29)
Am fost spălaţi de păcatele noastre. (Apocalipsa 1,5)
Ne putem socoti morţi faţă de păcat. (Romani 6,11)
Nu vom avea parte de a doua moarte (o referinţă la moartea
veșnică în contrast cu moartea izică și îngroparea în mor-
mânt, pe care Isus a numit-o somn), pentru că El a avut parte
de această moarte în locul nostru. (Evrei 2,9; Apocalipsa 20,6;
Ioan 11,11-15)
Am fost eliberaţi de sub puterea dușmanului nostru, Satana;
el a fost înfrânt și nu mai are putere asupra noastră. (Evrei
2,14)
Suntem eliberaţi din frica de moarte, din sclavia păcatului și a
celui rău. (Evrei 2,15)
Ce alte beneicii ne-a adus moartea Sa?
Am fost făcuţi desăvârșiţi pentru totdeauna și suntem desă-
vârșiţi chiar în timp ce ne alăm în procesul de sinţire înfăp-
tuit de Hristos! (Evrei 10,14)
Am fost vindecaţi. (1 Petru 2,24)
Nu mai suntem osândiţi. (Romani 8,1)
De ce?
Deoarece osânda noastră a căzut asupra Lui. (Romani 8,1-3;
1 Petru 2,24)
Beneiciem de toate aceste lucruri, în ciuda faptului că sun-
tem fără putere, păcătoşi şi răi.
96 B
I
Avem toate aceste binecuvântări, toate sunt ale noastre pe

baza morţii lui Isus! Ele sunt fapte împlinite şi putem să spunem
pur şi simplu: „Îţi mulţumesc, Tată. Nu va mai i nicio a doua mo-
arte, nici iazul de foc. Vreau să Te laud pentru că Isus a murit deja
de a doua moarte pentru mine.”
„Îţi mulţumesc, Tată, pentru că deşi mă simţeam ca şi când
aş i fost în pragul morţii, un rob al păcatului, nu sunt osândit
în ochii Tăi, pentru că Tu, în mila Ta, ai permis ca osânda mea
să cadă asupra lui Isus.” Uimitor! Osândit este sinonimul cuvân-
tului condamnat. Condamnarea mea a căzut asupra lui Isus. Ea
l-a ucis. De aceea Isus ne-a învăţat că un adevărat credincios nu
trebuie să mai vină la judecată, pentru că El a fost condamnat în
locul lui! „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele
Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la
judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5,24)
„Îţi mulţumesc, Tată, că nu trebuie să petrec ziua de astăzi
fără să cunosc iubirea Ta, pentru că Tu Ţi-ai demonstrat iubirea
faţă de mine trimiţându-L pe Fiul Tău să moară în locul meu şi
vreau să mă bucur astăzi de această iubire. Îţi mulţumesc.”
„Aceasta a fost dovada iubirii Tale. Îţi mulţumesc, Tată.”
Mărturisirea mea de credinţă preferată include întotdeauna o
referinţă la neprihănire:
„Îţi mulţumesc, Tată, că în ciuda conştienţei propriei mele
păcătoşenii şi a naturii omeneşti, astăzi, când privesc la cruce,
sunt uimit de faptul că mă vezi la fel de neprihănit ca Isus, pen-
tru că deşi El nu a cunoscut niciun păcat, a acceptat să ie făcut
păcat pentru mine şi să sufere moartea pe care o merit eu. Îţi
mulţumesc, Tată.” (2 Corinteni 5,21; Evrei 2,9)
Aceasta este o mărturisire de credinţă. În momentul în care o
rosteşti, în momentul în care o exprimi, Duhul Sfânt aduce viaţa
lui Hristos în tine. De unde ne dăm seama că mărturisirea de
credinţă de mai sus este adevărată?
Este adevărată pentru că Isus a fost trimis la moarte, iar
moartea este plata păcatului, nu a neprihănirii. „Fiindcă plata
C ! 97
păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este
viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6,23)
Isus S-a făcut păcat pentru noi, deşi El, personal, nu a păcătuit
niciodată. De aceea, Tatăl Şi-a întors faţa de la El. Nu pentru că
Şi-a văzut propriul Fiu, ci pentru că ne-a văzut pe tine şi pe mine
atârnând acolo. Isus a luat păcatul meu asupra Sa. „Noi rătăceam
cu toţii ca nişte oi, iecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul
a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia
53,6)
Ce experienţă extraordinară veţi avea atunci când Îl veţi lăsa
pe Isus să locuiască pe deplin în voi! Într-o zi, am acceptat prac-
tic ca Isus să moară luând asupra Sa tot ceea ce eram eu. Absolut
tot ce eram. Şi mi-am zis: „Aleluia!” Isus a luat asupra Sa chiar şi
cele mai slabe, mai întunecate şi mai oribile gânduri, acţiuni şi
atitudini. Acestea L-au ucis! A fost un act de credinţă din partea
Lui, tot aşa cum este un act de credinţă din partea noastră să
primim jertfa Sa şi să credem în El.
Ştim că L-a costat viaţa! Oamenii neprihăniţi nu mor în felul
acesta, ei nu au parte de a doua moarte. El a murit de cea de-a
doua moarte – de moartea păcătosului vinovat, părăsit. Ce act de
credinţă din partea Lui! El a trebuit să creadă că Tatăl Său Îl va
învia.
Meditaţi la următorul citat din cartea Viaţa lui Iisus, de Ellen
White, pagina 16 (ediţia 2008):
„Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să
putem i trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru
păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi
să putem i îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am
contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi
să putem primi viaţa care era a Lui.”
Cum este credinţa voastră acum, prietenii mei cititori? Vreau
să vă încurajez să scrieţi o mărturisire personală de credinţă. Nu
trebuie să aibă nimic de-a face cu luptele din viaţa voastră, cu
cât de bine vă descurcaţi sau nu vă descurcaţi. Dar trebuie să vă
îndrepte atenţia spre moartea lui Isus.
98 B
I
În mărturisirea voastră de credinţă, Îl veţi lăuda pe Dumne-

zeu pentru moartea lui Isus, pentru că puteţi cere orice lucru
făgăduit în Scriptură care are legătură cu moartea Sa. Şi Îl veţi
lăuda pe Dumnezeu pentru că este atât de milos şi de generos.
Să vă mai dau un exemplu de mărturisire de credinţă:
„Îţi mulţumesc, în dimineaţa aceasta, Tată, pentru că prin as-
cultarea unui singur Om, Isus Hristos, care a fost ascultător până
la moarte, Tu mă vezi ca iind deplin ascultător. Îţi mulţumesc,
Tată, pentru că atunci când privesc în oglindă, nu mă văd aşa
cum sunt, ci, slavă Ţie, aşa cum Tu mă vezi, iar lucrul acesta îmi
dă curaj să merg mai departe prin Isus Hristos.”
Luaţi-vă puţin timp chiar acum să scrieţi mărturisirea personală
de credinţă în spaţiul prevăzut mai jos. Prin aceasta, Duhul
Sfânt va putea să înceapă să lucreze în voi şi vă puteţi aştepta la
schimbări interesante în suletul vostru!
De asemenea, vă încurajez să găsiţi un prieten sau o rudă în
prezenţa căreia să rostiţi mărturisirea personală de credinţă.
„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă
crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei i mân-
tuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin
mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Romani 10,9.10)
M
:
C ! 99
Î

1. Care este diferenţa dintre a crede în Isus și a încerca să ii
Isus?
2. Ce înseamnă că „cei neprihăniţi vor trăi”? Cum nu vor trăi
cei neprihăniţi?
3. Ce ne putem aștepta să se întâmple atunci când facem o
mărturisire de credinţă (o mărturisire biblică)?
4. Ce ne spune despre credinţă relatarea din Luca 7? De ce a
spus Isus că nu a mai întâlnit până atunci o credinţă atât de
mare precum cea a sutașului?
5. Ce vom recunoaște atunci când vom primi darul umilinţei?
6. Recapitulaţi și meditaţi la beneiciile aduse de moartea lui
Isus care au fost enumerate în acest capitol.
7. Cum a declarat Isus că putem să scăpăm de judecată (și de
condamnare)?
8. De ce Și-a întors Tatăl faţa de la Isus atunci când El Se ala
pe cruce?
Î

Îţi este diicil să-L lauzi pe Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dat
prin Fiul Său, Isus, şi să te pierzi din vedere pe tine însuţi?
A
Scrie cel puţin o mărturisire de credinţă şi apoi „mărturiseşte
cu gura ta”, împărtăşind-o cu altă persoană.
C A P I TO LUL 1 3
Mult mai mult
N
oi suntem declaraţi neprihăniţi prin moartea lui Hristos
şi apoi, când Duhul Sfânt intră în vieţile noastre, suntem,
de fapt, făcuţi neprihăniţi. Acesta este echilibrul pe care
l-am căutat şi de aceea lăudat să ie Domnul!
Probabil că unii dintre voi mai sunt încă nedumeriţi cu privire
la mântuirea ca proces în desfăşurare, dar vreau să mă asigur
mai întâi că Îl lăudăm neîntrerupt pe Dumnezeu pentru ceea ce
am primit prin moartea lui Isus – un fapt deja împlinit. Faptul
acesta ne deschide uşa spre lucrarea măreaţă a Duhului Sfânt în
vieţile noastre. Dumnezeu este bun, nu-i aşa?
Dacă veţi primi, prin credinţă, moartea lui Hristos – şi tot ceea
ce Dumnezeu v-a dat – veţi i nişte oameni plini de pace. Nu vă
veţi mai pedepsi singuri. Nu veţi mai i perfecţionişti. Nu vă veţi
mai măsura realizările în iecare zi, ca să vedeţi dacă mai aveţi
sau nu harul lui Dumnezeu. Vă veţi concentra atenţia asupra cru-
cii de pe Golgota, veţi i eliberaţi de toate aceste lucruri şi veţi
putea să intraţi în viaţa lui Hristos!
De aceea ne este dată făgăduinţa: „Dacă mărturiseşti, El va lo-
cui în tine!” Aici începe mântuirea ca proces în desfăşurare. Con-
stat cu uimire că foarte mulţi creştini se aşteaptă ca un păcătos
nou-venit la Hristos să devină matur imediat. Este clar că ei nu
au crescut niciodată un copil!
Cea mai importantă parte a pregătirii pentru botez nu constă
în învăţarea unui număr de doctrine, ci în cunoaşterea lui Isus
M 101
Hristos. Toate doctrinele biblice ale Bisericii Adventiste de Ziua

a Şaptea şi-au propus să Îl aşeze în centru pe Hristos, să ne de-
scopere caracterul lui Dumnezeu şi ceea ce El a făcut prin Hris-
tos. Ele nu trebuie să devină doar un număr de învăţături care să
susţină o biserică.
Doctrinele pot i dătătoare de viaţă atunci când sunt prezen-
tate în manieră hristocentrică. Nu am fost chemaţi doar ca să
apărăm un set de doctrine. Nu acesta este motivul existenţei
noastre. Noi suntem chemaţi să-i conducem pe păcătoşi la viaţă
– să predicăm şi să ducem Vestea cea Bună! Păcătoşii ar trebui
să vină în Bisericile Adventiste de Ziua a Şaptea ca să găsească
eliberare, viaţă şi biruinţă şi puterea de a trăi fără a i robii
păcatului pentru tot restul vieţii.
Aş vrea să vă invit ca în momentul acesta să vă opriţi şi să nu-
mai citiţi. Da, nu este o glumă! Opriţi-vă din citit şi luaţi-vă timp
să citiţi capitolul 6 din Epistola către romani.
..........................................................................................................................
Aţi terminat de citit Romani 6?
Foarte bine! Observaţi cuvântul socotiţi-vă din versetul 11.
„Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pen-
tru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” Atunci când ne
„socotim” sau ne „considerăm” a i într-un anumit fel, înseamnă
că avem un simţământ sau că avem o convingere, o credinţă cu
privire la un lucru? Este o experienţă de „credinţă”, nu-i aşa?
Socotiţi-vă, consideraţi-vă, alegeţi să credeţi! Ce cuvânt apare
în versetul 11? Socotiţi-vă. Da, este adevărat, este un cuvânt mai
vechi care înseamnă consideraţi-vă. Mai poate avea şi sensul de a
mărturisi sau a admite că suntem într-un anumit fel. Altfel spus,
„alegeţi să credeţi”.
Când alegem să credem, putem să cerem toate beneiciile
aduse de moartea lui Hristos. Este primul pas pe care trebuie
să-l facem în iecare zi când venim la cruce. Ne referim la paşi
practici acum. Primul obicei zilnic pe care vrem să ni-l formăm
este cel al mărturisirii credinţei noastre în moartea lui Isus şi al
recunoştinţei noastre pentru moartea lui Isus.
102 B
I
Mărturisirea de credinţă poate să conţină exprimarea unor

simţăminte adecvate. Dumnezeu le oferă sentimente bune şi
sănătoase celor care îşi exprimă credinţa.
Pe măsură ce împărtăşim cu alţii aceste lucruri, ele devin tot
mai mult o parte din noi. Nu sunteţi liberi pentru că aţi găsit o
cale ca să vă îmbunătăţiţi viaţa, ci, dimpotrivă, sunteţi liberi pen-
tru că Isus a trăit o viaţă perfectă, nu una îmbunătăţită! Înţelegeţi
diferenţa?
Dumnezeu a trebuit să ridice vina care zdrobea rasa umană!
Chiar dacă eram dependenţi de păcat, ne simţeam totuşi vinovaţi
din cauza lui. Prin urmare, Isus a trebuit să accepte să ie tratat aşa
cum noi meritam să im trataţi – ca o iinţă în întregime păcătoasă.
El a trebuit să sufere moartea. Numai moartea unui Om neprihănit
putea să facă ispăşire pentru păcatele întregii lumi.
Da, păcatul nostru a fost acela care a provocat moartea lui
Isus. La Cincizecime, Petru s-a ridicat, a rostit acea predică
puternică în urma căreia s-au convertit trei mii de oameni şi le-a
spus următoarele cuvinte evreilor prezenţi: „Voi L-aţi răstignit!”
Aceasta a fost tema predicii lui! El a spus lucrurilor pe nume, iar
ei au fost convinşi şi s-au pocăit! Citiţi Fapte 2,36-41:
„Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut
Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi. După
ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au
zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?» «Pocăi-
ţi-vă», le-a zis Petru, «şi iecare din voi să ie botezat în Numele
lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi
darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi,
pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în
oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nos-
tru.» Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea:
«Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.» Cei ce au primit
propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul
ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de sulete.”
Oricui i se poate întâmpla să piardă din vedere această ţintă
principală a vieţii. Dar Dumnezeu este îndurător şi, lucru inte-
M 103
resant, El nu ne pune din nou sub condamnare. Putem însă să

ajungem sub condamnare numai dacă alegem aşa!
Dumnezeu nu ne pune iar sub condamnare, deoarece ea nu
a fost ridicată de deasupra noastră pentru faptul că am trăit aşa
cum ar i trebuit, ci pentru faptul că Dumnezeu ne-a iubit destul
de mult încât să-L lase pe Isus să o primească în locul nostru.
Acesta este harul. Aceasta este semniicaţia harului!
S

Siguranţa mântuirii noastre se bazează numai pe ceea ce
Dumnezeu ne-a dat. Sper că înţelegeţi aceasta. Darurile Sale
reprezintă singura temelie a siguranţei noastre, pentru că toate
beneiciile crucii nu ne-au fost date pentru realizările noastre
omeneşti, ci pentru realizările divino-umane ale lui Hristos!
Aşadar, chiar dacă se întâmplă să cădem – la toţi ni se întâmplă –
şi să devenim atât de ocupaţi, încât să pierdem din vedere lucrul
acesta, nu suntem puşi iar sub condamnare şi vină. Deoarece nu
am fost declaraţi neprihăniţi pentru faptele noastre bune, ci pen-
tru faptele bune ale lui Isus!
De aceea, darurile lui Dumnezeu constituie temelia siguranţei
noastre. Puteţi evita experienţa oscilantă, dacă acest lucru ocupă
locul cuvenit în viaţa voastră de zi cu zi. Puteţi începe să aveţi o
experienţă neîntreruptă de credinţă şi siguranţă.
După o vreme, veţi înţelege că Dumnezeu vă oferă „mult mai
mult” (vezi Romani 5,10). Aceste trei cuvinte ar trebui să vă sară
în ochi atunci când citiţi Biblia!
„Mult mai mult.”
Mult mai mult decât ce? Să citim din nou întregul verset: „Căci
dacă atunci când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu,
prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem
împăcaţi cu El, vom i mântuiţi prin viaţa Lui.”
Vestea cea bună este că, pe când eram noi vrăjmaşii lui Dum-
nezeu, am fost împăcaţi cu El prin moartea lui Isus. Totuşi ne-a
fost pus deoparte „mult mai mult”!
Vă rog, nu pierdeţi ideea aceasta! Ceea ce Dumnezeu vă oferă
nu este doar privilegiul de a scăpa de sentinţa la moarte – un
104 B
I
privilegiu minunat, de altfel, pe care nu-l poate contesta nimeni!

Este ca şi când aţi i graţiaţi de condamnarea la moarte!
Dumnezeu vrea să ştiţi că El are rezervat pentru voi „mult mai
mult”! De aceea a început protestantismul să dea înapoi atunci când
s-a oprit la cruce: deoarece crucea deschide calea spre „mult mai
mult”!
Nu este suicient să iu conştient de faptul că sunt iertat,
graţiat, că Dumnezeu mă priveşte ca şi când aş i perfect. Dum-
nezeu îmi oferă „mult mai mult”!
Cât de mult? Ce spune versetul? „Vom i mântuiţi prin viaţa
Lui”! Dumnezeu vrea să ştiţi că El vă dă nu numai iertare, ci şi
refacere. Cu alte cuvinte, mântuirea nu este o experienţă pasivă,
ci o experienţă dinamică! Dacă intri în mântuire, intri în viaţă!
Sper că aţi înţeles, din ceea ce aţi citit până acum, că drumul spre
viaţă trece prin moartea lui Isus! Nu puteţi ajunge la viaţă fără să
treceţi, mai întâi, prin moartea lui Isus.
Isus Însuşi a dat această învăţătură: „Adevărat, adevărat, vă
spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu
moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă.”
(Ioan 12,24)
Calea spre viaţă trece prin moarte!
În această privinţă, unele învăţături creştine incomplete ne-au
făcut un deserviciu. Am fost învăţaţi că Dumnezeu ne-a iubit şi
ne-a iertat, dar că apoi ne-a lăsat cu obiceiurile noastre păcătoase
pe care nu am fost întotdeauna în stare să le abandonăm! Lucrul
acesta este descurajant!
Într-o zi, am ajuns să strig la Dumnezeu: „Acest sistem nu
funcţionează!”
Totuşi Dumnezeu a fost atât de răbdător cu mine!
El vrea să ştiţi că v-a pus deoparte prin moartea lui Isus, „mult
mai mult”, şi anume refacerea prin viaţa Sa! Sunteţi liberi să
primiţi viaţa lui Hristos!
Sper că aţi înţeles acum că viaţa lui Hristos nu poate i
acordată unui om care nu devine părtaş, prin credinţă, la moar-
tea Sa! Altminteri, v-aţi ala încă sub vină şi condamnare şi aţi
dori, totodată, să primiţi viaţa.
M 105
Aţi duce atunci o viaţă dublă, făţarnică: aţi veni la biserică, aţi
asculta predicile şi chiar aţi vorbi despre a doua venire a lui Isus,
dar apoi aţi pleca şi aţi apuca iar pe în aceleaşi cărări vechi ale
păcatului.
Nu acesta este planul lui Dumnezeu pentru noi.
Î

1. Cum poţi deveni o persoană plină de pace?
2. Ce ar trebui să aibă în centru toate doctrinele biblice și,
prin urmare, toate doctrinele bisericii?
3. Care ar trebui să ie motivul existenţei oricărei biserici?
4. Descrie diferenţa dintre credinţă și sentimente.
5. De ce a acceptat Isus să ie tratat cum merităm noi să im
trataţi?
6. Ce face Dumnezeu atunci când nu reușim să păstrăm Ves-
tea cea Bună a crucii în centrul vieţii?
7. Cum poţi începe să ai o experienţă neîntreruptă de credin-
ţă și siguranţă?
8. Oricât de important este faptul împlinit la crucea lui Hris-
tos, ce este acel „mult mai mult” pe care Dumnezeu ţi-l ofe-
ră dincolo de cruce?
9. Ce condiţie trebuie să îndeplinim pentru a primi acest
„mult mai mult”? De ce este necesară această condiţie?
C A P I TO LUL 1 4
Botez, moarte şi viaţă
Ş tiţi ce înseamnă, cu adevărat, botezul? Înseamnă că am ajuns

în punctul în care sunt dornic să recunosc public că Isus a
luat asupra Sa păcatul meu şi că a murit în locul meu. Isus
a fost un Om curat şi neprihănit şi, prin botez, recunoaştem
acest lucru.
Recunoaştem nu doar că am murit odată cu El, ci şi că trăim
acum viaţa Sa renăscută. Ideea aceasta am repetat-o în cuprinsul
acestor pagini: că mântuirea noastră este şi un fapt împlinit, şi un
proces în desfăşurare. Botezul este, aşadar, momentul în care ne
mărturisim identiicarea absolută cu moartea şi învierea lui Isus.
Ar i păcat ca botezul să nu i fost pentru voi decât momentul
în care aţi fost de acord cu un număr de doctrine şi în care v-aţi
alăturat unei biserici. Ce tragedie ar i! Ce bine ar i dacă preo-
cuparea noastră de a-i ajuta pe oameni să înţeleagă moartea şi
învierea lui Isus ar i tot atât de mare ca dorinţa de a prezenta
doctrinele în mod corect! Doctrinele se vor lămuri singure, deoa-
rece, dacă am ajuns să înţelegem cu adevărat mântuirea, atunci,
până la momentul în care suntem botezaţi în Hristos, am primit
gândul lui Hristos şi suntem deschişi să primim tot ce El vrea să
ştim şi să credem. Este mai uşor să pui căruţa înaintea calului!
Sper că păstraţi Biblia deschisă lângă voi, când citiţi această
carte. Chiar acum, aş dori să deschideţi la 2 Corinteni 5,21: „Pe
Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca
noi să im neprihănirea lui Dumnezeu în El.”
B , 107
De ce a murit Isus şi S-a făcut păcat în ochii Tatălui Său? Pen-

tru ca noi să devenim neprihăniţi!
Mulţi oameni nu ştiu ce înseamnă să ie mântuiţi. Ei îşi spun:
„Cred că înseamnă că, la sfârşit, voi reuşi să ajung în cer şi să
trăiesc veşnic...” Viaţa veşnică este, cu siguranţă, inclusă în mân-
tuirea noastră, dar mântuirea nu este un eveniment care va avea
loc departe, în viitor. Nu, mântuirea înseamnă să primim acum
viaţa lui Hristos!
Cuvântul a mântui apare pentru prima dată în Noul Testa-
ment în Matei 1,21: „Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus,
pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”
„De păcatele sale.” Totuşi mulţi par să creadă că versetul spu-
ne: „... în păcatele sale.” Nu glumesc! Mulţi oameni cred aşa.
E
Mântuirea înseamnă să ii eliberat de păcat! Aceasta înseamnă

să ii mântuit!
Când cineva vă întreabă: „Eşti mântuit?”, ce vrea să ale de
fapt, dacă mergeţi la cer, dacă veţi trăi veşnic, fără să ţină cont de
modul în care trăiţi?
Totuşi Isus a murit ca noi să devenim „neprihănirea lui Dum-
nezeu în El”. Întregul scop al morţii Sale a fost să ne deschidă
drumul pentru a i readuşi la neprihănire – acea neprihănire pe
care păcatul ne-a luat-o! Aceasta este semniicaţia mântuirii.
Intri în viaţă şi viaţa aceasta este în Fiul. „Şi mărturisirea este
aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este
în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dum-
nezeu, n-are viaţa.” (1 Ioan 5,11.12)
Dacă Îl avem pe Hristos în noi, avem viaţa Lui! Nu mai suntem
robi ai păcatului. Dumnezeu ne readuce la starea de neprihănire.
Aceasta este făgăduinţa Lui! Doar că la starea aceasta nu se
ajunge imediat, ci în urma unui proces de-o viaţă.
Nu ştiu câţi oameni sunt speriaţi atunci când încep să înţelea-
gă că mântuirea nu este un privilegiu de care se vor bucura în
cer. Este, de fapt, o experienţă pământească, foarte reală. Viaţa
108 B
I
veşnică este o realitate prezentă, deoarece viaţa aceasta este în

