Sunteți pe pagina 1din 78

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof. Univ. Dr. NASTY MARIAN VLĂDOIU

Autor:

BRAŞOV
2018

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOV


FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII DREPT
DISCIPLINA:

DREPT PENAL PARTEA SPECIALĂ

TEMA:
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE – ANALIZĂ ISTORICĂ ȘI
ASPECTE DE DREPT COMPARAT

Subsemnatul declar pe proprie răspundere, sub incidenţa legii


penale şi a Legii dreptului de autor, că lucrarea de licenţă/disertaţie
prezentată este elaborată de mine şi am respectat normele
deontologice de folosire a bibliografiei.

Data predării lucrării, Semnătură,

BRAŞOV
 2018-

2
CUPRINS
INTRODUCERE.......................................................................................3

CAPITOLUL I – INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE - INFRACȚIUNE


CONTRA PATRIMONIULUI ÎN DREPTUL PENAL.................................4

SECȚIUNEA I – PATRIMONIUL – VALOARE OCROTITĂ DE LEGEA


PENALĂ....................................................................................................4
1.1.Definiție...............................................................................................4
1.2.Cadrul legal actual privind infracțiunile contra patrimoniului în Codul
Penal.........................................................................................................7

SECȚIUNEA II – INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE ÎN DREPTUL


PENAL ROMÂN - ANALIZĂ ISTORICĂ..................................................12
2.1.Noțiuni generale asupra infracțiunii de înșelăciune.........................12
2.2.Evoluția reglementărilor privind înșelăciunea...................................13

CAPITOLUL II – INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE – ÎN DREPTUL


PENAL PARTEA SPECIALĂ ................................................................16

SECȚIUNEA I – CADRU LEGAL ...........................................................16

SECȚIUNEA II – CONDIȚII PREEXISTENTE........................................18


2.1.1. Obiectul infracțiunii.......................................................................18
2.1.2. Obiectul juridic generic..................................................................19
2.1.3. Obiectul juridic special..................................................................19
2.1.4. Obiect material..............................................................................20
2.2. Subiecții infracțiunii..........................................................................21
2.2.1 Subiectul activ................................................................................22
2.2.2. Subiectul pasiv..............................................................................25

SECȚIUNEA III – CONȚINUTUL CONSTITUTIV...................................27


3.1.Latura obiectivă.................................................................................27
3.1.1 Elementul material.........................................................................28
3.1.2.Urmarea imediată..........................................................................42
3.1.3. Legătura de cauzalitate.................................................................45
3.2. Latura subiectivă..............................................................................49
3.2.1. Forma de vinovăție.......................................................................50
3.2.2. Existența scopului și mobilului......................................................52
3.2.3. Moblilul în cazul infracțiunii de înșelăciune...................................53
SECȚIUNEA IV – FORMELE, MODALITĂȚILE ȘI SANCȚIUNILE
INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE.........................................................54
1
4.1. Formele infracțiunii...........................................................................54
4.1.2 Faza internă – faza externă...........................................................54
4.1.3.Actele pregătitoare.........................................................................55
4.1.4. Tentativa.......................................................................................56
4.1.5.. Înșelăciunea – faptă consumată..................................................57
4.1.6. Înșelăciunea – faptă epuizată.......................................................58
4.2. Modalitățile infracțiunii de înșelăciune.............................................60
4.2.1. Modalități faptice...........................................................................60

4.3. Tratament sancționator....................................................................61


4.3.1. Tratamentul sancționator în Codul penal în vigoare - Legea nr.
286/2009.................................................................................................61

CAPITOLUL III - ASPECTE DE DREPT COMPARAT.........................62

SECȚIUNEA I – Importanța separării infracțiunii de înșelăciune față de


alte infracțiuni.........................................................................................62

Secțiunea II – Înșelăciunea și abuzul în serviciu....................................63


2.1. Asemănări între înșelăciune și abuz în serviciu...............................63
2.2. Delimitări de lege lata între infracțiunile de înșelăciune și abuz în
serviciu....................................................................................................64
2.3. Delimitarea între infracțiunile de înșelăciune și abuz în serviciu din
perspectiva practicii judiciare..................................................................65
2.4. Concluzii privind delimitarea între infracțiunile de înșelăciune și abuz
în serviciu................................................................................................66
SECȚIUNEA III – Înșelăciunea și gestiunea frauduloasă.......................67

CAPITOLUL IV – ANALIZA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE ÎN


LEGISLAȚIILE
EUROPENE...................................................................68

SECȚIUNEA I – Reglementarea infracțiunii de înșelăciune în legislațiile


străine.....................................................................................................68
1.1. Aspecte de drept comparat..............................................................68
SECȚIUNEA II – REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE
ÎN CELE MAI IMPORTANTE LEGISLAȚII EUROPENE.........................69
2.1. Infracțiunea de înșelăciune reglementată în Codul penal francez...69
2.2. Infracțiunea de înșelăciune reglementată în Codul penal german...70
2.3. Infracțiunea de înșelăciune reglementată în Codul penal belgian...71
CONCLUZII............................................................................................73
BIBLIOGRAFIE......................................................................................7

2
5

INTRODUCERE

Prezenta lucrare urmărește să analizeze infracțiunea de


înșelăciune, prin raportare atât la reglementarea infracțiunii de
înșelăciune în Codul penal din 1969, cu sublinirea elementelor care au
fost preluate în Noul Cod penal și al căror studiu rămâne de interes
actual și după intrarea în vigoare a acestuia, cât și problemele privind
reglementarea acestei infracțiuni în Noul Cod penal, cu evidențierea
diferențelor, a modificărilor intervenite, a consecințelor aduse de aceste
modificări sau a posibilelor interpretări asupra modificărilor intervenite.
Nicolo Machiavelli scrie în “Principele” că reușește pe deplin cine
știe să își însușească natura de vulpe, pe care trebuie să știe să o
mascheze bine, deoarece oamenii sunt atât de naivi și se supun atât de
ușor nevoilor prezente, încât cel care înșeală va găsi întotdeauna pe
cineva care să se lase înșelat.
Lucrarea are ca ipoteză de lucru abordarea protecției patrimoniului
din perspectiva dreptului penal, prin analiza infracțiunii de înșelăciune, cu
prezentarea particularităților privind infracțiunea de înșelăciune, îmbinată
cu prezentarea punctelor de întâlnire cu protecția realizată în acest
domeniu prin mijloacele dreptului civil și cu delimitări între cele două
sfere, alături de analiza unor aspecte legate de delimitarea infracțiunii de
înșelăciune față de alte infracțiuni din Codul penal, sau din legi speciale,
care se realizează prin fraudă în sens larg.
De asemenea, sunt analizate aspectele legate de evoluția
conceptului de inșelăciune, prin cercetarea arhetipului juridic al acesteia
conturat în diferite legislații, urmate de o analiză a evoluției istorice a
reglementărilor privind înșelăciune în legislația penală.
Lucrarea are în vedere specificul temei analizate, demersul de
cercetare fiind structurat pe mai multe etape, care se reflectă într-o
perspectivă interdisciplinară în cele patru capitole din lucrare, divizate în
secțiuni și subsecțiuni, primul capitol urmărește reglementarea infracțiunii
de înșelăciune în cursul istoriei, urmatoarele capitole, pe parcursul
cărora se îmbină aspectele teoretice cu cele jurisprudențiale, urmate de
o etapă în care se prezintă reglementarea infracțiunii de înșelăciune în
cele mai importante legislații europene, iar, în final, concluziile cu privire
la tema analizată.
Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive a temei, consider
că cercetarea amplă a fenomenului infracțional al înșelăciunii și a
protecției patrimoniului împotriva faptelor de înșelăciune prin incriminarea
acestora a conturat o viziune panoramică, corespunzatoare gradului de
interes specific domeniului cercetat. Cu mențiunea că, pe parcursul
lucrării, am încercat să explic pentru a se înțelege esența infracțiunii de
3
înșelăciune, într-o abordare interdisciplinară, relatând și unele probleme
controversate din practică.
CAPITOLUL I – PATRIMONIUL ȘI DREPTUL PENAL

