Sunteți pe pagina 1din 21

1.

Conceptele de tehnologie şi tehnologii informaţionale şi de comunicaţie

Noţiunea de tehnologie s-a conturat în amplul proces al devenirii omenirii, fiecare epocă a
evoluţiei societăţii fiind marcată şi de progresul înregistrat pe  plan tehnologic, în diferite 
domenii de activitate umană.

Literatura de specialitate a încercat să surprindă, în mod cât mai sintetic, semnificaţiile


conceptului de tehnologie, aceasta fiind definită, la un moment dat, ca “abilitatea, sub formă de
structură fizică sau cunoaştere, încorporată într-un artefact (software, hardware, metodologie),
care facilitează îndeplinirea unui obiectiv” . Într-o altă formulare, el rezidă în “cunoştinţele,
uneltele şi tehnicile accesibile unei organizaţii pentru a transforma inputuri în outputuri; un
proces de transformare care se poate referi la ceva foarte abstract, cum ar fi o formulă, o reţetă
sau o metodă, sau la ceva concret, cum ar fi maşini şi echipamente” .

Într-un perimetru mai cuprinzător, conceptul de tehnologie desemnează ansamblul sistematizat


de cunoştinţe despre activităţile umane care fac uz de rezultate ale cercetării ştiinţifice,
experimentări, calcule şi proiecte, precum şi de unelte, maşini şi aparate; restrâns, tehnologia
cuprinde ansamblul procedeelor (metode, reţete, reguli) şi mijloacelor materiale (unelte, maşini,
aparate) utilizate în vederea desfăşurări unei activităţi.

Totodată, privită ca domeniu de activitate şi în contextul revoluţiei tehnico-ştiinţifice


contemporane,  tehnologia este şi "o ştiinţă a realizării, în mod cât mai eficient, de funcţiuni
necesare societăţii şi omului, dar şi o practică, o inginerie a acestor funcţiuni".

Noile obiecte informaţionale, inteligenţa artificială şi roboţii inteligenţi, microelectronica,


ingineria genetică, obligă la a reflecta dacă specia umană nu va fi înlocuită de o alta ce nu mai
are timpul să aştepte evoluţia biologică a omului, rezultată din activitatea sa tehnologică
(conştientă).

Istoria existenţei omului evidenţiază faptul că acesta a trecut de la o gândire influenţată de


mecanică şi mecanisme, la o gândire fizico-informaţională, în pas cu ştiinţa şi tehnologia epocii
moderne, schimbare ce constituie una dintre mutaţiile cele mai importante. Studiile existente şi
observaţiile rezultate din experienţa acumulată de omenire arată, de asemenea, că "civilizaţia,
în sensul avuţiei şi al bunurilor transmisibile, este bazată pe o evoluţie spectaculoasă a
cunoaşterii. Ea cuprinde ştiinţa, tehnologia în primul rând, şi apoi toate activităţile şi produsele
care ies de sub incidenţa valorilor locale, fiind susceptibile de o rapidă transmisie şi generalizare"
. Explozia cunoaşterii umane, cu o propagare rapidă a rezultatelor ei, ce caracterizează începutul
secolului XXI, are loc sub semnul unei civilizaţii unice, care pe baza progresului tehnologic ar
putea face ca unul şi acelaşi produs să fie creat după aceleaşi reţete.

Pe de altă parte, revoluţia contemporană înseamnă nu numai o integrare de noi tehnologii, ci şi


o integrare de diferite tipuri de informaţie. În acest cadru, relaţia om-calculator constituie un
fenomen nou la nivelul problemelor globale ale contemporaneităţii. Această relaţie marchează
pregnant tehnologia informaţiei, ce stă la baza unei noi tehnologii intelectuale, în care
cunoaşterea teoretică şi tehnicile sale specifice (analiza sistemică, programarea liniară, teoria
probabilităţilor etc.) devin decisive în procesul cunoaşterii teoretice şi al realizării inovaţiei
ştiinţifice şi tehnice. Tehnologia capătă un pronunţat caracter informaţional, puterea informaţiei
devenind, pentru deţinătorul ei, un mijlocul de control al mediului înconjurător şi un suport
indispensabil vieţii şi activităţilor umane.

Pe acest fundal, omenirea pătrunde într-o civilizaţie a cunoaşterii, a acumulării şi a comunicării


informaţiei ce devine mai importantă decât resursele tradiţionale (materiale şi energetice),
semnificând o nouă revoluţie denumită „revoluţia informatică”.

Într-o accepţiune largă, noţiunea de tehnologie include o mare varietate de tipuri de tehnologii.
Între acestea un loc din ce în ce mai important revine celei de tip informaţional, folosită pentru a
realiza procese de transmitere-receptare, prelucrare, stocare etc. a informaţiei, în general.

Tehnologia informaţională cuprinde şi diverse alte mijloace, tehnici şi procedee tradiţionale sau
moderne, de receptare, prelucrare, transmitere a informaţiilor, inclusiv modalităţi de
organizare, executare şi supraveghere a unor procese sau activităţi şi de comunicare în interiorul
unui sistem sau cu mediul exterior.
 În literatura de specialitate se dau diverse accepţiuni noţiunii de tehnologie informaţională sau
noua tehnologie informaţională cunoscută şi ca tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor (TIC).
Astfel, James O'Brien  înţelege prin tehnologie informaţională sistemele informaţionale bazate
pe calculatoare; Laudon&Laudon  consideră calculatoarele şi echipamentele periferice baza
sistemelor informaţionale moderne, iar Van Cuilenburg  susţine că tehnologia calculatoarelor şi
a telecomunicaţiilor luate împreună formează tehnologie informaţională.

Prin conţinutul său, tehnologia informaţională înglobează mijloace, proceduri şi modalităţi


tehnice de colectare (receptare), sortare, verificare, prelucrare, stocare şi transmitere a datelor
şi informaţiilor, utilizate în viaţa economică şi socială. Ea constituie suportul tehnic pe care se
derulează fluxurile şi circuitele informaţionale, iar în societatea modernă şi, cu deosebire, în cea
informaţională devine, pregnant, o tehnologie informatică. În raport cu mutaţiile înregistrate, în
etapa actuală, tehnologia informaţională semnifică un ansamblu de elemente specifice compus
din: hardware, software, reţele de comunicaţii, staţii de lucru pentru inginerie şi cercetare,
robotică şi circuite integrate inteligente.