Fiul! De aceea, cel care Îl are pe Fiul, are această viaţă! Iată de ce
noi trebuie să ne petrecem viaţa căutându-L pe Hristos! Noi nu
trebuie să ne străduim să devenim mai buni, deoarece singurul
mod de a deveni mai buni este să-L avem pe Hristos. Nu există altă
cale. Nu există altă putere sau nume care să ie în stare să ne facă mai
buni! „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun
alt Nume dat oamenilor în care trebuie să im mântuiţi” (Fapte 4,12).
Iar mântuit înseamnă transformat, readus la neprihănire, înseamnă
să primeşti acel tip de viaţă care să reziste trecerii timpului.
Imaginaţi-vă cum ar i dacă Dumnezeu ne-ar duce chiar acum
pe toţi la cer, unde domneşte altruismul absolut, unde iubirea
curată este la ordinea zilei. Dar Dumnezeu este plin de milă. Tâl-
harul de pe cruce nu a mai avut timp, aşa că el va avea privile-
giul de a creşte spiritual în cer. Dumnezeu ştie că acesta este un
proces care durează o viaţă întreagă, pentru cei mai mulţi dintre
noi. Şi chiar atunci, ne vom uita la noi înşine şi vom realiza cât de
mult ne lipseşte încă slava Sa.
Unul dintre cele mai extraordinare lucruri pe care le-am citit
vreodată în Biblie este declaraţia din Efeseni. Mă tot întorc la ea,
amintindu-mi că aceasta este ceea ce Dumnezeu ne făgăduieşte.
În Efeseni, capitolul 3, se găseşte unul dintre cele mai frumoa-
se pasaje din Noul Testament, care vorbeşte despre lărgimea,
lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Dumnezeu.
Privesc la Efeseni 3,17-19. Ce pasaj extraordinar este acesta!
„Aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă;
pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi
pricepe împreună cu toţi sinţii care este lărgimea, lungimea,
adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hris-
tos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată
plinătatea lui Dumnezeu.”
Aproape că am leşinat când am citit acest pasaj prima dată.
Am spus: „Nu se poate!”
Dumnezeu îmi oferă plinătatea Sa. Trebuie să vă mărturisesc
că îmi este greu să primesc chiar şi numai câţiva stropi din sin-
B , 109
ţenia lui Dumnezeu atunci când El mi-o descoperă. Dar El îmi

oferă plinătatea – plinătatea Sa!
Cu alte cuvinte, putem i la fel de iubitori ca Dumnezeu, pen-
tru că, de fapt, El este Cel care iubeşte prin noi.
Putem i la fel de iertători ca Dumnezeu. Este o minune, pen-
tru că Isus este Cel care iartă prin noi! Câtă iertare este în inima
lui Isus? Uitaţi-vă la Evanghelia după Luca 23,34: „Isus zicea:
«Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!». Ei şi-au împărţit hainele Lui
între ei, trăgând la sorţi.”
Isus a spus aceste cuvinte după ce a fost pironit pe cruce!
Ellen White, o scriitoare creştină proliică din secolul al XIX-
lea, a scris aceste cuvinte inspirate şi pertinente în cartea Istoria
mântuirii, pagina 173 (ediţia 2009):
„Domnul Isus nu a rostit niciun murmur. Chipul Său a rămas
palid şi liniştit, dar picături mari de sudoare se alau pe fruntea
Lui. Nu era nicio mână miloasă care să şteargă roua morţii de pe
faţa Sa, nici cuvinte de simpatie şi credincioşie neclintită care să
susţină inima Lui de om. Domnul a călcat singur în teasc şi nu a
fost nimeni alături de El. În timp ce soldaţii îşi îndeplineau lu-
crarea lor îngrozitoare, Domnul suporta agonia cea mai cumplită
şi Se ruga pentru vrăjmaşii Lui: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!»
(Luca 23,34). Acea rugăciune a Domnului Hristos a îmbrăţişat
lumea, cuprinzând pe orice păcătos care va trăi, până se va sfârşi
timpul.”
Putem noi să im atât de iertători?
Vă voi spune din nou că nu există pe tot pământul nicio putere
care să poată aduce acest fel de schimbare inimii umane. Puteţi
participa la toate seminarele despre cum să te descurci singur,
puteţi să mergeţi la consiliere, puteţi să încercaţi tot ceea ce are
lumea aceasta de oferit, dar lucrurile acestea nu vă vor schimba
inima. Dar îngăduiţi-I lui Isus să locuiască în inima voastră, prin
credinţă, prin Duhul Sfânt, şi, într-o clipă, puteţi avea gândul lui
Dumnezeu.
Petru a spus-o atât de frumos: „Harul şi pacea să vă ie în-
mulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru
110 B
I
Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere nea dăruit tot ce priveşte

viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce nea chemat prin slava
şi puterea Lui, prin care El nea dat făgăduinţele Lui nespus de
mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi irii dumnezeieşti,
după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”
(2 Petru 1,2-4)
Este Dumnezeu – propria Sa slavă şi bunătate – în noi!
Veţi avea cele mai înălţătoare gânduri. Veţi avea cele mai
adânci sentimente. Veţi avea cea mai profundă dragoste. Veţi ex-
perimenta cea mai incredibilă mărturisire, pocăinţă şi iertare. O
veţi exprima pe toată către alţii, deoarece Hristos va i în voi.
Când Hristos este în voi, Biblia spune că vă puteţi considera
„morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu” (Romani 6,11).
Acesta este lucrul cel mai greu de crezut din lume, atunci când
realitatea arată contrariul. Deoarece, ie că ne place, ie că nu, noi
simţim că păcatul din noi ne trage într-o anumită direcţie. Este
aceasta o mărturisire adevărată?
I

Eu cred că veţi simţi imboldul păcatului din voi până la veni-
rea Domnului şi că aşteptarea de a nu mai simţi tendinţa spre
păcat este total nerealistă. De fapt, Cuvântul spune că aceia care
intră în împărăţia spirituală şi sunt născuţi din nou, prin Duhul,
simt atracţia păcatului mult mai intens decât oamenii care sunt
lumeşti din ire.
Înainte, păcatul nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Oamenii care
sunt născuţi din Duhul şi care înaintează în viaţa spirituală per-
cep şi simt prezenţa păcatului în ei mult mai puternic decât oa-
menii care nu duc o viaţă spirituală.
Iată de ce ne simţim condamnaţi atunci când ne uităm la Le-
gea lui Dumnezeu: deoarece vedem sinţenia lui Dumnezeu şi ea
ne arată propria păcătoşenie.
Este adevărat că înainte păcatul nu mă deranja niciodată. Îmi
plăcea! Dar atunci a venit Legea, m-am uitat la ea şi am murit.
Iată ce spune Pavel în Romani, capitolul 7,9-13:
B , 111
„Odinioară, iindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit

porunca, păcatul a înviat şi eu am murit. Şi porunca, ea, care tre-
buia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a
luat prilejul prin ea m-a amăgit şi, prin însăşi porunca aceasta,
m-a lovit cu moartea. Aşa că Legea, negreşit, este sfântă şi po-
runca este sfântă, dreaptă şi bună. Atunci, un lucru bun mi-a dat
moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca
păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul
să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de
aceeaşi poruncă.”
Pavel spune, de fapt, că Legea a făcut păcatul său să se arate din
cale afară de păcătos. Ea l-a ampliicat. A arătat cât de păcătos era
de fapt, punând în contrast păcatul său cu sinţenia lui Dumnezeu.
Prin urmare, dacă vă aşteptaţi să nu mai simţiţi niciodată
tendinţa şi imboldul spre păcat, am o veste pentru voi: Sunteţi
pe o cale greşită. Le veţi simţi mai intens ca niciodată.
În cele din urmă, într-o zi, veţi putea striga împreună cu
apostolul: „Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci
păcatul care locuieşte în mine. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu
mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în
mine.” (Romani 7,17.20)
„Nu sunt eu!” a spus el. „Este păcatul care locuieşte în mine.
Nu sunt eu, Doamne – este păcatul din mine.”
Dumnezeu înţelege acest lucru. De aceea i-a dat lui Isus exact
acelaşi trup pe care îl avem noi:
„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot
aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin
moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe dia-
volul.” (Evrei 2,14)
„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât irea pământească
o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în irea
pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său
într-o ire asemănătoare cu a păcatului.” (Romani 8,3)
Isus a luat trup de om după ce rasa umană a fost slăbită de
patru mii de ani de păcat. Gândiţi-vă la lucrul acesta!
112 B
I
De aceea, El a simţit ceea ce simţim noi. Este atât de încuraja-

tor pentru mine să ştiu că Isus a avut un corp uman adevărat şi
că a fost totuşi fără păcat. Atunci când am înţeles că Isus a luat
acelaşi corp izic pe care îl am eu, a fost pentru prima dată în
viaţa mea când m-am gândit că păcatul nu este ceva izic. Păcatul
înseamnă a te ala într-o stare de răzvrătire împotriva lui Dum-
nezeu, manifestându-se prin acte izice (păcate). Isus a explicat
acest adevăr în felul următor:
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.»
Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a
şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Matei 5,27.28)
„Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele,
preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, înşelăciunile,
vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula,
truia, nebunia.” (Marcu 7,21.22)
Biblia spune că există un punct în creşterea noastră spirituală,
în care ne putem considera morţi faţă de păcat. Dar aceasta nu
înseamnă că nu simţim prezenţa păcatului în noi! Să vedem,
aşadar, ce înseamnă aceste cuvinte de fapt.
Să citim Romani 6:6 – „Ştim bine că omul nostru cel vechi
a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să
ie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai im robi ai
păcatului.”
Omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Hristos. Aceasta
ridică o întrebare. În ce moment din viaţa creştină are loc acest
eveniment? În ce punct putem noi să pretindem aceasta?
Pavel ne dă răspunsul în acelaşi capitol şi trebuie să ie un
moment care să preceadă acest „Ştim bine că...” din versetul 6:
„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost
botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui,
am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos
a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o
viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moar-
te asemănătoare cu a Lui, vom i una cu El şi printr-o înviere
asemănătoare cu a Lui.” (versetul 35)
B , 113
Înţelegerea semniicaţiei botezului ne poate îndrepta către

un răspuns, deoarece la botez unii oameni s-ar putea să aştepte
propria moarte – moartea vechii lor iri. Dar botezul este mo-
mentul în care suntem botezaţi în moartea lui Hristos. Dacă sun-
tem botezaţi în moartea Sa, atunci care este subiectul pe care
trebuie să îl înţelegem cel mai bine?
Crucea! Ispăşirea! Semniicaţia morţii Sale!
Pentru că până la momentul botezului, am ajuns în punctul
în care suntem convinşi de moartea lui Isus şi de beneiciul ex-
traordinar pe care ea ni la adus! Acesta este punctul în care ar
trebui să păşiţi înainte spre botez, deoarece acum sunteţi dornici
să iţi botezaţi în moartea Sa.
Repet, prin acceptarea morţii Lui, noi suntem deschişi să
primim viaţa Sa. Dar adesea este o adevărată povară să-i deter-
mini pe oameni să se concentreze asupra morţii lui Hristos, să se
piardă din vedere pe ei înşişi şi să vadă cât de bun a fost Dum-
nezeu prin Hristos – astfel încât, acum, Dumnezeu poate locui
în ei şi poate aduce cu Sine tot ceea ce şi-au dorit de fapt de la
început: o viaţă sfântă şi curată pentru slava Sa.
Pentru că Dumnezeu nu vrea să vă „lustruiască”, să îmbună-
tăţească ceea ce sunteţi. El va veni în voi, vă va re-crea şi vă va
reface după chipul Său! Am o veste pentru voi: s-ar putea ca pro-
cesul acesta să ie dureros, dar va i, fără tăgadă, o experienţă
foarte fericită.
Şi este toată a noastră, prin credinţă!
Î

1. Ce declari public atunci când ești botezat? Ce legătură exis-
tă între această declaraţie și experienţa mântuirii tale?
2. Care este adevărata semniicaţie a mântuirii? Ce se va în-
tâmpla atunci când o vei înţelege cu adevărat?
3. De ce Isus a murit și a devenit păcat în ochii lui Dumnezeu?
(Vezi 2 Corinteni 5,21.)
114 B
I
4. Cum ești eliberat de păcat? Cum poţi avea viaţa veșnică

acum, ca o realitate prezentă? 1 Ioan 5,11.12; Fapte 4,12
5. Care este singurul mod în care inima ta poate i schimbată?
Cum poţi avea plinătatea lui Dumnezeu acum și cum poţi
deveni la fel de iubitor și iertător cum este El? Efeseni
3,14-19;.2 Petrua1,4
6. Ce se întâmplă cu imboldul păcatului din tine atunci când
intri în împărăţia spirituală?
7. Care este relaţia dintre Legea lui Dumnezeu și percepţia
păcatului pentru o persoană care a fost născută din Duhul?
Romani 7,9-13
8. Cum descrie autorul păcatul care duce la acte izice (pă-
cate)?
Î

Cum s-a schimbat înţelegerea ta referitoare la botez, în lumi-

na celor scrise în Epistola către romani 6,3-6?
C A P I TO LUL 1 5
Membru
al Trupului lui Hristos
C are este izvorul păcii noastre?

L-am găsit deja în Epistola către romani 5,1: „Deci, iindcă
suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu
Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”
Pacea nu vine ca urmare a faptului că sunt credincios lui
Dumnezeu, ci datorită faptului împlinit că „suntem socotiţi
neprihăniţi”, în virtutea căruia pot să iu credincios, deschis şi
onest. Nu este invers.
Noi nu-L convingem pe Dumnezeu să ie generos cu noi prin
faptul că suntem credincioşi. Tocmai pentru că Dumnezeu este
generos cu noi, în starea în care ne alăm – această stare fără
speranţă, fără putere, nesfântă – noi suntem învredniciţi să im
credincioşi.
Hristos Se oferă să intre în viaţa noastră, prin Duhul, şi să
aducă schimbări din interior spre exterior. El nu oferă doar
o viaţă îmbunătăţită. El Se oferă să intre în viaţa noastră şi să
locuiască în noi.
Un lucru care îmi place foarte mult la Dumnezeu este capaci-
tatea Sa de a lua trup omenesc. Când vizitează pământul, El ia
întotdeauna trup omenesc.
Când Isus a venit pe pământ, a luat trup omenesc. Când Duhul
Sfânt a venit pe pământ, a locuit într-un trup omenesc. Aceasta
este specialitatea lui Dumnezeu. El este „specialist” la întrupare.
116 B
I
Puteţi i în mod real părtaşi ai naturii divine. Îl puteţi avea pe

Dumnezeu în voi. Nu există nicăieri în univers o putere egală cu
aceasta – să ai divinitatea în tine. Când Dumnezeu este în noi,
viaţa noastră se transformă, se schimbă, devine o putere, este
biruitoare, pentru că primim în noi chiar pe Acela care, în trup
omenesc, a învins păcatul şi pe diavol. Te „îmbraci” cu El!
Când intră cu adevărat în experienţa credinţei, credincioşii
sunt umpluţi cu o dorinţă de a mărturisi această experienţă. În-
totdeauna s-a urmărit ca botezul să ie oiciat în public, deoa-
rece în momentul acela, când eşti dornic să faci o mărturisire
publică, spui: „Acum sunt gata să mă alătur Trupului lui Hristos
şi să devin o parte activă a sa.”
Aşadar, intrarea în Trupul lui Hristos se face întotdeauna prin
botez, iar răspunsul lui Dumnezeu la botez a fost dintotdeauna
ungerea cu Duhul Sfânt.
Cu ceva timp în urmă, eram în Australia şi un nepot de-al meu
– care e prezbiter într-una dintre Bisericile Adventiste de Ziua a
Şaptea de acolo – a venit la mine şi mi-a spus:
– Ştii, am o problemă cu un cuplu de tineri, care au în jur de
douăzeci şi ceva de ani. Am studiat cu ei şi şi-au exprimat dorinţa
să ie botezaţi. L-am întrebat pe pastor şi el mi-a dat permisi-
unea să fac botezul.
Era un eveniment emoţionant pentru nepotul meu, pentru că
nu mai oiciase niciun botez până atunci. Dar pastorul i-a cerut
să oicieze botezul pentru că el lucrase cu acest cuplu.
– Dar, mi-a spus el, ei nu vor să se alăture bisericii. Tu ce ai
face? I-ai boteza?
– Nu. Nu i-aş boteza, am răspuns. Este ciudat că îţi spun asta,
am adăugat eu, pentru că a fost o vreme, în experienţa mea, când
probabil că nu aş i refuzat să-i botez. Dar am ajuns să înţeleg
că botezul este momentul din viaţa noastră în care ne simţim
gata să ne alăturăm altor persoane care au realizat că au fost
răstignite împreună cu Hristos pe cruce şi care vor să devină o
parte activă a Bisericii Sale.
M # T H 117
Aşa că i-am arătat nepotului meu câteva dintre marile capi-

tole din Scriptură. De exemplu, ne-am uitat la Faptele apostolilor
19, unde Pavel a venit la ucenicii din Efes şi le-a zis:
„«Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?» Ei i-au răspuns:
«Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt». «Dar cu ce
botez aţi fost botezaţi?» le-a zis el. Şi ei au răspuns: «Cu botezul
lui Ioan».” (versetele 2 şi 3)
Pavel ştia că ei ar i trebuit să primească Duhul Sfânt la
botez, adică ungerea pentru slujire într-un Trup spiritual activ.
De aceea i-a rebotezat. Şi-a pus mâinile peste ei, iar ei au fost
împuterniciţi pentru slujire. Atunci au primit daruri, au fost
trimişi să slujească.
După aceea, i-am spus nepotului meu:
– Dacă botezi pe cineva care nu se alătură Trupului spiritu-
al, el nu va face altceva decât să stea pe scaune. Va muri. Se va
veşteji. Nu va i activ în lucrare!
Tot trupul este activ, nu numai o singură parte a lui. Mâna nu
poate spune: „Eu sunt cea care lucrează.” Dar ea poate spune: „Eu
sunt o parte a unui trup care lucrează spre slava lui Dumnezeu.”
Tot Trupul lui Hristos lucrează! Vă încurajez să citiţi 1 Corin-
teni 12, unde Pavel face o analogie excelentă între diversitatea
darurilor spirituale primite de Trupul lui Hristos şi activitatea
diverselor părţi ale corpului omenesc, care lucrează împreună,
ca un întreg.
I-am explicat nepotului meu toate acestea într-o vineri seara,
însă el a omis să-mi spună că botezul era programat pentru a
doua zi, în Sabat! Ar i fost foarte bine dacă ar i menţionat acest
amănunt important.
În dimineaţa următoare, el s-a dus la aceşti doi tineri şi le-a
spus că nu-i va boteza până când nu va studia mai mult cu ei.
Marţi seara, când s-au întâlnit, au studiat împreună, iar ei au zis:
„De ce să nu ne alăturăm Trupului spiritual?” Atunci au luat de-
cizia să se boteze şi să devină membri ai Trupului spiritual. A
fost o experienţă frumoasă atât pentru ei, cât şi pentru nepotul
meu, care a crescut mult prin ea.
118 B
I
Botezul este momentul în care vă doriţi să vă alăturaţi Tru-

pului lui Hristos, dar trecerea de la faptul împlinit la procesul
în desfăşurare are loc în momentul în care intraţi în experienţa
credinţei.
Dar să nu uităm că nu putem creşte singuri! Nu putem de-
veni singuri mai iubitori. Din acest motiv, Dumnezeu ne aduce
în Trupul spiritual, pentru că pregătirea noastră pentru slujire
presupune creşterea ca parte activă a acestui Trup. Pe măsură
ce învăţăm să depindem unii de alţii şi să apreciem unicitatea
celorlalţi şi darurile noastre diferite, devenim tot mai folositori
pentru Dumnezeu.
Dumnezeu a plănuit totul cu multă înţelepciune! De aceea,
într-un anumit sens, adevărata creştere începe imediat ce deve-
nim o parte activă a Trupului. Fără îndoială însă că Duhul a fost
tot timpul la lucru în vieţile noastre, conducându-ne la credinţă
şi la intrarea în experienţa credinţei.
Când căpătăm o anumită convingere, când o mărturisim şi
când ne alăturăm Trupului lui Hristos, avem o experienţă solidă
şi Duhul Sfânt ne dă ungerea. Potrivit experienţei mele, atunci
este momentul în care are loc adevărata creştere în vieţile oa-
menilor. Am întâlnit oameni care îşi duceau viaţa fără o direcţie
clară, dar care au ajuns în cele din urmă la o anumită convingere,
pentru ca apoi să se schimbe peste noapte. Este o experienţă
emoţionantă!
Î

1. De unde vine pacea cu Dumnezeu și cum putem ajunge să
im credincioși, deschiși și onești cu El?
2. Ce înseamnă expresia „a te îmbrăca cu Hristos”?
3. Din punct de vedere biblic, cum devine o persoană o parte
a Trupului spiritual al lui Hristos? 1 Corinteni 12
4. Care este rezultatul botezului biblic? Fapte 19
5. Când începe mântuirea ca proces în desfășurare?
M # T H 119
6. Care este legătura dintre procesul în desfășurare și mo-

mentul botezului nostru?
7. Cum devenim mai folositori în lucrarea lui Dumnezeu?
Î

Ai primit ungerea Duhului Sfânt pentru slujire? Te-ai alăturat

în mod real Trupului lui Hristos?
C A P I TO LUL 1 6
O schimbare interioară
radicală
B
eneiciile primite prin moartea lui Isus sunt un fapt îm-
plinit. Ele sunt ale noastre, iar noi nu am făcut nimic ca să
le câştigăm. Ne-au fost date ca un dar absolut gratuit. Atât
de multe binecuvântări extraordinare am primit prin moartea lui
Isus: iertarea, neprihănirea, împăcarea, îndepărtarea întregii pu-
teri a duşmanului nostru (trebuie doar să menţionăm numele lui
Isus şi diavolul fuge de la noi!) şi răscumpărarea.
Toate aceste lucruri, şi chiar mai multe, sunt ale noastre. Noi
putem cere toate aceste beneicii.
Dar cuvântul mântuire este întotdeauna legat de primirea
vieţii lui Hristos, deoarece mântuirea este dinamică. După cum
am observat deja, ea este şi un fapt împlinit, şi un proces în
desfăşurare.
Vreau să subliniez această idee: viaţa lui Hristos este dată nu-
mai acelora dintre noi care primesc, prin credinţă, darul iubirii
lui Dumnezeu pentru ei, prin jertfa Fiului Său.
Când primim acest dar, prin credinţă, Dumnezeu promite să
locuiască în noi! Credeţi lucrul acesta! Puteţi trăi şi acţiona ca o
persoană în care locuieşte Dumnezeu. Dar vreau să vă avertizez
că ne expunem unui risc atunci când Îl lăsăm să locuiască în noi.
Nu ne expunem acestui risc atunci când ne mărginim doar la a
O "# 121
privi la cruce şi la a spune: „Da, El trebuie să mă i iubit. Priviţi la

ceea ce a făcut.”
Când Îl lăsaţi să locuiască în voi, înseamnă că intraţi într-o
relaţie personală cu El, întrucât prezenţa Dumnezeului celui
viu în voi vă va cere socoteală de orice gând, sentiment, acţiune
şi atitudine. Nimic nu rămâne neatins atunci când Îl lăsaţi să
locuiască în voi.
De aceea, le spun oamenilor: „Înainte de a-L lăsa pe Dumne-
zeu să locuiască în voi, cântăriţi bine urmările, pentru că El nu vă
va lăsa aşa cum v-a găsit.”
El va curăţa, va reface, va înlocui, va schimba. El vă va ciopli.
Vă va modela. Ba chiar va permite necazurilor şi nenorocirilor să
vină în viaţa voastră, ca să vă ducă în punctul în care Se va putea
descoperi în voi pe deplin. Atât de plin de har este El! Iar voi vă
veţi zbate şi veţi ţipa! Sau, cel puţin, aşa veţi face dacă semănaţi
cu mine! De două ori în viaţa mea am fost constrâns să-I spun
lui Dumnezeu: „Te rog, retrage-Te! Nu mai pot suporta presiunea
aceasta. Tu ai făgăduit că nu vei îngădui să im ispitiţi mai mult
decât putem suporta şi eu Te înştiinţez chiar acum că nu mai pot
suporta nici măcar o oră în plus. Trebuie să reduci această presi-
une dacă vrei să ai un iu iubitor şi ascultător.”
L-am înştiinţat pe Dumnezeu cu seriozitate, deoarece am
spus: „Sunt în pericol. Eu chiar nu mai pot să mă descurc.”
L- D
Se pare că noi toţi avem anumite limite. Personal, nu rezist prea
mult la suferinţă şi, de aceea, când ajung în punctul în care Îi spun
lui Dumnezeu că nu pot să mai suport, înseamnă că suferinţa
este la un nivel deosebit de ridicat.
Dumnezeu este atât de milos!
„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu i fost potrivită cu pute-
rea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui
să iţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a
pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corin-
teni 10,13)
122 B
I
El S-a retras şi a redus focul, iar lucrurile s-au liniştit. Am pu-

