UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” BUCUREȘTI

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

PROFESOR: LECT. UNIV.DR. GABRIELA POPESCU

STUDENT: ȘERBU ANDRA ELENA
ANUL : I
 Fundamentele psihologiei

Teoriile învăţării

Învăţarea este o activitate fundamentală, alături de joc, muncă şi creaţie, specifică

fiecărei etape de vârstă, care se manifestă cu preponderenţă în mod organizat, programat,
instituţionalizat în perioada şcolarităţii. Învăţarea este ..
 un proces complex ce antrenează întreaga personalitate şi include
modificări în cunoaştere şi comportament, indicatorul prin care se
exprimă performanţa
 stabilirea unui parteneriat între cadre didactice şi elevi
 achiziţionarea, schimbul reciproc de informaţii, cunoştinţe, abilităţi,
atitudini
 transformarea în vederea adaptării şcolare şi sociale.
Modul în care se conceptualizează mecanismul învăţării se repercutează
asupra modului de predare şi evaluare promovat. Modelul mental al profesorilor
despre învăţare ghidează practica lor de predare şi evaluare.
Prin urmare, concepţia despre învăţare conţine implicit şi o concepţie
despre modul în care trebuie să se realizeze predarea, iar în funcţie de aceasta
se aleg ulterior metodele utilizate atât în predare cât şi în evaluare. Repetate de
la o generaţie la altă, “canonizate” în manuale şi metodici, aceste teorii ghidează
întreaga practică de predare-învăţare, chiar şi atunci când segmente importante
ale lor s-au dovedit invalide.
Oamenii îşi construiesc propria înţelegere şi cunoaştere a lumii, pe baza
experienţei şi a reflecţiei asupra acestei experienţe. Lucrurile nou întâlnite sunt
reinterpretate prin prisma ideilor şi experienţelor anterioare, rezultând fie
modificarea convingerilor pe care le avem, fie renunţarea la informaţia nouă (în
cazul în care o considerăm nerelevantă). În fiecare caz suntem creatori activi ai
cunoaşterii proprii, cu ajutorul întrebărilor, explorării şi evaluarii cunoştintelor pe
care le dobândim prin învăţare. (constructivismul)
Teoriile care s-au impus relativ în literatura de specialitate cu privire la
învăţare reprezintă abordări diferite ale mecanismelor generale care stau la baza
acestui proces:

A. Perspectiva behavioristă (Thorndike, 1906, Skinner, 1974)

 Behavioriştii accentuează importanţa relaţiei stimul -răspuns în învaţare şi
reduc la minimum rolul procesărilor cognitive.
Perspectiva behavioristă este o perspectivă asociationistă. Mecanismul
responsabil de producerea învăţării este din aceasta perspectivă asocierea
repetată dintre stimul şi răspuns. Învăţarea se defineşte ca o modificare în
comportamentul observabil datorat exerciţiului, respectiv întăririi diferenţiate a
legăturii dintre stimul şi răspuns (situaţie şi comportament).
Dacă activitatea de învăţare este vazută în maniera behavioristă, adică se
consideră că învăţarea se realizează prin repetare şi întărire a rezultatelor
aşteptate, procesul devine unul de transmitere-memorare de cunoştinţe, în care
profesorul este cel care predă, prezintă, transmite cunoştinţe şi creează condiţiile
pentru întărirea rezultatele aşteptate, iar elevul le repetă până la memorare.
Legile învăţării prin asociere (Thorndike, 1913):
• Legea exerciţiului sugerează că tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns
creşte lent o dată cu repetarea asocierii acestora. De asemenea, tăria legăturii
scade dacă într-un interval mai mare de timp nu mai apare asocierea celor două
componente (situaţie şi răspuns).
• Legea efectului sugerează tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte
dacă asocierea este urmată de o stare satisfăcătoare şi scade, dacă asocierea
este urmată de o stare nesatisfacatoare.
Aplicaţii educaţionale imediate ale legilor învăţării asociative:
- utilizarea repetiţiei ca bază a creşterii tăriei asocierilor dintre stimul şi răspuns
- utilizarea întăririlor
Educaţia din perspectiva asociaţionistă:
• Predarea reprezintă o activitate de modelare a răspunsului elevului procedee
cum ar fi: demonstraţia, modelarea, întărirea răspunsului care aproximează cel
mai bine răspunsul dorit (există prin urmare un răspuns optim aşteptat).
• Sarcinile şcolare sunt descompuse, iar curricula este secvenţată astfel încât să
se asigure însuşirea prerechizitelor înaintea trecerii la stadiul următor.
• Predarea este centrata pe profesor. Acesta are rol activ şi directiv; menţine
controlul asupra vitezei, succesiunii şi conţinutului predat. Prin urmare nu putem
vorbi de autoreglare în învăţare, reglarea învăţării realizându-se din exterior:
profesor, context.
• Modalitatea instrucţională predominantă este predarea directă.
• Environmentalism constă în faptul că accentul cade pe modul de construire a
mediului pentru a crea contingente.
Limitări ale perspectivei behavioriste în educaţie:
a) limite practice:
- predarea directa este eficientă doar în cazul cunoştintelor factuale
- instrucţia directă nu este eficientă în formarea deprinderilor cognitive superioare
(gândirea critică, rezolvarea de probleme)
- nu oferă flexibilitatea necesară pentru aplicarea cunoştintelor în contexte noi
b) limite teoretice:
- nu oferă o explicaţie satisfacătoare pentru mecanismele care stau la baza
învăţării.
 B. Perspectiva învăţării sociale