2. De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii

În condiţiile în care societatea umană a devenit din ce în ce mai dependentă de informaţii şi de


prelucrarea şi transmiterea acestora, a apărut conceptul de societate informaţională (SI).
Referitor la dimensiunea geografică a Societăţii Informaţionale, s-au conturat trei zone principale în care
trecerea la Era Informaţională a fost conştientizată pe deplin: SUA, Europa (în special ţările din Uniunea
Europeană) şi Japonia. În aceste zone, noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţie au avut un rol
deosebit, contribuind la modificarea fundamentală a organizării şi funcţionării instituţiilor statului, a
activităţii economice, a modului în care oamenii muncesc, trăiesc sau comunică între ei.

Societatea informaţională a fost prefigurată de două evenimente care s-au produs în SUA şi Europa.
Primul a avut loc în anul 1992, când Al Gore, vice-preşedintele de atunci al SUA, a lansat conceptul de
Autostradă Informaţională (Information highway). Al doilea moment s-a produs în 1994, ca replică a
Europei la provocarea SUA. Rezultatul este cunoscut sub numele de Raportul Bangemann (Europa şi
Societatea Informaţională globală. Recomandări pentru Consiliul Europei). Ca răspuns la acest raport s-a
constituit Consiliul pentru Societatea Informaţională, care a elaborat primul plan european de acţiune
pentru Societatea Informaţională – Drumul Europei către Societatea Informaţională.

Pentru Japonia societatea informaţională este cuantificată prin următorii indicatori :


-    4000 $ venit pe cap de locuitor;
-    peste 50% din populaţia activă să fie angajată în sectorul serviciilor;
-    peste 50%  din totalul populaţiei de aceeaşi vârstă să fie studenţi;
-    peste 35% din bugetul unei familii să fie alocat cheltuielilor legate de informaţie.
Efectele informatizării societăţii constau în:
•    reducerea efortului fizic, inclusiv în prelucrarea manuală a datelor;
•    diminuarea efortului intelectual solicitat de diversele operaţii informaţionale;
•    reducerea, prin automatizarea activităţilor, a timpului de prelucrare a datelor şi de transmitere a
informaţiilor;
•    creşterea performanţelor prin îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii prelucrării informaţiei
(exactitate, viteză de regăsire, capacitate ridicată de stocare);
•    scăderea, pe termen lung, a costului proceselor de analiză şi decizie;
•    posibilitatea comunicării şi informării on-line, independent de distanţele geografice, cu avantaje
evidente asupra tuturor domeniilor de activitate (ştiinţă, educaţie, cultură, management, marketing,
producţie, comerţ).

Nu există ţară europeană care să nu dispună de o strategie proprie pentru Societatea Informaţională,
manifestându-se, însă, diferenţe semnificative între acestea, datorită, în special, condiţiilor tehnice,
tehnologice şi economice iniţiale de pornire ale fiecărei ţări, precum şi de potenţialul lor uman,
economic sau financiar. În acelaşi timp, ţările europene avansate au iniţiat programe speciale de
sprijinire a ţărilor foste comuniste, atât pentru stoparea declinului economic şi relansarea economiei, cât
şi pentru derularea procesului de tranziţie spre Societatea Informaţională.

Principalul vector al Societăţii Informaţionale îl reprezintă Internetul, cu întreaga lui gamă de avantaje
(poştă electronică, comerţ electronic, tranzacţii electronice etc.).
La ora actuală se vorbeşte tot mai mult de Societatea Cunoaşterii care presupune:
•    extinderea şi aprofundarea cunoaşterii ştiinţifice precum şi a adevărului despre existenţă;
•    utilizarea şi managemetul cunoaşterii existente sub forma cunoaşterii tehnologice şi organizaţionale;
•    producerea de cunoaştere tehnologică nouă, prin inovare;
•    diseminarea fără precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate
Internetul cu întreaga-i gamă de instrumente.

Societatea cunoaşterii reprezintă o nouă economie, în care procesul de inovare (capacitatea de a asimila
şi converti cunoaşterea nouă pentru a crea noi servicii şi produse) devine determinant. Ea are un
caracter global şi este, în acelaşi timp, un factor al globalizării.

3. Informaţii, date, cunoştinţe, entropie informaţională

Informarea, înţeleasă ca activitate specific umană, de acumulare şi transmitere a cunoştinţelor,


operează cu două noţiuni fundamentale: informaţia şi data. Evaluarea şi folosirea lor cu un anumit scop
sau sens, în analize şi experimente, se materializează în cunoştinţe.

1.3.1.Caracteristici şi clasificări

Informaţia este o resursă esenţială în dezvoltarea unei societăţi, iar utilizarea pe scară largă a
tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) este vitală.
Administraţiile publice sunt, de departe, pe plan european şi mondial, cei mai importanţi clienţi şi
utilizatori ai tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor. Guvernele federale, naţionale, regionale sau
municipale au investit miliarde de dolari pentru creşterea performanţelor propriilor activităţi, dar mai
ales pentru diversificarea şi îmbunătăţirea relaţiilor lor cu cetăţenii.

Informaţia
În condiţiile actuale când în orice domeniu de activitate se impune o cunoaştere rapidă şi complexă a
realităţii în scopul luării unor decizii operative, oportune şi bine fundamentate, celor trei factori
principali de producţie li se adaugă o nouă resursă – informaţia. Toate ştiinţele operează cu informaţii,
ca elemente ale cunoaşterii senzoriale şi raţionale.

Pentru conceptul de informaţie literatura de specialitate oferă multiple definiţii.


În cibernetică informaţia se defineşte ca element ce posedă trei sensuri: pragmatic, semantic şi sintactic.
Sensul pragmatic raportează informaţia la scopurile observatorului. Sensul semantic indică semnificaţia
intimă a datelor. Sensul sintactic se referă la sistemul de semne şi reguli folosite în construcţiile utilizate
pentru reprezentarea informaţiei în procesul culegerii, transmiterii şi prelucrării acesteia. Acestui nivel îi
corespunde conceptul de dată.