Secțiunea I – Patrimoniul – Valoare socială ocrotită de legea penală


1.1. Definiție. Aricolul 31 C.Civ. definește patrimoniul, potrivit
acestuia, orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în
bani și aparțin acesteia. Altfel spus, prin patrimoniu se înțelege totalitatea
drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de
drept.
Pentru protecția patrimoniului au existat preocupări întotdeauna și
este necesară o permanentă analiză atât a materialului doctrinar existent
în prezent, cât și a consecințelor practice ale faptelor săvârșite împotriva
patrimoniului, acest demers fiind indispensabil pentru evaluarea stadiului
actual asigurat pentru protecția patrimoniului în cadrul societății, precum
și pentru a observa evoluția sa și necesitatea de a interveni și de a
îmbunătăți reglementările prin care se asigura o protecție adecvată în
această sferă. Intervenția legioitorului în această materie trebuie să fie
bazată pe evoluția societății. 1De asemenea, intervenția legiuitorului
trebuie să nu aibă ca finalitate stabilirea unei reglementări rigide, impuse
cu caracter definitiv, ci o reglementare flexibilă, în concordanță cu
recentele evoluții ale societății și adaptată la realitatea socială.
Interesul practic al cercetării diferitelor aspecte privind protecția
patrimoniului constă în necesitatea conturării unor soluții legislative și
practice pentru problemele cu care se confruntă societate pentru a
permite coexistența pașnică și soluționarea conflictelor acolo unde
acestea apar.2
Protecția patrimoniului are o importanță majoră în societate, iar
dreptul penal are un rol important prin contribuția la realizarea unei
apărări eficiente a patrimoniului, iar în acest scop dreptul penal asigură
protecția patrimoniului prin stabilirea unui cadru larg și variat de
incriminări, pe baza cărora se instituie răspunderea penală pentru faptele
ilicite îndreptate împotriva acestuia3.
Atât Constituția, Codul Penal, Codul Civil anterior, cât și alte
dispoziții folosesc termenul de patrimoniu, însă fără a-l defini, motiv
pentru care în literatura de specialitate s-a căutat conturarea acestei
noțiuni, fără a se observa o discrepanță totală între acestea.
Constituția României prin articolul 136 alin.1, prevede că
proprietatea este publică sau privată și, în principiu, orice bun, mobil sau
imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată,
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 1.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
iar proprietatea publică sau privată poate fi încălcată prin aceleași fapte
de pericol social considerate ca fiind infracțiuni.
În contextul în care dreptul de proprietate este garantat de
Constituție trebuie ținut cont de faptul că noțiunea de patrimoniu are o
sferă mai largă decât noțiunea de proprietate, incluzând nu numai
proprietatea, ci totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare
economică. În această accepțiune, patrimoniul este ocrotit, în primul
rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă
natură și numai în ultimă instanță prin intermediul normelor penale, mai
ales în privința faptelor cu grad ridicat de pericol social.
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de patrimoniu își găsește
originea în limba latină, unde termenul patrimonium desemna bunurile,
averea moștenită de la părinți, iar acesta derivă de la pater familias, care
era proprietarul întregii averi familiale. Din punct de vedere juridic,
cuvântul patrimoniu a suferit un transfer semantic, el exprimând nu o
relație cu trecutul și cu ascendenții, ci o relație cu prezentul și cu
persoana care este titularul drepturilor și obligațiilor cu conținut
economic; unitatea intelectuală a bunurilor care alcătuiesc patrimoniul
este generată de legătura sa cu o persoană 1, toate acestea au dus la
conturarea noțiunii juridice de patrimoniu.
Până la adoptarea Noului Cod Civil, în legislația română nu exista
o definiție a noțiunii de patrimoniu, deoarece redactorii Codului Civil de la
1864, după modelul francez de la 1804, nu au acordat o mare importanță
acestui aspect. În Codul Civil anterior existau referiri generale la
noțiunea de patrimoniu, fără a fi utilizat termenul în mod expres: de
exemplu, art. 1718 prevedea că oricine este obligat personal, este ținut
de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile
prezente și viitoare. Trimiterea pe care o făcea Codul Civil anterior la
toate bunurile ce aparțin debitorului, prezente și viitoare, cu care acesta
garantează îndeplinirea obligațiilor asumate față de creditorul său, fiind
interpretată în sensul că se are în vedere totalitatea bunurilor acestuia
privite ca universalitate. Și Noul Cod Civil definește patrimoniul indirect
în art. 2324, care ia conținutul art.1718 Cod Civil anterior, deși dincolo de
aplicații particulare ale noțiunii de patrimoniu există dispoziții cu privire la
patrimoniu în general.2
În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce
constituie averea unei persoane, prin bun înțelegându-se atât lucrurile
materiale ce compun avutul unei persoane, cât și toate acele drepturi ce
aparțin acelei persoane care au conținut economic. În sens juridic,
patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut
economic, evaluabile în bani, care aparțin unei persoane, sens în care
1
A se vedea I. Doltu, Politica penală referitoare la protecția persoanei și patrimoniului (II), în Dreptul
nr.7/2006, p.168.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
Bucureși, 2014, p. 2.
5
patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane și toate obligațille
doar dacă acestea au caracter patrimonial, adică pot reprezenta o
valoare bănească, patrimoniul fiind o sumă de valori și nu un ansamblu
de lucruri materiale.1
Patrimoniul a fost definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor
care au valoare economică aparținând unui subiect de drept, persoană
fizică sau juridică, fără luarea în considerare a drepturilor și obligațiilor
concrete pe care le are subiectul la un moment dat, ci doar a
ansamblului acestor drepturi și obligații, cu mențiunea că se poate
renunța la menținonarea bunurilor în definiție, deoarece drepturile
patrimoniale sunt considerate bunuri și pentru că toate drepturile și
obligațiile cu caracter economic sunt bunuri sau se referă la bunuri.
2
Patrimoniul, ca entitate juridică distinctă, reprezintă universalitatea
drepturilor patrimoniale și obligațiilor patrimoniale care aparțin unei
persoane, care există și se mențin indiferent de modificările ce intervin în
conținutul său.3
Patrimoniul este reprezentat de drepturile și obligațiile care au
valoare economică, valoare pecuniară care nu înseamnă că toate
acestea au o valoare în bani, ci doar că pot fi evaluate în bani. În sens
economic, patrimoniul este alcătuit din totalitatea bunurilor destinate să
satisfacă nevoile de consum ale unei persoane, adică averea unei
persoane și cuprinde capitalul și veniturile. În sens juridic, patrimoniul
există chiar în situația în care ar fi alcătuit doar din datorii sau dacă
valoarea lor este mai mare decât valoarea drepturilor. 4
Astfel, patrimoniul are o latură activă, formată din drepturi
patrimoniale care aparțin persoanei, atât drepturi reale, cât și de creanță,
dar fără drepturile personale nepatrimoniale, și o latură pasivă, formată
din toate obligațiile sale evaluabile în bani, existența celor două laturi
fiind evidențiată de art.20 pct.1 din Legea de punere în aplicare a Noului
Cod Civil, care a completat art.31 Noul Cod Civil cu mențiunea conform
căreia patrimoniul “include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în
bani și aparțin acesteia”, iar existența laturii pasive face din patrimoniu o
universalitate juridică, cu regim independent față de elementele sale
componente, ceea ce îl diferențiază de universalitatea de fapt (noțiune
consacrată în Noul Cod Civil, în art.541 și care reprezintă un ansamblu
de bunuri care aparțin aceleiași persoane și care au destinație comună). 5
Dreptul Penal asigură ocrotirea patrimoniului, prin combaterea
faptelor îndreptate direct sau indirect împotriva lucrurilor exterioare
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 2.
2
A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2007, p.6.
3
A se vedea L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București,
2001, p.10.
4
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H.Beck, București, 2009, p.6.
5
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p.3.
6
asupra cărora se exercită drepturile patrimoniale, adică asupra acelor
lucruri care, în materialitatea lor, ar putea fi însușite, distruse sau
tulburată posesia lor.1
Astfel, ocrotirea patrimoniului, a drepturilor patrimoniale, este
asigurată prin fiecare ramură de drept prin dispoziții prin care se apară
patrimoniul persoanei, atât în dreptul civil, cât și în dreptul penal prin
incriminările prin care se asigură protecția patrimoniului persoanei în
sens restrâns, ca drept cu caracter patrimonial care se referă la bunurile
care aparțin persoanei și nu ca universalitate. 2
Amplificarea fenomenului criminalității contra patrimoniului în țara
noastră impune, pentru asigurarea protecției patrimoniului și nu numai, o
intensificare a reacției, imediată și cât mai promptă a statului și dreptului,
împotriva oricăror atingeri aduse în această sferă.
Există situații care aparent cad doar în sfera de protecția a
dreptului civil, dar pot trece în sfera de protecție a patrimoniul prin
mijloace penale, de exemplu: vânzarea bunului altuia, instituție pentru
care nu a existat o reglementare expresă până la intrarea în vigoare a
Noului Cod Civil (art.1683) și cu privire la care în baza Codul Civil
anterior au existat ample discuții referitoare la valabilitate; nefiind foarte
clar trasat hotarul, este de mare importanță delimitarea dintre situațiile
care urmează a fi guvernate doar de Dreptul Civil, prin aplicarea noilor
reguli de la instituția vânzării bunului altuia, și cele prin care poate
interveni răspunderea penală pentru infracțiunea de înșelăciune în
convenții pentru ipoteza vânzării unui bun al altuia.

1.2. Cadrul legal actual privind infracțiunile contra patrimoniului în


Codul Penal.
Ocrotirea relațiilor patrimoniale este asigurată în principal de alte
ramuri ale dreptului (drept civil, administrativ, dreptul muncii etc.),
ocrotirea penală a acestor relații având un caracter subsidiar, aceasta
înseamnă că legea penală acționează numai atunci când se dovedesc
ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare; dar, în
masura în care este incidentă, ea constituie forma cea mai energică și
mai eficientă de apărare a patrimoniului, iar în cazul formelor grave de
atac la adresa acestor valori sociale intervenția legii penale devine unica
modalitate de combatere a unor asemenea fapte. 3
Dreptul penal urmărește apărarea și garantarea libertății de
exprimare și manifestare a persoanei, precum și apărarea patrimoniului
acesteia împotriva unor fapte cu grad de pericol social ridicat prin
reglementarea și incriminarea infracțiunilor contra patrimoniului.