tut să-mi trag suletul din nou şi să merg mai departe.
„Îţi mulţumesc pentru această binecuvântare”, I-am spus lui
Dumnezeu. „Nu mă îndoiesc de Tine, dar chiar nu am mai putut
să suport presiunea aceasta.”
Dumnezeu este foarte milos! El este foarte înţelegător şi L-am
lăsat să facă tot ce era necesar pentru a şlefui „marginile aspre”
din viaţa mea.
Atunci, Domnul mi-a spus: „Eşti sigur că vrei să Mă laşi să lu-
crez în viaţa ta?”
„Da”, am răspuns. „Vreau cu adevărat ca «marginile aspre» să
ie şlefuite. Vreau ca punctele slabe din viaţa mea să ie înde-
părtate complet.”
Iar El mi-a spus: „Fooarte bine!”
Şi a dat focul la mare. Mă ardea îngrozitor. Flăcările Lui mă
mistuiau! În cele din urmă, am zis:
„Opreşte, Te rog!”
„Nu tu mi-ai dat permisiunea?” m-a întrebat El.
„Ştiu”, am răspuns, „dar m-am răzgândit pentru moment!”
Apoi, Îi spun iar că Îl las să lucreze în viaţa mea şi ajung să-I
permit lucrul acesta din ce în ce mai mult. Dar El este atât de bun
şi, dacă vrem şi dacă avem nevoie, ne va da o clipă de răgaz, un
timp în care să ne tragem suletul, să ne reevaluăm şi să mergem
mai departe.
Am constatat că Dumnezeu este foarte înţelegător în această
privinţă. Dar ne expunem unui risc atunci când Îl lăsăm să intre
în viaţa noastră!
De multe ori, Îl rog pe Dumnezeu să aducă în viaţa altora o
criză. De obicei, Îi spun aşa: „Te rog să aduci criza în viaţa aces-
tei persoane. Te las pe Tine să hotărăşti gradul de intensitate
a crizei, deoarece Tu ştii mai bine decât mine care este nevoia
ei. Tot ceea ce ştiu este că, în momentul acesta, ea nu se bucură
cu adevărat în Tine şi în harul Tău şi mi-aş dori să aibă această
experienţă.”
O "# 123
L-am lăsat pe Dumnezeu să aducă criza în vieţile copiilor mei,

de exemplu, pentru ca ei să-şi poată adânci relaţia cu El şi pentru
ca El să-Şi întărească inluenţa asupra lor.
Unul dintre copiii mei m-a sunat într-o zi şi m-a implorat să
încetez să mă mai rog! Eu i-am spus:
– Bine, voi face o pauză.
Dar Dumnezeu a fost îndurător. El a adus criza în vieţile copi-
ilor mei şi am observat că, încetul cu încetul, Şi-a întărit inluenţa
asupra lor. Iar dacă vreodată ajung să mă îngrijorez pentru unul
dintre ei, înalţ din nou acea rugăciune.
Dumnezeu este mult mai interesat de creşterea copiilor noştri
decât suntem noi înşine, pentru că El vrea să aibă privilegiul de
a-i avea cu Sine de-a lungul veşniciei. El ştie, mult mai bine ca
noi, ce înseamnă să trăieşti în prezenţa unui Dumnezeu sfânt.
Oare nu iii lui Aaron au fost aceia care, în timp ce slujeau
ca preoţi la templu, au folosit tipul nepotrivit de tămâie şi foc
atunci când au venit înaintea lui Dumnezeu? Şi au fost mistuiţi
imediat!
„Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat iecare cădelniţa, au
pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea
Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a
ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea
Domnului.” (Leviticul 10,1.2)
Uza, cu cele mai bune intenţii, s-a repezit să ţină chivotul,
când acesta cădea din car, şi a fost distrus numaidecât.
„Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou şi l-au ridicat
din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, iul lui Abinadab,
cârmuiau carul cel nou. L-au luat dar din casa lui Abinadab de
pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio
mergea înaintea chivotului. David şi toată casa lui Israel cântau
înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chi-
paros, cu arfe, cu lăute, cu timpane, cu luiere şi cu ţimbale. Când
au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui
Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Dom-
nul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit
124 B
I
pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo lângă chivotul lui Dum-
nezeu.” (2 Samuel 6,3-7)
Nu te poţi atinge de lucrurile sinte cu mâini nesinte! Aceas-
ta încerca Dumnezeu să-l înveţe pe poporul Său. Amintesc şi
experienţa de la muntele Sinai. Dumnezeu i-a dat poporului
instrucţiuni stricte prin Moise: „Spălaţi-vă hainele. Pregătiţi-vă
vieţile. Veţi sta în prezenţa Dumnezeului celui sfânt. Să nu vă
atingeţi de munte! Nu lăsaţi nici animalele voastre să meargă
pe munte. Este un pământ sfânt! Pe munte este prezenţa lui
Dumnezeu.” Vă recomand să citiţi întreaga întâmplare din Exo-
dul 19.
Vom trăi şi noi în prezenţa lui Dumnezeu. Totuşi cei mai mulţi
dintre voi – dacă semănaţi cu mine – nu se neliniştesc la gândul
că vor sta în prezenţa lui Dumnezeu.
Am reuşit, într-un sfârşit, să înţeleg că Dumnezeu nu plă-
nuieşte să ia sămânţa păcatului şi a răzvrătirii înapoi, în Împărăţia
Sa, şi că, dacă ea este în mine, eu nu voi ajunge acolo. Aceasta nu
înseamnă că El nu mă iubeşte, ci este o dovadă că nu l-am lăsat
să smulgă păcatul şi egoismul din mine, deoarece am socotit că
este un proces prea dureros.
Da, este dureros, pentru că noi am trăit cu el toată viaţa
noastră. Sămânţă răzvrătirii este în noi de la naştere şi Dumne-
zeu vrea să-L lăsăm să o scoată. El nu vă va forţa, dar va folosi
circumstanţele pentru a realiza acest lucru. Orice durere pe care
o va aduce asupra voastră va i doar pentru că El vă iubeşte atât
de mult, încât nu vrea să petreacă veşnicia fără voi!
Dumnezeu ştie foarte bine ce a presupus mântuirea omu-
lui. El ştie ce preţ a plătit pentru ispăşirea păcatului. El ştie, de
asemenea, că oricine acceptă jertfa lui Isus Îi dă, practic, permisi-
unea de a-l pregăti să locuiască împreună cu El.
După ce aţi obţinut biletul spre viaţa veşnică, Dumnezeu
doreşte să vă dea capacitatea de a vă bucura de ceea ce reprezintă
biletul – privilegiul de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu.
Este minunat să iţi sub har în iecare zi din viaţă. Aveţi neîn-
cetat prezenţa Duhului Sfânt în voi. Puteţi cere toate binecu-
O "# 125
vântările ce rezultă din ceea ce Hristos a făcut pentru voi şi din

ceea ce vrea să facă acum în voi, prin Duhul Său.
Este minunat să rostiţi public mărturisirea de credinţă cu ocazia
botezului. Botezul este modul în care credinciosul Îi spune lui Dum-
nezeu: „Eu cred cu adevărat că moartea lui Isus a fost, de fapt, mo-
artea mea faţă de păcat, moartea pe care El a suferit-o în locul meu.
Sunt pregătit să accept că păcatul meu a fost cel care L-a ucis, şi nu
păcatul Lui. El a murit în locul meu şi sunt atât de recunoscător, Do-
amne, că I-ai îngăduit să suporte chinul în locul meu.”
Botezul trebuie reînnoit în iecare zi. Cum anume? Prin un-
gerea zilnică a Duhului Sfânt. Ungerea zilnică este, de fapt, o
repetare a botezului, deoarece Isus ne-a învăţat, prin exemplul
Său, că botezul trebuie să ie cu apă şi cu Duh. Trebuie să intraţi
în apă doar o singură dată, dar aveţi nevoie de ungerea cu Duhul
Sfânt în iecare zi a vieţii, ca o conirmare a faptului că aţi murit
cu Hristos şi aţi înviat împreună cu El. Aceasta este, de fapt, o
formă de rebotezare zilnică.
R

Potrivit celor spuse de Pavel, aţi ajuns acum în situaţia – şi mă
refer la experienţa zilnică – în care puteţi să veniţi la Dumnezeu
cu nişte revendicări aparent exagerate şi să le primiţi pe toate
prin credinţă.
Să privim acum la Epistola către romani 6,6-11:
„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună
cu El, pentru ca trupul păcatului să ie dezbrăcat de puterea lui,
în aşa fel încât să nu mai im robi ai păcatului; căci cine a murit,
de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună
cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim
că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are
nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit,
El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa
pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă
socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus
Hristos, Domnul nostru.”
126 B
I
Acesta este un pasaj atât de semniicativ! Ceea ce citim aici

urmează să devină o parte din experienţa voastră zilnică. Aţi
venit la cruce. V-aţi mărturisit credinţa în moartea lui Isus. Aţi
revendicat privilegiul de a i îndreptăţiţi – declaraţi neprihăniţi,
iertaţi, împăcaţi – toate acele beneicii frumoase pe care Dumne-
zeu vi le-a dat prin moartea lui Isus.
După ce v-aţi asigurat că aţi citit şi aţi înţeles clar acest pasaj,
opriţi-vă la versetul 8: „Acum, dacă am murit împreună cu Hris-
tos, credem că vom şi trăi împreună cu El.”
Primirea Duhului Sfânt în vieţile noastre este cea care face
posibil acest lucru. Prin urmare, puteţi revendica cele scrise în
versetul 11 pentru voi înşivă, în iecare zi: „Tot aşa şi voi înşivă,
socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus
Hristos, Domnul nostru.”
C

Acesta este pasul credinţei pe care îl faceţi după ce aţi fost la
cruce şi I-aţi mulţumit lui Dumnezeu pentru cât de generos a fost
El, prin moartea lui Isus. Sunteţi acum privilegiaţi – şi observaţi
că aici vrea Pavel să ajungă – să vă consideraţi morţi faţă de
păcat. Nu are nimic de-a face cu modul în care vă simţiţi. Poate
că, de fapt, vă simţiţi ispitiţi în mod serios. Poate că, de fapt,
simţiţi că ceva din interior este atras de păcat. Nu este vorba de
sentimente aici, ci de un pas al credinţei: să vă socotiţi morţi faţă
de păcat.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest privilegiu! După ce
am privit la moartea lui Isus şi L-am lăudat pe Dumnezeu pentru
ea, fac pasul următor şi spun: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că
astăzi mă consider mort faţă de păcat şi, de asemenea, viu pen-
tru Tine. Eu sunt copilul Tău astăzi. Acum încep o nouă zi şi care
este nevoia mea? Ce îmi trebuie pentru a i în stare să acţionez
ca un copil al Tău?”
Sunt „mort faţă de păcat, dar viu pentru Dumnezeu” şi care
este nevoia mea pentru această nouă zi? Am nevoie de Duhul
Sfânt. Dumnezeu a intrat odată în viaţa mea, dar îmi place să
O "# 127
consolidez relaţia mea cu El în iecare zi – acum sunt un copil al

Său, nu mai sunt rob al păcatului, ci un copil al Tatălui ceresc, şi
am nevoie de locuirea Duhului Sfânt în mine, ca să acţionez şi să
trăiesc corespunzător în noua zi care a sosit.
Aş dori să vă încurajez acum să vă gândiţi la o făgăduinţă sau
la mai multe făgăduinţe biblice de care să vă prindeţi pentru a
vă asigura că Îi daţi lui Dumnezeu permisiunea ca Duhul Sfânt
să intre în mintea voastră în momentul acesta. Întrucât sunteţi
copii ai lui Dumnezeu, nu aţi îndrăzni să plecaţi de acasă fără
Duhul Dumnezeului celui viu în mintea voastră. Nu vă limitaţi la
Epistola către romani, chiar dacă ea se ală în centrul studiului
acestei cărţi.
Iată, de exemplu, câteva dintre făgăduinţele pe care le-au găsit
studenţii mei de la seminar:
Ioan 14,16 – „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mân-
gâietor, care să rămână cu voi în veac.”
Psalmi 51,10 – „Zidește în mine o inimă curată Dumnezeule,
pune în mine un duh nou și statornic!”
Ezechiel 11,19 – „Le voi da o altă inimă și voi pune un duh nou
în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă
de carne.”
Filipeni 2,5 – „Să aveţi în voi gândul acesta, care era și în Hris-
tos Isus.” Bineînţeles, acesta este un alt mod de a cere Duhul
Sfânt, deoarece Duhul este Cel care Îl aduce pe Hristos în noi.
(atenţie la aliniere)
Gândindu-vă la aceasta, veţi găsi propriile făgăduinţe privind
primirea Duhului Sfânt. Este minunat să îţi faci obiceiul de a cere
împlinirea unor astfel de făgăduinţe în iecare nouă zi.
Vă amintiţi relatarea despre întâlnirea lui Isus cu Nicodim?
„Drept răspuns, Isus i-a zis: «Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă
un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumne-
zeu.»” (Ioan 3,3)
Aceasta, cu siguranţă, conirmă un mare adevăr pe care l-am
observat în mod continuu în aceste pagini – că mântuirea este
128 B
I
şi un fapt împlinit, şi un proces în desfăşurare. Pentru că, dacă

mântuirea ar i doar un fapt împlinit, prin moartea lui Isus şi
dacă totul s-ar opri acolo – idee pe care mulţi creştini o acceptă –
aţi i iertaţi, aţi i îndreptăţiţi, aţi i împăcaţi, aţi avea toate aceste
binecuvântări, dar aţi i încă robi ai păcatului!
Isus a murit – El S-a făcut păcat pentru noi – ca noi să putem i
făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El. Aceasta este experienţa
„naşterii din nou”. Acest formidabil verset din Ioan ne spune că,
pentru a i în împărăţia lui Dumnezeu, avem nevoie ca vina să
ne ie ridicată şi, ÎN PLUS, să-L lăsăm pe Dumnezeu acum să ne
refacă, deoarece mântuirea este un proces dinamic în vieţile
noastre.
Legat de aceasta, în Vestea Bună este inclusă şi asigurarea că
dacă muriţi înainte de a atinge plinătatea maturităţii, veţi avea
privilegiul de a continua să creşteţi în Împărăţia Sa. Să ne gân-
dim, de pildă, la tâlharul de pe cruce: Cât din mântuirea ca „pro-
ces în desfăşurare” a avut el timp să experimenteze? El nu a avut
şansa aceasta, dar acest fapt nu l-a lipsit de ceea ce moartea lui
Isus i-a garantat. Dacă ar i continuat să trăiască, lui i s-ar i dat
Duhul Sfânt şi ar i crescut în Hristos în multe privinţe. Faptul
acesta este atât de important de ştiut, de înţeles şi de crezut!
Puteţi să-I încredinţaţi lui Dumnezeu sfârşitul vieţii voastre.
Nu trebuie să trăiţi niciodată cu frica aceasta, pentru că în Hristos
sunteţi desăvârşiţi la iecare pas de pe cale, întocmai ca loarea
ce se deschide şi este desăvârşită la iecare stadiu: „Căci printr-o
singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce
sunt sinţiţi” (Evrei 10,14). Motivul pentru care acesta este un
lucru adevărat este că desăvârşirea voastră este în El, nu în voi.
Vreau acum să vă împărtăşesc un gând foarte important.
Când primiţi Duhul lui Dumnezeu, El intră în mintea voastră.
Aceasta este singura parte a corpului uman cu care Duhul Sfânt
comunică în mod direct.
Altfel, aţi accepta doctrina „trupului sfânt” (care a afec-
tat puţin mişcarea adventistă la început) care este credinţa că
Duhul Sfânt poate locui în alte părţi ale corpului vostru. Este o
O "# 129
învăţătură foarte ciudată, căci Biblia ne spune că mintea este cea

reînnoită: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine
voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani
12,2)
Iată o altă declaraţie frumoasă a scriitoarei Ellen White, în arti-
colul ei „Adevărata convertire”, din Review and Herald, 7 iulie 1904:
„Aluatul adevărului [referire la Duhul Sfânt] lucrează în taină,
în linişte şi continuu ca să transforme suletul. Înclinaţiile na-
turale sunt îmblânzite şi supuse. Gânduri noi, sentimente noi,
motivaţii noi sunt implantate.”
Există multă confuzie referitor la ceea ce primim „nou”. Dar
aici este scris clar. Când intrăm în noua viaţă în Isus, primim o
minte nouă. Viaţa cea nouă este atunci trăită potrivit acelei minţi
noi. Singurul lucru pe care Dumnezeu nu ni-l poate da imediat
este caracterul. Pe măsură ce acţionăm potrivit noilor gânduri,
noilor sentimente şi noilor motivaţii, caracterul lui Hristos este
format în interiorul nostru. Aceasta este semniicaţia naşterii
din nou. Mintea voastră este transformată.
„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.” (Fili-
peni 2,5)
„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi,
prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui
Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12,2)
Mi-au trebuit mulţi ani să recunosc că având o minte nouă,
voinţa lui Dumnezeu este acum în interiorul meu!
Când lucrul acesta este adevărat, nu mai trebuie să mă lupt
să fac voia lui Dumnezeu. Nu voi face voia Sa pentru că tre-
buie, ci pentru că acum Hristos, care locuieşte în mine, vrea să o
împlinească!
130 B
I
Î

1. În ce fel este mântuirea dinamică?
2. De ce ar putea i „riscant” să-I cerem lui Dumnezeu să locu-
iască în noi?
3. La ce se referă „rugăciunea de criză”?
4. Ce dorește Dumnezeu să-L lași să facă în viaţa ta, astfel în-
cât să poţi petrece veșnicia cu El?
5. Ce este botezul cu Duhul Sfânt? Cum diferă acesta de bote-
zul cu apă?
6. Ce revendicare exagerată poţi face când vii la cruce și când
accepţi că moartea lui Isus este propria ta moarte faţă de
păcat? (Romania6,6-11)
7. Care este cea mai mare nevoie a ta dacă vrei să trăiești
și să acţionezi ca un copil al lui Dumnezeu? Ce lucru nou
primești atunci când Dumnezeu îţi împlinește această ne-
voie? Ce se întâmplă atunci când ești „născut din nou”?
8. Cum și când are loc transformarea caracterului?
Î

Ai observat din experienţă ce te-a „costat” pentru că L-ai in-

vitat pe Dumnezeu să locuiască în tine? Ce schimbări radicale a
făcut El în tine?
Mai eşti încă rob al păcatului? Ce nouă speranţă de biruinţă
ai descoperit în acest capitol? Ai găsit o făgăduinţă pe care să o
revendici?
C A P I TO LUL 1 7
Gândul lui Hristos
G
ândul lui Hristos în voi aduce voia lui Dumnezeu în min-
tea voastră. Ellen White a spus-o atât de frumos în cartea
Viaţa lui Iisus, pagina 636 (ediţia 2008):
„Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în
felul acesta. Şi dacă consimţim, El Se va identiica în aşa măsură
cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va lega inima şi mintea
noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom
împlini propriile îndemnuri.”
Unul dintre cele mai înalte privilegii – dacă nu cel mai înalt –
ale unei iinţe umane cu natură păcătoasă este acela de a primi
gândul lui Hristos! Acesta este Dumnezeu întrupat în voi, dar
atunci când locuieşte în voi, El nu face totul în locul vostru. El nu
face iecare pas mic pe care voi trebuie să-l faceţi.
El schimbă cea mai importantă parte a iinţei voastre, care
până atunci a fost înrobită de păcat. Înainte nu eraţi capabili să
faceţi ceva în mod diferit, pentru că mintea voastră controla totul.
Dar acum, mintea voastră a primit gânduri noi şi sentimente noi.
Am cunoscut oameni cărora le era diicil să aibă sentimente
noi faţă de cineva – până într-acolo încât nu puteau nici măcar
să-l ierte. Dar când aveţi gândul lui Hristos în voi, vă va i uşor
să-l iertaţi, indiferent de ceea ce v-a făcut.
Am vorbit mai devreme despre botez. Am să vă spun că nu
este nimic miraculos referitor la botez.
132 B
I
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Nu-

mele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan
1,12)
Nu „tuturor celor ce au fost botezaţi”, ci tuturor celor ce au
crezut şi au primit! În experienţa credinţei nu intraţi la botez,
întrucât credinţa precede botezul. Când aţi ajuns la momentul
botezului, sunteţi gata să acţionaţi potrivit credinţei voastre şi
să vă uniţi cu Trupul spiritual al lui Hristos. Sunteţi pregătiţi să
vă mărturisiţi credinţa în mod public şi sunteţi doritori să fiţi
puşi la lucru şi să funcţionaţi în lucrarea pe care Dumnezeu a
rânduit-o pentru voi.
Nu veţi ala niciodată care este lucrarea specială sau dome-
niul personal de activitate, dacă nu vă alăturaţi Trupului spiri-
tual. Abia atunci îl veţi ala. La botez, noi dovedim public care
este convingerea noastră. Dar este o convingere pe care o avem
de ceva timp.
Nu îmi propun să micşorez importanţa botezului. Nicidecum!
Ceea ce vreau să spun este că elementul cunoaşterii şi al credinţei
precede botezul. La botez, nu facem decât să acţionăm potrivit
lui. El este deja o realitate în viaţa voastră. Dar nu subestimaţi
ceea ce se întâmplă atunci când vă conectaţi cu Trupul spiritual.
Abia atunci încep credincioşii să crească spiritual.
Aşadar, când intraţi în această nouă viaţă în care Duhul Sfânt
locuieşte în voi, ce lucruri noi primiţi?
Gânduri noi, simţăminte noi şi motivaţii noi.
Să vă împărtăşesc acum o declaraţie care este, probabil, cea
mai profundă airmaţie pe care am întâlnit-o cu privire la semni-
icaţia naşterii din nou:
„Este stabilit un nou standard de caracter – viaţa lui Hristos.”
(Ellen White, „Adevărata convertire”, Review and Herald, 7 iulie
1904)
Când primeşti gândul lui Hristos, eşti măsurat după viaţa lui
Hristos. Este o măsură nouă – un nou standard – în viaţa ta. Ai
devenit acum un supus al legii iubirii. Ea este în tine. Iată de ce
aceste lucruri nu se aplică oamenilor care încă nu sunt născuţi
G H 133
din nou. În Scriptură, oamenii care pretind a i născuţi din nou,

dar nu arată roadele acestei naşteri din nou sunt numiţi răi. În
Noul Testament, cuvântul acesta nu este niciodată folosit în drep-
tul păgânilor. Când face referire la oameni, el este folosit doar în
legătură cu pretinşii credincioşi care nu au o legătură reală şi vie
cu Hristos.
Apostolul Pavel, de exemplu, a folosit acest cuvânt în dreptul
pretinşilor „fraţi” din biserică, care erau imorali în mod făţiş.
„V-am scris în epistola mea să n-aveţi nicio legătură cu curva-
rii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi
de bani sau cu cei hrăpăreţi sau cu cei ce se închină la idoli,
iindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi
niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice «frate»,
totuşi este curvar sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau
defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie
nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu
este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei
de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară dar din mijlocul vostru
pe răul acela.” (1 Corinteni 5,9-13)
Isus, pe de altă parte, a folosit termenul pentru a-i descrie pe oa-
menii religioşi care pe dinafară arătau bine, dar care în interior erau
corupţi. „Dar Domnul i-a zis: «Voi, fariseii, curăţiţi partea de afară
a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de jefuire şi
de răutate»” (Luca 11,39). Isus, de asemenea, a descris soarta celor
răi: „Tot aşa va i şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi
pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins;
acolo va i plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 13,49.50)
Însă atunci când primiţi gândul lui Hristos, în viaţa voastră
este introdus un standard nou. Şi observaţi ce se întâmplă apoi:
„Mintea este schimbată”, continuă Ellen White în articolul ei,
„Adevărata convertire”.
Dacă sunteţi ca mine, atunci simţiţi nevoia ca această schim-
bare să aibă loc în mintea voastră în iecare zi. Pentru că dacă
trăiesc o singură zi fără să-L invit pe Dumnezeu în mintea mea,
prin credinţă, mă descopăr întorcându-mă la vechile mele pro-
134 B
I
cese de gândire ireşti. Vi se întâmplă aşa şi vouă? Nu după mult

timp, aş putea constata că m-am întors iar la vechiul mod de a
gândi şi a acţiona!
F

Este un hotar subţire între a i iresc şi a i spiritual. Când o
persoană irească se predă lui Isus Hristos şi recunoaşte lipsa
ei de speranţă şi de putere în a se schimba, atunci, într-o clipă,
Dumnezeu, cu îndurare, intră în mintea umană şi are loc din nou
o minune pe pământ. Avem o persoană spirituală într-un corp
omenesc – o minune uluitoare!
Totul depinde de mintea noastră, deoarece în minte se ală
voinţa. Totul, fără nicio excepţie, depinde de acum înainte de
acţiunea corectă a voinţei. Ajungem acum la viaţa practică de
după naşterea din nou.
Când locuieşte în mine, Dumnezeu nu îmi spune: „De acum
înainte te voi constrânge să faci cutare şi cutare lucru. Vei i ca
o mică marionetă.” Nicidecum. Dumnezeu reînnoieşte centrul
de control al întregii iinţe. Când intră în mintea voastră, vă în-
zestrează cu gânduri noi. Veţi avea sentimente noi. Veţi i în stare
să-i iertaţi pe cei care sunt cel mai greu de iertat.
Într-o ocazie când susţineam un seminar, am fost martorul
iertării unui om care făcuse o faptă de neiertat. Un bărbat s-a
ridicat în picioare şi a spus:
– Nu mai pot să ascund…
– Ce anume? am întrebat eu.
– Trebuie să fac o mărturisire, a răspuns el. Sunt foarte con-
vins şi vreau să vă spun ceva tuturor şi dumneavoastră, frate pas-
tor. Ştiu că în momentul în care voi face această mărturisire va
trebui să chemaţi poliţia şi că voi petrece, probabil, următorii 20
de ani în închisoare. Dar nu mă mai suport. Trebuie să primesc
această gândire nouă. Nu am linişte.
Un moment cu adevărat dramatic pentru un seminar!
Acest om s-a ridicat şi a mărturisit public că abuzase sexual
de iica unui cuplu care participa la seminar. Eu aproape că am
G H 135
leşinat! Este, probabil, cel mai dramatic moment la care am asistat

vreodată cu ocazia unui seminar. Bărbatul şi-a mărturisit vina cu
părere de rău şi lacrimi. Am uitat ce vârstă avea fata – poate 12
sau 13 ani.
– Regret să vă spun, a continuat el, arătând spre cuplul care
participa la seminar, este iica voastră.
Părinţii au fost cuprinşi de consternare. Eu am tăcut. Dumne-
zeu mi-a spus să nu vorbesc: „Nu spune nimic.”
– Mă consider, a mai spus el – parcă aud şi acum cuvintele lui –
cel mai nenorocit şi cel mai jalnic specimen al umanităţii. Nu m-ar
surprinde dacă nu aţi reuşi niciodată să mă iertaţi. Aş înţelege.
Ştiu că voi i pedepsit. Potrivit legii, va trebui să chemaţi poliţia.
– Da, am aprobat eu. O vom chema.
– Nu mai pot trăi cu această povară nici măcar o zi, a contin-
uat el. Nu caut să mă scuz. Eu însumi vin dintr-o familie în care
a existat abuz, dar asta nu este o scuză. Fata aceasta nu are nicio
vină. Îmi asum toată responsabilitatea.
Apoi, întorcându-se către părinţi, a întrebat:
– Puteţi găsi în inimile voastre iertare pentru mine?
Desigur, toţi îşi ţineau răsularea şi aşteptau reacţia părinţilor
fetei. Ei s-au ridicat de pe scaunele lor şi au venit în faţă. Nu cred
că am văzut o mai mare demonstraţie de iubire şi iertare şi chiar
m-am întrebat atunci:
„Aş i putut eu să fac ce au făcut ei?” Ştiţi, şi eu am o iică. Aş i
putut eu să fac ce au făcut ei?
Părinţii au venit şi au îngenuncheat împreună cu omul acesta,
l-au îmbrăţişat şi l-au iertat! Au fost multe lacrimi, multă pocăinţă
şi iertare care s-au revărsat în acel moment special.
Omul acela s-a convertit prin această experienţă. El este încă
în închisoare, dar, din cele ce aud despre el, se pare că este un
martor puternic acolo. În acel moment dramatic de la seminar,
el s-a convertit în mod real, pentru că doi oameni au avut în ei
harul lui Dumnezeu de a ierta o faptă pe care mulţi dintre noi o
socotesc de neiertat.
Mai târziu, i-am întrebat pe părinţi:
– Cum aţi putut să-l iertaţi?
136 B
I
– Noi am fost atât de mult iertaţi de Dumnezeu! au răspuns ei.