În informatică informaţia este un şir de caractere, dintr-un alfabet dat, ce poate fi prelucrat prin
proceduri formale (manuale sau automate).
În teoria probabilităţilor informaţia este unitatea de măsură pentru incertitudinea apariţiei unui
fenomen.

În sens larg acceptat informaţia este noţiunea prin care se desemnează fiecare din elementele noi
conţinute în semnificaţia unui simbol, grup de simboluri, ştire, semnal, imagine, cu care se exprimă un
eveniment, o stare, o situaţie, o acţiune.

Din definiţiile de mai sus rezultă atributele informaţiei:


•    adăugarea de noi cunoştinţe la fondul deja existent;
•    înlăturarea unei incertitudini sau îndoieli pentru cel ce o recepţionează;
•    utilitatea pentru receptorul său.

În esenţă, se poate considera că, deşi, informaţia este imaterială, ea comportă patru proprietăţi fizice
esenţiale :
 - informaţia este apriori inepuizabilă - dacă produsele şi serviciile se consumă pe măsura utilizării lor,
informaţia este nelimitată;
 - informaţia este copiabilă – prin transfer bunurile se mută fizic, în timp ce informaţia poate exista
concomitent în mai multe puncte;
 - informaţia este indivizibilă – dacă celelalte resurse, la utilizare, sunt individualizate (electricitate, apă
etc.),informaţia reprezintă un tot unitar neputând fi divizată, separată etc.
 - informaţia este cumulativă – dacă acumularea de bunuri poate avea loc numai atunci când acestea nu
sunt consumate, informaţia fiind nelimitată şi multiplicabilă, ea se adaugă întotdeauna în baza de
informaţii creată anterior.

Data
Informaţia pentru a putea fi percepută, trebuie exprimată într-o formă concretă. Această formă
concretă se numeşte dată.
Prin noţiunea de dată înţelegem un ansamblu de semne şi caractere dispuse într-o anumită ordine şi
utilizate pentru transmiterea informaţiilor, păstrarea acestora pentru o utilizare viitoare sau obţinerea
de noi informaţii prin prelucrări.

În informatică, prin date înţelegem un model de prezentare a informaţiei, accesibil unui anumit
procesor, model cu care se poate opera, pentru a obţine noi informaţii despre fenomenele, procesele şi
obiectele lumii reale.
Rezultă că termenul de informaţie, acoperă de fapt două noţiuni: informaţia în sens strict, care este
direct accesibilă omului, dar nu şi componentelor de prelucrare ale unui calculator şi data care este
rezultatul codificării informaţiei. Altfel spus, omul prelucrează informaţiile, iar sistemele de calcul,
datele.

Datele constituie suportul simbolic al informaţiilor şi se poate admite că o dată devine informaţie pe
măsură ce semnificaţia sa are un anumit grad de sinteză. Data are o existenţă obiectivă, tangibilă şi
reprezintă o potenţială informaţie.
Transformarea datelor în informaţii devine posibilă numai printr-un proces de prelucrare cu diverse
mijloace, în primul rând cu cele electronice, parcurgându-se următorul flux: introducerea datelor,
prelucrarea datelor şi extragerea rezultatelor prelucrării (figura 1.1).
Există o diversitate de date şi informaţii vehiculate în sistemele informaţionale ale organizaţiilor, din
aceste considerente  literatura de specialitate prezintă mai multe criterii de clasificare a acestora.

După forma de exprimare a fenomenelor pe care le reflectă, informaţia poate fi: analogică, numerică şi
nenumerică.
Informaţia analogică este cea care caracterizează parametri cu variaţie continuă, din cadrul proceselor
tehnologice aşa cum sunt ei percepuţi de dispozitivele tehnice de înregistrare, fără a fi necesară o
conversie sau codificare a acestora înainte de transmitere sau manevrare pe suporturi tehnice de
informaţii (presiunea, temperatura, viteza, tensiunea electrică etc.).

Informaţia numerică (cantitativă) exprimă aspectul cantitativ al fenomenelor şi se prezintă sub formă de
cifre obţinute prin măsurare, numărare, cântărire sau calcul.
Informaţia nenumerică (calitativă) este cea mai răspândită şi se prezintă printr-o mare varietate de
forme: concepte, liste bibliografice, texte, rapoarte etc. În funcţie de suportul informaţional utilizat
pentru transmiterea acesteia, informaţia calitativă poate fi: verbală, scrisă, grafică sub formă de imagini,
unde radio sau magnetice, sub formă codificată înregistrată pe benzi magnetice sau discuri magnetice
etc.

După situarea în timp faţă de procesul sau fenomenul reprezentat, informaţiile sunt: active, pasive şi
previzionale.
Informaţiile active (dinamice, operative) se referă la procese sau fenomene în curs de desfăşurare.
Informaţiile pasive vizează procese sau fenomene care au avut loc, fiind utile pentru conducerea
proceselor şi fenomenelor care se vor repeta.
Informaţiile previzionale sunt cuprinse în planuri şi programe, caracterizând şi comensurând procese şi
fenomene ce se vor desfăşura în viitor. Ele oferă modele cantitative şi calitative având un caracter de
direcţionare.
După conţinut, informaţiile pot fi: elementare, complexe şi sintetice.
Informaţiile elementare sunt specifice sistemului operaţional în care se desfăşoară nemijlocit diverse
activităţi şi definesc operaţii şi fenomene indivizibile.
Informaţiile complexe rezultă prin agregarea informaţiilor elementare pentru a caracteriza un proces
sau un fenomen (nivelul productivităţii muncii, valoarea totală a impozitelor etc.).
Informaţiile sintetice se obţin de regulă prin adiţionarea informaţiilor elementare de acelaşi tip (buget
de venituri şi cheltuieli, balanţă de verificare, bilanţ contabil etc.).