1
A se vedea T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a 6-a, Ed. Hamangiu, 2012, p. 174.
2
A se vedea M. Vladu, Prejudiciul cauzat prin infracțiuni contra persoanei fizice, Ed. Hamangiu,
București, 2010, p. 145.
3
A se vedea H. Diaconescu, Drept penal, Partea specială, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005, p.
358.
7
Legea penală realizează apărarea patrimoniului, chiar din
momentul intrării sale în vigoare (are caracter dinamic), prin amenințarea
cu aplicarea constrângerii juridice contra acelora care aduc atingere
relațiilor patrimoniale (efectul de prevențiune specială), sancționare care
se va răsfrânge și asupra celor din jur, determinându-i, în mod și mai
convingător, să se abțină de la comiterea unor astfel de fapte. Astfel, în
lupta împotriva acestor infracțiuni, Dreptul Penal exercită atât un rol
represiv, cât și un rol educativ, contribuind la reeducarea infractorilor și
prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, precum și la educarea societății în
ansamblul ei, în sprijinul grijii pentru apărarea patrimoniului. 1
Faptele săvârșite împotriva patrimoniului au fost aspru sancționate
încă din legiuirile celor mai vechi timpuri, sistemele de drept moderne
urmând aceeași direcție; și în vechiul drept penal român existau dispoziții
cu privire la infracțiunile contra patrimoniului, după cum și în Codul Penal
român din 1964 existau dispoziții referitoare la crimele și delictele contra
proprietății, precum și în Codul Penal din 1936. Schimbări majore cu
privire la protecția patrimoniului au avut loc în perioada comunistă, în
contextul în care a fost adoptat Decretul nr.1952/1950 prin care s-a
definit noțiunea de “avut obștesc”, care a fost introdusă și în Codul Penal
din 1936 realizând astfel o protecție diferențiată între patrimoniul obștesc
și patrimoniul particular, concepție înlăturată de Constituția adoptată
după revoluția din 1989 prin care s-a consacrat principiul ocrotirii egale a
proprietății publice și private.2
Faptele socialmente periculoase îndreptate împotriva patrimoniului
– public sau privat – sunt incriminate prin prevederile Titlului II, din Codul
Penal, intitulat “Infracțiuni contra patrimoniului” , deoarece prezintă un
ridicat grad generic de pericol social determinat, pe de o parte, de
importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de
gravele urmări pe care le poate avea pentru societatea noastră
săvârșirea acestor infracțiuni, și pe de altă parte, de faptul că infracțiunile
contra patrimoniu au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte
categorii de infracțiuni. Fără combaterea prompta și eficace, prin
mijloacele dreptului penal, a elementelor care pun în pericol relațiile
patrimoniale nu ar fi posibilă o normală desfășurare și dezvoltare a
acestor valori sociale.3
Legea Penală ține seama de situațiile de fapt existente în care se
găsesc bunuri (entități patrimoniale) pe care înțelege să le ocrotească,
iar acțiunile ilicite prin care pot fi modificate în mod social periculos
aceste situații de fapt sunt: acțiunile de sustragere (luare, deturnare),

1
A se vedea O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976,
p. 184.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 6.
3
Ibidem.
8
acțiunile de fraudă (abuz, amăgire), acțiunile de samavolnicie
(distrugere, degradare, invadare). 1
Sistematizarea doctrinară făcută în unele lucrări de Drept Penal
adaugă la primul criteriu – obiectul juridic – un al doilea criteriu, respectiv
cel al acțiunii prin care se lezează obiectul ocrotirii legale. Potrivit acestor
două criterii, infracțiunile contra patrimoniului au fost sistematizate în
următoarele categorii: infracțiuni care se realizează prin sustragere
(delapidare, furt, tâlhărie, piraterie, tăinuire), infracțiuni care se comit prin
fraudă (înșelăciune, abuz de încredere, gestiune frauduloasă și însușirea
bunului găsit) și infracțiuni care se săvârșesc prin distrugere (distrugerea,
tulburarea de posesie), o asemenea clasificare fiind subordonată
sistematizării legale, întrucât decurge în mod firesc din aceasta,
facilitând analiza infracțiunilor din punct de vedere metodologic. 2
În contextul în care analizăm modalitățile prin care acționează
autorii infracțiunilor contra patrimoniului, modalități care, dincolo de
rezultatul concret produs, sunt de natura a provoca celorlați indivizi stări
emoționale, stări de neliniște, de insecuritate personală, dăunătoare
desfășurării normale a vieții sociale, putem identifica rațiunea pentru care
societatea este interesată, alături de individ, să pună astfel de fapte, prin
intermediul sistemului dreptului, sub un regim care să asigure profilaxia
și caracterul punitiv3.
În Dreptul Penal care apără valorile și relațiile sociale esențiale ale
societății, care sunt prevăzute în Codul Penal și alte legi penal sau
nepenale cu dispoziții penale, noțiunea de patrimoniu nu este
reglementată, dar se face referire la unele elemente care îl compun:
“proprietatea”, “bunuri mobile sau imobile” etc.
Prin infracțiunile contra patrimoniului sunt protejate nu numai
relațiile sociale privind dreptul de proprietate publică sau privată, ci și
posesia sau detenția, chiar precară, a bunului, deoarece prin patrimoniu
se înțelege un complex de drepturi și obligații care privesc entități
susceptibile de o evaluare economică, ceea ce înseamnă că noțiunea de
patrimoniu, care presupune toate drepturile reale, toate drepturile cu
caracter patrimonial, toate obligațiile sau orice situație care prezintă doar
o aparență de drept, este mai largă decât cea de proprietate.
În doctrina penală se discută dacă și în ce masură noțiunea de
patrimoniu își păstrează în dreptul penal același înțeles pe care îl are în
dreptul civil; în această privință, s-a afirmat că în dreptul penal, noțiunea
de patrimoniu nu ar avea aceeași semnificație ca în dreptul civil,
deoarece în sens penal prin “patrimoniul” s-ar înțelege numai activul, nu
1
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N.Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, Ed. All Beck,
București, 2003, p. 424.
2
A se vedea, I. Gh. Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune, Casa de editură și comerț ,, Scaiul”
SRL, București, 1993, p.18
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 7.
9
și pasivul patrimonial. S-a susținut că, dimpotrivă, întrucât noțiunea de
patrimoniu este consacrată ca noțiune juridică în domeniul dreptului civil,
ea trebuie să aibă același înțeles și în domeniul dreptului penal, urmând
ca în aplicarea dispozițiilor în materie ale Codului Penal să se țină
seama de principiile, normele, caracterizările și soluțiile admise în sfera
dreptului civil.1
Într-o altă opinie s-a argumentat că, pe de o parte, noțiunea de
“active patrimonial” nu desemnează doar ceea ce posedă efectiv o
persoană, ci tot ceea ce ar putea să posede aceasta, la un moment dat,
în conformitate cu legea, iar, pe de altă parte, noțiunea de “pasiv
patrimonial” nu desemnează lipsa posesiunii vreunui bun, ci indică doar
natura și cantitatea prestațiilor pe care o persoană le datorează, la un
moment dat, altora, în conformitate cu legea. Astfel, se explică faptul că,
în drept, o persoană poate fi prejudiciată patrimonial, chiar dacă, prin
absurd, ea nu ar deține niciun bun, în contextul din care, dintr-un punct
de vedere strict contabil patrimoniul este “activ” doar atunci când
valoarea a ceea ce posedă efectiv o persoană depășește valoarea a
ceea ce datorează aceasta altora2.
În literatura de specialitate, s-a afirmat în mod corect că nu se
poate face abstracție de faptul că baza normativă care asigură protecția
jurdică a patrimoniului o constituie Codul Civil român.
Totuși, ca o comparație, în dreptul civil patrimoniul presupune
totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au
valoare economică, pot fi evaluate în bani, adică totalitatea drepturilor
actuale și viitoare, în timp ce în dreptul penal, noțiunea de patrimoniu are
un sens restrâns la bunurile privite în individualitatea lor și nu ca
universalitate, susceptibilă de a fi apropiată de făptuitor prin mijloace
frauduloase, distruse, tăinuite etc.
În doctrina penală, noțiunea de patrimoniu este raportată la
infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia și are un înțeles mai
restrâns decât semnificația dreptului civil de totalitate a drepturilor și
obligațiilor unei persoane care au valoare economică, făcând referire la
bunuri, nu ca la o universalitate de bunuri, drepturi și obligații, ci
individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace
frauduloase. Infracțiunea nu poate fi îndreptată împotriva patrimoniului
ca universalitate de bunuri, deoarece acesta va exista, întotdeauna,
indiferent de numărul sau valoarea bunurilor din care se compune, ci se
îndreaptă contra bunurilor care fac parte din patrimoniul, la activul
acestuia, însemnând bunurile, și implicit drepturile, pasivul care
reprezintă obligațiile sau datoriile nu prezintă niciun interes pentru
infractor, chiar cu propunerea ca denumirea “infracțiunile contra