Învăţarea socială (Bandura, 1983) reprezintă o altă perspectivă

asociaţionistă . Aceasta abordare a învăţării pune la baza procesului de învăţare
mecanisme ca:
-modelarea (directa, indirecta, simbolica),
-facilitarea, inhibarea-dezinhibarea unui comportament.
Perspectiva învăţării sociale extinde behaviorismul centrându-se pe
influenţa pe care observarea consecinţelor comportamentelor celor din jur o are
asupra comportamentului persoanei. Eficienţa modelului depinde de:
- similaritatea percepută (Schunk, 1987),
- competenţa şi statutul modelului.
Implicaţiile acestei perspective asupra procesului educaţional se referă în
special la înţelegerea rolului de model al profesorului.
Teoria socială a învăţării accentuează rolul pe care îl are în procesul de
învăţare experienţa socială a unei persoane. Procesul educaţional este bazat în
exclusivitate pe procesul de învăţare (cunoştinţe, atitudini, deprinderi,
comportamente). Sarcinile şcolare sunt însă foarte bine circumscrise de domenii
academice conturate care impun un anumit specific procesului de învăţare.
Există două nivele diferite de analiză ale procesului de învăţare şi a
impactului pe care teoriile evidenţiate îl au asupra procesului educaţional:
a) primul nivel de analiza vizează mecanismele generale ale învăţării
identificate de teoriile învăţării şi impactul lor asupra procesului educaţional în
ansamblu,
b) al doilea nivel de analiză vizează învăţarea pe domenii specifice, cu
conţinuturile şi mecanismele sale particulare.

C. Perspectiva cognitivă (Brunner, 1990)

Perspectiva cognitivă are la baza teoria procesării informaţiei şi reprezintă

o perspectivă activă asupra învăţării.
Cognitiviştii acordă un rol major procesărilor informaţionale care au loc
între “input” şi “output”, punând astfel un accent mare pe ceea ce se întâmplă în
“cutia neagră”.
Dacă învăţarea este vazută din perspectiva cognitivistă, respectiv ca o
activitate de procesare a informaţiei, transformare şi construire a sensului propriu
al cunoştinţelor predate, actorii devin parteneri în învăţare, profesorul având un
rol facilitator, iar procesul va fi unul de colaborare.
Conform teoriei procesării informaţionale, procesul de învăţare se referă
la receptarea informaţiei din mediu şi utilizarea unor strategii cognitive pentru
transferul acesteia din memoria de scurtă durata în memoria de lungă durată.
Aceste două procese: atenţia şi utilizarea strategiilor constituie mecanismul
fundamental al învăţării în teoria procesării informaţiei.
Capacităţile atenţionale şi strategice se dezvoltă o dată cu vârsta, copiii
devenind nişte procesori de informaţie mai eficienţi. Aceste abilităţi îi ajută să
depăşească limitările impuse de registrul senzorial şi memoria de scurtă durată,
astfel încât achiziţia cunoştinţelor (declarative, procedurale şi strategice) se
realizează mai rapid şi mai eficient (Byrnes, 2001).