După domeniul de activitate pe care-l deservesc, informaţiile pot fi: tehnologice, tehnico-ştiinţifice şi
economice.
Informaţiile tehnologice sunt utilizate pentru conducerea şi dirijarea proceselor tehnologice industriale.
Informaţiile tehnico-ştiinţifice sunt utilizate în domeniul cercetării ştiinţifice şi al proiectării tehnologice.
Informaţiile economice sunt instrumente de conducere nemijlocită a proceselor social-economice. Ele
devin utile şi eficiente numai în cadrul schimbului permanent de cunoştinţe între oameni, situaţi pe
diverse trepte ierarhice ale economiei. Informaţiile economice prezintă câteva particularităţi: volum şi
diversitate tipologică mare; prelucrări specifice relativ simple şi cu mare frecvenţă (calcule aritmetice,
sortări, grupări, comparări etc); timp de valabilitate relativ redus.

Prelucrarea datelor în vederea obţinerii informaţiilor este necesară deoarece:


•    informaţia apare adesea în alt loc decât cel al utilizării sale;
•    informaţia apare adesea în alt moment decât cel al utilizării sale ;
•    informaţia apare adesea sub o formă diferită decât cea a utilizării sale.

La nivelul unei entităţi social-economice, datele supuse prelucrării provin atât din surse externe cât şi din
surse interne. Prelucrarea informaţiei presupune parcurgerea mai multor etape (figura 1.2).
Operaţia de identificare /sesizare /codare realizează codificarea datei şi reţinerea ei pe un suport în
vederea conservării, transformării şi comunicării ei. Se obţine astfel o dată de bază. Operaţiile de
sesizare are loc pentru fiecare eveniment elementar, în momentul şi la locul producerii lui.

Operaţia de colectare presupune regruparea datelor elementare necesare prelucrării. Ea se poate


realiza în două moduri:
- la cerere (în timp real), modalitate proprie consultării imediate a unui ansamblu de informaţii prezente
permanent în sistemul informatic, cu scopul de a oferi răspunsuri la cererile utilizatorilor (operaţia de
rezervare a tichetelor de călătorie cu avionul, trenul; operaţia de consultare a fondului de carte dintr-o
bibliotecă computerizată; operaţia de consultare a fondului de documente în vederea demarării unei
afaceri; accesarea informaţiilor privind valoarea taxelor şi impozitelor datorate etc.).
- prin fişiere (în timp diferit), modalitate în care lotul de informaţii de aceeaşi natură este constituit şi
conservat într-un “fişier” în urma unei operaţii de sesizare.

Operaţiunile de sesizare şi de colectare sunt disociate.


Operaţia de prelucrare propriu-zisă reprezintă practic transformarea informaţiilor în rezultate pe baza
unor algoritmi prestabiliţi.
Operaţia de difuzare este subordonată cerinţelor de comunicare ale utilizatorilor oferind informaţii
pertinente la locul, timpul şi sub forma dorită.
Drumul pe care îl parcurge informaţia, din momentul apariţiei unui eveniment şi până când, pe baza
cunoaşterii lui se declanşează un nou eveniment poartă numele de circuit informaţional. O secţiune prin
acest circuit formează un flux informaţional corespunzător fluxului real al resurselor materiale, umane şi
monetare din cadrul organismelor social-economice.

Fluxul informaţional reprezintă totalitatea informaţiilor transmise într-un interval de timp determinat,
de la o sursă de informaţie la un receptor, printr-o mulţime de canale informaţionale. Fluxurile
informaţionale pot fi:
- interne care asigură circulaţia informaţiei între diferitele compartimente ale structurii organizatorice
din interiorul unei entităţi social-economice şi între diferite persoane din cadrul compartimentelor
funcţionale, în vederea fundamentării deciziilor;
- externe care asigură circulaţia verticală a informaţiei între diferite entităţi social-economice şi/sau între
o astfel de entitate şi organismele ierarhic superioare.

La rândul lor atât fluxurile informaţionale interne, cât şi cele externe, pot fi orizontale şi verticale.
Decidentul la orice nivel de conducere, pentru a lua decizii fundamentate ştiinţific trebuie să ştie să
utilizeze informaţii limitate la domeniul său de activitate.
Gradul de utilizare a informaţiei şi eficienţa sa în diversele activităţi umane depinde de atributele calităţii
informaţiei. Aceste atribute ţin de dimensiunea temporală, conţinutul şi forma informaţiei :

Dimensiunea temporală vizează:


•    oportunitatea – informaţia este furnizată la momentul oportun;
•    actualitatea – utilitatea informaţiei într-un anumit interval de timp;
•    frecvenţa – prezenţa informaţiei la timpul şi în ritmul/cadenţa solicitate;
•    perioada considerată – referirea la perioade prestabilite (trecute, prezente sau viitoare).

Conţinutul are în vedere:


•    exactitatea - informaţia nu conţine erori;
•    pertinenţa - informaţia răspunde nevoilor unui destinatar în anumite circumstanţe date;
•    exhaustivitatea - informaţia este completă (netrunchiată);
•    conciziunea -  informaţia furnizată nu conţine balast (este numai informaţia necesară);
•    anvergura - informaţia se referă la un subiect mai mult sau mai puţin vast;
•    randamentul - formaţia reflectă randamentul, evaluând activităţile desfăşurate, progresele
înregistrate sau resursele acumulate.

Forma se referă la următoarele atribute:


•    claritatea – informaţia este furnizată într-un format inteligibil;
•    precizia – informaţia este mai mult sau mai puţin detaliată;
•    ordinea – informaţia poate fi organizată în secvenţe prestabilite;
•    prezentarea – informaţia poate fi sub formă grafică, numerică, textuală etc.;
•    suporturile tehnice – informaţia poate fi prezentată pe ecran, pe hârtie etc.

Cunoştinţele
Corespondenţa dată-informaţie este considerată a fi un prim nivel în informatica economică. Acestui
nivel i se adaugă un al doilea, acela al informaţiilor derivate din alte informaţii, pe bază de raţionament,
nivel considerat a fi cel al cunoştinţelor. Informaţia este sursa principală şi motorul creării de noi
cunoştinţe. De aceea, societatea cunoaşterii nu este posibilă decât grefată pe societatea informaţională
şi nu poate fi separată de aceasta. Schematic acest raport este prezentat în figura 1.3.
Prof. Paul Rower, promotorul teoriei noua economie a creşterii (New Growth  Economics) susţine că
baza prosperităţii naţiunilor, în era informaţională, sunt cunoştinţele şi ideile . El argumentează
neajunsurile majore ale teoriilor economice tradiţionale prin lipsa unui factor fundamental – ideile şi
cunoştinţele, care sunt motorul bunăstării generale.