Cum am i putut să nu-i acordăm iertarea? Iar acum, au adăugat
ei, trebuie să ne ocupăm de reabilitarea iicei noastre.
Aşa că le-am spus:
– Vreau să rostesc o profeţie aici: datorită atitudinii voastre,
iica voastră va i complet vindecată. Va trece peste experienţa
aceasta nefericită, va face faţă şi va avea o viaţă normală. Aceasta
este profeţia mea, pentru că ea va vedea în proprii părinţi acel fel
de iubire şi iertare care îi va înmuia propria inimă.
Desigur, am reîntâlnit-o pe această fată recent. Vreau să vă
spun că ea Îl lăuda pe Dumnezeu! O fată frumoasă. Aţi i mândri
să i-o prezentaţi iului vostru!
Mi-am spus: „Ce minunat!”
M-am uitat la fata aceasta şi am putut să-i văd sănătatea şi
vitalitatea. Ea s-a ridicat în picioare şi a dat mărturie într-o întâl-
nire pe care o conduceam. A adus lacrimi în ochii tuturor când
a mărturisit că a fost în stare să primească iubirea şi iertarea lui
Dumnezeu datorită faptului că i-a văzut pe părinţii ei cum şi-au
dovedit iubirea şi iertarea. Făcuse şi ea câteva greşeli şi şi-a re-
cunoscut vina.
Din nou, mi-am zis: „Ce minunat!”
Poate că uneori atitudinile noastre îi privează pe copii de vin-
decare şi de curajul de a merge mai departe, în ciuda lucrurilor
teribile care se pot întâmpla în vieţile lor. Dacă sunteţi părinţi, nu
ştiu cum aţi fost sau sunteţi în creşterea copiilor voştri. Eu eram
atât de paranoic, încât niciunul dintre copiii mei nu a petrecut
nici măcar o noapte departe de casă, până când au crescut mari.
Nici măcar o singură noapte!
Aşa că inima mea sângera pentru acest cuplu. Totuşi, din
mărturisirea aceasta a ieşit cea mai profundă vindecare. Ce
demonstra acest cuplu blând şi umil? Că aveau gândul lui Hris-
tos.
– O, da, suntem mâhniţi şi ne doare dezonoarea care i-a fost
adusă iicei noastre, dar asta nu ne dă dreptul de a-l condamna
pe omul acesta, au spus ei.
G H 137
Am văzut atunci gândul lui Hristos în acţiune. M-am gândit

la modul cum S-a purtat Isus cu Maria Magdalena când a venit la
El; cât de milos a fost cu ea! A lăsat-o să-I spele picioarele şi să
le şteargă cu părul ei! Câtă iertare şi îngăduinţă trebuie să i în-
semnat acest gest pentru ea – să ştie că Isus nu o trata ca pe vreo
prostituată sau ca pe o femeie cu reputaţie proastă! Dimpotrivă,
El i-a arătat că I-ar putea sluji. Isus ne învaţă atât de multe de-
spre iertare, nu-i aşa? El i-a lăsat chiar şi pe cei mai mari păcătoşi
să-I slujească, pentru că inima Sa plină de iubire îi atrăgea.
Odată ce ne însuşim felul de a gândi al lui Hristos, înţelegem
cât de departe de El suntem cei mai mulţi dintre noi. Pentru că
noi nu putem să oferim iertare necondiţionată pentru anumite
tipuri de păcate. Pur şi simplu nu putem!
Prezentam o predică de Sabat la o întâlnire din Paciicul de
Sud, unde erau cam 5.000 de oameni într-un cort mare. Într-o par-
te a cortului stătea un tânăr. În jurul lui, pe o distanţă de vreo 7 m,
nu se aşezase nimeni, pentru că se alase că avea SIDA. Aceasta
se întâmpla la început, când nu se ştia prea multe despre cauzele
îmbolnăvirii de SIDA. Şi iată-l pe acest băiat – nu putea avea mai
mult de 21 de ani – stând acolo, cu un mare cerc gol în jurul lui.
Eu predicam despre parabola iului risipitor, care se găseşte
în Evanghelia după Luca 15,11-32, iar Dumnezeu mi-a spus:
„Uite, ai o ocazie prielnică aici.”
Am părăsit amvonul, am traversat cortul, m-am aşezat lângă
acest tânăr, mi-am pus braţul pe după umărul lui şi m-am rugat
cu el. Cred că gestul acesta a contat mai mult decât toate predi-
cile pe care le-aş i putut ţine. Oamenii care au fost acolo mai
vorbesc încă despre lucrul acesta!
Apoi, le-am spus celor prezenţi:
– Am fost îndemnat să fac acest gest pentru că Dumnezeu m-a
iertat foarte mult. Cum pot eu să judec un tânăr despre care nu
ştiu nimic, dacă nu cunosc nimic despre factorii şi forţele care
l-au adus unde se găseşte azi? Tot ceea ce ştiu este că el are ne-
voie acum de harul lui Dumnezeu.
Apoi, cineva a întrebat:
138 B
I
– Este posibil ca unii dintre noi să i acţionat ca fratele mai

mare din parabolă?
A fost o ilustraţie minunată pe care Dumnezeu mi-a dat-o, mai
ales că predicam despre iul risipitor!
– Ne purtăm noi astăzi la fel ca fratele mai mare din parabolă?
am întrebat eu. Ne simţim noi ofensaţi când un tânăr găseşte
iertarea, în ciuda rebeliunii cu care şi-a trăit viaţa? De ce ne
simţim ofensaţi? Ar trebui să ne bucurăm! Fratele mai mare din
parabolă s-a simţit ofensat pentru că tatăl organiza o petrecere
pentru fratele său mai tânăr. Aceasta l-a ofensat! El nu era de
părere că fratele său merita o petrecere!
P
–
Mi-au venit în minte acele cuvinte frumoase din Scriptură: „Ba
încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar
unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”
(Romani 5,20). Nu veţi vedea niciodată un har mai mare decât
acolo unde este un păcat mai mare.
Ce primim atunci când ni se dă viaţa nouă în Isus? Gândul
Său în noi! Gânduri noi, sentimente noi, motivaţii noi. Mintea
este schimbată, dar – aici este partea interesantă a declaraţiei de
mai sus – „facultăţile sunt activate în direcţii noi”. (Ellen White,
„Adevărata convertire”) Aici este vorba de facultăţile minţii.
Gândiţi-vă încă o dată la lucrurile noi pe care le primim: „gân-
duri noi, sentimente noi, motivaţii noi”. Aceasta este schimbarea
petrecută în mintea mea. Dar şi facultăţile minţii mele sunt acti-
vate în direcţii noi.
Care sunt facultăţile minţii?
Raţiunea, voinţa, toate simţurile, puterea de alegere (voinţa),
emoţiile, apetitul, împlinirea sexuală – toate acestea sunt facul-
tăţi ale minţii. Fiecare parte a iinţei noastre este controlată de
diferitele facultăţi ale minţii.
Acum observaţi ce nu spune Ellen White. Ea nu spune că fa-
cultăţile sunt schimbate. Ea spune că ele sunt „activate în direcţii
noi”. Acesta este un lucru foarte important de observat. De exem-
G H 139
plu, eu am menţionat împlinirea sexuală – dorinţa sexuală – ca o

facultate a minţii. Cunosc tineri care au venit la mine şi mi-au spus:
– Simt această dorinţă în mine.
Eu le spun:
– Lăudat ie Domnul că te-a făcut aşa! Ar trebui să ii îngrijorat
dacă nu ai simţi-o! Ceea ce contează este ce faci cu ea, pentru că
aceasta va arăta dacă Îl slăveşti pe Dumnezeu sau dacă îţi petreci
viaţa doar căutând satisfacerea de sine.
Când primim gândul lui Hristos, această facultate este acum
activată în direcţii noi. Ce anume va face posibil ca ea să acţioneze
într-un mod nou şi diferit?
A avea gândul lui Hristos înseamnă că a avea o atitudine
diferită faţă de iecare dintre facultăţile minţii mele – apetitul,
raţiunea, voinţa, sexualitatea etc. Am menţionat mai devreme că
atunci când m-am uitat pentru prima dată la o tânără fără să o
poftesc, mi-am zis: „Ce gând diferit este acesta!”
După cum se ştie, eu am venit din lume. Nu am fost crescut
în biserică. Acesta era modul în care le priveam pe fete. Dar aici
era un gând nou. Abia după câţiva ani am înţeles că acest gând
venise de la Duhul lui Dumnezeu, că este într-adevăr un alt mod
de a privi fetele.
Înainte, aveam în mintea noastră un anumit set de princi-
pii călăuzitoare pentru iecare dintre aceste facultăţi, dar când
Duhul Sfânt intră în mintea noastră, începem să ne gândim cum
am putea să le folosim altfel, spre slava lui Dumnezeu.
Nu aveam aceste gânduri mai înainte, dar acum ele sunt în
mine, pentru că Dumnezeu a intrat în mintea mea omenească şi
mi-a dat un mod nou de a privi lucrurile care puteau i folosite în
bine, dar pe care le-am folosit în rău.
Gândiţi-vă la implicaţiile acestui concept în lucrul cu tine-
rii. Noi putem să mergem la ei şi să le spunem: „Este greşit, nu
trebuie să faci asta, nu trebuie să faci cealaltă.” Dar putem mai
degrabă să le dăm o altă direcţie, să-i ajutăm să primească gân-
dul lui Hristos, astfel încât ei poată înţelege că însuşirile iinţei
lor pot i folosite spre slava lui Dumnezeu.
140 B
I
Deci, lucrul nou pe care îl primim este gândul lui Hristos. Îl

putem primi chiar acum. După ce primiţi gânduri şi idei noi, noul
mod de a gândi va face posibilă materializarea lor. Atunci care va
i rezultatul?
S
Citiţi inalul declaraţiei pe care o analizăm aici: „Omul nu este
înzestrat cu facultăţi noi...”
Aţi observat? Este diferit de ceea ce cred cei mai mulţi oame-
ni: „Omul nu este înzestrat cu facultăţi noi, ci facultăţile pe care
le are sunt sinţite.” (Ellen White, „Adevărata convertire”)
Aceasta este semniicaţia sinţirii. Ea are loc în mintea umană.
Facultăţile sunt sinţite. Nu înnoite, ci sinţite.
Ceea ce trebuie să faceţi acum este să începeţi să acţionaţi
potrivit acestui gând nou, acestui sentiment nou, acestei mo-
tivaţii noi – să acţionaţi potrivit lor. Aceasta va deschide calea
pentru ca Duhul Sfânt să întărească în voi dorinţa de a rămâne în
interiorul acelor noi direcţii în locul celor vechi.
F
După părerea mea, până acum am acordat prea puţină atenţie
subiectului formării obiceiurilor. Unii oameni, de exemplu, nu
şi-au format obiceiul de a veni la cruce.
Duhul Sfânt este Cel care mă îndeamnă. Poate că este preo-
cupat acum de modul în care îmi folosesc ochii. Iar Duhul Sfânt
mă îndeamnă să acţionez după noi principii de conduită. Dacă
fac alegerea să le accept şi să acţionez potrivit lor, îmi voi forma
obiceiul de a face aceeaşi alegere şi data viitoare.
Dar în următoarea ocazie când sunt ispitit să-mi folosesc
ochii în vechiul mod, ce trebuie să fac din nou? Trebuie să mă în-
torc la credinţă. Trebuie să recunosc incapacitatea mea de a mă
schimba singur, trebuie să-I cer lui Dumnezeu să-mi dea gândul
lui Hristos.
Recent, o femeie a venit la mine în mijlocul unui seminar pe
care îl conduceam. Referindu-se la ea şi la soţul ei, a întrebat:
G H 141
– Am putea servi prânzul cu tine astăzi?

– Sigur, am spus eu.
Cunoşteam acest cuplu de mai mulţi ani. Când am ieşit toţi
trei, ea mi-a spus:
– Nu pot să-l iert pe soţul meu. Nu vreau să dau detalii despre
ce se întâmplă, dar nu reuşesc să-l iert. Mă urăsc pentru asta, dar
nu-l voi ierta. Nu pot s-o fac.
El stătea şi asculta. Atunci i-am spus ei:
– Ţi-ai dori să-l ierţi în următoarele două minute?
– Nu depinde de mine! m-a asigurat ea.
– Nu asta am întrebat, i-am spus eu. Te-am întrebat, ai dori
să-l ierţi în următoarele două minute?
Ea s-a uitat la mine şi m-a întrebat:
– Credeţi că aş putea?
– Nu mi-ai răspuns la întrebare, am insistat eu. Ai dori să-l
ierţi în următoarele două minute?
– Păi, da! a răspuns ea.
– Mulţumesc! am spus. Atunci repetă după mine rugăciunea
pe care urmează să o rostesc.
Am plecat toţi trei capetele pentru rugăciune. Stăteam la o
masă, în curtea bisericii şi i-am spus:
– Mă voi ruga cu tine şi vreau să repeţi după mine iecare cu-
vânt pe care îl spun eu.
„Doamne, sunt distrusă. Spun că sunt creştină, dar nici măcar
nu pot să iert. Sunt atât de lipsită de speranţă! Sunt neajutorată!
Nu mă pot schimba singură. Am încercat! Dar cred astăzi că, în
ochii Tăi, sunt neprihănită. Tu nu mă priveşti ca iind o mare
păcătoasă. Tu mă priveşti ca iind o adevărată sfântă, pentru că
tot păcatul meu a căzut asupra lui Isus.”
Ea a repetat iecare cuvânt.
„Vreau să Te laud, pentru că eşti atât de milostiv cu mine.
Dă-mi o inimă curată. Îţi dau permisiunea, chiar în momentul
acesta, să intri în mintea mea, prin Duhul Sfânt – să aduci gândul
142 B
I
lui Hristos în mine. Şi Îţi promit că orice gând va veni în mintea

mea după aceasta, voi acţiona în conformitate cu el.”
Ea a ezitat la aceasta, aşa că am repetat:
„Orice gând care va veni în mintea mea când vom i încetat să
ne rugăm, voi acţiona în conformitate cu el.”
Şi ea a spus-o, în cele din urmă.
Apoi am încheiat cu: „Îţi mulţumesc. Amin.”
Ea a deschis ochii şi s-a uitat la soţul ei. Venise la biserică
incapabilă de a-l ierta pe soţul ei, dar acum – sunt sigur că ştiţi
ce s-a întâmplat – s-a apropiat de el şi l-a îmbrăţişat!
– Dragă, a spus ea, cum am putut să iu atât de necugetată? Te
rog, iartă-mă! şi a adăugat: Eu te iert.
Apoi mi-au spus:
– Te superi dacă plecăm singuri?
Cei doi au pornit mână în mână. S-au întors după o oră şi erau
cât se poate de fericiţi.
Ea a venit la mine şi a spus:
– Aţi fost nemaipomenit!
– Nu, nu eu, am spus, ci Dumnezeu! Ai făcut acel lucru pe
care creştinii uită în mod frecvent să-l facă. Ei îşi petrec timpul
plângându-se că sunt neputincioşi, apoi se pedepsesc şi se bat
singuri. Este mult mai bine să accepţi credinţa, să te întorci la
cruce, să-L lauzi pe Dumnezeu pentru ceea ce ai în Isus Hristos şi
să-I dai lui Dumnezeu permisiunea să intre în mintea ta!
Se revărsa atât de multă iertare din inima ei, încât continua
să-i ceară soţului ei să o ierte.
– Am crezut că tu trebuia să-l ierţi! i-am spus eu.
– Nu, a zis ea, atitudinea mea a fost atât de rea! El trebuie să
mă ierte!
Schimbarea ei era totală. Eu am remarcat:
– Aceasta este gândul lui Hristos. El nu caută să Se îndrep-
tăţească. El nu caută decât împăcare, unire, iertare şi doreşte ca
iubirea să intre în inimă.
G H 143
P –

De ce ne luptăm atunci când ar trebui să ne predăm? De ce nu
ne predăm, pur şi simplu, şi de ce nu lăsăm ca gândul lui Hristos
să vină în noi? Atunci am avea toată iubirea Sa, bucuria Sa, pacea
Sa, iertarea Sa – toate acestea ar i ale noastre!
Noi nu ne predăm Lui pentru simplul motiv că nu ne-am for-
mat acest obicei.
Când suntem sub presiune, când suntem încordaţi, când sun-
tem ispitiţi, când întâmpinăm situaţii ce depăşesc capacitatea
naturii noastre umane obişnuite (în special dacă am intrat în
împărăţia spirituală), cei mai mulţi dintre noi nu se gândesc
să-şi supună mintea lui Hristos, pentru ca să ie reînnoiţi şi să
aibă gândul Lui. Nu ne gândim să ne întoarcem la cruce şi să ne
reînnoim credinţa şi încrederea în ceea ce El ne-a dat prin moar-
tea Sa.
Noi nu ne-am deprins să facem aşa. Preferăm mai degrabă să
lovim, să ţipăm, să strigăm, să ne lăsăm pradă vechilor atitudini,
până când ele aproape că ne distrug. Apoi, în disperare, strigăm
după ajutor. Nu avem obiceiul de a ne „îmbrăca cu Hristos”, astfel
încât divinitatea amestecată cu umanitatea să ne pună acum în
posesia unor gânduri noi!
Doamna din experienţa de mai sus părea că nu mai cunos-
cuse până atunci această înnoire a gândirii! Ea părea că-şi urăşte
soţul. Totuşi s-a schimbat deodată – spre uluirea mea – la nici
zece secunde după ce am deschis ochii, privirea ei s-a schimbat!
„Da”, mi-am zis atunci, „Dumnezeu a intervenit aici! El i-a dat
un gând nou! Ea îşi iubeşte soţul şi ar trebui să-l ierte! Este un
gând nou!”
Dumnezeu i-a dat gândul nou că ar trebui să-şi ceară iertare.
Acesta era ultimul lucru la care s-ar i gândit. Era un gând nou!
Pentru că şi-a predat voinţa lui Dumnezeu şi pentru că L-a lăsat
să-i transforme mintea, îndemnurile lui Dumnezeu au pătruns
în mintea ei.
Câte diicultăţi din biserică ar putea i rezolvate în acest fel!
Cu ocazia unui seminar pe care l-am ţinut în Midwest, două fe-
144 B
I
mei din sală s-au luat la bătaie în timpul seminarului şi au în-

ceput să se tragă de păr! Stăteam şi le priveam consternat!
Am făcut închiderea şi le-am spus:
– Aţi putea foarte bine să mergeţi afară, am spus. Nu este
niciun har aici, ştiţi?
Am discutat cu aceste două femei.
– Ştiţi, haideţi să...
– Eu nu am de gând să vorbesc, m-a întrerupt una dintre ele.
Eu nu am de gând să o iert!
Dar cealaltă femeie a spus:
– Da, vă rog, vorbiţi cu mine. Nu sunt mulţumită de purtarea
mea.
Această femeie se predase lui Hristos, s-a uitat la cealaltă şi
a zis:
– Îmi pare rău că am avut această neînţelegere; am şi eu o
parte din vină. Te rog să mă ierţi.
Cealaltă femeie s-a uitat la ea. Nu voi uita niciodată momentul
acela! S-a uitat la ea şi a spus:
– Nu te voi ierta niciodată, cât voi trăi!
Când am auzit replica ei, mi-am zis: „Da, oile şi caprele! Am-
bele femei au păcătuit. Numai că prima a fost dispusă să-şi
mărturisească păcatul şi să se pocăiască. Iar cealaltă femeie a re-
fuzat, cu pioşenie şi cu îndreptăţire de sine, să renunţe la ura ei.”
Nu voi uita niciodată cuvintele ei: „Nu te voi ierta niciodată.”
Incidentul acesta s-a petrecut în casa acestei femei. Prin ur-
mare, i-am zis:
– Acesta este ultimul nostru seminar aici, pentru că nu pot
să ţin seminare într-o casă în care gazda nu vrea să ierte. Tu ai
putea avea gândul lui Hristos, pe care ea l-a primit, şi ai putea i
la fel de iertătoare ca şi ea.
Dar ea n-a putut să ierte. Foarte trist! Sunt multe persoane de
acest fel!
Biruinţa stă în predare, nu în luptă.
Predarea ne aduce ceea ce avem nevoie cel mai mult: gândul
lui Hristos.
G H 145
Î

1. Ce se va întâmpla când vei primi gândul lui Hristos?
2. Care este semniicaţia botezului?
3. Cum și când devii supus legii iubirii lui Dumnezeu?
4. Ce înseamnă termenul răi în Scriptură?
5. Cum realizează Dumnezeu transformarea ta din a i lumesc
în a i spiritual? Ce se întâmplă apoi, cu tine? Devii mica Sa
marionetă?
6. Cum poţi i folosit de către Dumnezeu în lucrarea Sa de
vindecare a celor răniţi și a autorilor celor mai oribile pă-
cate?
7. Ce înseamnă „sinţirea”?
8. Cât de repede și de ușor ar trebui să poţi să lași la o parte
neînţelegerile pe care le ai cu alţii, în special cu alţi creș-
tini?
9. Descrie aspectele practice ale formării unui obicei.
Î