Principalele aplicaţii ale perspectivei cognitive în educaţie:

• accentuarea rolului activ al elevului în învăţare, utilizarea de strategii de
memorare. Aceste strategii pot fi simple, cum ar fi repetarea materialului (ceea
ce presupune de cele mai multe ori o prelucrare superficială) sau strategii
complexe, de elaborare şi organizare (însoţite de o prelucrare de adâncime).
• importanţa autoreglării în învăţare (autoreglarea va face obiectul de studiu al
modulului următor).
• înţelegerea mai nuanţată a diferenţelor individuale. O eroare în rezolvarea unei
sarcini poate să se datoreze nu doar lipsei anumitor structuri cognitive (Piaget),
ci unei varietăţi de factori: de la neatenţie, capacitate redusă a ML, lipsa unor
strategii eficiente de memorare, la capacitatea redusă de reactualizare, sau de
monitorizare şi control al învăţării.
• rolul profesorului este de facilitare a învăţării prin:
- organizarea materialului: scheme de organizare (Advance organizers, Ausubel,
1978), modele conceptuale (Mayer, 1987), modele ierarhice (Gagne, 1975.
- elaborare: sugerarea unor analogii sau memotehnici.
- implicarea activă a elevilor în sarcini autentice de învăţare: problematizări,
întrebări care solicită prelucrarea superioară a materialului, furnizare de exemple
şi aplicaţii, testarea cunoştintelor pe baza de proiecte.

D.Perspectiva socio-constructivistă (Cobb, 1994, Brunning, 1995)-

curentul din cel mai modern din psihologie

      Constructivismul este o teorie - bazată pe observaţie şi cercetări

ştiinţifice - despre modul în care oamenii învaţă.
Curentul care a stat la baza acestei abordări a învăţării este
postmodernismul.
La nivelul constructivismului, curentul postmodernist aduce o modificare a ideii
că locul cunoştinţelor se afla în interiorul persoanei.
Învăţarea şi procesul de construire a sensului sunt procese sociale prin
excelenţă, la aceasta contribuind activităţile şi instrumentele culturale, de la
sistemele de simboluri la limbă şi arte (Palincsar, 1998).
Constructivismul favorizează şi declanşează curiozitatea înnăscută a
elevilor privitoare la lumea înconjuratoare şi la modul în care fenomenele apar şi
funcţionează.
Învăţarea are la baza interacţiunea dintre procesele cognitive individuale
şi cele sociale (accentul fiind pus pe procesele sociale). Mecanismele implicate
sunt:
a) conflictul sociocognitiv (bazat în mare parte pe teoria lui Piaget şi a
discipolilor).
• Rolul interacţiunilor sociale este doar de a genera conflictul cognitiv, care
generează o stare de dezechilibru şi forţează individul să-si modifice schemele
existente.
• Studii care investighează teoria conflictului socio-cognitiv aduc o serie de
nuanţări. Bell & all. (1985) respectiv Forman & Kraker (1985) au demonstrat
importanţa participării active şi influenţa statutului social în cadrul grupului asupra
beneficiului pe care interacţiunea cu copii de aceeasi vârstă o are asupra
învăţării. Ei trebuie să fie activ antrenaţi în activitatea de rezolvare de probleme şi
să existe o interacţiune verbală între ei. De asemenea dacă diferenţa de
expertiză este prea mare copiii tind să preia necritic soluţia fără a participa la
procesul de construcţie.
b)co- construcţia cunoştintelor (internalizarea -având la bază teoria lui Vagotsky).
Funcţionarea cognitivă individuală nu este doar derivată din interacţiunea
socială, ci este un produs al acestei interacţiuni:
• dezvoltarea individuală şi funcţionarea mentală superioară îşi au originea în
interacţiunile sociale. Participarea la activităţi comune de rezolvare de probleme
duce la internalizarea efectelor activităţii comune asfel încât persoana
acumulează noi strategii şi cunoştinţe despre lume şi cultură. În acest sens
interacţiunile productive sunt cele care orientează instrucţia spre nivelul de ZPD
(Vagotsky, 1978).
• Funcţionarea atât în plan social cât şi individual este mediată de simboluri
(semne, limba, mnemotehnici, scheme, diagrame, produse artistice) care
facilitează co-construcţia cunoştintelor şi în acelaşi timp sunt mijloace
internalizate care vor sta la baza activităţilor individuale ulterioare de rezolvare
de probleme.
• Înţelegerea relaţiei complexe dintre aspectele individuale şi cele sociale trebuie
privită din perspectiva developmentală (filogenetică, culturală/antorpologică,
ontogenetică şi microgenetică).
• Dependenţa învăţării de contextul sociocultural în care se desfaşoară,
separarea individului de influenţele sociale este imposibilă. În acest sens şcoala
trebuie privită ca un sistem cultural, iar şcolarizarea ca un proces cultural (de
culturalizare), în care elevii şi profesorii construiesc şi îşi internalizează cultura
şcolii (Matusov, 1997).

