Leoaica tanara, iubirea - Nichita Stanescu​ - Schita analizei

1. Introducere
2. Tema
3. Titlu
4. Secvente
5. Marci lexico-gramaticale
6. Versificatie
7. Neomodernism
8. Concluzie

Tema si viziunea / Apartenenta la neomodernism

Poezia neomodernistă​ a lui Stănescu îşi fixează rădăcinile în modernismul interbelic, dar
propune o viziune nouă, inedită asupra creaţiei şi a lumii. Relevantă în vederea ilustrării ideilor
neomoderniste stănesciene este poezia „Leoaică tânără, iubirea”, elementele de compoziţie ale
acesteia fiind purtătoare ale mesajului poetic neomodernist.

Poezia ​„Leoaică tânără, iubirea”​ ilustrează v

​ iziunea despre lume a poetului din prima
etapă a creaţiei sale​, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui Stănescu, intitulat
sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, şi prin urmare
creaţia poetică stănesciană, se caracterizează prin emoţie, trăire profundă, sensibilitate.
Aşa cum însuşi titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente, luând forma
unor confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este şi ea o ​confesiune a eului liric prins în
ghearele iubirii​. Aşadar, ​tema poeziei este iubirea​, sentiment pe care Stănescu îl exprimă
într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Această temă pune în lumină ​viziunea
exuberantă​, entuziastă pe care eul îndrăgostit o are asupra lumii care îl înconjoară.

Un alt element compoziţional care surprinde cititorul într-o manieră specifică neomodernismului
este​ titlul ​poeziei. Acesta este şi el o ilustrare a viziunii poetice şi a temei dominate de
sentimentul suprem. Oximoronul rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu
iubirea evidenţiază agresivitatea sentimentului care îl copleşeşte pe eul liric.
Iubirea-leoaică îl ademeneşte cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea seducţiei, să îl
supună pe deplin.

Din punctul de vedere al compoziţiei, ​textul poetic este constituit din trei secvenţe inegale
ca dimensiune​, fiecare secvenţă fiind o​ ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită​.
Incipitul​ reia asocierea inedită din titlu. Seria de imagini motorii constituite din verbe care
sugerează tocmai ​rapiditatea înfiripării sentimentului​, dar şi forţa lui, domină această primă
parte a poeziei: „mi-a sărit în faţă”, „Mă pândise”, „[colţii] mi i-a înfipt”, „m-a muşcat”. Muşcătura
nu provoacă răni, ci dimpotrivă, efectele ei sunt surprinzătoare.
În cea de-a doua secvenţă​ putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează doar
fiinţa îndrăgostită, ci şi întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci iubirea modifică
modul de percepere a universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidenţiată
cu ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și
deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o
strângere de ape.” (comparaţie). Cercul, simbol al perfecţiunii, este dovada că transformarea
care a avut loc sub bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se naşte din nou
pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat de muşcătura leoaicei. Privirea care ,,în sus ţâşni”
simbolizează înălţarea spre absolut prin intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia
cu un curcubeu sugerează speranţa pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră.

A treia secvenţă​ a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric pierzând orice
legătură cu raţiunea. Enumeraţia din versurile ,,Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la
bărbie, dar mâna nu le mai ştie” surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor,
simţurilor, iar simbolurile raţiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine. Finalul se
remarcă din punct de vedere compoziţional prin existenţa unei relaţii de simetrie în raport cu
incipitul. Astfel, se reia în final imaginea leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv al poemului.

Caracterul confesiv şi implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice ​lirismului
subiectiv ​şi, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin
intermediul formelor pronominale („mi”, „mă”, „m-“) ṣi verbale (am dus) la persoana I, numărul
singular.

Stănescu, în aceeaşi manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera ​elementelor de

prozodie​, utilizând ritmul combinat, ingambamentul, măsura inegală, strofele asimetrice
(inegale) şi rima aleatorie.

Apartenenţa poeziei la neomodernism​ poate fi probată şi prin analizarea titlului. Acesta este
şi el o ilustrare a viziunii poetice şi a temei dominate de sentimentul suprem. Astfel, observăm
încă de la început faptul că limbajul este unul surprinzător, specific neomodernismului, iubirea
fiind echivalată cu un animal de pradă care năvăleşte asupra eului liric, reordonându-i lumea
după legi necunoscute.

Concluzionând​, putem spune că tema, titlul, secvenţele poetice, relaţia de simetrie între incipit
ṣi final, aspectele prozodice, dar ṣi prezenţa laitmotivului sau a simbolului sunt principalele
elemente de compoziţie ale textului poetic analizat, ele susţinând prin semnificaţiile lor
apartenenţa poeziei la neomodernism.