Cunoştinţa include capacitatea de a evalua informaţia cu un anumit scop sau sens.


Activitatea umană definitorie este cea care se bazează şi operează cu cunoştinţe. Mai mult de 50% din
populaţia activă a globului este implicată în activităţi de colectare, procesare şi transmitere a
informaţiei. Admiţând apriori că informaţia are un caracter obiectiv, devine evident caracterul subiectiv
al cunoştinţei.

Se poate, aşadar, accepta că informaţia este distinctă de cunoştinţă şi că ea este forma dată unei
cunoştinţe pentru a permite comunicarea sau manipularea acesteia.

Entropia informaţională
Informaţia este un „mesaj” ce aduce o precizare într-o problemă ce comportă un anumit grad de
incertitudine, de nedeterminare.
Pentru a opera cu noţiunea de informaţie trebuie, ca pe lângă evaluarea ei calitativă să fie folosite şi
forme de exprimare cantitativă. Astfel, s-a pus problema găsirii unui etalon pentru cantitatea de
informaţie, adică a unei unităţi de măsură, obiectiv determinată, unitate cu ajutorul căreia să se
măsoare şi să se compare informaţiile, independent de conţinutul lor sau de modul în care sunt emise,
transmise şi recepţionate.

Noţiunea de cantitate de informaţie a fost introdusă de R.V. Hartley în 1928 şi exprimă incertitudinea
înlăturată prin realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile.

Bazele teoriei matematice a informaţiei au fost puse în anul 1948 de C. E. Shannon.


Acesta numeşte măsura informaţiei entropie informaţională, considerând cantitatea de informaţie ca
funcţie logaritmică a diversificării domeniului evenimentelor.
C. E. Shannon stabileşte entropia informaţională plecând de la un experiment X, în cadrul căruia se
poate realiza un număr finit de evenimente elementare independente (x1, x2,…,xk,...,xn). De asemenea,
sunt luate în calcul şi probabilităţile de apariţie a acestor evenimente (p1, p2,...,pk,…,pn). Măsura
gradului de nedeterminare pentru experimentul X este o funcţie de probabilităţile de realizare a
evenimentelor componente şi este egală cu cantitatea medie de informaţie furnizată de realizarea unui
eveniment:

Deoarece nu se cunoaşte apriori rezultatul experimentului X, înseamnă că acesta conţine un anumit grad
de nedeterminare putându-se afirma că:
•    în urma realizării experimentului se obţine informaţie, dacă şi numai dacă rezultatul acestuia înlătură
o anumită nedeterminare;
•    informaţia şi nedeterminarea sunt mărimi direct proporţionale, dar sensul variaţiei lor este opus;
•    informaţia înlocuieşte nedeterminarea.

C.E. Shannon a propus ca unitate de măsură a cantităţii de informaţie, informaţia furnizată prin
precizarea unei variante din două egal posibile. Această unitate de măsură poartă denumirea de BIT
(BInary digiT-cifră binară), datorită faptului că precizarea uneia dintre cifrele binare 0 sau 1, presupuse
egal probabile, constituie o informaţie unitate.

Deoarece calculatoarele lucrează cu circuite integrate care recunosc două stări distincte, cea mai mică
unitate este bit-ul. În prezent unitatea de adresare a memoriei este byte-ul (octetul – succesiune de opt
cifre binare). Practica  a impus folosirea multiplilor acestei unităţi de măsură a informaţiei: 1 Kilooctet
(Ko) = 210 octeţi ;1 Megaoctet (Mo) = 210 Ko; 1 Gigaoctet (Go) = 210 Mo; 1 Teraoctet (To) =  210 Go; 1
Peraoctet (Po) =  210 To.

Reprezentarea în memorie a datelor şi informaţiilor se realizează la nivel de: byte – semicuvând; cuvânt
(cuvânt de memorie) – 2 byte (16 biti); dublucuvând – 4 byte (32 biti); cvadruplucuvânt – 8 byte (64 biti).

4. 1.3.2. Aspecte privind organizarea şi structurarea datelor


n prelucrarea automată a datelor, atât în faza de introducere, cât şi în faza de extragere a
rezultatelor este necesară o conversie a datelor culese într-o formă înţeleasă de sistemul 
electronic de calcul (al cărui limbaj este alcătuit numai din cifrele 0 şi 1), iar în urma prelucrării,
rezultatele să fie furnizate utilizatorului sub o formă accesibilă acestuia.

Sisteme de numeraţie şi coduri de reprezentare a datelor


Aprecierea cantitativă a fenomenelor şi proceselor, inclusiv cele administrative, economice, se
realizează prin operaţia de comparare, care presupune existenţa unui etalon pentru fiecare
formă fizică concretă de materie sau fenomen.

În urma unei comparaţii rezultă o informaţie, care, pentru a fi înregistrată şi comunicată, are
asociat un simbol ce reprezintă un număr sau un cod.    
Sistemul de numeraţie constituie ansamblul regulilor de reprezentare a numerelor prin
intermediul unor cifre şi litere.

Sistemele de numeraţie, în funcţie de modul de  redare a numerelor şi de grupare în cadrul


acestora, se clasifică în:
- sisteme de numeraţie nepoziţionale;
- sisteme de numeraţie poziţionale.

În sistemele de numeraţie nepoziţionale, semnificaţia unui număr se determină după anumite


reguli, ce constau, după caz, în adunarea sau scăderea valorilor pe care le reprezintă fiecare cifră
în parte, independent de poziţia pe care o ocupă în cadrul numărului respectiv. Cel mai cunoscut
sistem de numeraţie nepoziţional este cel roman, care utilizează cifre şi litere pentru
reprezentarea numerelor.