Te descoperi adesea revenind la vechile tale moduri de a gân-

di, de a simţi şi de a acţiona? Ce învăţătură din capitolul acesta te
poate ajuta să le eviţi şi să experimentezi biruinţa începând de
astăzi?
A
Cere-I lui Dumnezeu să-ţi arate o facultate a minţii tale care
poate i îndreptată în direcţii noi. Hotărăşte să acţionezi potrivit
convingerii pe care ţi-o dă Duhul Sfânt în această problemă.
C A P I TO LUL 1 8
Obiceiuri spirituale noi
O dată ce am intrat în experienţa credinţei, putem să-L

lăsăm pe Dumnezeu să intre în minţile noastre – să ne
dea gândul Său –, iar Dumnezeu va lucra în noi aşa cum
numai El ştie mai bine şi ne va schimba gândirea într-o clipă.
Când persistăm în drumul pe care l-am ales, prin propria
putere şi prin propriile idei – când refuzăm să-I dăm lui Dumne-
zeu acces la minţile noastre – atunci ne rănim pe noi înşine cel
mai mult. Atunci Îi este lui Dumnezeu cel mai diicil să pătrundă
dincolo de zidurile pe care le ridicăm în jurul nostru.
Retragerea Duhului Sfânt de la oameni are loc treptat, dar, de
fapt, noi suntem aceia care pierdem capacitatea de a auzi îndem-
nurile Sale. Trebuie să im obiectivi atunci când ne măsurăm pe
noi înşine cu Cuvântul Sfânt, pentru că nu e nevoie să mai stabilim
dacă anumite lucruri sunt corecte sau greşite. Ele sunt prezentate
clar în Cuvânt. Întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni care caută
o cale de a ocoli Cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu vor să facă ceea ce
Dumnezeu spune că este lucrul cel mai plăcut înaintea Lui.
Vreau acum să subliniez o idee importantă. După ce vă veţi
forma noile obiceiuri spirituale, veţi experimenta două lucruri.
Primul lucru este acela că nu veţi mai i atraşi de vechile căi.
Într-o zi, vă veţi trezi şi veţi spune: „Mi-am dat seama că lucrul
acesta nu mă mai atrage.”
Schimbarea aceasta va avea loc pe tăcute, fără să vă daţi sea-
ma, şi vă veţi întreba cum de nu vă mai place acel obicei. Aţi scă-
pat de el pur şi simplu!
O# 147
Cel de-al doilea lucru care vi se va întâmpla este că veţi începe

să manifestaţi o iubire care vă va motiva să faceţi din ire lucruri
pe care noul obicei vi le cere. Cu alte cuvinte, veţi cultiva un alt
fel de răspuns la un stimul care mai înainte declanşa un com-
portament greşit. Acum v-aţi antrenat, prin harul lui Dumnezeu
care este în voi, să daţi un răspuns diferit la acelaşi stimul. Toate
lucrurile devin noi.
C
Schimbarea aceasta nu este simplă, deoarece la nivelul cre-
ierului există, după cum ştim cu toţii, nişte conexiuni neuro-
nale. Creierul nostru este dotat cu aceste sinapse, iar cultivarea
neîntreruptă a obiceiurilor greşite stabileşte nişte adevărate
circuite pe baza acestor conexiuni. Când ne naştem din nou, ele
nu se schimbă. Prin urmare, mintea voastră este renăscută, dar
vechile conexiuni nu s-au şters. Aceste conexiuni sunt reacţiile
noastre obişnuite la situaţiile pe care le întâlnim şi care poartă
numele de stimuli.
Îmi aduc aminte că îmi plăceau posterele. Mergeam la ilme
pentru adulţi şi acolo aveau aceste postere. Dacă treceam pe
lângă cinema şi vedeam un poster, se declanşau vechile conexi-
uni şi intram.
Apoi am devenit creştin şi mi-am zis: „Acum nu voi mai avea
probleme cu acest obicei, pentru că m-am născut din nou!”
Şi am trecut intenţionat pe lângă vechiul cinema la care
obişnuiam să merg. Am văzut posterul şi ghiciţi ce s-a întâm-
plat! Am intrat! Nu puteam să cred! Am stat la un întreg ilm
pentru adulţi cu ochii închişi, rugându-mă ca Dumnezeu să-mi
dea puterea să mă ridic şi să plec din locul acela. Nimeni nu-mi
explicase până atunci că vechile conexiuni nu dispar odată cu
naşterea din nou! Putem să mai avem încă probleme, putem să
mai cădem în capcană. Trebuie să stabilim o conexiune nouă.
Aceasta este o lecţie importantă pe care să o învăţăm toţi!
Am avut, de asemenea, o luptă cu dansul. M-am născut într-o
familie mare, căreia îi plăcea să bea, să danseze şi să petreacă.
148 B
I
Am mers la dans în iecare vineri seara, în toată tinereţea şi

adolescenţa mea. În iecare vineri seara eram în sala de dans.
Apoi, o doamnă scundă a venit în casa noastră şi noi am început
să studiem Biblia. Într-o zi, ea ne-a învăţat cum să-L onorăm
în Sabat pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Deodată, am înţeles:
„O, nu! Stilul meu de viaţă cu băutură, dans şi petreceri nu Îl
onorează pe Creatorul meu – nici în Sabat, nici în oricare altă zi
a săptămânii.”
Atunci, am început să mă gândesc la obiceiul meu. Eram deja
convins să părăsesc lumea, dar aveam atât de multe obiceiuri
lumeşti în viaţa mea!
În perioada aceea, obişnuiam să iau trenul pentru a merge
la cursurile serale. Mă întorceam cam pe la opt seara, coboram
din tren şi ieşeam pe una dintre porţile gării. Puteam să aleg
ieşirea din stânga, ieşirea din dreapta sau ieşirea din faţă. Erau
trei drumuri diferite de a ajunge acasă. Trebuia să merg pe jos
cam 800 de metri.
Dar vineri seara, aveam obiceiul să ies întotdeauna prin stân-
ga, pentru că pe acolo ajungeam la sala de dans. Într-o vineri,
eram în tren şi mergeam la cursurile serale şi, în mila Sa, Dum-
nezeu a făcut ca un tânăr pastor metodist să stea lângă mine. Îi
povesteam acestui pastor ce luptă aveam ca să părăsesc lumea şi
să-mi schimb obiceiurile, iar el a scos Biblia, a deschis-o la Ro-
mani 6 şi mi-a citit versetul 16: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi
cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, ie
că este vorba de păcat, care duce la moarte, ie că este vorba de
ascultare, care duce la neprihănire?”
Atunci, am înţeles pentru prima dată cum ne formăm obiceiu-
rile.
– Alegerea este a ta, a spus el. Dacă ai Duhul lui Dumnezeu în
mintea ta, poţi face acum o alegere conştientă.
– Dar nu sunt destul de puternic, am protestat.
– Ei bine, în următoarea ocazie în care vei i ispitit..., a început el.
– Voi i ispitit chiar în seara aceasta, l-am întrerupt eu, pentru
că voi merge din nou acasă.
O# 149
– În următoarea ocazie în care vei i ispitit, a continuat el,

ia-ţi un moment în care să stai singur în tăcere, priveşte în sus
la Dumnezeu şi spune-I cât de slab eşti, dar lasă-L să intre în
mintea ta, în momentul acela.
Eu mi-am spus în gând: „Grozav! Cred că aş putea să fac lucrul
acesta.” Apoi i-am mulţumit plin de entuziasm.
După cursuri, m-am întors acasă. Am ieşit prin stânga, ca de
obicei. Am trecut pe lângă sala de dans. Era arhiplină. Luminile
erau aprinse. Formaţia cânta. Un număr mare de oameni era
acolo – era o sală mare.
M-am oprit la uşă, iar o tânără care mă cunoştea destul de
bine a ieşit şi m-a văzut.
– O, Bill, Bill! m-a strigat; apoi a venit, m-a prins de braţ şi m-a
condus înăuntru.
Totul în mine spunea: „Nu, nu, nu! Nu vreau să intru!” Dar picioa-
rele mele spuneau: „Da, da, da!” Şi, vai, eram atât de furios pe mine
însumi! M-am dus drept la uşa sălii şi m-am oprit brusc, pentru că
Duhul Sfânt mi-a reamintit textul din Romani 6:16. „Încetează să
te mai zbaţi, încetează să te mai împotriveşti, încetează să te mai
lupţi. Dă-te pe tine însuţi celui de care vrei să asculţi!”
Dă-te pe tine însuţi sau predă-te celui de care vrei să asculţi.
„Încetează să te mai lupţi şi predă-te!”
Atunci i-am spus acestei fete:
– Ştii ceva, nu intru în momentul acesta. Trebuie să fac ceva.
– Bine, a răspuns ea.
M-am întors şi în faţa clădirii era un copac imens. Aveam 18
ani şi era prima dată în viaţa mea când experimentam predarea
de sine. Am ieşit şi am stat sub acel copac. M-am uitat în sus,
la cer şi I-am spus lui Dumnezeu: „Sunt pe punctul de a intra
în salonul de dans. Nu vreau să merg acolo, dar sunt prea slab.
Pastorul tânăr mi-a spus de dimineaţă că dacă Îţi dau Ţie voinţa
mea, voi reuşi să nu intru. Nu ştiu cum se va întâmpla acest lucru,
dar Îţi dau Ţie voinţa mea. Primeşte-o!”
Ei bine, este foarte greu să le explici oamenilor ce se întâmplă
de fapt într-un astfel de moment. Într-o singură clipă, am avut
150 B
I
convingerea – ghiciţi care? – că nu voi intra în salonul de dans!

Voinţa mea umană slabă era acum unită cu puterea divină. Nu eu
am realizat lucrul acesta, ci am avut gândul lui Hristos în mine,
iar El a luat hotărârea să nu intre în salonul de dans. M-am întors
şi am început să mă îndepărtez, dar mulţi dintre prietenii mei au
venit afară, ca să mă caute. S-au strâns cu toţii în jurul meu. Nu
voi uita niciodată scena!
– Ce faci singur afară?
Eu eram prea jenat ca să le spun ce făceam. Aşa că am răspuns:
– Păi, a intervenit ceva şi nu mai pot veni la dans astă seară.
Ei au fost foarte dezamăgiţi, dar eu am plecat. Nu m-am mai
întors niciodată acolo. Atunci am învăţat una dintre cele mai im-
portante lecţii din viaţa mea. Am învăţat că aş i putut să mă zbat,
că aş i putut să-L implor pe Dumnezeu să mă facă mai puternic,
dar că într-o singură clipă în care mi-am predat voinţa Lui, El a
putut să facă ceea ce eu nu puteam.
Singura lecţie în plus pe care a trebuit s-o mai învăţ a fost
aceea că trebuia să ies din staţie prin dreapta! Pentru că nu tre-
buia să mă aşez în calea ispitei. După această experienţă, am în-
ceput să ies prin dreapta!
Cu vreo doi ani în urmă, mă alam împreună cu iul meu cel
mare (care este pastor) în Melbourne. El mi-a spus:
– Tată, du-mă unde ai locuit tu.
– De ce? am întrebat eu.
– Vreau să fac un test, a spus el.
– Bine, am aprobat eu.
Aşa că am luat împreună trenul spre zona în care am locuit.
Am coborât, iar el mi-a spus:
– Tată, ştiu că va i greu pentru tine, dar vreau să-ţi goleşti
mintea de toate ideile preconcepute.
– O, da, da! am spus.
– Alege repede, fără să stai prea mult pe gânduri, ieşirea din
stânga ori ieşirea din dreapta, a spus el.
– Bine, nu este atât de greu! am zis.
O# 151
Am traversat peronul fără să conştientizez mişcările, lăsând

ca trupul să mă ducă singur. Bănuiţi ce ieşire am ales?
Desigur, am ales ieşirea din dreapta, pentru că se transfor-
mase de atunci într-un obicei – ieşisem de sute de ori prin dreap-
ta. După aceea, i-am spus iului meu:
– Ştii, este interesant că am pierdut obiceiul de a ieşi prin
stânga. Ca să-l recapăt, ar trebui să o iau de la capăt şi să mi-l
formez din nou, pentru că l-am înlocuit cu obiceiul de a ieşi
prin dreapta! De aceea îmi este atât de simplu! Haide să ieşim
prin dreapta şi să te duc la casa în care am locuit. Nu este nicio
problemă.
Atunci am înţeles un mare adevăr: că am ieşit prin dreapta
fără un efort conştient. Am făcut în mod natural un lucru care de-
venise un obicei în viaţa mea. Deşi timp de mai mulţi ani ieşisem
prin stânga şi cărarea veche nu se ştersese din mintea mea, ea
fusese înlocuită cu o nouă cărare care s-a transformat într-un
obicei.
Ştiu din experienţă că lucrul acesta are o mare importanţă. Vă
recomand să completaţi un chestionar de moralitate personală
prin care să vă identiicaţi obiceiurile care trebuie înlocuite.
Nu vă rezumaţi la generalităţi. Este un lucru foarte sănătos să
identiicăm obiceiurile din viaţa noastră şi apoi să le înlocuim.
Î

1. Cum ai putea să-ţi pierzi capacitatea de a auzi vocea lui
Dumnezeu?
2. Ce se va întâmpla când vei avea noi obiceiuri spirituale?
3. De ce mai răspunzi ca de obicei la un stimul oarecare, chiar
și după ce te-ai născut din nou? Cum poţi să schimbi aceste
comportamente?
4. De ce este important să-ţi identiici obiceiurile greșite care
trebuie să ie înlocuite cu unele corecte?
152 B
I
Î

Ai simţit vreodată că Duhul Sfânt te-a părăsit? Căutai cumva o

cale de a te eschiva să împlineşti Cuvântul lui Dumnezeu?
Cum te-a ajutat Dumnezeu să te predai, să primeşti gândul lui
Hristos şi să-ţi formezi noi obiceiuri?
C A P I TO LUL 1 9
Tot ceea ce ai nevoie se

găseşte în Isus
A ţi înţeles deja că tot ce aveţi nevoie, pentru a obţine biruinţa

asupra păcatului din viaţa voastră, se găseşte în Isus?
Indiferent de starea în care v-a adus păcatul – ie că v-a
aşezat sub ameninţarea morţii sau a condamnării, ie că v-a
secătuit de puteri atât de mult, încât nu mai sunteţi în stare să
faceţi nici măcar o alegere corectă, ie că v-a făcut să iubiţi lucru-
rile rele, în locul lucrurilor sinte – avem o speranţă!
Soluţia pentru toate acele lucruri este în Isus Hristos. Oricine
se asigură că este în Hristos în iecare zi din viaţa lui, va avea
soluţia Sa: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă
dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea.” „Sunt încredinţat
că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi
până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 2,13; 1,6). El a început lu-
crarea Sa în voi şi tot El o va încheia.
Mulţi creştini dau greş pentru că în loc să înţeleagă că soluţia
se ală în Hristos, ei încearcă să ie Hristos. Ei vor să-l învingă
personal pe diavol. Cunosc oameni a căror singură ţintă este să-l
provoace pe diavol, să se lupte cu el şi să-l înfrângă. Mă uit la ei
cu milă, pentru că ştiu ce se va întâmpla. Ei vor i devoraţi de
diavol. Nu poţi să-l înfrângi pe diavolul. El deja a fost înfrânt. El
a fost lăsat fără putere, de către Omul divino-uman, Isus Hristos.
Cunosc alţi oameni care încă se mai întorc la vechile obice-
iuri după 20 de ani în care s-au rugat: „Doamne, fă-mă destul de
154 B
I
puternic ca să înving.” Doar un singur Om a fost destul de puter-

nic ca să învingă. Noi ceilalţi nu suntem destul de puternici! Doar
o singură Fiinţă umană a trăit în totalitate o viaţă spre slava lui
Dumnezeu, încrezându-Se în Tatăl Său.
Dumnezeu este un Dumnezeu al harului şi de aceea El a ac-
ceptat viaţa lui Isus în locul vieţii mele şi îmi oferă viaţa Sa în
iecare zi, prin credinţă.
Vreţi să iţi mai iubitori astăzi? Atunci nu trebuie să

participaţi la un seminar cu titlul „Cum să iubeşti mai mult”!
În schimb, Îl veţi auzi pe Isus spunând: „Aţi auzit că s-a zis: «Să
iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Dar Eu
vă spun: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce
vă asupresc şi vă prigonesc»” (Matei 5,43.44). Daţi-I ocazia Celui
care i-a iubit chiar şi pe vrăjmaşii Săi să intre în mintea voastră şi
spuneţi-I: „Accept astăzi ca gândul Tău să devină una cu gândul
meu, astfel încât atunci când îi întâlnesc pe duşmanii mei sau pe
aceia care sunt antipatici, Tu să îi iubeşti prin mine.”
Vreţi să iţi mai miloşi? Uitaţi-vă la mila lui Isus: „Când S-a
a-propiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort,
singurul iu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime
de oameni din cetate. Domnul, când a văzut-o, I s-a făcut milă
de ea şi i-a zis: «Nu plânge!» Apoi S-a apropiat şi S-a atins de
raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: «Tinerelule, scoală-te, îţi
spun!» Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească.
Isus l-a dat înapoi maicii lui” (Luca 7,12-15). Lăsaţi-L pe Acela
care a simţit împreună cu această văduvă şi i-a înviat iul să intre
în mintea voastră. Când atârna pe cruce, El S-a gândit la mama
Lui şi i-a dat-o lui Ioan în grijă. „Lângă crucea lui Isus stătea
mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Clopa, şi Maria
Magdalena. Când a văzut Isus pe mamă-Sa şi lângă ea pe ucenicul
pe care-l iubea, a zis mamei Sale: «Femeie, iată iul tău!» Apoi,
a zis ucenicului: «Iată mama ta!» Şi din ceasul acela ucenicul a
T
I 155
luat-o la el acasă” (Ioan 19,25-27). Deci, dacă vreţi să iţi miloşi,

atunci vă veţi „îmbrăca” cu El!
Vreţi să iţi mai generoşi? Vă este greu să daţi din ceea ce

aveţi? Îmbrăcaţi-vă cu Acela care nu a avut nici măcar o casă, cu
Acela care a spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cui-
buri; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (Matei 8,20).
Tot ce a avut, El a dat. Nu a agonisit nimic din bunurile lumii
acesteia. Nu a avut nevoie de ele! Tot ce avea nevoie primea de
la Tatăl Său. Totuşi, El a fost pe deplin mulţumit. Îmbrăcaţi-vă
cu El. Veţi deveni cei mai generoşi şi mai minunaţi oameni de
pe pământ şi vă va face plăcere să daţi. Va i o bucurie să daţi.
Nu va trebui să vă forţaţi să daţi. Uneori, va trebui să iţi opriţi
din dăruire, ca să nu vă faceţi rău, pentru că Îl veţi avea în voi pe
Acela căruia Îi place să dea! Vorbesc serios!
Vreţi să iţi plini de pace? Atunci, îmbrăcaţi-vă cu Acela care

mergea sus pe munte şi vorbea cu Tatăl Său, chiar dacă furtunile
se dezlănţuiau în jurul Lui. „Ei turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar
putea să facă lui Isus. În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să Se
roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu”
(Luca 6,11.12). Circumstanţele nu au fost în stare să-I răpească
pacea. Isus nu S-a grăbit niciodată, nu S-a precipitat niciodată,
nu a trebuit niciodată să ia hotărâri sub presiune. Nicidecum! El
a căutat să ale voinţa Tatălui Său cu grijă şi în linişte şi cu o mare
pace a minţii a putut să facă faţă celor mai incredibile ispite cu
care se luptă omul.
Vreţi să rezistaţi ispitei? Diavolul nu ne duce pe acoperişul

unui templu şi nu ne cere să ne aruncăm de acolo. El are alte căi
de a ne păcăli şi de a ne înşela. Dar Isus l-a înfruntat direct timp
de 40 de zile:
„Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus
de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul timp de pa-
truzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au
156 B
I
trecut acele zile, a lămânzit. Diavolul I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui
Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.» Isus i-a
răspuns: «Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.»
Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate
împărăţiile pământului şi I-a zis: «Ţie Îţi voi da toată stăpânirea
şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui
voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va i a Ta.»
Drept răspuns, Isus i-a zis: «Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să
te închini Domnului, Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.»
Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe straşina
acoperişului templului şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,
aruncă-Te jos de aici; căci este scris: El va porunci îngerilor Lui să
Te păzească; şi Ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti
cu piciorul de vreo piatră.» Isus i-a răspuns: «S-a spus: Să nu
ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.»
După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El,
până la o vreme.” (Luca 4,1-13)
Îmbrăcaţi-vă cu Acela care, după acele 40 de zile în pustie, i-a
spus diavolului: „Este scris.” Isus i-a răspuns calm lui Satana. El
nu a stat la discuţie cu diavolul. El doar a citat cuvintele Tatălui
Său şi S-a bazat pe ele.
Vreţi să iţi evanghelişti mai buni? Îmbrăcaţi-vă cu Acela

care intra în sate şi le schimba cu totul. Îi vindeca pe toţi bolna-
vii. „După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum, s-a auzit că
este în casă şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i
mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul. Au venit
la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru
inşi” (Marcu 2,1-3). Scepticii se urcau în copaci ca să-L audă.
„Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Şi un om bogat, nu-
mit Zacheu, mai-marele vameşilor, căuta să vadă care este Isus;
dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. A
alergat înainte şi s-a suit într-un dud, ca să-L vadă; pentru că pe
drumul acela avea să treacă” (Luca 19,1-4). Isus „a făcut” evan-
T
I 157
ghelizare oriunde a mers, pentru că El a avut pe inimă povara

pentru câştigarea de sulete.
Vreţi să vă simţiţi mai plini de speranţă? Îmbrăcaţi-vă cu