II. Educaţia din perspectiva socio-constructivistă

Constructivismul este înţeles ca o descriere a ceea ce fiecare receptor

(cel care învaţă) experimentează, învaţă, fiind concentrat pe construirea unor
artefacte într-un mediu social.
Din acest punct de vedere, procesul de educare este cel mai bine realizat
prin crearea de experienţe care vor fi foarte utile pentru procesul de învăţare
pornind de la punctul de vedere al receptorilor (elevilor), mai degrabă decât prin
expunere şi evaluarea informaţiei pe care educatorul crede ca receptorii trebuie
să o asimileze.
Fiecare participant la un curs poate să fie de asemenea şi profesor şi
elev. Un profesor în acest mediu este doar un element de influenţă şi joacă rolul
unui model şi nivel de cultură, conectând cu alţii într-un mod personal care se
adresează necesităţilor acestora de a învăţa, moderând discuţiile şi activităţile
într-un mod care conduce studenţii către obiectivele de învăţare ale clasei.
 Constructivismul social este un termen ce defineşte o vedere particulară a
educaţiei.
• Conceperea şcolilor sub forma unor comunităţi de învăţare (Brown,
Campione, 1994), în care responsabilitatea pentru învăţare este individuală, dar
ea se realizează practic prin participare la rezolvarea în grup a sarcinilor, prin
interacţiune, negociere şi colaborare (Billet, 1995).
• Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luând în considerare influenţa socială,
spre deosebire de evaluarea tradiţională care încercă să reducă la minim, prin
practicile utilizate, contribuţia socială la determinarea produselor învăţării.
Constructivismul susţine ca învăţatul este „în mod special de succes” când se
construieşte ceva din experienţa altora. Acesta poate fi orice, de la o propoziţie
vorbită, sau un mesaj pe internet, până la lucruri mai complexe precum un
tablou, o casă sau un pachet software.
Constructivismul social extinde aceasta idee de mai sus într-un grup
social, construind lucruri unul pentru celălalt, creând în colaborare o mică cultură
de lucruri comune ce au înţelesuri comune. Când cineva este absorbit în cadrul
unei astfel de culturi, acest cineva învaţă mereu de cum să fie parte a acestei
culturi, la mai multe nivele.

A. Înfluenţe constructiviste asupra învăţării

În şcoală, punctul de vedere constructivist asupra învăţării stă la baza

unor tehnici de predare diferite de cele tradiţionale.
În general, această abordare înseamnă încurajarea elevilor pentru
utilizarea unor tehnici active (experimenţe, rezolvarea unor probleme întâlnite în
viaţă de zi cu zi) care să conducă la crearea de noi cunoştinţe.
Aceste cunoştinţe vor fi supuse unui proces de reflecţie individuală dar şi
discuţiilor colective cu scopul de a observa modul în care elevii progresează în
realizarea sarcinilor şi în înţelegerea sensurilor.
Profesorul înregistrează concepţiile preexistente în mintea copiilor
referitoare la temele studiate, apoi ghidează activităţile care se adresează
acestor concepţii şi încearcă să construiască noile cunoştintţe pe baza lor.