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 8.
2
Ibidem.
10
patrimoniului” să fie denumite „infracțiuni contra bunurilor care fac parte
din acest patrimoniu”.1
S-a susținut că este necesară o viziune asupra patrimoniului care
să nu permită nici o subordonare a dreptului penal față de dreptul civil,
dar nici o utilizare autonomă a noțiunii de patrimoniu.
Așezarea în normativul special al dreptului penal a categoriei de
infracțiuni contra patrimoniului după infracțiunile contra statului și cele
contra persoanei și libertății acesteia subliniază importanță pe care o
acordă legiuitorul modern ocrotirii patrimoniului, ceea ce nu poate
surprinde dacă luăm în considerare obiectul juridic generic al grupului de
infracțiuni și încărcătura ridicată de pericol social 2.
În ceea ce privește incriminările contra patrimoniului, legea penală
are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a
victimei, deci infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să
săvârșească fapta pe care legea penală o prevede ca infracțiune; victima
nu este ținută să dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim
ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însușit sau
distrus prin săvârșirea infracțiunii.
După adoptarea noii Constituții, legiuitorul a intervenit în
sistematizarea conținutului incriminărilor contra patrimoniului, modificând
substanțial limitele speciale ale pedepsei închisorii la toate infracțiunile
din acest domeniu, astfel încât la majoritatea incriminărilor limitele
speciala de pedeapsă s-au dublat ori chiar s-au triplat. Aceeași acțiune a
legiuitorului de actualizare a conținutului de incriminare, prin adaptarea la
necesitatea de a răspunde unor relații concrete, a operat și în ceea ce
privește infracțiunea de înșelăciune, în cazul căreia pedeapsa inițială cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani s-a majorat la pedeapsa închisorii de la 6
luni la 5 ani.
În primul rând, pentru protecția patrimoniului și a drepturilor
patrimoniale, este necesar ca legea penală să apere situațiile de fapt
existente, să se asigure menținerea acestor situații, modificarea lor prin
acțiuni ilicte făcând, dacă nu imposibilă, în orice caz mult prea dificilă,
ocrotirea reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor
subiective. Dacă un bun își păstrează situația de fapt, stabilită și
recunoscută de cei interesați, cei care ar pretinde că au un drept asupra
acelui bun și-l vor putea valorifica în mod real, însă, din momentul în
care acesta și-a pierdut situația de fapt, orice valorificare a dreptului
devine dificilă.3

1
A se vedea, I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008,
p.224.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 8.
3
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N.Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, Ed. All Beck,
București, 2003, p. 146.
11
În cazul faptelor împotriva patrimoniului, nu se cere ca victima să
facă dovada calității sale de proprietar, posesor sau detentor legitim, fiind
suficientă atingerea adusă unei situații de fapt existente, legiuitorul penal
ocrotind și sancționând astfel de modificări aduse împotriva bunurilor ca
entități patrimoniale.1
În vederea diminuării ritmului amenințător al creșterii fenomenului
criminal contra patrimoniului sunt necesare, în mod continuu, acțiuni
energice de actualizare a cadrului legislativ la noul modus operandi,
adoptat de rețelele infracționale, iar organele judiciare trebuie să
întreprindă, în același timp, acțiuni ferme de prevenire și ripostă care să
inhibe noile manifestări criminale2.

Secțiunea II – Infracțiunea de înșelăciune în dreptul penal român –


referințe istorice.
2.1. Privire de ansamblu asupra infracțiunii de înșelăciune.
Pentru înțelegerea mecanismelor implicate, demersul cercetării
temei impune o conturare a conceptului de înșelăciune, prin identificarea
originii acesteia, precum și a modului în care este folosită în contextul
actual.
Din punct de vedere etimologic, verbul a înșela provine din
termenul in-sellare din limba latină, însă pentru definirea conceputului de
înșelăciune fiind utilizate și alte forme: fallo, frusto, decipio, dollus, pellax,
fallax, fallacia, fraus, fraudatio, fraudator, insidiae, cullusio. Definită ca
fapta de a induce în eroare, de a abuza de buna credință a cuiva, de a
amăgi, noțiunea de înșelăciune este sinonimă atât cu înșelare, cât și cu
înșelătorie cât și cu escrocherie, aceasta din urmă fiind derivat
etimologic din limba franceză din termenii escroquerie și escroque, cu
sensul de persoană care înșeală pe alții și își însușește, prin mijloace
frauduloase, bunuri străine; în franceză cuvântul escroc provine din
termenul italian scrocco, persoană care își procură prin furt sau viclenie
bunuri ce nu-i aparțin, respectiv din verbul scroccare, care la origine
înseamnă o persoană care mănâncă sau trăiește pe seama altora.
Patrimoniului i se poate aduce atingeri ca urmare a amăgirii, a
inducerii în eroare a unei persoane de către o altă persoana. Cel ce intră
în relații sociale cu caracter patrimonial, trebuie să fie diligent, procedând
cu toată grija și atenția pentru ca interesele sale să nu fie vătămate, iar
pentru formarea și desfășurarea nestânjenită a relațiilor cu caracter
patrimonial este necesară, în același timp, și o anumită încredere pe
care cei ce intră în aceste relații trebuie să și-o acorde reciproc, de o
anumită bună credință a părților3.

1
A se vedea, M. Vladu, op. cit., p.146
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 9.
12
Deși înșelăciunea este cunoscută încă din legislația Romei Antice,
când s-au conturat definiții ale acestei fapte, protecția fiind realizată prin
mijloace de drept privat, trebuie remarcat că normele penale cu privire la
înșelăciune în sfera patrimonială sunt norme specifice apariției și
dezvoltării raporturilor contractuale în cadrul dezvoltării comerțului.

2.2.Evoluția reglementărilor privind înșelăciunea.


Infracțiunea de înșelăciune este incriminată în Codul penal în
vigoare într-o nouă formulare. Astfel, față de vechea reglementare, se
rețin doar două variante: una tip și una agravată, corespunzătoare
art.215 alin. (1) și (2) C. Pen. 1969.
Prin urmare, s-a renunțat la reținerea separată a înșelăciunii în
convenții și în cecuri, ceea ce nu presupune o dezincriminare, ci doar o
simplificare a textului, căci aceste situații sunt acoperite de variantele
care au fost menținute, au fost, de asemenea, reduse semnificativ
pedepsele. 1
Infracțiunea de înșelăciune are originea în dreptul roman, unde era
cunoscută sub denumirea “stellionatus”. În perioada evului mediu nu a
fost reglementată distinct, fiind inclusă în conținutul altor infracțiuni, cum
ar fi abuzul de încredere și gestiunea frauduloasă.
Codul penal din 1864 sancționa infracțiunea de înșelăciune în mai
multe articole, grupate în secțiunea V, Capitolul II din titlul IV. Astfel,
art.332 stabilea că este culpabil de înșelăciune acela care determină o
amăgire în paguba averii altuia, sau prezintă fapte mincinoase pentru a
obține un folos.
Articolul 334 pedepsea pentru înșelăciune pe cei care exercitau
manopere frauduloase pentru a-i determina pe alții să creadă într-o
întreprindere mincinoasă sau credit nereal, ori pentru a-i determina să le
dea bani, mobile, obligațiuni, bilete, chitanțe sau înscrisuri de valoare.
Proiectul codului penal din 1933 prevedea sancționarea
înșelăciunii în articolul 548 și a excrocheriei în articolul 549, deosebindu-
se cele două delicte prin faptul că ultima avea element ca element
constitutiv utilizarea mijloacelor frauduloase.
Codul penal Carol al II-lea din anul 1936 sancționa infracțiunea de
înșelăciune în titlul XIV, capitolul III secțiunea a VII-a în articolele 549-
555.
Articolul 549 stabilea că delictul de înșelăciune se pedepsește cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani, cu amendă și interdicție corecțională și
constă în prezentarea ca adevărată a unor fapte mincinoase sau ca
mincinoase a unor fapte adevărate, dacă prin acesta se cauzează o
pagubă materială a unei persoane. Dacă infractorul întrebuința nume,
3
A se vedea, O. Loghin, T. Toader, Drept penal. Partea specială, ed. a III-a, Casa de editură și presă
Șansa, București, 1997, p. 268.
1
A se vedea N.M Vlădoiu, Drept penal român partea specială, Ed. Universul Juridic, 2014, p.171
13
calități mincinoase sau alte mijloace frauduloase, pedeapsa era
închisoarea corecțională de la 1 la 3 ani.
Pedepsele erau majorate cu până la 2 ani când infracțiunea era
comisă de către avocați, funcționari publici, mandatari, funcționari privați
sau de o persoană care simula calitatea de funcționar public. Sancțiunea
mai severă era motivată prin faptul că acele categorii de persoane se
bucurau de încredere mai mare din partea superiorilor, mandanților și a
publicului.
În articolele 551-554 se încriminau variantele înșelăciunii, care
constau în: înșelăciunea în convenții; înșelăciunea cu privire la
determinarea unei persoane de a emigra; înșelăciunea prin emiterea
unui cec fără provizia necesară; înșelăciunea pentru a profita de
convențiile de asigurare sau de cele comise prin cauzarea de răni sau
infirmități. Se stabilea că este pedepsită tentativa pentru toate delictele
arătate.
Codul penal din 1936 a fost modificat de mai multe ori și republicat
în 1948, dar secțiunea referitoare la înșelăciune a suferit schimbări
numai cu privire la pedepse, întrucât în toată legislația penală română s-
a renunțat la pedepsele cumulative cu închisoarea și cu amenda.
Codul penal din 1968 a inclus înșelăciunea în titlul III, intitulat
“Infracțiuni contra patrimoniului”.
Articolul 215 prevedea că înșelăciunea constă în inducerea în
eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevarată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevarate, în scopul de a
obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a
pricinuit o pagubă. Formele speciale sunt incluse în alineatele
urmatoare din același articol și constau în „folosirea de nume sau calități
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase”, precum și în înșelăciunea
“comisă cu prilejul încheierii sau executării unui contract, în așa fel încât,
fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul”.1