În sistemele de numeraţie poziţionale, semnificaţia unei cifre, depinde de poziţia pe care o


ocupă aceasta în reprezentarea numărului. Cifrele, pe lângă valoarea lor nominală, mai primesc
şi o valoarea poziţională, în funcţie de succesiunea lor. De exemplu, în numărul 777, fiecare cifră
are o semnificaţie valorică diferită: prima cifră, din dreapta, reprezintă unităţi de ordin unu, a
doua cifră reprezintă unităţi de ordin doi şi a treia cifră reprezintă unităţi de ordin trei. Cel mai
utilizat sistem de numeraţie poziţional este cel zecimal.

Până la apariţia calculatoarelor electronice, puţini s-au gândit la alte moduri de reprezentare a
numerelor, diferite de reprezentarea zecimală. Odată cu apariţia şi dezvoltarea  calculatoarelor
electronice, problema reprezentării numerelor a devenit una foarte importantă şi s-a
materializat în definirea şi folosirea mai multor sisteme de numeraţie, dintre care cele mai
populare sunt (tabelul 1.1):
•    sistemul de numeraţie binar;
•    sistemul de numeraţie octal;
•    sistemul de numeraţie hexazecimal.
  
5. Coduri de reprezentare a datelor

Aici este pdf atasat.

6. Fisierele

Fişierul reprezintă un ansamblu organizat de date omogene din punct de vedere al naturii şi al criteriilor
de prelucrare, date memorate pe suporturi tehnice, de unde pot fi utilizate în procesul de prelucrare.

Orice fişier poate fi privit sub dublu aspect: logic (funcţional) şi fizic.

Sub aspect logic fişierul este alcătuit dintr-o mulţime de articole (înregistrări logice), câmpuri de date
(grupate sau negrupate) şi din caractere.

Câmpul de date reprezintă o entitate constituită dintr-un grup de caractere organizate într-o secvenţă
bine definită în cadrul înregistrării logice. În funcţie de natura datelor înmagazinate câmpurile pot fi:
numerice, alfanumerice, logice etc.
Câmpurile care se referă la aceeaşi entitate formează un articol.
Caracterul este elementul de bază, indivizibil al datelor dintr-un fişier (o cifră, o literă, un caracter
special).

O caracteristică importantă a înregistrării logice o reprezintă lungimea acesteia care este dată de
numărul de caractere pe care-l conţine.
Aspectul fizic se referă la suporturile tehnice de date utilizate şi la modul în care sunt organizate şi
structurate datele. Necesitatea organizării datelor pe suporturi tehnice (discuri magnetice, benzi
magnetice etc.) derivă din caracterul limitat al memoriei interne a unui calculator, fiind relativ greu de
păstrat, în acelaşi loc şi timp, atât programele de aplicaţii, datele de prelucrat cât şi rezultatele
prelucrărilor. Soluţia o reprezintă organizarea de fişiere pe suporturi externe, de unde prin proceduri
speciale de intrare /ieşire şi, în funcţie de cerinţele utilizatorului, sunt transferate în memoria internă.

Ansamblul datelor transferate în cursul unei operaţii de intrare /ieşire formează înregistrarea fizică
(articolul fizic), în care pot exista una sau mai multe înregistrări logice.

Operaţii executate asupra structurilor de date


Structurile de date pot fi supuse mai multor operaţii dintre care cele mai întâlnite sunt: crearea,
actualizarea, consultarea, sortarea, indexarea, fuzionarea, copierea.

Crearea se execută o singură dată, la începutul ciclului de viaţă a structurii respective şi presupune
memorarea acesteia în forma sa iniţială.

Actualizarea reprezintă operaţia de “aducere la zi” a unei structuri de date, create anterior şi se referă
la:
•    adăugarea sau înserarea de noi elemente ale structurii;
•    modificarea valorilor  unor elemente ale structurii;
•    ştergerea fizică şi /sau logică a unor elemente ale structurii.

Consultarea presupune accesarea elementelor unei structuri, în scopul prelucrării sau vizualizării
acesteia.

Sortarea constă în rearanjarea fizică a elementelor unei structuri, după anumite criterii, stabilite de
utilizator.

Indexarea reprezintă o rearanjare logică a elementelor unei structuri, după criterii stabilite de utilizator.

Copierea reprezintă operaţia prin care se obţine o copie integrală sau parţială a unei structuri de date.

Baze de date, bănci de date şi depozite de date


Tehnicile şi metodele de organizare a datelor  au cunoscut o evoluţie marcantă în timp, determinată atât
de necesitatea de a avea un acces cât mai rapid şi facil la un volum din ce în ce mai mare de informaţii,
cât şi de perfecţionarea echipamentelor de culegere, memorare, transmitere şi prelucrare a datelor. O
etapă, în acest proces evolutiv, o reprezintă apariţia bazelor şi băncilor de date.

O bază de date (BD) reprezintă un ansamblu structurat de fişiere care grupează datele prelucrate în
aplicaţiile informatice.

Formal, baza de date este un ansamblu de colecţii de date, aflate în interdependenţă, împreună cu
descrierea datelor şi relaţiile dintre ele.

Într-o abordare mai analitică, o BD reprezintă un ansamblu de date structurate, concrete, neredundante
şi independente de orice program de aplicaţie, direct accesibile după mai multe criterii. Conceptul de
bază de date are sens numai ca element al unei bănci de date.

În general, o bancă de date este percepută ca un ansamblu de informaţii, împreună cu un set de


programe ce asigură accesul la acestea. Ansamblul informaţiilor constituie BD, iar setul de programe ce
permit exploatarea datelor reprezintă sistemul de gestiune a bazei de date (SGBD).

Depozitul de date (Datawarehouse)


Ideea depozitelor de date s-a conturat şi
dezvoltat în anii `90 ai sec. XX. William Inmon defineşte pentru prima oară termenul de datawarehose -
depozitul de date ca fiind un sistem de baze de date, special conceput pentru analiza datelor şi
susţinerea şi fundamentarea deciziilor prin agregarea tuturor datelor organizaţiilor. Depozitele de date
sunt enciclopedii informaţionale în care datele sunt introduse continuu, utilizatorul putându-le accesa în
funcţie de necesităţi.