B. Profesorii constructivişti

a) Încurajează elevii să evalueze permanent modul în care aceste

activităţi îi ajută să îşi dezvolte înţelegerea lucrurilor. Elevul îşi pune întrebări
despre modul în care învaţă şi despre activităţile pe care le desfaşoară la şcoală
cu scopul de a deveni "expert în învăţare". Cu ajutorul unui mediu de învăţare
bine planificat, elevii învaţă "cum să înveţe".     
      Procesul poate fi privit ca o spirală. Pe măsură ce reflectă permanent
asupra experienţelor proprii, elevii descoperă că ideile câştigă în influenţă şi
complexitate şi îşi dezvoltă abilităţi din ce în ce mai puternice de a integra noua
informaţie. Unul dintre cele mai importante roluri ale profesorului devine acela de
a încuraja acest proces de învăţare şi reflecţie.
 Contrar criticilor avansate de unii profesori (conservatori-tradiţionali),
constructivismul nu renunţă la rolul activ al profesorului sau la cunoştintele sale
de expert în educaţie.
b) Ajută elevii să-şi construiască cunoaşterea mai degrabă decât să
reproducă o serie de fapte.
c) Furnizează instrumente ale cunoaşterii cum ar fi: activităţi de rezolvare
a problemelor, activităţi bazate pe investigarea realităţii, pe baza cărora elevii pot
formula şi testa ideile proprii, pot trage concluzii şi realiza inferenţe, pot să-şi
dezvolte cunoaşterea într-un mediu de învăţare bazat pe colaborare.
d) Ghidează şi îndrumă elevi pentru a construi activ cunoştinţe şi nu
acumulează mecanic cunoştinţe transmise de profesor sau extrase din manuale.
Constructivismul este deseori greşit interpretat ca o teorie în care elevul
"reinventează roata". Elevii nu "reinventează roata" ci mai degrabă încearcă să
înţeleagă "cum se învârte", cum funcţionează.
e) Motivează elevii pentru a aplica cunoştinţe pe care le deţin la realitatea
înconjurătoare.
f) Învaţă elevii cum să formuleze ipoteze, să testeze teorii şi în final să
tragă concluzii din datele observate.

C. Diferenţa dintre constructivişti şi tradiţionalişti privind predarea

şi învăţarea
 
 Într-o clasă constructivistă atât profesorii cât şi studenţii au atât o viziune
complexă asupra realităţii, dinamică şi într-o continuă modificare, cât şi abilităţi
de observare şi explorare cu succes a acestei realităţi (spre deosebire de mediul
tradiţional în care cunoaşterea este privită preponderent ca o înşiruire de fapte
care trebuie memorate).
   Tabelul de mai jos compară cele două moduri de a trata educaţia:
tradiţional versus constructivist. Putem observa diferenţe semnificative în cea ce
priveşte ideile de bază despre cunoaştere, elevi şi învăţare.
Clasa tradiţională Clasa constructivistă
Curriculum începe cu părţile din întreg Curriculum pune accent pe conceptele
principale, începe cu întregul pe care îl
extinde pentru a include părţile
Respectarea strictă a curriculumului Urmărirea intereselor şi întrebărilor
este foarte apreciată elevilor este favorizată
Materialele sunt preponderente extrase Materialele includ surse primare de
din manuale şi cărţi informare şi materiale care pot fi
manipulate
Învăţarea se bazează pe repetiţie Învăţarea este interactivă, se
construieşte folosindu-se de ceea ce
cunoaşte elevul
Profesorul furnizează informaţia Profesorii dialoghează cu elevii,
elevilor, aceştia sunt recipiente pentru ajutându-i să-şi construiască singuri
cunoaştere cunoştinţele
Rolul profesorului este de direcţionare, Rolul profesorului este de interacţiune,
desprins din autoritarism
Evaluarea se realizează cu ajutorul
testării răspunsurilor corecte
Cunoaşterea este considerată inertă
Elevii lucrează preponderent singuri
desprins din negociere
Evaluarea include activităţile elevilor,
observaţiile, punctele de vedere dar şi
testele de cunoştinţe. Procesul de
învăţare este la fel de important ca şi
produsul învăţării
Cunoaşterea este considerată
dinamică, schimbându-se mereu odată
cu experienţele cu care se confruntă
elevii
Elevii lucrează mai mult în grup