2.3. Evoluția reglementărilor privind infracțiunile comise prin cec, în


legislația română.
Prima reglementare a cecului a fost inclusă în codul comercial
român din 1887, care stabilea că: „Orice are sume de bani disponibile la
o bancă sau la orice persoană, va putea dispune de ele, în folosul unei al
treilea, prin cec”.
Codul penal român din anul 1864 nu prevedea în mod distinct
acelor care emiteau cecuri fără provizia sau fără acoperirea necesară. În
conținutul articolului 334 puteau fi însă incluse și faptele care constau în
emiterea unui cec datat necorespunzător sau fără acoperire în contul
bancar, dacă existau toate elementele specifice infracțiunii de
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 22.
14
înșelăciune, inclusiv manoperele de inducere în eroare. Această
reglementare era însă insuficientă pentru sancționarea eficientă a
fraudelor comise prin instrumente de plată, fiind necesară reglementarea
separată a faptelor săvârșite prin intermediul cecurilor. 1
În 1910 și 1919 s-au desfășurat conferințele de la Haga, pentru
reglementarea uniformă a aspectelor referitoare la cec, cambie și biletul
de ordine, fără să se obțină însă rezultate notabile. Conferința de la
Geneva din anul 1931 a determinat adoptarea unei convenții uniforme
asupra cecului care a reprezentat principalul model pentru reglementările
din majoritatea statelor europene.
În România a fost adoptată legea 59/1934 asupra cecului, care era
identică cu legea italiană, abrogându-se astfel reglementarea din codul
comercial. Această lege este în vigoare și în prezent, suferind numai
câteva modificări nesemnificative.
Codul Penal din anul 1968 nu a mai inclus infracțiunea referitoare
la înșelăciunea prin emiterea de cecuri, întrucât aceste instrumente de
plată erau utilizate numai în relațiile dintre organizațiile socialiste. S-a
considerat că infracțiunea de emitere de cecuri fără acoperire nu trebuie
reglementată în mod separat, fiindcă în realitate ea constituie o
înșelăciune și poate fi sancționată ca atare.
Amplificarea faptelor de acest gen a necesitat modificarea Codului
Penal din 1996, introducându-se alineatul 4 în cuprinsul infracțiunii de
înșelăciune, care a preluat aproape integral conținutul articolului 553 din
Codul Penal Carol al II-lea. Astfel, în articolul 215, alineatul 4, Cod Penal
se prevede că: “Emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau a
unei persoane știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere,
provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte
de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alineatul 1,
dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancționează cu
pedeapsa prevăzută în alineatul 2”.2
În Codul Penal adoptat în 2004 infracțiunea de înșelăciune era
reglementată la articolul 260, care are nouă alineate, reproduse în mare
parte după articolele 549-555 din Codul Penal Carol al II-lea. Pentru
forma simplă a infracțiunii se stabilește pedeapsa cu închisoarea strictă
de la un an la șapte ani, iar pentru utilizarea calităților mincinoase ori de
mijloace frauduloase se prevede închisoare de la trei la zece ani. La
forma prevazută de alineatul 4 este incriminată atât utilizarea cecului cât
și a altui mijloc de plată, însă această sintagmă va determina dificultați
de interpretare, deoarece pe langă ordinul de plată poate include și
biletul la ordin sau cambia, deși aceastea sunt instrumente de credit.

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 26
2
Ibidem.
15
Proiectul Codului Penal din anul 2007 a incriminat în mod distinct
înșelăciunea cu cecuri, iar alineatul 2 referitor la producerea unor
consecințe grave, a prevăzut pedeapsa cu închisoarea de la doi la șapte
ani.
Codul Penal adoptat în vara aceluiași an, a eliminat însă în mod
inexplicabil infracțiunea de înșelăciune cu cecuri, făcând referire numai
la “înșelăciunea privind asigurările”, deși aceasta prezintă relevanță mult
mai redusă sub aspectul frecvenței și gravității.
Astfel, articolul 244 se referă numai la înșelăciunea în formă simplă
sau calificată, săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori
alte mijloace frauduloase. Pedeapsa maximă pentru forma calificată
constă în închisoare de la unu la cinci ani, spre deosebire de actuala
reglementare care sancționează același fapte cu închisoare de la 3 la 15
ani. Nu mai este sancționată în mod distinct înșelăciunea în convenții și
nu se mai prevede forma agravantă în cazul producerii consecințelor
deosebit de grave, care este sancționată în prezent cu închisoare de la
10 la 20 de ani. O altă noutate o reprezintă faptul că se prevede
posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părților.

CAPITOLUL II – INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE – ÎN SPECIAL

Secțiunea I – Conținut legal.


Înșelăciunea, ca activitate de inducere în eroare a unei persoane
pentru obținerea unui folos material, prezintă un grad de pericol social
ridicat, fapt ce face incidentă legea penală. Dacă avem în vedere
sistematizarea legală, respectiv obiectul ei juridic, infracțiunea de
înșelăciune face parte din infracțiunile îndreptate contra patrimoniului, iar
după specificul acțiunii de săvârșire este comisă prin fraudă. Pentru ca o
anumită faptă să constituie infracțiunea de înșelăciune și pentru ca
aceasta să constituie temeiul tragerii la răspunedere penală este
necesar ca această faptă să îndeplinească anumite condiții estențiale,
adică să prezinte pericol social, să fie săvârșită cu vinovăție și să fie
prevăzută de legea penală1, iar toate aceste condiții care alcătuiesc în
mod abstract conținutul infracțiunii, potrivit legii, trebuie să se
regăsească materializate în trăsăturile concrete ale acestei fapte.
Raportat la norma de incriminare din art.244 Cod Penal, este
necesară săvârșirea unei fapte care să îndeplinească toate condițiile
cerute de lege pentru existența infracțiunii, conținutul infracțiunii putând
fii definit ca totalitatea condițiilor cerute de lege pentru ca o anumită faptă
să constituie infracțiune.
Noul Cod Penal nu a mai incriminat distinct înșelăciunea în
convenții sau înșelăciunea prin emiterea de cecuri, aceste fapte fiind
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 76.
16
acoperite fie de forma de bază a infracțiunii, fie de varianta agravantă;
unele variante ale înșelăciunii în convenții se regăsesc și sub forma
incriminării autonome a abuzului de încredere în fraudarea creditorilor
[art.239 alin.2 Noul Cod penal]. Prin OUG nr.18/2016 a fost prevăzută o
nouă variantă agravantă a înșelăciunii în ipoteza în care fapta a produs
consecințe deosebit de grave1.
Constituie variantă agravată înșelăciunea săvârșită prin folosirea
de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase (art. 244
alin.2 NCP); prin nume mincinoase se înțelege nume reale sau
imaginare care nu sunt ale făptuitorului; prin calități mincinoase,
legiuitorul se referă la calități pe care nu le are făptuitorul; utilizarea de
calități mincinoase pentru a realiza inducerea sau menținerea în eroare
poate constitui infracțiunea de uzurpare de calități oficiale ori poate fi
realizată prin utilizarea unor înscrisuri false ori pe calea unui fals în
declarații; dacă mijlocul fraudulos constituie el însuși o infracțiune, se va
reține concursul real cu înșelăciunea.
Fapta inculpatului care, convenind cu persoana vătămată să-i
procure de la vânzătorul unui magazin o pereche de pantofi cu suma de
800 de lei și primind de la aceasta suma de mai sus, a pus-o într-un plic
pregătit dinainte, după care, pretextând că nu a putut dobândi pantofii, a
înmânat persoanei vătămate un plic asemănător în care pusese, în loc
de bani, câteva bucăți de hârtie de ziar de mărimea bancnotelor,
constituie infracțiunea prevăzută de articolul 215, alin.2 cod penal 1969.
Caracterul calificat al infracțiunii – prin mijloace frauduloase – rezultă, în
speță, din folosirea celor două plicuri, unul gol, în care inculpatul a pus
banii primiți de la persoana vătămată și celălalt conținând hârtii fără
valoare.2
Fapta unei persoane de a vinde apartamentul pe care îl deține în
calitate de chiriaș, menționând în actul de vânzare cumpărare că este
proprietarul acestuia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
înșelăciune. Împrejurarea că făptuitorul avea vocația de a deveni
proprietarul apartamentului în temeiul unor prevederi legale este
irelevant sub aspectul intenției de a induce în eroare persoana vătămată,
atâta vreme cât nu a adus la cunoștință situația juridică reală a bunului
vândut, prezentând ca adevarată calitatea sa mincinoasă de proprietar.
De asemenea, este irelevantă împrejurarea că persoana vătămată, fiind
de bună credință, nu a cerut făptuitorului să facă dovada calității sale de
proprietar și nu a făcut demersuri pentru cunoașterea situației juridice
reale a apartamentului.3
Varianta agravată a infracțiunii de înșelăciune prevăzută la art.244
raportat la articolul 256’, Noul Cod Penal. Prin OUG nr.18/2016 a fost
1
A se vedea, V. Dobrinoiu, Noul Cod Penal comentat. Partea specială, ed. a III-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 442.
2
A se vedea, T.M.B., secția penală, decizia nr. 491/1999, în C.P.J.P 1990, p.93
3
A se vedea, C.S.J., secția penală, decizia nr.3845/2001, www.legalis.ro
17
prezentată o nouă variantă agravată a înșelăciunii, fie că fapta este
comisă în forma de bază sau în varianta agravată prevăzută de art.244
alin.2 NCP, în ipoteza în care urmarea imediată constă în producerea de
consecințe deosebit de grave; în această ipoteză, limitele speciale ale
pedepsei se vor majora cu jumătate.
Ocupând un loc superior în topul delicvenței, în deosebi în ultimii
ani, infracțiunea de înșelăciune se caracterizează prin aceea că victimele
își cedează (remit benevol) bunurile unor infractori vicleni, datorită
reprezentărilor false, induse prin diverse acte înșelătoare asupra stărilor
reale de fapt. Așadar, persoane de bună credință transferă bunuri din
avutul lor altei categorii de persoane, de rea credință, transferul
patrimoniului fiind determinat, exclusiv, de vicierea consimțământului
persoanelor din prima categorie1.
Inducerea în eroare se realiează printr-o acțiune de amăgire a
victimei, aducându-se astfel atingere relațiilor normale de ordin
patrimonial care trebuie să se bazeze pe un minim de bună credință și
încredere, pentru formarea, desfășurarea și dezvoltarea unor asemenea
relații. Desigur, în apărarea intereselor patrimoniale, fiecare dintre părți
este obligată să manifeste grija cuvenită, grijă ce trebuie dublată însă și
de spiritul de bună credință și încredere reciprocă în orice tranzacție de
ordin patrimonial. Tocmai de aceea legea penală urmărește să asigure
buna credință și încrederea reciprocă între părți pentru a garanta
formarea și desfășurarea normală a relațiilor de ordin patrimonial. 2
Este necesară cercetarea conținutului infracțiunii de înșelăciune,
deoarece încadrarea în art. 244 Cod Penal, se poate realiza doar după
ce se constată îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru existența sa.