În depozitele de date se memorează următoarele tipuri de date:


•    date curente din sistemele operaţionale /tranzacţionale;
•    date de detaliu privind perioadele precedente (date din arhive);
•    date agregate necesare sprijinirii procesului decizional pe toate nivelurile manageriale, preluate din
surse interne şi externe (baze de date publice, sondaje, date de prognoză etc.);
•    metadate care asigură exploatarea depozitelor, prin reguli de extragere şi conversie, reguli de
agregare etc.

Depozitele de date sunt bazate pe modele multidimensionale care vizualizează datele sub forma unui
cub de date (data cube). Ele au asociată o gamă variată de instrumente software ce permit, pe lângă
crearea propriu-zisă, accesarea şi utilizarea datelor. În ultima categorie intră sistemele OLAP (On-Line
Analytical Processing) care pot organiza şi prezenta datele în formate variate, în ordinea solicitărilor, de
la diferiţi utilizatori.

Clonarea informaţiei
În contextul dezvoltării noilor tehnologii sunt create premisele obţinerii de clone.  Crearea de clone
informatice se efectuează prin copiere dar şi prin acces neautorizat în sistemele informatice (spargere de
cod).
Companiile care dezvoltă aplicaţii informatice, şi utilizatorii acestora, folosesc numeroase mijloace
pentru asigurarea protecţiei la copiere neautorizată a produselor software şi a BD. Uneori însă, costurile
de protecţie devin prea mari şi companiile preferă să ofere acces liber la unele produse.
Întrucât produsele software şi BD întrunesc cerinţele unei creaţii intelectuale clonarea este
reglementată de norme juridice din domeniul dreptului de autor. În acest caz, uzual, se foloseşte
noţiunea de copyright care se referă la dreptul patrimonial, principala prerogativă constând în
producerea de copii numai cu consimţământul autorului. Clonele informatice reprezintă o componentă
importantă în reglarea accelerării dezvoltării societăţii informaţionale. Minimizarea clonării neautorizate
întru-o ţară are ca efect atragerea marilor companii producătoare de software.
7. Sistemul informaţional al administraţiei publice în era digital

Literatura de specialitate afirmă că scopul principal al Administraţiei publice este cel de a asigura servicii
publice, la acelaşi nivel de calitate, în toate zonele şi localităţile ţării. În acest context, considerăm că
acest deziderat poate fi îndeplinit numai prin implementarea unui sistem informaţional naţional pentru
Administraţia Publică.

1.4.1 Noţiunea de sistem, sistem informatic, sistem informaţional


Noţiunea de sistem se referă la un grup de elemente aflate în interacţiune. Astfel, prin sistem
identificăm ansamblul elementelor, dependente între ele, care formează un tot organizat şi care
funcţionează împreună în scopul realizării unui obiectiv final comun.
În cadrul unui sistem (cele care evoluează sunt numite dinamice) interacţionează trei componente de
bază:
-    intrările – orice sistem este supus acţiunii mediului în care se află, acţiune care se manifestă sub
forma intrărilor;
-    procesările – transformarea înglobează ansamblul proceselor prin care din intrări se obţin ieşiri;
-    ieşirile – rezultatele proceselor care au loc în cadrul sistemelor.

Sistemul informaţional reprezintă ansamblu de mijloace (cu precădere informatice) şi permite


realizarea funcţiunilor de comunicare, exploatare şi pregătirea deciziilor. În plus, sistemul informaţional
constituie rezultanta unui ansamblu de percepţie a realităţii de către membrii întreprinderilor.

Rolul sistemelor informaţionale este constituit din:


-    culegerea datelor privind starea sistemului ce-l reprezintă întreprinderea şi despre mediul său;
-    transmiterea datelor la punctele de prelucrare prin canalele informaţionale;
-    prelucrarea datelor în vederea obţinerii informaţiilor necesare în procesul decizional;
-    adoptarea deciziilor şi transmiterea lor la organele de execuţie;
-    asigurarea controlului şi urmărirea înfăpturii deciziilor.

Între activităţile şi componentele unui sistem informaţional (resurse umane, materiale, logice şi date)
există multiple legături (figura 1.4)
Sistemul informaţional este identic cu sistemul informatic atunci când toate relaţiile informaţionale
dintr-o organizaţie, toate mijloacele şi regulile sunt informatizate. În aceste condiţii, sistemul informatic
apare ca o componentă a sistemului informaţional în care mijloacele tehnice de prelucrare sunt
calculatoarele electronice.

În figura 1.5 sunt surprinse fazele evoluţiei sistemelor informaţionale din anul 1960 şi până în prezent.

8. Sistemul informaţional al Administraţiei publice - Caracteristici generale


Schimbările majore din domeniul tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii creează premisele
trecerii de la societatea informaţională la cea a cunoaşterii.

În aceste condiţii, esenţa societăţii informaţionale rezidă în folosirea integrată, masivă şi generalizată a
tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în toate domeniile vieţii economice şi sociale, inclusiv în
administraţia publică, servicii etc.

În contextul creat prin aderarea României la structurile Uniunii Europene este imperativ ca domeniul
administraţiei publice să adopte o serie de măsuri în vederea de restructurării, modernizării şi regândirii
rolului şi modului de funcţionare în vederea adaptării acestora la condiţiile impuse de societatea
informaţională şi cea a cunoaşterii.

Sistemul informaţional pentru administraţia publică constituie suportul de simplificare şi aplicare a unor
reguli şi proceduri administrative în scopul asigurării accesului larg şi nediscriminatoriu al contribuabililor
la servicii publice, precum şi reducerii tarifelor pentru aceste servicii şi a costurilor de operare şi
personal.
Problema implicării societăţii informaţionale în administraţia publică trebuie abordată pe mai multe
paliere, care se influenţează şi intercondiţionează reciproc . Schematic, aceste paliere sunt prezentate  în
figura 1.6.

Schema din figura 1.6 ilustrează modul în care trebuie să interacţioneze cele cinci componente implicate
în amplificarea nivelului de informare şi comunicare, a nivelului cantitativ şi calitativ al serviciilor oferite
de administraţia publică şi comunitatea de afaceri, cetăţenilor, a rolului primordial pe care trebuie să-l
joace sectorul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, inclusiv cercetarea ştiinţifică din domeniu, în
vederea găsirii soluţiilor adecvate, moderne pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă
administraţia publică.