Profesorii constructivişti pun întrebări şi probleme, apoi îi ghidează pe

elevi pentru a găsi propriile răspunsuri. În acest scop utilizează numeroase
tehnici în procesul de predare. De exemplu, ei pot:
- cere elevilor să formuleze propriile întrebari (investigaţia);
- permite interpretări şi exprimări multiple ale învăţării (inteligenţe multiple);
- încurajează lucrul în echipă şi utilizarea colegilor ca resurse pentru învatare.
Într-o clasă constructivistă, învăţarea este:
a) construită -elevii nu sunt recipiente goale în care informaţia este turnată. Ei
abordează situaţiile de învăţare prin intermediul unor cunoştinte şi idei deja
formulate. Aceste cunoştinţe anterioare reprezintă materialul brut pentru
noile cunoştinţe create.
b) activă- elevul este persoana care îşi creează înţelegerea proprie. Profesorul
antrenează, moderează, sugerează, dar permite elevilor să şi
experimenteze, să pună întrebări să încerce lucruri care nu funcţionează.
Activităţile de învăţare solicită participarea deplină a studenţilor. O parte
importantă a procesului de învăţare este reflecţia, conversaţia şi activităţile
elevilor. Elevii sunt ajutaţi să-şi stabilească propriile scopuri şi mijloace de
evaluare.
c) reflexivă- elevii îşi controlează procesul de învăţare, reflectând asupra
propriilor experienţe. Acest proces îi transformă în experţi în învăţare.
Profesorul îi ajută prin crearea de situaţii în care elevii se simt în siguranţă
punându-şi întrebări şi reflectând asupra procesului. Profesorul creează
activităţi care determină elevul să reflecteze asupra cunoaşterii şi învăţării.
Este foarte important să se discute despre ce a fost învăţat şi mai ales cum
a fost învăţat.
d) realizată prin cooperare- se bazează pe colaborarea între elevi. Sunt mai
multe moduri în care colaborarea contribuie la învăţare. Motivul principal
pentru care este o idee intens vehiulată de constructivism este faptul că
elevii învaţă nu doar prin reflectarea asupra propriei experienţe cât şi din
interacţiunile cu colegii. Atunci când elevii reflectă împreună asupra
procesului de învăţare, pot extrage unul de la altul strategii şi metode.
e) bazată pe investigaţii- cea mai importantă activitate într-o clasă
constructivistă este rezolvarea problemelor. Elevii utilizează metode de
investigaţie pentru a pune întrebări, pentru a studia o temă şi utilizează o
 mare varietate de resurse pentru a găsi soluţii şi răspunsuri. Pe măsură ce
elevii explorează tema, trag concluzii şi pe măsura ce explorarea continua
îşi revizuiesc propriile concluzii. Explorarea întrebărilor conduce la
formularea unor întrebări noi.
f) în evoluţie- elevii au idei care se pot dovedi mai târziu invalide, incorecte
sau insuficiente pentru a explica noile experienţe. Aceste idei sunt paşi
temporari pentru integrarea cunoştinţelor. De exemplu, un copil poate crede
că toate frunzele copacilor cad toamna până în momentul în care vizitează
o pădure de copaci care îşi păstrează frunzele permanent. Profesorii
constructivisti ţin cont de părerile elevilor şi construiesc noile cunoştinţe în
funcţie de acestea.
   Modelul constructivist spune că elevii compară această informaţie cu sensurile
şi cunoştinţele pe care le deţin deja, putând apare trei fenomene:
a) Informaţia noua este asemanătoare cu informaţiile existente (este consonantă
cu informaţia existentă), astfel că elevii o adaugă la înţelegerea lor. Poate este
nevoie de puţină muncă, dar este o problemă doar de identificare a potrivirii
exacte, asemenea unei piese de puzzle.
b) Informaţia nu se potriveşte cu informaţia preexistentă (este disonantă). Elevul
trebuie să-şi modifice înţelegerea anterioară pentru a găsi o potrivire a
informaţiei.
c) Informaţia nu se potriveşte cu informaţia precedentă şi este ignorată.
Informaţia respinsă nu va fi absorbită de elev. Sau poate va ramâne undeva la
periferia memoriei, asteptând ziua în care înţelegerea elevului s-a dezvoltat şi
permite o potrivire.
   Abordarea constructivistă poate fi aplicată în sala de clasă. Există 5
principii care trebuie respectate:
Principiul 1. Propune probleme care sunt sau vor fi relevante pentru elevi
În multe cazuri problema propusă este sau va fi relevantă pentru elevi, iar
ei o vor aborda simţind relevanţă acesteia pentru viaţa lor.
Relevanţa poate apare datorită medierii de către profesor. Profesorii pot
adauga elemente la situaţia de învăţare transformând activitatea într-una
relevantă pentru elevi.
Principiul 2. Structurează învăţarea în jurul conceptelor esenţiale
Elevii sunt încurajaţi să ajungă la înţelegere prin împărţirea întregului în
părţi iar profesorul trebuie să evite sa înceapă cu părţile pentru a construi un
întreg.
Se pot defini sau găsi "concepte esenţiale" în moduri diferite. Se pot face
referiri la standardele propuse de ministerul educaţiei. Sau se pot organiza
activităţi constructiviste prin exlorarea unor evenimente istorice semnificative
(Holocaustul) sau opere de căpătâi (opera lui Mozart) pentru a se identifica
perspective multiple.
Principiul 3. Conştientizează faptul că punctele de vedere ale elevilor sunt
ferestre către gândirea acestora
Natura provocatoare a temelor şi cerinţele de elaborare îi sperie pe mulţi
dintre elevii. Elevii din clasele tradiţionale care nu pot ghici ce are în minte
profesorul când aşteaptă răspunsul corect renunţă uşor la clasa respectivă. Ei
trebuie implicaţi într-un mediu de lucru constructivist, adică un mediu de învăţare
deschis, în care se pun întrebări fără a se judeca elevii.
Elevii au nevoie de oportunitatea de a elabora şi explica:
- Câteodată ceea ce simţiţi sau gândiţi despre ceva nu este la fel de
important ca întrebarea „de ce?”?
- Utilizarea probelor- evidente pentru a prezenta o opinie este mai
importanta!
- Construirea cunoştintelor necesită nu doar timp pentru reflecţie ci şi timp
şi practică pentru explicare.
- Multe oportunităţi pentru explicarea a ceea ce fac îi ajută să înţeleaga
ceea ce învaţă.
Principiul 4. Adaptează curriculumul pentru a se potrivi predispoziţiilor şi
dezvoltării elevilor.
Cei mai mulţi elevi vor găsi realizarea unui scenariu de film sau a unui
rezumat legal mai angajant şi relevant decât un raport pregătit după un model
standard propus de profesor. Jocurile de rol constituie de asemenea modalităţi
interesante prin care elevii îşi pot prezenta materialele. Pe măsură ce elevii se
implică în activităţi, profesorul trebuie să monitorizeze percepţiile şi modalităţile
de învăţare ale acestora.
Principiul 5. Evaluează învăţarea elevilor în contextul predării
Se produce o schimbare a evaluării dinspre cât de bună sau slabă este
performanţa acestora înspre cât de mult şi ce fel de ajutor au nevoie elevii pentru
a avea succes.
Evaluarea autentică apare natural şi rezistă când se desfăşoara într-un
context încărcat de semnificaţii şi când este legată de probleme şi condiţii
autentice cu care se confruntă elevii în viaţa de zi cu zi. Testele, în special cele
cu răspunsuri scurte, pun întrebări de genul: "Cunoşti acest material?", activităţile
de evaluare autentice pun întrebarea: "Ce ştii să faci cu acest material?"