Secțiunea II – Condiții preexistente

2.1.1. – Obiectul infracțiunii


Infracțiunea de înșelăciune, ca act de conduită individuală, nu
poate fi îndreptată împotriva tuturor relațiilor sociale, actul infracțional
fiind îndreptat împotriva unei anumite valori și, prin ea, împotriva unor
relații sociale determinate, create în jurul acestei valori. Rațiunea
incriminării faptelor de înșelăciune constă în necesitatea apărării
împotriva acestor fapte, adică împotriva valorii și a relațiilor sociale
împotriva cărora se îndreaptă și pe care le amenință. 3
Pericolul creat pentru relațiile sociale în ansamblul lor și pentru
cele de ordin patrimonial justifică incriminarea înșelăciunii, considerată
una dintre cele mai grave infracțiuni contra patrimoniului. Trebuie

1
A se vedea, Gh. Diaconescu, op. cit., p. 429.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 77.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 77.
18
analizat obiectul material al infracțiunii de înșelăciune, deoarece aceste
fapte pot fi îndreptate asupra unui lucru, prin expunerea la un pericol sau
prin vătămarea acestuia, lucru care constituie obiectul material al
infracțiunii și care interesează atât în planul dreptului penal, cât și în
planul dreptului procesual penal1.

2.1.2. Obiectul juridic generic.


Obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune este comun tuturor
infracțiunilor contra patrimoniului și este constituit din relațiile sociale a
căror formare, desfășurare, dezvoltare sunt asigurate prin apărarea
patrimoniului.
La infracțiunile contra patrimoniului, obiectul juridic principal constă
în relațiile sociale referitoare la patrimoniul public sau privat, iar obiectul
juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la posesia asupra
bunurilor, încrederea și buna credință care trebuie să existe și pe care
trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial, iar, uneori,
aceste infracțiuni pot avea ca obiect juridic secundar relațiile sociale
privind libertatea morală, integritatea corporală, viața persoanei etc. 2

2.1.3. Obiectul juridic special.


Relațiile sociale se formează în jurul unor realități, iar pentru
aptitudinea și rolul pe care îl au în formarea și desfășurarea și
dezvoltarea relațiilor sociale sunt considerate ca valori sociale, iar în
cazul infracțiunii de înșelăciune anumite relații sociale sunt amenințate
sau pot suferi atingeri tocmai prin intermediul atingerii aduse anumitor
valori sociale. Prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune se pune în
pericol sau se vatămă o anumită valoare socială, iar pe această cale se
aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea
acestei valori sociale ocrotite3.
Infracțiunea de înșelăciune face parte din categoria infracțiunilor
contra patrimoniului, iar în cadrul aceluiași grup de infracțiuni care are
același obiect generic, există un proces de concretizare a obiectului
juridic care se diversifică în sensul că fiecare infracțiune din acest grup
are obiect juridic, o valoare socială juridică componentă a valorii sociale
fundamentale, comună întregului grup. Astfel, se consideră o asemenea
valoare socială specifică, subordonată valorii sociale ce constituie
obiectul juridic generic și aflată față de aceasta într-un raport de la parte
la întreg, proprie numai uneia sau unora dintre infracțiunile componente
ale unor grupuri de infracțiuni, constituie obiectul juridic special al
infracțiunii, care poate fi simplu sau complex4.

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 78.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 77.
19
Infracțiunea de înșelăciune are, în principiu, un obiect juridic
special asemănător celorlalte infracțiuni de fraudă și deci constă în
relațiile sociale de ordin patrimonial care implică buna credință și
încrederea reciprocă a subiecților acestor relații. 1
Buna credință și încrederea celor două părți sunt necesare pentru
formarea și desfășurarea unor relații patrimoniale normale, ele
constituind atribute pentru valoarea socială a avutului, fără de care
această valoare nu mai poate genera relații sociale normale. Pe linia
acestui obiect juridic special se face deosebire între infracțiunile
patrimoniale săvârșite prin sustragere și cele comise prin fraudă.

2.1.4. Obiect material.


Spre deosebire de obiectul juridic al infracțiunii, prin obiect material
se înțelege entitatea materială asupra căreia se îndreaptă materialitatea
actului de conduită, energia fizică a acestuia, amenințându-l cu un
pericol de vătămare materială sau provocându-i efectiv o asemenea
vătămare2.
În cazul infracțiunilor contra patrimoniului, obiectul material este
format din bunul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională,
ceea ce înseamnă ca valoarea socială ocrotită, patrimoniul, se exprimă
în bunuri materiale asupra cărora poartă, în mod concret, toate faptele
incriminate ca infracțiuni patrimoniale. Infracțiunea de înșelăciune, ca
infracțiune contra patrimoniului, face parte din categoria infracțiunilor în
cazul cărora exista un obiect material, deoarece valoarea socială ocrotită
vizează o entitate materială, iar amenințarea sau vătămarea efectivă
determinată de săvârșirea actului de conduită interzis, are loc prin
intermediul atingerii aduse acestei entități, ca obiect material 3.
Obiectul material al infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului și
deci al infracțiunii de înșelăciune, trebuie să întrunească anumite
trăsături, în general, la infracțiunile contra patrimoniului bunul trebuie să
fie mobil, excepție făcând unele infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de
înșelăciune sau distrugere, unde pot fi și bunuri imobile, sau tulburarea
de posesie, unde pot fi numai bunuri imobile. Este necesară ca bunurile
mobile sau imobile să aibă o valoare social-economică sau de
întrebuințare și să se afle în posesia, detenția sau proprietatea cuiva.
Obiectul material în cazul infracțiunii de înșelăciune, poate fi un
bun mobil sau imobil, precum și înscrisurile care au valoare patrimonială
(orice bun, drepturi, obligații, acțiuni cu caracter patrimonial etc.).
Obiectul material poate fi achiziționat de persoana vătămată prin
amăgire sau poate fi înstrăinat de ea tot prin amăgire (vândut, schimbat,
dat în plată etc.). Bunul, obiect material, poate fi remis făptuitorului sau
1
A se vedea, V. Dobrinoiu, Noul Cod Penal comentat. Partea specială, ed. a III-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 295.
2
A se vedea, O. Pop, op. cit., p.18.
3
Ibidem, p.78.
20
primit de la acesta direct de către persoana amăgită sau de către o altă
persoană indicată de cel amăgit (de exemplu, o sumă sau un bun remis
făptuitorului de către un terț din ordinul celui amăgit). 1
Infracțiunile contra patrimoniului trebuie să aibă un obiect material
care să prezinte o valoare social-economică sau de întrebuințare,
aprecierea valorii unui bun trebuie făcută după un criteriu obiectiv al
posibilității obiectului material de a fi folosit potrivit naturii sau destinației
economice normale, iar nu după un criteriu subiectiv, acela al aprecierii
făptuitorului.
Cunoașterea obiectului material al infracțiunii de înșelăciune este
importantă pentru calificarea corectă a faptei, deoarece prin intermediul
său se ajunge să se cunoască valoarea și relațiile sociale care formează
obiectul juridic, cu releventă asupra existenței infracțiunii. Vătămarea se
produce asupra obiectului material, iar cercetarea ei permite să se
stabilească gravitatea rezultatului și a prejudiciului cauzat. Fără a
considera că infracțiunea de înșelăciune se îndreaptă asupra obiectului
ca entitate materială, prin cercetarea obiectului material se va putea
stabili existența infracțiunii.2

2.2 – Subiecții infracțiunii.