Componentă a societăţii, administraţia publică este considerată veriga responsabilă de asigurarea


cadrului favorabil dezvoltării comunităţii, realizării unor servicii diversificate şi de calitate pentru
cetăţeni, sectorul economic şi cel social. Administraţia publică are obligaţia de a lua măsuri în vederea
asigurării cadrului optim de desfăşurare a activităţilor pentru satisfacerea cerinţelor actorilor implicaţi.

În aceste condiţii se impune:


•    extinderea şi modernizarea infrastructurii informaţionale naţionale;
•    dezvoltarea de aplicaţii şi servicii bazate pe convergenţa tehnologiilor informaţiei, comunicaţiilor cu
media, care să permită informatizări omogene şi coordonate ale instituţiilor din administraţia publică
centrală şi locală;
•    îmbunătăţirea serviciilor publice şi realizarea interacţiunii societăţii civile cu administraţia publică
prin mijloace electronice adecvate.

Construirea unui sistem informaţional bazat pe TIC la nivel naţional pentru administraţia publică este
una dintre etapele cele mai importante ale acestui proces. Pentru extinderea utilizării TIC la nivelul
întregului sistem al administraţiei publice centrale şi locale  trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
•    fiecare funcţionar public să dispună de un calculator, şi fiecare instituţie publică să beneficieze de o
reţea locală de calculatoare;
•    fiecare funcţionar public să posede un certificat ECDL (European Computer Driving Licence), care să
certifice abilităţile de utilizare a calculatoarelor;
•    instituţiile administraţiei publice centrale şi locale din municipiul Bucureşti să fie conectate între ele,
şi cu cele din capitalele de judeţ, prin intermediul magistralei de comunicaţie pe fibră optică de mare
viteză;
•    conectarea instituţiilor publice la Internet şi crearea unui Intranet pentru acestea;
•    fiecare funcţionar public să deţină o adresă de poştă electronică;
•    fiecare instituţie a administraţiei publice să aibă un site propriu pe Internet;
•    legiferarea documentelor şi a semnăturii electronice şi crearea pentru fiecare document tipizat a
unui document electronic înmagazinat pe servere naţionale, pentru a putea fi accesat;
•    proiectarea şi realizarea registrelor permanente (registrele de persoane fizice, persoane juridice,
unităţile administrativ teritoriale, inclusiv arterele de circulaţie şi cadastrul), a dicţionarului de
documente şi proceduri administrative precum şi o serie de nomenclatoare  unitare de uz general, sub
forma bazelor de date care reunesc informaţii referitoare la produse, servicii, tipuri de agenţi economici,
sociali etc.

Pentru administraţia publică se are în vedere crearea de mijloace electronice care să uşureze procesul
de informatizare a structurilor administrative şi a actorilor cu care acestea intră în contact. Astfel, se au
în vedere utilizarea de centre publice de informare pe cale electronică a cetăţenilor, inclusiv utilizarea de
chioşcuri cu ecrane senzitive, ghişee unice (one-stop-shop), carduri electronice mono sau
multifuncţionale, raportări financiare pe cale electronică, e-mail, pagini web, licitaţii electronice,
semnătură digitală, videoconferinţe, vot electronic, oraşe digitale, reţele civice etc. şi, nu în ultimul rând,
guvernare on-line.

9. Scopul şi obiectivele dezvoltării sistemului informaţional pentru administraţia public

Scopul dezvoltării sistemului informaţional în administraţia instituţiilor publice din ţara noastră constă în
:
- mediatizarea importanţei dezvoltării sistemului informaţional în modernizarea administraţiei publice;
- prezentarea căilor de îmbunătăţire a transmiterii datelor, informaţiilor şi a dezvoltării circuitului
informaţional specific;
- transmiterea, către cei implicaţi în administraţia publică, necesităţii de perfecţionare continuă, într-o
societate informaţională bazată pe transparenţă şi satisfacerea cerinţelor cetăţenilor şi a comunităţilor
locale.

Obiectivul general urmărit este de modernizare a administraţiei publice, prin introducerea unui sistem
informaţional corespunzător cerinţelor impuse de societatea informaţională.

Obiectivele specifice vizează:


- îmbunătăţirea calităţii şi accesibilităţii serviciilor oferite de administraţia publică cetăţenilor, mediului
de afaceri etc.;
- utilizarea mijloacelor moderne de comunicaţie;
- accesul rapid la baza de date specifică administraţiei publice;
- realizarea unui flux informaţional rapid şi eficient, necesar procesului decizional.

10. Test grila | Exemplu

1.Noţiunea de tehnologie informaţională are următoarele accepţiuni:


a)    [  ] tehnologia calculatoarelor şi a telecomunicaţiilor
b)    [  ] maşini şi utilaje de fabricare a mărfurilor
c)    [  ] mijloace, tehnici şi proceduri de receptare, stocare, prelucrare, transmitere a informaţiilor
d)    [  ] calculatoare şi echipamente periferice ale sistemului informaţional

2. Atributele informaţiei sunt:


a)    [  ] adăugarea de noi cunoştinţe la fondul deja existent;
b)    [  ] înlăturarea unei incertitudini sau îndoieli pentru cel ce o recepţionează;
c)    [  ] utilitatea pentru receptorul său.

3. Datele constituie:
a)    [  ] un model de prezentare a informaţiei
b)    [  ] forma concretă de exprimare a informaţiilor
c)    [  ] ansamblul informaţiilor pe care le are cineva despre un domeniu
4. Care dintre următoarele enunţuri sunt adevarate?
a)    [  ] Sistemul informatic face parte din sistemul informaţional
b)    [  ] Sistemul informatic este mai mare decat sistemul informaţional
c)    [  ] Sistemul informaţional face parte din sistemul informatic

5. In depozitul de date se memorează:


a)    [  ] date curente
b)    [  ] date din arhive
c)    [  ] date agregate necesare procesului decizional
d)    [  ] metadate