D. Strategii pentru a indica potenţialul elevilor pentru construirea

cunoştinţelor

1. Încurajaţi şi acceptaţi autonomia şi iniţiativa elevilor.

2. Utilizaţi date brute şi surse de informare primare, împreună cu materiale
fizice şi virtuale care pot fi manipulate.
3. Când încadraţi activităţile, utilizaţi terminologia cognitivă "clasifică",
"analizează", "prezice" şi "creează".
4. Permiteţi ca răspunsurile elevilor să conducă lecţia, schimbaţi strategiile
instrucţionale şi modificaţi conţinuturile.   

5. Cercetaţi modul în care elevii înţeleg conceptele predate înainte de a

împărtăşi propriile dumneavoastră concepţii.
6. Incurajaţi elevii să se angajeze în dialog atât cu dumneavoastra cât şi
cu colegii.
7. Declansaţi investigaţiile elevilor prin interogaţii bine gândite, cu întrebări
deschise, încurajând elevii să-şi pună întrebări unii altora.
 8. Incurajaţi elevii să elaboreze răspunsurile iniţiale.
9. Angajaţi elevii în experienţe care pot declanşa contradicţii la ipotezele
lor iniţiale, apoi încurajaţi discuţiile.
10. Alocaţi un "timp de aşteptare" după ce puneţi întrebări.
11. Alocaţi elevilor timp pentru a construi relaţii şi a creea metafore.
12. Cultivaţi curiozitatea înnăscută a elevilor prin utilizarea frecventă a
modelului tristadial al Cercului învăţarii: descoperirea, introducerea conceptului şi
aplicarea conceptului.