Infracțiunea de înșelăciune nu poate fi concepută, pe de o parte,
fără existența unei persoane care săvârșește actul de conduită interzis
de art.244 Cod Penal, încălcându-și obligația legală de a nu-l săvârși, și,
pe de altă parte, fără existența unei persoane care este titulara valorii
sociale împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită interzis 3.
Subiecții infracțiunii de înșelăciune sunt persoanele implicate în
săvârșirea infracțiunii, fie prin săvârșirea acesteia, fie prin suportarea
consecințelor a răului cauzat prin săvârșirea ei. Se face deosebire între
persoanele care participă în mod nemijlocit la săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală (autori și coautori) și celelalte persoane care
participă în mod nemijlocit (instigatori sau complici), adică prin alte
persoane la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (adică prin
autori și coautori). 4
Astfel, infracțiunea de înșelăciune, ca modalitate de sustragere
care constă, în esență, în inducerea în eroare (prin fraudă, amăgire) a
victimei pentru a o determina să remită un bun sau folos material pe care
urmărește să-l obțină, reclamă cel puțin două persoane, subiectul activ
care îndeplinește activitatea de inducere în eroare și subiectul pasiv

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 80.
2
Ibidem, p. 81.
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 82.
21
care, ca efect al inducerii în eroare sau al amăgirii sale, remite celui
dintâi bunul sau folosul material pe care acela urmarește să-l obțină 1.

2.2.1. Subiectul activ.


Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă
penal, care săvârșește infracțiunea prin inducerea în eroare a victimei
căreia i se produce o pagubă. Fiind cazul unui raport juridic, subiectul
activ provoacă o pagubă în patrimoniul celui păgubit, prin amăgire.
Infracțiunea de înșelăciune poate fi comisă și de o persoană
juridica, de exemplu o societate comercială care organizează jocuri
piramidale, inducând în eroare alte persoane. Sub influența
instrumentelor juridice și recomandărilor Uniunii Europene și a altor foruri
internaționale, răspunderea penală a persoanei juridice a fost consacrată
de legislațiile naționale a tot mai multe state, fiind conturate două
importante sisteme de determinare a domeniului răspunderii penale a
persoanei juridice, cel al răspunderii generale (Anglia, Olanda, Belgia,
Canada, etc.) unde persoanele juridice au o capacitate penală similară
celei a persoanelor fizice, putând comite, la fel ca și acestea, orice
infracțiune și respectiv cel care prevedere indicarea de către legiuitor, în
cazul fiecărei infracțiuni, a posibilității comiterii ei de către o persoană
juridică (Danemarca, Finlanda, China etc.). Majoritatea statelor
aparținând sistemului common law cât și sistemului romano-germanic,
admit responsabilitatea persoanelor juridice pentru aproape orice tip de
infracțiune. Deși, în legislația noastrț a fost reglementată răspunderea
penală a persoanei juridice, nu s-a optat pentru indicarea de către
legiuitor în cazul fiecărei infracțiuni, a posibilității comiterii ei de către o
persoană juridică, după cum nici în art. 244 Cod Penal, nu se prevede
expres acest lucru, deși infracțiunea de înșelăciune face parte din
categoria infracțiunilor care pot fi cu ușurință comise de persoanele
juridice.2
Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi numai persoana care,
prezentând nemijlocit ca adevarate fapte mincinoase sau mincinoase
fapte adevărate, induce în eroare o altă persoană, în scopul de a obține
pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Organele judiciare
trebuie să distingă între actele care au avut rolul de a amăgi victima și
alte activități care au ajutat la producerea unui asemenea efect, fără ca
lor să li se datoreze nemijlocit inducerea în eroare și care ar constitui o
complicitate.3
O anumită calitate a subiectului activ poate avea influență asupra
încadrării juridice a faptei ca înșelăciune sau poate fi reținută ca o
circumstanță atenuantă sau agravată, după caz, în situația în care a avut
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 83
22
un rol în realizarea faptei (cum ar fi calitatea de ruda, superior, persoane
care pot avea un ascendent asupra victimei sau care pot obține mult mai
ușor încrederea acesteia).1
Fapta de a pretinde și primi bani, inducând în eroare persoana
vătămată cu privire la împrejurarea că actul pentru a cărei neîndeplinire
făptuitorul a pretins și a primit banii privește îndatoririle sale de serviciu,
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, iar nu
pe cele are infracțiunii de luare de mită.2
În general, în cazul infracțiunilor de înșelăciune autorii, infractori
inteligenți, cu o cultură generală bogată, acționează pe cale verbală
pentru convingerea persoanelor vizate, elasticitatea în gândire și
imaginația fără limite fiind trăsături care le permit să descopere și să
exploateze slăbiciunile și atracția pe care o oferă dorința de câștig a
victimelor, reușita faptei fiind asigurată de vocabularul elevat și specific
domeniului vizat.
În cazul infracțiunii de înșelăciune participația penală este posibilă
sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate (atunci când
înșelăciunea a fost săvârșită prin acțiunea concretă a mai multor
persoane). Orice alte acțiuni prin care nu se realizează nemijlocit
acțiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realității
pot constitui acte de înlesnire sau de ajutorare, în vederea comiterii
acestei infracțiuni, deci acte de complicitate și nu de coautorat.
Există coautorat la infracțiunea de înșelăciune în cazul în care la
săvârșirea acesteia și-au adus contribuția în mod nemijlocit două sau
mai multe persoane, contribuții prin care se realizează elementul material
al laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune, adică făptuitorii, în mod
intenționat și pe baza unei înțelegeri, au executat în mod nemijlocit
inducerea în eroare a unei persoane fizice sau juridice, prin prezentarea
ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scoul obținerii unui folos material, injust, pricinuind prin
aceasta o pagubă.3
S-a reținut infracțiunea de înșelăciune pentru fapta de a obține, de
la unitatea unde este încadrat gestionarul, sume de bani încasate de
către alte persoane și apoi împărțite între participanți, pe baza unor acte
fictive întocmite de gestionar și de alți inculpați, cu mențiunea că toți cei
care au participat la inducerea în eroare a părții civile sunt coautori. 4
Instanțele au reținut corect existența coautoraului la infracțiunea de
înșelăciune pentru activitatea infracțională a inculpaților, care s-au
prezentat la magazia de bagaje a stației C.F.R, pentru a ridica propriile
bagaje, în executarea unui contract de depozit și au indus în eroare pe

1
Ibidem.
2
A se vedea, ICCJ sectia penala decizia nr. 3622/2004, www.legalis.ro
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 84.
23
magazioner, afirmând ca este al lor geamantanul unei alte persoane și
prin această inducere în eroare l-au și obținut, însușindu-și bunul pe care
magazionerul l-a eliberat fără a verifica, deși avea această obligație. 1
Înfracțiunea de înșelăciune poate fi comisă și sub forma instigării,
dar în practica penală această formă a participației se întâlnește foarte
rar. Instigarea la infracțiunea de înșelăciune constă în determinarea cu
intenție, prin orice mijloace, de către o persoană (instigator) a unei alte
persoane (instigat) să săvârșească o activitate de inducere în eroare prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a
unei fapte adevărate, în scopul obținerii unui folos material injust,
pricinuind prin aceasta o pagubă.2
Contribuția unei persoane la comiterea infracțiunii de înșelăciune
prin inocularea ideii obținerii unui credit de către o altă persoană, precum
li prin demersurile ulterioare constând în falsificarea documentelor
necesare în acest sens, prin întocmirea unei adeverințe de salariat prin
care se atesta în fals calitatea de salariat, a fost calificată ca fiind aceea
a unui instigator la infracțiunea de înșelăciune, iar nu a unui complice. 3
Există complicitate la infracțiunea de înșelăciune ori de câte ori o
persoană, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe autor să
realizeze inducerea în eroare ca act specific acestei infracțiuni, sau
promite tăinuirea sau valorificarea bunurilor provenite din infracțiune,
chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
Participația improprie este posibilă la infracțiunea de înșelăciune și
există în cazul în care contribuția participanților la săvârșirea acesteia se
realizează sub diferite forme de vinovăție, unii acționează cu intenție, unii
din culpă, iar unii chiar fără vinovăție. Participația improprie poate exista
atât sub forma modalității intenție și culpă (contribuția participantului la
săvârșirea înșelăciunii de către autor din culpă), cât și sub forma
modalității intenție și lipsă de vinovăție (contribuția participantului la
săvârșirea înșelăciunii de către autor fără vinovăție), însă trebuie
menționat că, deși faptele de înșelăciune săvârșite din culpă nu sunt
incriminate, participația improprie nu este înlăturată, instigatorul și
complicele fiind pedepsiți cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea
intenționată, doar autorul nefiind pedepsit. 4
S-a reținut că fapta inculpatului de a cumpăra bilete loto, de a le
falsifica, făcându-le aparent câștigătoare prin completarea cu numerele
care ieșiseră câștigătoare la tragerea anterioară și prin modificarea datei
tragerii, și de a le vinde unor persoane, care apoi le-au depus la diferite
agenții loto-pronosport în vederea încasării constituie fapta de participare
improprie, sub forma complicității, la săvârșirea fără vinovăție, însă în
1
A se vedea, Trib. Suprem, s.pen., dec. Nr.2068/1977, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
pe anul 1977, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.283.
2
Ibidem, p.85.
3
Ibidem, p. 86.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 87.
24
stadiul tentativei, existența tentativei fiind determinată de faptul că la
momentul confruntării datelor de pe duplicate și unicate s-a observat
neconcordanța datelor. Faptul că autorul unei înșelăciuni acționează fără
vinovăție nu are repercusiuni nici asupra existenței participației, nici
asupra poziției juridice a celorlalți participanți, care rămân istigatori sau,
respectiv complici și cărora, dat fiind faptul că au prestat contribuția lor
cu intenție, li se aplică tratamentul penal. 1