Acela care nu l-a condamnat nici măcar pe Iuda, ci a continuat
să-i ofere speranţă şi să încerce să ajungă la inima lui, până în
ultima clipă.
„Înainte de praznicul Paştilor, Isus, ca Cel care ştia că I-a so-
sit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi iindcă iubea pe
ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei,
după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, iul lui Si-
mon, gândul să-L vândă, Isus, iindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate
lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se
duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un
ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a
început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul
cu care era încins.” (Ioan 13,1-5)
Îmbrăcaţi-vă cu Acela care a prezis că Petru Îl va trăda şi care,
după ce L-a trădat, i-a dăruit iubirea şi speranţa de a se ridica şi
a merge mai departe:
„Domnul a zis: «Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă
ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă
credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti
pe fraţii tăi.» «Doamne», I-a zis Petru, «cu Tine sunt gata să merg
chiar şi în temniţă, şi la moarte.» Şi Isus i-a zis: «Petre, îţi spun că
nu va cânta astăzi cocoşul până te vei lepăda de trei ori că nu Mă
cunoşti.»” (Luca 22,31-34)
„După ce au pus mâna pe Isus, L-au dus şi L-au băgat în casa
marelui-preot. Petru mergea după El de departe. Au aprins un
foc în mijlocul curţii şi au şezut jos. Petru s-a aşezat şi el printre
ei. O slujnică l-a văzut cum şedea la para focului, s-a uitat ţintă
la el şi a zis: «Şi omul acesta era cu El.» Dar Petru s-a lepădat şi a
zis: «Femeie, nu-L cunosc.» Peste puţin, l-a văzut un altul şi a zis:
«Şi tu eşti unul din oamenii aceia.» Iar Petru a zis: «Omule, nu
sunt dintre ei.» Cam după un ceas, un altul întărea acelaşi lucru
158 B
I
şi zicea: «Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci
este galileean.» Petru a răspuns: «Omule, nu ştiu ce zici.» Chiar în
clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul.
Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus
aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: «Înainte ca să
cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.» Şi a ieşit afară şi
a plâns cu amar.” (Luca 22,54-62)
„După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: «Simone, iul
lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?» «Da, Doamne»,
I-a răspuns Petru, «ştii că Te iubesc». Isus i-a zis: «Paşte mieluşeii
Mei.» I-a zis a doua oară: «Simone, iul lui Iona, Mă iubeşti?»
«Da, Doamne», I-a răspuns Petru, «ştii că Te iubesc». Isus i-a zis:
«Paşte oiţele Mele.» A treia oară i-a zis Isus: «Simone, iul lui
Iona, Mă iubeşti?» Petru s-a întristat pentru că-i zisese a treia
oară: «Mă iubeşti?» Şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii
că Te iubesc.» Isus i-a zis: «Paşte oile Mele!»” (Ioan 21,15-17)
Tot ce ai nevoie ca om se găseşte în Hristos! Nu în psihologie, nu
în ilozoie, nu în seminarele de dezvoltare personală, ci în Hristos.
Dacă ne-am dori cu adevărat să ne „îmbrăcăm” cu Hristos în
iecare zi – să ne supunem Lui şi să-L lăsăm să intre în mintea
noastră – am primi tot ceea ce El are de oferit. Am i desăvârşiţi
în El. Dar ce facem noi? Ne luptăm mereu. Devenim disperaţi.
Facem eforturi să ne schimbăm căile. Ne străduim. Cădem. Îl
implorăm pe Dumnezeu să ne ajute. Uneori, în disperare, Îl în-
vinuim pe El pentru că nu a făcut mai multe pentru noi.
Îmi amintesc că odată, cu ani în urmă, I-am spus lui Dumne-
zeu următoarele cuvinte: „Nu merge, creştinismul nu e bun! Nu
merge! Uită-Te la mine. Încă mai am obiceiuri de pe vremea când
am devenit un credincios.”
Atunci, răspunsul Lui m-a uluit: „Eu îţi cer să te «îmbraci» cu
Hristos, nu să ii Hristos. Există doar o singură Fiinţă omenească
care a putut să se lupte cu diavolul şi să învingă orice ispită. Şi
Vestea cea Bună este că Eu te-am acceptat pe tine prin El! Am ac-
ceptat moartea Lui, în locul morţii tale! Am acceptat viaţa Sa, în
locul vieţii tale! Am acceptat învierea Lui, în locul învierii tale! Tu
T
I 159
ai deja toate aceste lucruri. Primeşte-le! Beneiciază de tot ceea

ce Isus a realizat. Toate sunt ale tale! Pentru că Îl tratez pe Isus
aşa cum trebuia să te tratez pe tine, iar pe tine te tratez aşa cum
ar trebui să-L tratez pe El. Am acceptat ca El să Se facă păcat,
pentru ca tu să nu ii nevoit să lupţi toată viaţa cu problema
păcatului. Vrei biruinţă? Biruinţa este în El.”
Dacă m-aş ridica azi şi v-aş spune: „Vreau să recrutez soldaţi
pentru războiul din Vietnam”, voi toţi v-aţi uita la mine şi mi-aţi
spune să sunt nebun, deoarece războiul din Vietnam s-a termi-
nat. Lupta s-a dat deja.
Sau să presupunem că încep să vă îndemn să mergem pe câm-
purile de luptă din al Doilea Război Mondial: „Să mergem să ne
luptăm cu naziştii!” Atunci aţi spune cu toţii: „Ce? Lupta aceea
s-a dat şi s-a câştigat deja!”
Dar ce fac creştinii de astăzi? Ei îşi strâng forţele ca să dea o
luptă care a fost deja câştigată!
Lupta noastră este lupta credinţei, nu este lupta împotriva
păcatului. Aceasta s-a dat şi a fost câştigată prin putere umană,
de către un Om care a depins în totul de Tatăl Său. Lupta noastră
nu este împotriva diavolului. El a fost deja învins şi declarat fără
putere. Însă, dacă urmărim cum se raportează creştinii la el, nu
ne-am gândi că este aşa. Am crede că el are toată puterea!
Odată, nişte părinţi au venit la mine şi mi-au spus:
– Vai! Diavolul a pus stăpânire pe iul nostru.
– Da? le-a zis eu. Şi ce aveţi de gând să faceţi în privinţa aceasta?
Apoi am adăugat:
– Vă daţi seama că iul vostru a fost luat captiv de un vrăjmaş
care este fără putere, dar care v-a convins că are putere? Ce veţi
face în privinţa aceasta? Aveţi de gând să acceptaţi acesta fără
să reacţionaţi? Vă veţi resemna crezând că nu puteţi face nimic?
Sau veţi merge înainte prin credinţă şi veţi spune: „Tu crezi că
l-ai prins în capcană pe iul nostru, dar avem să-ţi dăm o veste:
Tu nu ai nicio autoritate aici. Îl cerem înapoi în numele lui Isus
Hristos. Şi avem de gând să-l revendicăm, până când ne va i re-
dat. Tu nu ai nicio putere şi nicio autoritate asupra lui.”
160 B
I
Nu văd prea mulţi oameni care să acţioneze prin credinţă

astăzi. Ei se poartă ca şi când vrăjmaşul ar avea toată puterea,
iar el proită de lucrul acesta. El este maestrul înşelăciunii. Nu
are nicio autoritate. Noi acţionăm ca şi când ne-ar i întrecut în
putere şi ne-ar i dejucat planurile. Biblia spune că el a fost lăsat
fără putere. Gândiţi-vă la aceste cuvinte: „fără putere”. „Astfel
dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El
Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să
nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.” (Evrei
2,14)
Aşadar, dacă vă doriţi biruinţa, dacă vă veţi zbate să o obţineţi
cerând ajutor de la Dumnezeu, vă veţi ala în acelaşi loc şi peste
douăzeci de ani. Dar, dacă vă veţi „îmbrăca” cu Hristos, veţi avea
biruinţa chiar acum!
Î

1. De ce este atât de important să te asiguri că ești „în Hris-
tos” în iecare zi a vieţii tale?
2. De ce este primejdios să crezi că poţi să te lupţi personal cu
diavolul?
3. Care este singurul mod în care poţi învinge păcatul și pe
diavol? De ce este lucrul acesta adevărat?
4. Care este adevărata luptă pe care o duci? Ce luptă a fost
deja dată și câștigată?
5. Are diavolul cu adevărat vreo putere sau autoritate asupra
ta sau asupra celor pe care-i iubești? (Vezi Evrei 2,14.15.)
6. Când și cum putem experimenta biruinţa?

Gândeşte-te la un aspect anumit din viaţa ta, altul decât cele

scrise în acest capitol, în care ai putea i biruitor „îmbrăcându-te”
cu Hristos. Găseşte în evanghelii o relatare despre biruinţa lui
Isus în acest domeniu.
C A P I TO LUL 2 0
Biruinţă prin predare
V
ă rog să observaţi în următorul pasaj cine este cel care
vorbeşte:
„El mi-a arătat pe marele-preot Iosua, stând în picioare
înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satana stând în dreapta lui, ca
să-l pârască. Domnul a zis lui Satana: «Domnul să te mustre, Sa-
tano! Domnul să te mustre, El (Domnul) care a ales Ierusalimul!
Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?»” (Zaharia 3,1.2)
Aţi observat cuvintele „Domnul să te mustre, Satano!”? Pute-
rea şi autoritatea de a-l mustra pe Satana se găsesc în Hristos.
Înţelegem de aici că nu eu îl mustru pe Satana, ci Domnul îl
mustră. De aceea vă recomand să folosiţi aceste cuvinte: „Dom-
nul să te mustre, Satano!”
De iecare dată când citesc pasajul acesta, îmi reamintesc că
puterea şi autoritatea asupra lui Satana nu se găsesc în mine şi
nici nu vin de la mine. Ele se găsesc în Hristos. Hristos este Acela
care îl mustră, de fapt, pe diavol. Este bine să spunem în Numele
lui Isus: „Domnul să te mustre, Satano!” Dar să nu spunem că noi
îl mustrăm pe Satana – chiar dacă invocăm autoritatea lui Dum-
nezeu. Cred că aceasta este o acţiune periculoasă.
Din nefericire, astăzi sunt o mulţime de oameni care proce-
dează aşa. Eu am văzut ce li s-a întâmplat. Dar este ceva cu totul
diferit să realizezi că Domnul este Acela care l-a mustrat pe Sa-
tana şi să ceri intervenţia Sa prin credinţă.
De aceea repet ceea ce le-am spus acelor părinţi care mi-au
spus că diavolul pusese stăpânire pe iul lor: „Vrăjmaşul nu poate
162 B
I
decât să vă amăgească să credeţi că aceasta este o luptă între voi

şi el, deoarece el ştie că adevărata luptă a fost între Hristos şi el
şi că el a pierdut lupta aceea. El nu vrea să alaţi faptul acesta,
pentru ca să trăiţi cu impresia că trebuie să-l întâlniţi şi să vă
luptaţi cu el. Dar nu aceasta este lupta voastră. Nu trebuie decât
să intraţi în experienţa credinţei.”
Chiar şi atunci când este vorba despre biruinţa asupra păca-
telor din viaţa noastră, nu este lupta noastră! Vreau să subli-
niez că lupta noastră este să intrăm în experienţa credinţei şi
să credem că Isus a învins toate ispitele în natura omenească –
o natură omenească pe care Dumnezeu a acceptat-o ca iind a
mea! El a înfruntat, în principiu, toate ispitele pe care le înfrunt
eu, iar biruinţa mea asupra lor este să înţeleg că El a obţinut deja
victoria, în natura Sa omenească, şi să mă „îmbrac” cu El.
Iar când te îmbraci cu Hristos şi Îl inviţi în viaţa ta, ce fel de
trăsături îţi însuşeşti? Îţi însuşeşti dezgustul Lui faţă de păcat şi
biruinţa Sa.
Uitaţi-vă la puternicele cuvinte din 1 Ioan, ce conirmă ideea
aceasta: „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruie
lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa
noastră.” (1 Ioan 5,4)
„Pentru că cine se luptă până la sfârşit.” Aşa scrie în Biblie?
Nu. Pentru că oricine este „născut din Dumnezeu”!
Sper că înţelegeţi că biruinţa este o experienţă a credinţei, nu
o experienţă a luptei. În loc să lupte, cel biruitor, de fapt, se predă.
Vreau să contest în cartea aceasta – şi mă rog ca Dumnezeu
să întărească eforturile mele – ideea că omul poate să-l învingă
pe diavol. Contest cu fermitate această idee. De fapt, fac mai mult
decât să o contest – o resping! Deoarece, în viaţa mea spirituală,
eu renunţ la dreptul de a lupta cu diavolul şi I-l cedez lui Hristos.
Eu recunosc că nu pot lupta cu diavolul, pentru că sunt neputin-
cios, fără putere! Îi predau lui Isus Hristos dreptul de a lupta cu
diavolul, cu ispita şi cu păcatul. Iau decizia aceasta în momentul
în care intru în experienţa credinţei. De fapt, Îi spun lui Dumne-
zeu: „Eu nu mă pot lupta. Îţi mulţumesc că mi L-ai dăruit pe Isus.”
B 163
D

În cele mai multe lupte, victoria vine în urma efortului de a
câştiga. Dar nu este la fel şi în viaţa spirituală. Aici, biruinţa nu
vine prin luptă, ci prin predare! Ce anume trebuie să predăm?
Tocmai gândul că am putea avea vreun drept să ne luptăm cu
diavolul, tocmai speranţa că am putea avea vreo şansă de succes
împotriva lui. În schimb, noi recunoaştem că Dumnezeu a oferit
pentru noi pe Cineva care nu doar că S-a luptat cu diavolul, dar
care l-a şi înfrânt în natura omenească. Când ne îmbrăcăm cu
Isus, succesul Lui, biruinţa Lui, devin ale noastre.
Când ne confruntăm cu ispita, cu păcatul şi cu diavolul, în
loc să ne luptăm şi să ne zbatem – ceea ce am făcut cu toţii mulţi
ani, până aproape am ajuns la descurajare totală – noi intrăm în
experienţa credinţei şi privim la ceea ce Fiul omului a realizat
deja, în natura omenească.
Lucrul cel mai diicil de acceptat pentru cei mai mulţi dintre
noi este acela că, în ceea ce priveşte problema păcatului – ie că
este vorba de condamnare şi moarte, ie că este vorba de păcat
ca putere în vieţile noastre – Dumnezeu a aşezat responsabili-
tatea rezolvării acesteia asupra lui Isus, nu asupra noastră.
Aşadar, când sunt ispitit, intru în experienţa credinţei. Cu alte
cuvinte, eu cedez dreptul meu de a lupta cu păcatul şi cu diavolul,
permiţându-I lui Isus să facă ceea ce Tatăl I-a cerut să facă. Dacă
citim corect 1 Ioan, atunci înţelegem că oricine este născut din
Dumnezeu, învinge lumea. Când sunteţi născuţi din Dumnezeu,
vă îmbrăcaţi cu Isus Hristos. Voi primiţi prin Duhul Sfânt gândul
lui Hristos. Acum, Hristos din voi este Acela care învinge lumea,
nu voi, în natura voastră omenească, irească.
Aceasta este experienţa credinţei.
Dumnezeu în voi! Dacă sunteţi născuţi din Dumnezeu, Dum-
nezeu locuieşte în voi! Evanghelia nu este doar vestea despre
Dumnezeu, ci este puterea lui Dumnezeu spre mântuire. „Căci
mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; iindcă ea este
puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea iecăruia care crede:
întâi a iudeului, apoi a grecului” (Romani 1,16). Dumnezeu va
164 B
I
locui în orice iinţă umană care acceptă credinţa în darul iubirii

Sale, Isus Hristos.
Am ajuns la concluzia că puţini oameni cred cu adevărat în
Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Astăzi nu mai reuşesc să-i deter-
min pe oameni să mărturisească despre experienţa îndreptăţirii.
Ei nu vor să rostească această mărturisire! Nu vor să-L laude
pe Dumnezeu pentru ea. Totuşi, aceasta înseamnă să crezi că
Isus este Fiul lui Dumnezeu, că Dumnezeu a acceptat viaţa Sa
desăvârşită şi moartea Sa ca iind ale mele! Acum nu mai sunt
considerat vinovat, nu mai sunt condamnat, nu mai sunt sub
pedeapsa cu moartea. Am primit actul de proprietate al cerului.
Am intrat în familia lui Dumnezeu. Sunt copilul Lui!
Gândiţi-vă doar la două dintre făgăduinţele Bibliei care susţin
acest adevăr:
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Nu-
mele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan
1,12)
„Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu
rămâne în el şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4,15)
Care este condiţia necesară pentru ca Dumnezeu să poată
rămâne în noi, să poată locui în noi? Mărturisirea noastră că Isus
este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, accentuez mereu ideea că cel
mai important obicei din viaţa voastră este să veniţi la cruce în
iecare dimineaţă, să priviţi la cruce şi să spuneţi: „Îţi mulţumesc,
Doamne, pentru că ai trimis pe Fiul Tău în trup omenesc şi că
I-ai îngăduit să ia asupra Sa responsabilitatea pentru păcat. Cred
acest lucru cu toată inima mea.”
În momentul în care faceţi această mărturisire, Dumnezeu
este în voi. Când ieşiţi din casă, sunteţi însoţiţi de prezenţa Dum-
nezeului celui viu în voi. Am ajuns la concluzia că prea puţini
oameni fac această mărturisire, deoarece ei vin la mine şi spun:
„O, am această problemă cu temperamentul meu rău...”, „O, mă
înfurii tot timpul...”, „O, am acest obicei...”.
Cu ceva timp în urmă, am cunoscut un pastor care mi-a spus:
– Am această dependenţă de pornograie care mă distruge.
B 165
– Stai să scot batista ca să pot plânge pentru tine! i-am spus.

– Vorbesc serios! mi-a zis el.
– Şi eu! i-am răspuns. Nu vreau să plâng pentru tine iindcă ai
o problemă, ci iindcă nu înţelegi credinţa! Tu nu mărturiseşti în
iecare zi a vieţii tale că Isus este Fiul lui Dumnezeu! Căci dacă ai
face-o, ai avea gândul lui Hristos şi – slavă Domnului – ai putea să
te uiţi la o femeie frumoasă fără să o pofteşti. Ai putea, cu siguranţă,
să o priveşti şi să spui: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru această
frumoasă iinţă creată de Tine. Nu o mai privesc ca pe un obiect al
poftei mele, ci ca pe o făptură frumoasă care a ieşit din mâna Ta.”
Vreau să vă spun că prima dată când mi s-a întâmplat aceasta,
am spus: „Îţi mulţumesc, Doamne!”
„Bine”, mi-a zis Dumnezeu, „păstrează gândul Meu în tine şi
vei gândi în acest fel în iecare zi din viaţă.”
Dar acest pastor îmi spunea:
– O, te rog, ajută-mă! Eu mă uit la ilme pornograice în iecare
zi. Lucrul acesta mă omoară.
– Păi, m-ar ucide şi pe mine dacă mi-aş hrăni mintea cu aşa ceva!
i-am spus. Te-ai gândit vreodată că dacă ai avea gândul lui Hristos,
ai avea puterea să instalezi în computer un iltru pentru internet?
Te-ai gândit că dacă ai mărturisi pe Isus Hristos, atunci, gândul
Său ar i în tine, ai putea merge acasă şi ai comanda un iltru?
Pastorul s-a uitat la mine cu uimire.
– Nu ai nevoie de mai mult, i-am spus. Eu nu pot să o fac în
locul tău. Tu nu ai credinţă. Tu nu dai dovadă de credinţă, când
vii la mine cu o astfel de mărturisire.
Un alt bărbat s-a ridicat în picioare în timpul unui seminar pe
care îl susţineam şi a spus:
– Sunt dependent de televizor. De douăzeci de ani vin acasă la
ora 5 după-amiază, mă relaxez în faţa televizorului şi apoi merg
la culcare la miezul nopţii. Nu mă mişc deloc din faţa lui. Nu pot
să vorbesc cu plăcere despre căsnicia mea. Soţia mea şi cu mine
suntem ca doi străini, deşi trăim în aceeaşi casă. Nu ştiu cum de
mai rămâne cu mine!
Din fericire, soţia lui nu era prezentă.
166 B
I
– Sunt atât de slab şi nenorocit, a adăugat el. Aveţi vreun sfat

înţelept pentru mine?
– Sigur că am! Dar ai nevoie de gândul lui Hristos. Eşti lipsit de
credinţă! Te lupţi şi te zbaţi cu un lucru cu care Isus Hristos nu ar
avea nicio problemă, deoarece El nu a fost atras de violenţă, de
sex şi de alte asemenea lucruri difuzate de posturile de televizi-
une. El a avut un echilibru sănătos în viaţa Sa. O, El S-a bucurat
de compania femeilor. Desigur că S-a bucurat. De ce crezi că El
a petrecut atât de mult timp acasă la Maria şi Marta? Eu cred
că a găsit acolo o iubire pe care nu o mai găsise în altă parte.
Dar El nu avea un fel pervertit de a privi aceste lucruri, iar dacă
primeşti gândul Lui...
– Ei bine, m-a întrerupt el, ce s-ar întâmpla dacă aş primi gân-
dul lui Hristos?
– Dacă ai avea gândul lui Hristos, am răspuns eu, atunci te-ai
uita la televizor şi ai spune: „Televizorul îmi controlează viaţa.”
Iar după aceea ai lua o foarfecă şi ai tăia cablul!
Vedeam că mă asculta cu atenţie.
– Renunţă să te mai lupţi, am continuat. Începe să te predai.
Începe să te predai şi să primeşti gândul lui Hristos. Păşeşte în
credinţa că Isus a biruit lumea, natura omenească şi pe diavol!
El a făcut aceasta în natură omenească! Mărturiseşte credinţa
aceasta! Iar din momentul acela unde crezi să se va ala Hristos?
În mintea ta. Mintea este partea corpului prin care Duhul Sfânt
intră în contact cu tine. Odată ce-L vei avea în mintea ta, vei lua
decizia corectă în ceea ce priveşte televizorul.
Aşadar, el s-a dus acasă şi a renunţat la televizor chiar în
săptămâna aceea. Săptămâna următoare, când ne-am revăzut,
era mai fericit ca niciodată. Mi-ar i plăcut să auziţi mărturia sa.
El a spus:
– Timp de douăzeci de ani am fost rob. Dar am primit gândul
lui Hristos şi am ştiut exact ce trebuia să fac. Am luat o foarfecă
şi am tăiat cablul – şi aşa rămâne, pentru că am recunoscut că eu
nu puteam să controlez televizorul şi că el mă controla pe mine.
Apoi, ochii săi s-au luminat şi a spus:
B 167
– Mă simt liber, iar soţia mea şi cu mine începem să discutăm

împreună. Tocmai am revenit la viaţă, în Duhul. Nu mai sunt rob
al păcatului, deoarece am primit gândul lui Hristos.
Când aveţi gândul lui Hristos, vedeţi lucrurile într-un mod
diferit. Totuşi, realizaţi cât este de uşor să traversaţi hotarul şi
să vă purtaţi după vechea ire şi nu după voia Dumnezeu. Eu nu
pot trăi nici măcar o zi din viaţa mea fără să îmi însuşesc gân-
dul lui Hristos, deoarece lumea nu-mi oferă siguranţă. Poate
că sunt intolerant cu oamenii, totuşi, când Hristos locuieşte în
mine, descopăr că El revarsă peste mine harul de a i tolerant,
înţelegător şi iubitor cu oamenii. Aceasta este calea Sa.
Ceea ce El doreşte din partea noastră a tuturor este să ne
îmbrăcăm cu El în mod regulat, astfel încât aceste lucruri să
devină obişnuite şi naturale în vieţile noastre.
Recent, am descoperit că un anumit lucru care odinioară mi
se părea atrăgător, nu mai prezenta interes pentru mine. Nu am
putut să precizez când anume se întâmplase această schimbare,
întrucât se părea că avusese loc într-o perioadă de timp mai lungă.
Atunci, am privit în sus şi am spus: „Îţi mulţumesc, Doamne!”
Iar El mi-a spus: „Da, tu nu ai observat când a avut loc schim-
barea, pentru că preocuparea ta era să te îmbraci cu Hristos.”
Treptat, dorinţele lui Hristos devin ale noastre în mod natural.
Atunci devine interesant. Cum numim noi acest proces? Sinţire.
C ?
În acest proces, dacă descoperiţi că repetaţi aceleaşi obiceiuri
iar şi iar, probabil că v-aţi pierdut credinţa. Atunci trebuie să vă
întoarceţi la mărturisirea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, iar în
momentul când faceţi aceasta, abandonaţi vechile obiceiuri şi le
întăriţi pe cele noi.
Când am început să înţeleg acest lucru, a trebuit să fac această
mărturisire de mai multe ori pe zi. De iecare dată când se apro-
pia ispita sau când reveneau vechile obiceiuri, constatam că îmi
doream din ce în ce mai mult să-mi mărturisesc credinţa că Isus
168 B
I
este Fiul viului Dumnezeu şi că El a biruit păcatul, ispita, irea

omenească şi lumea în natura omenească!
În momentul în care mărturisim că Isus este Fiul şi Îl lăudăm
pe Dumnezeu pentru darul iubirii Sale, Dumnezeu locuieşte în
noi. Concluzia este aceasta: Dumnezeu în voi este Cel care se
împotriveşte păcatului, nu voi plus puţin ajutor de la Dumnezeu.
El este singura Fiinţă care nu este atrasă de ceea ce este nesfânt.
Din ire, noi suntem atraşi de lucruri nesinte. Dumnezeu nu este
atras de ele. Dacă descoperiţi că nu sunteţi atraşi de lucrurile
nesinte, veţi şti că Dumnezeu este în voi. Atunci veţi spune: „Da!
Lăudat ie Domnul!”
Cea mai mare luptă a vieţii noastre este aceea de a alege între
două opţiuni: aceea de a ne preda şi a-L lăsa pe Dumnezeu să
locuiască în noi, ca să nu mai im atraşi de cele nesinte, şi aceea
de a ne lupta împotriva atracţiei spre cele nesinte şi a-L implora
pe Dumnezeu să ne facă destul de puternici ca să biruim. Această
ultimă cale este calea eşecului. Creştinii care au mers pe ea s-au
concentrat asupra păcatelor lor şi au rămas neschimbaţi.
A

,

Armura lui Dumnezeu nu vă este oferită ca să puteţi lupta cu
Satana, ci pentru a vă proteja de săgeţile duşmanului, astfel încât
să puteţi sta fermi împotriva atacurilor:
„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine
piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de lup-
tat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, îm-
potriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.
De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi îm-
potrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi
i biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul,
îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu
râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scu-
tul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare
B 169
ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii, şi sabia Duhului, care este
Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,10-17)
Unii oameni cred că armura este pentru lupta cu Satana. Dar
nu este aşa! Ea ne protejează.
Lupta a fost câştigată, dar ea continuă în noi, deoarece lupta
noastră este să alegem dacă să credem sau dacă să mergem mai
departe pe căile noastre sortite eşecului. Aceste două opţiuni
sunt opuse la fel ca lumina şi întunericul. Una are ca rezultat
biruinţa, iar cealaltă are ca rezultat eşecul.
Biruinţa în viaţa creştină vine prin renunţarea la dreptul nos-
tru de a lupta împotriva păcatului şi a diavolului, prin acceptarea
credinţei că această luptă a fost pusă asupra lui Isus Hristos şi
prin mărturisirea acestei credinţe. În momentul în care facem
aceste lucruri, Duhul Dumnezeului celui viu Îl aduce pe Hristos
în minţile noastre. Noi avem acum gândul lui Hristos, iar El nu
este atras de păcat şi de rău, ci de lucrurile sinte şi curate.
Prea mulţi oameni se străduiesc să se împotrivească păcatului
şi diavolului, încercând din greu să nu cadă în ispită, implorân-
du-L pe Dumnezeu să le dea putere ca să nu cedeze. Apoi, când
cad din nou, se descurajează foarte tare şi încep să se întrebe
dacă Dumnezeu are dreptate sau nu.
Ei ajung întotdeauna să-L învinuiască pe Dumnezeu sau să
creadă că sunt prea slabi şi că nu vor reuşi. Ştiţi ce spun oame-
nii atunci când ajung în starea aceasta? „Nu are niciun sens să
mai încerc.” Ei încep să se întoarcă la vechile obiceiuri şi chiar
renunţă la luptă. Ştiu mulţi oameni care au ajuns în această
situaţie, deoarece consideră că nu sunt destul de puternici să se
împotrivească ispitei şi diavolului, chiar dacă au primit ajutor de
la Dumnezeu.
În cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, vine o zi când ei
ajung să cadă la piciorul crucii în culmea disperării. Atunci îşi
spun: „Dumnezeu I-a cerut lui Isus să biruie păcatul şi nu mie.
Este privilegiul meu să mă prind de El prin credinţă şi să Îl las să
locuiască în mine. Dumnezeu care locuieşte în mine este Cel care
se împotriveşte răului, şi nu eu.”
170 B
I
Dacă nu reuşesc să mă împotrivesc răului, atunci probabil că