E. Principii constructiviste

Există cinci principii constructiviste:

1. Propuneţi probleme relevante pentru elevi.

2. Structuraţi învăţarea în jurul conceptelor primare.
3. Căutaţi şi valorizaţi punctele de vedere ale elevilor.
4. Adaptaţi instruirea pentru a veni în întâmpinarea presupoziţiilor elevilor.
5. Evaluaţi învăţarea elevilor în contextul predării.

Aceste principii sunt aplicabile la toate nivelele învăţării. Pe măsură ce

lucraţi cu aceste idei în dezvoltarea unei învăţări constructiviste, vă veţi dezvolta
versiuni personale ale acestor principii.
Cum se evaluează progresul elevilor?

Sunt prezentate mai jos linii orientative pentru evaluarea elevilor:

1. Evaluaţi progresul elevilor examinând demersul gândirii

2. Puneţi elevii să-şi documenteze învăţarea cu ajutorul activităţilor de tip
jurnal şi activităţile care încurajeză reflecţia.
3. Îndemnaţi elevii să-şi creeze noi medii de învăţare.

F. Trei modele de proiectare didactică constructivistă

1.Ciclul învăţării este un design în trei paşi care poate fi utilizat ca un cadru
general pentru multe tipuri de activităţi de învăţare constructiviste.
Cercul învăţării este un model utilizat în special în disciplinele tehnologice.
Procesul începe cu faza descoperirii. În această fază profesorul încurajează
elevii să genereze întrebări şi ipoteze pentru a lucra cu diferite materiale. Apoi,
profesorul predă lecţia cu introducerea conceptelor. În acest moment profesorul
se focalizează pe întrebările elevilor şi îi ajută să creeze ipoteze şi să proiecteze
experimente.
În al treilea pas, "aplicarea conceptelor", elevii lucrează la noile probleme care
reconsideră conceptele studiate în primii doi paşi. Puteţi vedea acest cerc
repetându-se de multe ori în timpul unei lecţii sau a unei unităţi de învăţare.
2. Un al model a fost dezvoltat de George W. Gagnon. Jr. si Michelle
Collay.
 În acest model, profesorul implementează un număr de paşi în structura
lor de învăţare:
- dezvoltă o situaţie pentru ca elevii să o poata explica
- selectează un proces de grupare a materialelor pentru elevi
- dezvoltă o legatură între ceea ce elevii cunosc deja şi ceea ce profesorii vor ca
ei să înveţe
- anticipează întrebări şi răspunsuri de dat, fără să renunţe la a furniza explicaţii
- încurajează elevii să menţină înregistrări ale procesului de învăţare şi să le
împărtăşească cu ceilalţi colegi
- solicită reflecţiile elevilor despre procesul de învăţare.
3. Robert O. McClintock şi John B. Black au elaborat un alt model pentru
medii de învăţare asistate de tehnologii computerizate:

1. Observarea:
Elevii observă materialele sursa introduse în contextul natural în care apar.
2. Construirea interpretării:
Elevii îşi interpretează observaţiile şi îşi explică cauzele
3. Contextualizarea:
Elevii construiesc contextul pentru explicaţiile lor.
4. Ucenicia cognitivă:
Profesorii îi ajută pe elevii ucenici să realizeze cu succes observaţia,
interpretarea şi contextualizarea.
5. Colaborarea:
Elevii colaborează pentru observare, interpretare şi contextualizare.
6. Intepretări multiple:
Elevii câştigă flexibilitate cognitivă fiind expuşi unor interpretări multiple din
partea altor elevi sau a exemplelor furnizate de experti.
7. Manifestări multiple:
Elevii câştigă transferabilitate observând multiple manifestări ale aceloraşi
interpretări.

Bibliografie:
1. Ausubel, D., Robinson, F., „Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia
pedagogică” EDP, Bucureşti 1981
2.Cozărescu, M., Ştefan, L.,„Psihologia educaţiei, Teorie şi aplicaţie”, Bucureşti
editura ASE, 2004