Dumnezeu nu este în mine, deoarece lupt prin propria putere şi
nu prin credinţă – prin a-L lăsa să locuiască în mine.
În cele patru capitole din Romani, de la 5 la 8, Pavel prezintă
caracteristicile oamenilor care pretind a i credincioşi, dar care
totuşi sunt încă ireşti. El face distincţie între aşa-zişii creştini
care sunt încă ireşti şi adevăraţii creştini spirituali, care au nişte
caracteristici foarte interesante.
Oamenii sunt derutaţi şi nu înţeleg ce se întâmplă în mod
concret atunci când o persoană devine spirituală. Unii cred, de
exemplu, că nu se vor mai simţi niciodată ispitiţi. Alţii cred că nu
vor mai avea nicio înclinaţie spre păcat. Alţii cred că nu vor mai
i niciodată atraşi de ceva neplăcut. Iar când descoperă că reali-
tatea este cu totul alta, încep imediat să se gândească: „Probabil
că sunt iresc.”
Mi se pare interesant faptul că Pavel i-a numit „sinţi” pe
credincioşii din Corint. Erau ei pe deplin maturi în Hristos? O,
nu!
Prin urmare, nu sunteţi ireşti dacă sunteţi în Hristos şi dacă
vă alaţi în procesul de a deveni maturi. Chiar dacă într-o zi apar
lucruri care vă şochează când le auziţi, nu înseamnă că v-aţi
întors pe tărâmul irii pământeşti. Pentru că, dacă vă aduceţi
aminte, acum sunteţi sub har. Iar când sunteţi sub har, aveţi li-
bertatea să creşteţi în Hristos şi să îndreptaţi iecare aspect al
vieţii voastre fără să vă simţiţi condamnaţi!
Dacă sunteţi sub har, sunteţi liberi să îndreptaţi iecare aspect
al vieţii şi al caracterului vostru şi sunteţi liberi să creşteţi şi să
vă maturizaţi în iecare aspect, fără să vă simţiţi condamnaţi în
timpul acestui proces.
Este o veste bună, nu-i aşa?
B 171
Î

1. Cine are puterea și autoritatea de a-l mustra pe diavol?
2. De ce biruinţa asupra păcatului nu se câștigă prin intrarea
în lupta cu diavolul?
3. Notează cel puţin trei cuvinte sau expresii care descriu sin-
gurul mod în care poţi birui lumea, păcatul și pe diavol.
4. Cum a ales Dumnezeu să rezolve problema păcatului?
5. Ce este Evanghelia?
6. De ce pune autorul accent pe formarea obiceiului de a veni
la cruce în iecare dimineaţă?
7. Cum poţi recunoaște dacă cineva și-a pierdut credinţa?
8. De ce renunţă oamenii la lupta pentru biruinţă?
9. Care este diferenţa dintre așa-zișii credincioși și adevăraţii
credincioși spirituali?
10. Ce înseamnă să ii sub har? Ce ești liber să faci?
Î

Crezi cu adevărat că Isus Hristos a dus deja lupta şi l-a înfrânt

pe diavol?
Crezi cu adevărat că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu?
C A P I TO LUL 2 1
Firesc sau spiritual?
R
ecent, s-a apropiat de mine un tânăr foarte tulburat din
cauza dorinţelor sexuale pe care le simţea în corpul său. A
venit la mine şi mi-a spus:
– Ştiţi, cred că sunt un om iresc.
– Da, i-am spus eu, atunci am să-ţi dau o veste bună: cred că
eşti un bărbat normal. Aceasta este vestea bună. Eşti un membru
normal al speciei masculine. Dumnezeu te-a creat în felul acesta.
Este biochimie şi tu eşti creat să răspunzi într-un anumit fel. Nu
înseamnă că eşti iresc. Ceea ce faci cu aceste dorinţe relectă
dacă eşti iresc sau spiritual. Bărbatul spiritual nu aleargă să-şi
satisfacă nevoia la iecare imbold pe care îl simte în corpul său.
Un om spiritual învaţă să-şi ţină corpul în frâu. El nu este dominat
şi controlat de imboldurile trupului. El Îl laudă pe Dumnezeu. Şi tu
ar trebui să-L lauzi pe Dumnezeu că eşti normal!
Ceea ce contează este mintea. De ce ne vorbeşte Duhul Sfânt
prin intermediul minţii? Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul
acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2,5). „Să nu vă potriviţi
chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii
voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună,
plăcută şi desăvârşită” (Romani 12,2). Mintea este cea care se
reînnoieşte! Când acceptaţi credinţa şi mărturisiţi că Isus este
Hristosul, Fiul viului Dumnezeu, Duhul Sfânt vine din nou la voi
şi vă reînnoieşte mintea.
Dumnezeu vă dă gânduri noi. Poate că aţi urât pe cineva toată
viaţa. Atunci, Dumnezeu vă dă un nou sentiment faţă de acea
F ? 173
persoană. Veţi simţi compasiune. Deodată sunteţi confruntaţi cu

un nou standard de viaţă: viaţa lui Hristos.
M
–

Mintea noastră este ca o universitate. Ea are mai multe fa-
cultăţi. Există o zonă a raţiunii, o zonă a apetitului. Unii oameni
cred că dacă sunt născuţi din nou nu ar trebui să mai aibă nicio
ispită a apetitului! Există o zonă a simţurilor – văzul, auzul, miro-
sul, simţul tactil. Iar zona sexuală este controlată şi ea de o facul-
tate a minţii. Există zona voinţei. Şi, desigur, zona emoţiilor.
Aşadar, ce lucruri noi primim atunci când avem gândul lui
Hristos în noi? Primim gânduri, sentimente şi motivaţii noi.
Dumnezeu le aşază în mintea voastră atunci când vă dă gândul
lui Hristos. Nu trebuie să încercaţi să găsiţi motivaţii noi. Dum-
nezeu vă va da motivaţiile potrivite dacă primiţi gândul lui Hris-
tos. Nu trebuie să lucraţi la schimbarea sentimentelor voastre.
Dumnezeu vă va da sentimente noi. El vă va da gânduri noi. Vă va
duce la un nivel mult mai înalt decât aţi fost mai înainte.
Gândiţi-vă la zona care răspunde de motivarea sexuală. Tână-
rului, menţionat la începutul acestui capitol, i-am spus:
– Când ai ca ţintă gândul lui Hristos, zona din creierul tău
care controlează activitatea sexuală va înţelege că acesta este
un dar de la Dumnezeu ce trebuie folosit în aşa fel încât, atunci
când intri în căsătorie, el să te ajute să experimentezi o unitate
asemănătoare cu cea existentă între membrii Trinităţii. Acesta
este un gând care nu a intrat niciodată în mintea ta până acum.
El este gândul lui Hristos în tine.
Această facultate deosebită va i activată în direcţii total dife-
rite. Nu contează ce spune Hollywoodul sau ce spun toate revistele
cu pagini lucioase. Dumnezeu va pune idealul Său în voi, acum.
Dar ce putem spune despre apetit? Deodată, cei care fac din
mâncare Dumnezeu lor sau cei care o folosesc ca pe un mijloc
de a obţine mântuirea, vor descoperi că această facultate care
controlează apetitul le va arăta o perspectivă cu totul nouă asu-
pra apetitului. Ei vor înţelege cât de importantă este sănătatea,
dar păstrarea sănătăţii nu va deveni un mod de a obţine mân-
174 B
I
tuirea. Ea va i privită din perspectiva dezvoltării lor armonioa-

se, spre slava lui Dumnezeu. Cei care au fost prea indulgenţi cu
apetitul vor înţelege că autocontrolul este posibil în domeniul
apetitului. Ei nu vor mai i dominaţi de gândul neputinţei, de-
oarece această facultate va i activată în direcţii noi.
Deci, nu primiţi facultăţi noi. Controlul apetitului nu se obţine
dintr-odată. Nu ajungeţi dintr-odată la stăpânirea perfectă a
apetitului. Nu se întâmplă aşa. Ci facultăţile sunt sinţite.
Acum m-am lămurit: „O, înţeleg – mântuirea are loc în minte.
Mântuirea are loc în minte!”
Dacă o facultate a minţii mele este activată în direcţii noi şi
dacă voinţa mea este întărită de Hristos care este în mine, ce
se întâmplă dacă aleg să acţionez potrivit acelor noi direcţii? Şi
dacă aleg să acţionez potrivit lor în mod regulat în viaţa mea? Ce
se va întâmpla, în mod evident, cu acea facultate a minţii? Ea va
i înnobilată şi sinţită, astfel încât, în cele din urmă, ea va deveni
înclinaţia mea naturală. Se va transforma într-un obicei. Aceasta
este minunea harului lui Dumnezeu.
Observaţi această frumoasă declaraţie din cartea Viaţa lui
Iisus, pagina 636 (ediţia 2008): „Orice ascultare adevărată vine
din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Şi, dacă vom consimţi,
El Se va identiica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noas-
tre, încât va lega inima şi mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că,
atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri.”
Gândiţi-vă la ideea că, dacă Îi permiteţi, Hristos Se va identiica
cu gândurile voastre în aşa măsură, încât veţi împlini voia Lui prin
faptele care vin acum în mod natural! Este un gând frumos, nu-i aşa?
Gândurile care vă trec prin minte sunt ale lui Hristos. Acesta
este procesul sinţirii. Vreau să vă spun că el are loc ca urmare
a răspunsului nostru repetat la ceea ce Duhul Sfânt a aşezat în
mintea noastră.
Să vă pun o întrebare. Ce se întâmplă după convertire în vieţile
credincioşilor spirituali adevăraţi? Ce fel de sentimente au ei? Ce
fel de ispite au ei? Care este atitudinea lor? Pe de altă parte, care
sunt experienţele, caracteristicile unui om care pretinde că are
credinţă în Hristos, dar care este încă iresc?
F ? 175
O
,
!
Vestea bună este că nu puteţi i în acelaşi timp şi ireşti, şi
spirituali. Puteţi i ori una, ori cealaltă. Dacă privim mai în-
deaproape, descoperim că o persoană spirituală adevărată are
nişte caracteristici destul de interesante. Unii dintre noi putem i
tentaţi să le confundăm cu caracteristicile omului iresc.
Aşa s-a întâmplat cu tânărul care a venit la mine. El nu era
deloc iresc. El era foarte spiritual, dar credea că este iresc.
Capitolele 5 până la 8 din Epistola către romani sunt singurele
capitole din Scriptură care scot în evidenţă această idee. În spe-
cial, pasajul dintre romani 7,21 şi Romani 8,8 ajută să înţelegem
toate celelalte airmaţii ale lui Pavel. Redau aici întregul pasaj:
„Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele,
răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinlăuntru, îmi place
Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care
se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii
păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine!
Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?... Mulţumiri ie aduse
lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!... Astfel dar, cu
mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu irea pământească,
slujesc legii păcatului.
Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos
Isus, care nu trăiesc după îndemnurile irii pământeşti, ci după
îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hris-
tos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu
neputinţă Legii, întrucât irea pământească o făcea fără putere –
Dumnezeu a osândit păcatul în irea pământească, trimiţând, din
pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o ire asemănătoare cu
a păcatului, pentru ca porunca Legii să ie împlinită în noi, care
trăim nu după îndemnurile irii pământeşti, ci după îndemnurile
Duhului.
În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile irii pământeşti um-
blă după lucrurile irii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după în-
demnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea
după lucrurile irii pământeşti este moarte, pe când umblarea după
176 B
I
lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile

irii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu
se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei
ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.”
Acesta nu este un pasaj uşor – în special capitolul 7. Dar, dacă
înţelegeţi ce spune Pavel, veţi înţelege un mare adevăr. Mie mi-au
trebuit douăzeci şi cinci de ani să înţeleg acest pasaj, dar nu este
nevoie să dureze atât!
Concentraţi-vă asupra versetului din Romani 7,25: „Mulţumiri
ie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru!... Ast-
fel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu irea
pământească slujesc legii păcatului.”
Reţineţi, vă rog, că acest verset nu sugerează că Pavel face
ambele lucruri simultan. Trebuie să citiţi ceea ce precede ver-
setul 25 şi ceea ce urmează imediat după el. Dacă aţi înţeles că el
face aceste două lucruri în acelaşi timp, înseamnă nu aţi înţeles
ce a declarat în versetul de dinainte şi în versetul următor. În
acest punct întâmpină diicultăţi majoritatea oamenilor. Ei se
întreabă: „Cum poţi să le slujeşti pe amândouă în acelaşi timp?”
Nu se poate să le slujiţi pe amândouă! Trebuie să interpretăm
versetul 25 în contextul versetelor imediat învecinate. Dacă
studiaţi cu atenţie contextul, veţi înţelege clar ceea ce încearcă
Pavel să spună. Cheia se ală în aceste versete.
Ceva foarte interesant reiese din Romani 7 – cel mai greşit
interpretat capitol scris de Pavel. El a fost sursa controversei
dintre teologi timp de aproape două mii de ani şi continuă să
ie până în ziua de azi. Când eram la seminar, profesorii îl inter-
pretau diferit. Un profesor ne-a spus la toţi că în Romani 7,25,
Pavel era într-o stare de neconvertire. Alt profesor ne-a spus că
acesta era Pavel cel convertit. Noi nu ştiam ce să mai credem. Ei
nu voiau să facă un compromis.
Vreau să observaţi acum câteva lucruri foarte interesante. Mă
întorc la versetele 16 la 18 din capitolul 7:
„Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Le-
gea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta,
ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu
F ? 177
locuieşte în mine, adică în irea mea pământească, pentru că, ce-i

drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.”
Sper că aţi văzut aceste cuvinte: „Ştiu că nimic bun nu locuieşte
în mine.” Cine rosteşte aceste cuvinte? Un om iresc nu le-ar rosti
niciodată! Acestea sunt cuvintele unui om spiritual.
Una dintre „marile idei” pe care le-am prezentat în această
carte se referea la starea noastră normală: suntem lipsiţi de aju-
tor, fără putere, păcătoşi. Recunoaşterea şi airmarea acestei
stări este primul pas în viaţa unei persoane care se întoarce la
Isus Hristos. Astfel de oameni devin convinşi de adevărata lor
stare. „Ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine.”
Acesta este experienţa iluminării pe care vasta majoritate a
rasei umane nu o are niciodată. Niciun lucru bun nu locuieşte în
mine. Este atât de important!
Primul lucru pe care îl observăm în pasajul nostru din Romani
7 este că Pavel face o profundă mărturisire despre sine însuşi. El
este conştient de modul în care păcatul i-a afectat natura umană.
„Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în
irea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac
binele, dar n-am puterea să-l fac.” (Romani 7,18)
Dacă cineva airmă că are dorinţa să facă binele, ce recunoaşte
el de fapt? „Fiindcă umblarea după lucrurile irii pământeşti
(mintea irească) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea
nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună”
(Romani 8,7). Dar aici avem un om care doreşte să facă binele. Pe
de-o parte, el recunoaşte adevărul despre propria păcătoşenie,
iar pe de altă parte, recunoaşte că el vrea, cu adevărat, să facă
binele. Dar el se luptă! Se luptă să facă binele. Sună familiar pen-
tru cei mai mulţi dintre voi?
O, da, el se luptă să facă binele! În niciun caz nu vorbim aici
despre un om nespiritual. El îşi recunoaşte adevărata stare şi ad-
mite faptul că, deşi este credincios – o persoană spirituală şi un
adevărat credincios – înlăuntrul său se duce o luptă.
Deci, unde se produce schimbarea? Eu nu am dus nicio luptă
interioară până când nu am devenit credincios. Mie chiar îmi
plăcea păcatul. Nici măcar nu ştiam că era păcat! Credeam doar
178 B
I
că aşa se trăieşte viaţa. Dar apoi am devenit un credincios şi vai

cum s-au schimbat lucrurile!
Credincioşii spirituali dau o luptă. Trebuie să o recunoaştem.
Este important pentru noi să identiicăm cele două laturi ale
acestei lupte ce are loc în viaţa unui credincios adevărat.
Să studiem îndeaproape contextul din Romani şi să-i îngăduim
lui Pavel însuşi să ne dea înţelegerea corectă a capitolului 7, ver-
setul 25, unde el descrie lupta pe care o are cu „legea lui Dumne-
zeu” şi cu „legea păcatului”.
Să analizăm mai întâi ce se spune înainte de versetul 25, la
capitolul 7, versetele 21-23:
„Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele,
răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinlăuntru, îmi place
Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care
se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob
legii păcatului, care este în mădularele mele.”
Avem, pe de-o parte, legea primită de mintea mea, adică Le-
gea lui Dumnezeu în omul dinlăuntru. Pe de altă parte, avem le-
gea păcatului în mădularele trupului meu.
Acum să citim capitolul 8, versetul 2, care urmează după capi-
tolul 7,25: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a
izbăvit de legea păcatului şi a morţii.”
Putem vedea că Pavel face deopotrivă „legea păcatului” din
capitolul 7, versetul 25, cu „legea mădularelor trupului meu” şi
cu „legea păcatului şi a morţii”.
Care e descrierea pe care o face Pavel „legii lui Dumnezeu”?
Este „legea lui Dumnezeu în omul dinlăuntru”, „legea minţii
mele” şi „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus.”
Odată ce aţi înţeles ceea ce spune Pavel despre aceste două
legi alate în conlict, viaţa voastră se va schimba radical – de-
oarece avem de dat o luptă! Da, avem! De fapt, după părerea
mea, acest fel de luptă este prezentă doar în experienţa unui
om cu adevărat spiritual, convertit, născut din nou în Împărăţia
lui Dumnezeu. Aceasta este singura categorie de persoane de
pe acest pământ care experimentează acest fel de luptă. Acesta
F ? 179
este şi motivul pentru care ei se ală în marele pericol de a de-

veni instabili. Deoarece, dacă nu rezolvaţi această luptă, inima
voastră rămâne împărţită şi vă puteţi destabiliza. Mi-au trebuit
mai mulţi ani să înţeleg că oamenii devin instabili atunci când
au anumite convingeri, dar nu acţionează conform lor. Aceasta
aduce confuzie în mintea lor.
Rezolvă Pavel această luptă aici? Da, el o rezolvă. Este o luptă
foarte reală, ce are loc în experienţa unui credincios spiritual
adevărat. Este interesant să alăm în ce constă această luptă.
Este o luptă între „legea minţii mele” şi „legea mădularelor tru-
pului meu”. Este o luptă între „legea Duhului de viaţă în Hris-
tos Isus (din mintea mea)” şi „legea păcatului şi a morţii” (din
mădularele trupului meu).
Pavel se străduieşte să dea o lecţie foarte importantă aici: că
lupta din viaţa credinciosului este o luptă între minte, care este
acum mintea lui Hristos, şi mădularele trupurilor noastre, care
ar putea să ne aducă sub „legea păcatului şi a morţii”.
În următorul capitol, care este şi ultimul, vom explora mai pe
deplin învăţătura lui Pavel despre omul iresc şi omul spiritual.
Î

1. Prin intermediul cărei părţi a corpului ne vorbește Duhul
Sfânt? De ce?
2. În ce privinţă este mintea umană ca o universitate?
3. Cum sunt sinţite facultăţile minţii tale?
4. Cum sunt aduse inima și mintea ta în conformitate cu voin-
ţa lui Dumnezeu?
5. De ce poate o persoană cu adevărat spirituală să ie ispitită
să creadă că este încă irească?
6. Ce nu va recunoaște niciodată o persoană irească? Ce își
dorește o persoană spirituală? (Vezi Romani 7,16-18.)
7. Descrie lupta din viaţa unui om născut din nou pentru îm-
părăţia lui Dumnezeu. (Vezi Romani 7,21 – 8,2.)
8. Ce se poate întâmpla dacă această luptă nu este rezolvată?
C A P I TO LUL 2 2
Vechi şi nou
C
hiar şi omul spiritual va descoperi că trupul lui continuă
să lupte împotriva minţii. Nu vă puteţi aştepta să ajungeţi
într-un punct în care să nu mai simţiţi nicio înclinaţie spre
păcat în interiorul vostru.
Realitatea este că în suletul omului spiritual se duce o luptă,
deoarece, pe de o parte, el este acum născut din Duhul şi are le-
gea Duhului lui Hristos în mintea lui, iar, pe de altă parte, el simte
în mădularele trupului său un îndemn spre păcat.
În mod concret, de ce anume caută el să se elibereze? Dorinţa
de a face binele este prezentă în interiorul său, dar nu reuşeşte
să săvârşească binele. El are în interiorul său dorinţa de a face
voia lui Dumnezeu, dar săvârşirea ei nu este prezentă.
Iată cum prezintă Pavel situaţia în Romani 7,24: „O, nenoroci-
tul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”
Cu alte cuvinte, eu am gândul lui Hristos, totuşi simt în tru-
pul meu îndemnurile de a păcătui. Cine mă va izbăvi de faptul că
sunt incapabil să fac ceea ce Duhul mă îndeamnă să fac?
Să recitim Romani 8,2: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în
Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” Este inte-
resant că Pavel aşază înaintea acestor cuvinte versetul 1: „Acum
dar nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.”
Osândirea, după cum am arătat mai devreme în această carte,
are legătură cu moartea lui Isus Hristos. Osândirea noastră a
căzut asupra Lui şi I-a provocat moartea. Aceasta este credinţa
V " 181
în moartea lui Isus. Dacă am scăpat de condamnare, am păşit în

credinţa în moartea lui Isus.
Aşadar, viaţa şi moartea lui Isus Hristos constituie mijlocul
prin care lupta noastră este soluţionată! Deoarece atât timp cât
trăim în trup, vom simţi prezenţa permanentă a păcatului. Dar
rezolvarea luptei stă în acceptarea credinţei în moartea lui Isus
care ne deschide imediat posibilitatea de a primi viaţa Sa!
Lupta este rezolvată prin credinţă – prin credinţa în moartea
şi în învierea lui Isus. Dacă decideţi să acceptaţi credinţa în moartea
lui Isus, chiar dacă veţi simţi îndemnurile păcatului, veţi şti că
nu sunteţi osândiţi. Apoi, dacă vă îmbrăcaţi cu viaţa lui Hristos –
aceasta este viaţa Sa, acum – ce se va întâmpla, de fapt?
U D S
Veţi începe să umblaţi după îndemnurile Duhului Sfânt. Iar

dacă vă veţi forma obiceiul de a umbla după îndemnurile Duhu-
lui Sfânt, ce se va întâmpla? Care va i rezultatul inal? Veţi avea
gândul lui Hristos. Facultăţile minţii voastre vor i sinţite.
Observaţi acum textul din Romani 8,13: „Dacă trăiţi după în-
demnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară
faptele trupului, veţi trăi.”
Observaţi, de asemenea, timpul verbului din acest verset. El
nu spune că aţi făcut (timpul trecut) să moară toate faptele tru-
pului. Verbul este la timpul prezent: „... faceţi să moară faptele
trupului.”
Să prezint aici şi Galateni 5,16-18:
„Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele irii
pământeşti. Căci irea pământească pofteşte împotriva Duhului
şi Duhul împotriva irii pământeşti: sunt lucruri protivnice unele
altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de
Duhul, nu sunteţi sub Lege.”
Ce declaraţie frumoasă! Este, cu adevărat, un rezumat al pa-
sajului din Romani pe care îl analizăm aici.
Cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei dau greş în viaţa lor
spirituală, deoarece nu-şi formează obiceiuri constante de a um-
182 B
I
bla după îndemnurile Duhului. Singurul mod în care puteţi să

vă împotriviţi îndemnurilor irii pământeşti este să primiţi zil-
nic gândul lui Hristos – să vă reînnoiţi mintea zilnic. Reînnoirea
trebuie să aibă loc zilnic sau, mai bine spus, clipă de clipă. S-ar
putea să aveţi nevoie să vă reînnoiţi mintea în mod constant pe
parcursul zilei, invitându-L pe Hristos în mintea voastră, prin
Duhul – primind gândul lui Hristos. Deoarece veţi simţi îndem-
nurile păcatului înlăuntru. Dar acesta nu este un semn că sunteţi
lumeşti. Dacă sunteţi sensibili la acele îndemnuri lăuntrice,
aceasta este o dovadă că sunteţi spirituali!
Este esenţial să alegeţi să vă formaţi obiceiuri noi şi regulate.
Vă amintiţi de bărbatul acela despre care v-am povestit că a tăiat
cablul de la televizor? I-am propus să-şi formeze obiceiul de a
citi cărţi spirituale.
El a fost de acord să-şi formeze acest obicei. Recent, am auzit
mărturia lui din nou şi L-am lăudat pe Dumnezeu.
– Am ajuns să îndrăgesc cărţile foarte mult, a spus el. Uitasem
cum să citesc. Obişnuiam să stau în faţa televizorului. Acum ci-
tesc şi lucrul acesta îmi aduce bucurie.
Acest om a eliminat un obicei rău şi, mai mult decât atât, a
început să umple golul cu ceva pozitiv.
Gândiţi-vă la vechiul lui comportament – la vechiul său obicei.
Cum intra în casă, simţea imediat un imbold. Se aşeza pe cana-
pea. Soţia îi aducea cina pe o tavă, iar el se făcea comod şi stătea
întins acolo timp de cinci sau şase ore.
Dar acum, când intră în casă, cablul de la televizor este tăiat.
El se ocupă de gospodărie împreună cu soţia sa. În timpul liber,
alege o carte bună şi se aşază să o citească.
Acum, când ajunge acasă, nu mai simte vechile îndemnuri. De
ce? Pentru că şi-a format un obicei nou.
Când vine acasă, intră în acţiune obiceiul nou şi citeşte cărţi
care Îi aduc slavă lui Dumnezeu. El mi-a mărturisit că nu mai are
dorinţa de a se uita la televizor.
– Slăvit să ie Domnul! am răspuns eu.
Obiceiul nou a intrat în acţiune şi a luat locul obiceiului vechi.
Facultatea minţii care răspunde de folosirea ochilor şi urechilor,
V " 183
a fost sinţită. El doreşte acum să citească, să privească şi să audă

lucruri care sunt înălţătoare, sinte şi înnobilatoare.
A

,

Iată cât este de simplu! Este un lucru atât de simplu, încât cei
mai mulţi dintre noi nu reuşim să-l pricepem! Ne descurajăm,
deoarece mai simţim încă îndemnurile spre păcat şi spunem:
„Înseamnă că sunt iresc. Eu chiar nu reuşesc.”
O altă greşeală pe care o facem este aceea că nu avem tot tim-
pul grijă să ne formăm obiceiuri noi, care Îi vor aduce slavă lui
Dumnezeu. Lăsăm ca obiceiurile vechi să se instaleze iar în viaţa
noastră. Ele sunt declanşate de lucruri din afară.
Poate că vă uitaţi la propria viaţă şi spuneţi: „O, acum înţeleg
de ce am avut aceste momente de descurajare. Înţeleg de ce am
simţit că nu voi i niciodată biruitor. Înţeleg de ce nu am folo-
sit cuvântul biruinţă niciodată în viaţa mea. Înţeleg de ce n-am
înţeles niciodată ce aş putea i prin Hristos.”
Acum îl înţeleg pe apostolul Pavel! El descrie viaţa reală,
adevărata experienţă a oamenilor spirituali care încă mai simt
imboldul păcatului în trupul lor şi care, în poida acestui lucru,
primesc, prin credinţă, moartea lui Isus. Ei au scăpat de osândă
şi sunt liberi să primească gândul lui Hristos în iecare zi.
Odată ce avem gândul lui Hristos, noi umblăm după îndem-
nurile Duhului şi înaintăm constant, ajungând să ne formăm
obiceiuri care devin modul nostru natural de a acţiona. Atunci
facultăţile minţii noastre sunt sinţite.
Dacă primiţi zilnic gândul lui Hristos, veţi manifesta aceeaşi
grijă şi preocupare pentru alţii ca şi El. Dar Hristos din voi va i
Cel care Se va ocupa cu lucrarea pentru alţii şi aceasta Îi dă liber-
tatea de a duce luptele voastre personale la intensitatea pe care
El o crede necesară. Nu trebuie să vă mai întrebaţi: „Să merg în
direcţia aceasta sau să merg în direcţia cealaltă?” Preocuparea
voastră nu trebuie să ie decât aceea de a primi gândul lui Hris-
tos şi de a-L lăsa să vă călăuzească lucrarea şi să o dezvolte. Veţi
şti cu exactitate cât de departe trebuie să mergeţi şi în ce măsură
184 B
I
puteţi să interveniţi, să aveţi grijă şi să vă rugaţi pentru alţi oa-

meni. Veţi şti clar ce trebuie să faceţi, odată ce gândul lui Hristos
este prezent în voi în iecare zi.
Până în clipa în care am început să primesc gândul lui Hris-
tos, nu am avut o înţelegere clară cu privire la aceste aspecte ale
lucrării. Dar, odată ce am început să primesc gândul lui Hristos
şi să-L las în viaţa mea în iecare zi, am înţeles imediat ce trebuie
să fac, cât de departe să merg, când să intervin, când să mă rog şi
când să nu mă rog – da, chiar să nu mă rog, atunci când oamenii
mă implorau să mă rog pentru ei. Dar Dumnezeu mi-a spus: „Nu
te încrede în tine. Nu uita, că nu faci tu lucrurile acestea, ci Eu,
pentru că locuiesc în tine. Acesta este modul Meu de a Mă mani-
festa.”
Aş dori să închei această carte cu o rugăciune:
„Tată din ceruri, Îţi mulţumesc atât de mult pentru că ai fost
cu noi în timp ce am citit aceste pagini. Îţi mulţumesc pentru
trăsăturile Tale pe care le-am descoperit cu această ocazie şi
pentru bucuria pe care o putem avea în Isus Hristos.
Acum, Îţi cerem, prin credinţă, să im acoperiţi cu sângele
Lui vărsat, ştiind că privind la cruce, putem să credem că sun-
tem eliberaţi de sub condamnare. Îţi mulţumim, de asemenea,
Tată, pentru că am alat că în viaţa unei persoane spirituale se
dă neîncetat o luptă în care irea pământească încearcă să se
împotrivească Duhului. Dar ştim că putem cere, împreună cu
Pavel, aceeaşi biruinţă: «Mulţumiri ie aduse lui Dumnezeu», a
spus el. «Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în
Hristos Isus, pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus,
ne-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.»
Încheiem aceste pagini, ştiind că acum avem gândul lui Hris-
tos. Dă-ne harul Tău, Tată, ca să ne formăm obiceiuri care Îţi vor
aduce slavă, astfel încât facultăţile noastre să ie sinţite. Şi când
Tu vei veni, vom arăta ca Tine, deoarece vom avea gândul Tău.
Îţi mulţumim, Tată, anticipând toate aceste binecuvântări, în
numele scump al lui Isus, Amin.”
V " 185
Î

1. Când vei ajunge în punctul în care nu vei mai simţi înclina-
ţie spre păcat?
2. De ce nu este nicio osândire pentru aceia care sunt în Hris-
tos Isus?
3. Cum este rezolvată lupta de a primi gândul lui Hristos, deși
constaţi că ești incapabil să faci ceea ce Duhul te îndeamnă
să faci?
4. Cum te poţi împotrivi irii pământești?
5. De cine ești izbăvit atunci când primești moartea lui Isus?
Î

Cum este credinţa ta? După ce ai citit această carte, ţi-ai

recăpătat speranţa că poţi i biruitor?
186 B
I
„A

”
Ellen G. White, Review and Herald, 7 iulie 1904
C
a să im mântuiţi, trebuie să cunoaştem din experienţă
semniicaţia adevăratei convertiri. Bărbaţii şi femeile fac o
greşeală înspăimântătoare atunci când mărturisesc zi de
zi că sunt creştini, fără să aibă vreun drept să poarte acest nume.
În ochii lui Dumnezeu, mărturisirea nu înseamnă nimic, poziţia
socială nu înseamnă nimic. El întreabă: „Este viaţa ta în armonie
cu poruncile Mele?”
Sunt mulţi care presupun că sunt convertiţi, dar care nu sunt
în stare să suporte încercarea caracterului prezentată în Cuvân-
tul lui Dumnezeu. Ce trist va i pentru aceia care nu pot suporta
acest test, în ziua în care iecare om va i răsplătit potrivit cu
faptele sale!
Convertirea este o schimbare a inimii, o întoarcere de la pă-
cătoşenie la neprihănire. Bazându-se pe meritele lui Hristos, exer-
sând adevărata credinţă în El, păcătosul pocăit primeşte iertare
pentru păcat. Când încetează să mai facă răul şi învaţă să facă bi-
nele, el creşte în har şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. El înţelege că
pentru a-L urma pe Isus, trebuie să se separe de lume şi, după ce
calculează costul, el priveşte totul ca iind o pierdere dacă Îl poate
câştiga pe Hristos. El se înrolează în armata Sa şi cu curaj şi bu-
curos se angajează în război, luptând împotriva înclinaţiilor ireşti
şi dorinţelor egoiste şi aducând voinţa în supunere faţă de voinţa
lui Hristos. Zilnic, el Îl caută pe Domnul pentru har şi este întărit şi
ajutat. Eul domnea odată în inimă şi plăcerile lumeşti erau încân-
tarea sa. Acum, eul este detronat şi Dumnezeu domneşte ca su-
veran. Viaţa sa arată rodul neprihănirii. Păcatele pe care le iubea
odată, acum le urăşte. Cu fermitate şi hotărâre, el înaintează pe
calea sinţeniei. Aceasta este adevărata convertire.
Pentru informaţii suplimentare despre Ellen G. White şi scrierile ei, a
se vedea website-ul la adresa: www.whiteestate.org
V " 187
În vieţile multora dintre aceia ale căror nume sunt în regis-

trele bisericii nu s-a produs nicio schimbare adevărată. Adevărul
a fost ţinut în curtea de afară. Nu a fost nicio convertire adevă-
rată, nicio lucrare neîndoielnică a harului făcută în inimă. Dorinţa
lor de a face voinţa lui Dumnezeu se bazează pe propria lor
înclinaţie, nu pe convingerea profundă a Duhului Sfânt. Compor-
tamentul lor nu este adus în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei
pretind că Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu cred că
El le va da putere să-şi învingă păcatele. Ei nu Îl cunosc personal
pe Mântuitorul cel viu şi caracterele lor arată multe defecte.
Mulţi oameni care se privesc în oglinda divină şi sunt convinşi
că viaţa lor nu este ceea ce ar trebui să ie, nu reuşesc să facă
schimbarea necesară. Ei merg pe calea lor şi îşi uită defectele. Pot
pretinde că sunt urmaşi ai lui Hristos, dar la ce foloseşte acesta,
când caracterele lor nu au suferit nicio schimbare şi dacă Duhul
Sfânt nu a lucrat la inima lor? Lucrarea făcută a fost supericială.
Eul rămâne în viaţa lor. Ei nu sunt părtaşi ai naturii divine. Pot
vorbi despre Dumnezeu şi se pot ruga lui Dumnezeu, dar viaţa
lor arată că ei lucrează împotriva lui Dumnezeu.
Să nu uităm că în convertirea şi sinţirea sa, omul trebuie
să coopereze cu Dumnezeu. „Duceţi până la capăt mântuirea
voastră, cu frică şi cutremur”, declară Cuvântul; „Căci Dumne-
zeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui,
şi voinţa, şi înfăptuirea”. Omul nu se poate transforma prin
exercitarea voinţei sale. El nu are nicio putere prin care această
schimbare să poată i efectuată. Energia care reînnoieşte tre-
buie să vină de la Dumnezeu. Schimbarea poate i făcută doar
prin Duhul Sfânt. Cel care va i mântuit, mare sau mic, bogat sau
sărac, trebuie să se supună lucrării acestei puteri.
Aşa cum aluatul, când este amestecat cu făina, lucrează din in-
terior spre exterior, tot la fel se întâmplă şi cu înnoirea inimii pe
care o săvârşeşte harul lui Dumnezeu pentru a transforma viaţa.
Nu este suicientă doar schimbarea exterioară pentru a ne aduce
în armonie cu Dumnezeu. Sunt mulţi care încearcă să se schimbe
corectând un obicei rău sau altul, în speranţa ca în acest fel să
188 B
I
devină creştini, dar ei încep din punctul greşit. Prima noastră lu-
crare este cu inima.
Marele adevăr al convertirii inimii prin Duhul Sfânt este
prezentat în cuvintele lui Hristos adresate lui Nicodim: „Adevărat,
adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh,
nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din
carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira
că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul sulă încotro
vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge.
Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
Aluatul adevărului lucrează în taină, în linişte şi continuu ca
să transforme suletul. Înclinaţiile naturale sunt îmblânzite şi
supuse. Gânduri noi, sentimente noi, motivaţii noi sunt implan-
tate. Este stabilit un nou standard de caracter – viaţa lui Hristos.
Mintea este schimbată; facultăţile sunt activate în direcţii noi.
Omul nu este înzestrat cu facultăţi noi, ci facultăţile pe care le
are sunt sinţite. Conştiinţa este trezită.
Scriptura este factorul important în această transformare a
caracterului. Hristos S-a rugat: „Sinţeşte-i prin adevărul Tău:
Cuvântul tău este adevărul.” Dacă este studiat şi împlinit, Cuvân-
tul lui Dumnezeu lucrează în inimă, supunând iecare însuşire
nesfântă. Duhul Sfânt vine să convingă de păcat, iar credinţa care
răsare în inimă lucrează prin iubirea faţă de Hristos, aducân-
du-ne, trup, sulet şi spirit, în supunere faţă de voinţa Sa.
Omul vede pericolul în care se ală. El vede că are nevoie
de o schimbare a caracterului, de o schimbare a inimii. El este
neliniştit; temerile sale cresc. Duhul lui Dumnezeu lucrează în
el şi, cu teamă şi cutremur, el lucrează pentru sine, căutând să-şi
descopere defectele de caracter şi să vadă ce poate face pentru
a aduce schimbarea necesară în viaţa sa. Inima sa este umilită.
Prin mărturisire şi pocăinţă, el arată sinceritatea dorinţei sale
de a se schimba. Îşi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele şi, dacă
a rănit pe cineva, el mărturiseşte răul aceluia pe care l-a rănit.
În timp ce Dumnezeu lucrează, păcătosul, sub inluenţa Duhu-
lui Sfânt, împlineşte ceea ce Dumnezeu îl îndeamnă în minte şi
V " 189
inimă. El acţionează în armonie cu lucrarea Duhului Sfânt şi con-

vertirea sa este adevărată.
Nobleţea şi demnitatea omului cresc când ia poziţie împo-
triva duşmanului viclean, care timp de atâţia ani l-a ţinut în ro-
bie. El simte o indignare sfântă crescând înlăuntrul său, când
se gândeşte că atâta timp a fost robul în lanţuri al lui Satana,
permiţându-i duşmanului să-l determine să refuze cunoaşterea
celui mai bun Prieten al său.
Lăsaţi-l pe păcătos să coopereze cu Mântuitorul său, ca să-şi asi-
gure libertatea. El să ie sigur că agenţii cereşti nevăzuţi lucrează
în favoarea sa. Dragi sulete alate în îndoială şi descurajare,
rugaţi-vă pentru curajul şi puterea pe care Hristos aşteaptă să v-o
dea. El vă caută. Domnul tânjeşte să simţiţi nevoia după ajutorul
Său. El Îşi va întinde mâna ca să apuce mâna întinsă după ajutor.
El declară: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi izgoni afară.” Lăsaţi
mintea şi inima să se înroleze în războiul împotriva păcatului.
Lăsaţi-vă inima să ie îmblânzită când vă gândiţi cât timp aţi ales
să-i slujiţi celui mai aprig duşman, în timp ce v-aţi îndepărtat
de El, Acela care Şi-a dat viaţa pentru voi, care vă iubeşte şi care
vă va accepta ca iind ai Săi, deşi sunteţi păcătoşi. Ieşiţi de sub
steagul celui răzvrătit şi luaţi poziţie sub steagul însângerat al
Prinţului Emanuel.
Cel care va clădi un caracter puternic, simetric, trebuie să
dea totul şi să facă totul pentru Hristos. Mântuitorul nu va ac-
cepta o slujire împărţită. Zilnic, el trebuie să înveţe însemnătatea
predării de sine. Trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu,
înţelegându-i semniicaţia şi ascultând de preceptele sale. Astfel,
el poate atinge cel mai înalt standard al desăvârşirii creştine. Nu
există limită în avansarea creştină pe care o poate ajunge, dacă
este părtaş al naturii divine. Zi după zi, Dumnezeu lucrează în el,
perfecţionând caracterul care urmează să rămână în picioare în
ziua încercării inale. În iecare zi din viaţa sa, el lucrează pentru
alţii. Lumina care este în el străluceşte în afară şi linişteşte cer-
turile. Zi după zi, el realizează înaintea oamenilor şi îngerilor, un
experiment vast şi sublim, arătând ceea ce poate face Evanghelia
pentru iinţele umane căzute.
190 B
I
Să nu ne cruţăm forţele, ci să continuăm cu seriozitate lucra-

rea de reformă care trebuie să ie făcută în vieţile noastre. Să ne
răstignim eul. Obiceiurile nesinte vor lupta pentru putere, dar
în numele şi prin puterea lui Isus, noi putem învinge. Pentru cel
ce caută zilnic să-şi păzească inima cu toată stăruinţa, este dată
făgăduinţa: „Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,
nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înăl-
ţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor i în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos,
Domnul nostru.” (Romani 8,38.39)
„Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel,
către Cel dispreţuit şi urât de popor, către Robul celor puternici:
«Împăraţii vor vedea lucrul acesta şi se vor scula, şi voievozii se
vor arunca la pământ şi se vor închina, din pricina Domnului, care
este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care Te-a ales»”
(Isaia 49,7). Dumnezeu Însuşi este „Cel ce socoteşte neprihănit pe
acela care crede în Isus”. Şi „pe cei ce i-a îndreptăţit, i-a şi proslăvit”.
Oricât de mare ar i ruşinea şi degradarea adusă de păcat, chiar
mai mare va i onoarea şi înălţarea prin dragostea mântuitoare.
Asupra iinţelor umane care se străduiesc să corespundă cu Chipul
divin, este revărsată comoara cerească, o putere desăvârşită care
îi va aşeza mai sus chiar decât îngerii care nu au căzut niciodată.
V " 191
Trei paşi spre biruinţă ilustraţi prin cele trei încăperi

din Sanctuar
1) Îndreptăţirea în curtea Sanctuarului. Deşi El Însuşi a fost

fără păcat, Isus a devenit păcat pentru noi, suferind şi murind de
moartea pe care noi toţi o merităm şi prin care Dumnezeu, Tatăl
nostru, ne-a îndreptăţit, declarându-ne sinţi (neprihăniţi), pe
când noi eram fără putere, păcătoşi nelegiuiţi. Bucurându-ne
de acest minunat dar fără plată al harului lui Dumnezeu, noi îl
acceptăm cu bucurie şi Îl lăudăm, zilnic, pe Dumnezeu pentru
tot ceea ce El a realizat pentru noi la cruce. (2 Corinteni 5,21;
Romani 6,23; Romani 5,6.8-10)
2) Sinţirea în Locul Sfânt (Sfânta). Mărturisind zilnic că Isus
este Mesia, Fiul viului Dumnezeu, noi primim gândul lui Hristos
– gândurile, sentimentele şi motivaţiile Sale – şi-I permitem să
ne sinţească biruind păcatele şi defectele noastre de caracter,
când El locuieşte în noi. Noi suntem făcuţi sinţi (neprihăniţi)
prin viaţa biruitoare a lui Isus, când Îl primim pe Hristos în noi,
prin Duhul Sfânt. (1 Ioan 4,15; Filipeni 2,5; Efeseni 4,20-24; Co-
loseni 3,12-14; Efeseni 3,16.17)
3) Proslăvirea lui Dumnezeu în Locul Preasfânt (Sfânta

Sintelor). Caracterul lui Dumnezeu este reabilitat atunci când
El lucrează prin noi, ca să le dea ajutor şi să-i binecuvânteze
pe alţii. Noi devenim instrumente ale neprihănirii lui Dum-
nezeu când El ne spală păcatele, iar noi – Trupul Său spiritual
unit – Îl proslăvim relectând chipul Său. Când caracterul Său se
formează complet în copiii Săi, revărsarea Ploii Târzii va lumina
întreaga lume cu slava lui Dumnezeu. Ce revelaţie extraordinară
va avea loc atunci! (Romani 6,13; Faptele apostolilor 3,19; 1 Pe-
tru 2,9; Efeseni 3,10; Apocalipsa 18,1)

Bill Liversidge - Biruinta in Isus Varianta Finala Editura V.S PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bill Liversidge - Biruinta in Isus Varianta Finala Editura V.S PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Copyright © 2007 de Bill Liversidge

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

15. Membru al Trupului lui Hristos .................................................115

Recomand această nouă carte despre viaţa creştină practică,

Vreau să îi încurajez pe oamenii de toate credinţele şi pe cei

mântuirea deplină a tuturor celor care o doresc. Vă recomand să

Un membru din biserica mea a fost recent diagnosticat cu

Trebuie să-i transmit pastorului Bill Liversidge un călduros

După ce am citit Biruinţa prin Isus, în special capitolul 20,

Dorim să-ţi mulţumim, pastore Bill, pentru bunăvoinţa de a

Şi câteva reacţii faţă de setul de CD-uri Biruinţa prin Isus:

Acestea [setul de CD-uri Biruinţa prin Isus] pot i un instru-

leagă diferitele probleme legate de mântuire şi modul în care ha-

Am ascultat CD-urile Biruinţa prin Isus, ale pastorului Bill Li-

Un scurt mesaj de mulţumire..., pentru că ne-ai pus la dispoziţie

Nu poţi să-ţi imaginezi cât de mult m-au ajutat CD-urile

Un prieten a venit la mine la biserică şi mi-a înmânat un set de

Sunt un bărbat de 27 de ani. Am participat la un seminar pe

Biruinţa în Isus se bazează pe Epistola către romani, capi-

Mulţumiri deosebite se cuvin ...

... numeroşilor participanţi la seminare, a căror răbdare şi

... domnului Ken McFarland, un redactor de un talent excep-

... doamnei Ann Anderson, ale cărei eforturi neobosite şi cu-

... doamnei Emma Cameron, a cărei insistenţă şi înţelegere pă-

Şi deosebite laude lui Dumnezeu, pentru generozitatea Sa de

Pentru Dorothy Liversidge, mama mea,

Predicator care folosește metoda

al. Descoperiri profunde au fost făcute în Cuvântul lui Dumnezeu,

De-a lungul acestui Ev Mediu Întunecat, Biserica le-a interzis oa-

Evul Mediu Întunecat – peste o mie de ani.

prezentate de către Biserica Catolică drept „semne active ale ha-

– Da, dar, a protestat ea, ai omis să precizezi ce rol am eu în

Nouă, probabil că lumina ar i dispărut cu adevărat! Dar Dumne-

Examinează-ţi propria viaţă. Faci ceva în încercarea de a-L mul-

Două concepţii despre

Momentul în care Martin Luther s-a întors şi a părăsit sala

În mod tradiţional, adventiştii de ziua a şaptea se consideră

Aceasta este o ramură, o concepţie despre mântuire, iar

Apropo, ştiu mulţi oameni care cred că dacă nu pot să măr-

Pavel a descris această situaţie în Romani 9,30-33:

În ce fel ai putea să demonstrezi că apreciezi darul fără plată

E xistă o mare deosebire între a păzi Sabatul pentru că ne

nu fac vreo faptă bună ca să obţin mai mult har de la Dumnezeu,

Creştinii au atât de multă nevoie să înţeleagă bine această

Îţi poţi aminti situaţii în care ai trecut limita dintre credinţă

„Mijloc” sau „consecinţă”?

Din nefericire unii adventişti care stau în umbra acestui mod

Care este rezultatul acestui mod de gândire?

Dacă iecare gând al vostru se concentrează asupra propriei

genera nici măcar un gram de s inţenie. Cele mai bune eforturi

Ce impact are asupra ta vestea bună prezentată în acest capi-

Sursa păcii noastre

Noi toţi am avut momentele noastre de cumpănă. Dar ştiţi ce

Pavel, care se confrunta cu evreii legalişti, era preocupat de

Speranţele lor legate de revenirea apropiată a lui Isus, în 1844,

plet al neprihănirii prin credinţă? Nu este un fapt întâmplător!

prihăniţi” este „îndreptăţiţi”, „dezvinovăţiţi”, „justi icaţi”. Nu cu

De regulă, până când nu reuşim să înţelegem că mântuirea

Omul Isus Hristos. Când Îl primim pe Isus, primim nu doar ceea

A fost întemeiat un întreg sistem în care păcătoşii erau învăţaţi

să reformeze întregul sistem religios o icial. Nici nu şi-a propus

gure mântuirea. Chiar şi aşa, această asigurare îi privea în ex-

genera nici măcar un gram de sinţenie. Cele mai bune eforturi

prihăniţi” este „îndreptăţiţi”, „dezvinovăţiţi”, „justiicaţi”. Nu cu

să reformeze întregul sistem religios oicial. Nici nu şi-a propus

Dumnezeu, în mila Sa ininită, a acceptat un Om în locul între-

L ,

Înţelegerea semniicaţiei botezului ne poate îndrepta către

Acesta este un pasaj atât de semniicativ! Ceea ce citim aici