2.2.2. Subiectul pasiv.


Pe lângă subiectul activ, infracțiunea de înșelăciune are și un
subiect pasiv, aceasta fiind persoana fizică sau juridică, titulară a valorii
sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul
produs cauzat prin săvârșirea infracțiunii, adică acea persoană căreia i s-
a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, persoană al cărei
patrimoniu a fost păgubit și asupra căreia se răsfrânge nemijlocit
urmarea materială a infracțiunii.
Subiectul pasiv al infracțiunii de înșelăciune este persoana fizică
sau persoana juridică, privată sau publică, căreia i-a fost lezat
patrimoniul în urma comiterii înșelăciunii.
Atunci când o persoană a dispus în mod licit (legal) de un bun
aparținând altuia, dar a fost în această împrejurare victima unei induceri
în eroare, ea va fi subiect pasiv subsidiar al înșelăciunii; subiectul pasiv
primar este persoana al cărui patrimoniu a fost lezat prin actul efectuat
de victima amăgirii, deoarece infracțiunea de înșelăciune este îndreptată
contra patrimoniului, nu contra persoanei. Așa, de exemplu, mandatarul
care, fiind indus în eroare, a făcut o plată pentru mandantul său, ori fiul
care din cauza acțiunii de inducere în eroare, remite făptuitorului o sumă
de bani aparținând tatălui său etc2.
Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune este înlesnită de naivitatea,
lipsa de atenție, ușurința cu care cel păgubit acceptă minciunile
făptuitorului, precum și de faptul că anumite persoane ajung să fie
înșelate în cadrul unor operațiuni discutabile sub aspectul legalității lor și
din dorința de a obține un câștig rapid.
Subiectul pasiv poate fi plural, caz în care infracțiunea de
înșelăciune este unică, dar se va ține cont de acest aspect la
individualizarea judiciară a pedepsei.3
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune subiectul pasiv
efectuează un act de dispoziție patrimonial în mod voluntar, ceea ce
înseamnă că este necesar să existe un anumit grad de înțelegere din
partea victimei înșelăciunii, care constituie baza pe care se clădește

1
Ibidem.
2
Ibidem, p.89.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 89.
25
colaborarea dintre aceasta și făptuitor, în urma căreia ajunge să fie
indusă în eroare și păgubită.
Spre deosebire de infracțiunea de furt, în cazul infracțiunii de
înșelăciune exista o anumită colaborare din partea subiectului pasiv,
care ajunge să fie înșelat și care realizează un act de dispoziție
patrimonial păgubitor pentru sine sau pentru altul.
În anumite situații se poate distinge un subiect pasiv principal și
altul secundar. Astfel, dacă proprietarul anumitor bunuri mobile le
încredințează unei alte persoane să le păstreze, în baza unui contract de
depozit, iar făptuitorul induce în eroare pe depozitar, spunându-i că a
cumpărat acele bunuri de la proprietar și îl determină să i le predea, vom
avea un subiect pasiv principal, în persoana proprietarului, al cărui
patrimoniu a fost diminuat prin însușirea acelor bunuri de către făptuitor,
și un subiect pasiv secundar, victima subsidiară a amăgirii, în persoana
depozitarului, dacă prin fapta de înșelăciune s-au produs pagube în
patrimoniul său (de exemplu, depozitarul poate fi obligat să restituie
contravaloarea bunurilor).1
Deși este necesară o colaborare din partea subiectului pasiv,
poziția acestuia nu este relevantă chiar dacă s-a lăsat foarte ușor indus
în eroare, deoarece prin incriminarea faptelor de înșelăciune se
urmărește apărarea bunei-credințe și a persoanelor mai puțin prudente.
Prin incriminarea înșelăciunii, legea urmărește protejarea persoanelor
credule care sunt expuse riscului de a deveni victime ale înșelăciunii,
ceea ce interesează fiind ca subiectul pasiv să fi fost indus în eroaire și
să fi ajuns la o reprezentare greșită a unei împrejurări, ca urmare a
activității desfășurate de subiectul activ. In principiu, subiectul pasiv este
persoana indusă în eroare, care este pagubită prin infracțiunea de
înșelăciune.2
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune, victima trebuie să
realizeze un act de dispoziție care să-i producă o pagubă, unde, spre
deosebire de alte infracțiuni contra patrimoniului, este necesară o
participare din partea victimei fiind susținută de ideea că actul de
dispoziție trebuie să fie realizat de aceeași persoană care a fost indusă
în eroare, dar aceasta poate genera o pagubă atât acestei persoane, cât
și alteia. Exista posibilitatea ca persoana care a fost indusă în eroare să
aibă calitatea de mandatar, administrator, depozitar etc., pentru o altă
persoană, caz în care inducerea în eroare a primei persoane poate duce
la o decizie patrimonială luată de aceasta, dar păgubitoare pentru cea
de-a doua, caz în care va exista infracțiune de înșelăciune. 3
Exista, de asemenea, posibilitatea ca persoana pagubită să fie atât
fizică, cât și juridică. Astfel, subiectul pasiv, cel care este indus în eroare
1
Ibidem.
2
Ibidem, p.92.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 90.
26
și partea vătămată, căreia i se produce paguba, pot fi persoane diferite.
Prin urmare, se afirmă că atunci când o persoană a dispus în mod licit de
un bun aparținând altuia, dar a fost în această împrejurare victima unei
induceri în eroare, ea va fi subiect pasiv subsidiar al înșelăciunii,
subiectul pasiv primar este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin
actul efectuat de victima amăgirii, deoarece infracțiunea de înșelăciune
este îndreptată contra patrimoniului, nu contra persoanei, fiind dată ca
exemplu situația mandatarului care, fiind indus în eroare, a făcut o plată
pentru mandantul său.1
Aparent, nu există o victimă tipică a infracțiunii de înșelăciune,
deoarece escrocii nu fac nicio discriminare cu privire la persoanele care
sunt dispuse să investească bani și încredere, deși în realitate nu orice
persoană este potențială victimă a înșelăciunii, urmând a fi prezentate
într-un capitol distinct anumite trăsături specifice victimei infracțiunii de
înșelăciune.

Secțiunea a III-a – Conținutul constitutiv


3.1. Latura obiectivă
Conduita infracțională este expresia unității dintre cele două laturi
inseparabile, latura obiectivă, care constă într-o manifestare exterioară,
prin care s-a produs sau s-ar putea produce o modificare în lumea
externă, și latura subiectivă, care constă în atitudinea făptuitorului față de
faptă și față de rezultatul acesteia. Latura obiectivă și latura subiectivă
fiind aspecte ale aceleiași manifestări voluntare conștiente a făptuitorului
în sfera relațiilor sociale. Actul de conduită interzis de articolul 244 Cod
Penal, nu poate fi conceput decât ca unitate dintre cele două laturi,
fiecare cu cerințele specifice.2
La infracțiunea de înșelăciune, latura obiectivă cuprinde totalitatea
condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența
infracțiunii. La fel ca la orice infracțiune, latura obiectivă la infracțiunea
de înșelăciune presupune analiza următoarelor elemente componente,
elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre
acțiunea care constituie elementul material și urmarea imediată.

3.1.1. Elementul material.


Elementul material al laturii obiective la infracțiunea de înșelăciune
desemnează actul de conduită interzis de norma de incriminare, adică
faptul incriminat ca aspect esențial pentru existența infracțiunii.
Elementul material în cazul infracțiunii de înșelăciune constă într-o
acțiune de inducere în eroare, deci dintr-o acțiune frauduloasă de
1
A se vedea, V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept Penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Ed.
Wolters Kluwor, București, 2008, p.330.
2
Ibidem, p. 92.
27
amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate. Acțiunea de inducere în eroare
descrisă în art. 244 Cod Penal, reprezintă o generalizare a ansamblului
de posibile acțiuni concrete.
A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a inventa, a
scorni, a face să se creadă ca fiind existentă o anumită stare, o situație o
întâmplare, un lucru, o persoană etc., care, în realitate nu exista, iar a
prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă a ascunde
adevărul, a disimula, a face să se creadă că nu există ceva care în
realitate există, ambele moduri de inducere în eroare, constituiind,
potrivit normei de incriminare, amăgiri, alterări ale adevărului prin care se
provoacă în mintea altei persoane o falsă cunoaștere sau ignorare a
realității.1
Definitoriu pentru caracterizarea infracțiunii de înșelăciune este
faptul că deposedarea victimei de bun și imposedarea injustă a autorului
infracțiunii cu acel bun sunt precedate de acțiunea amăgitoare
întreprinsă de acesta din urmă. În general, infracțiunea de înșelăciune
presupune o acțiune pozitivă, adică afirmarea sau prezentarea faptelor
în mod eronat, dar poate fi vorba și de săvârșirea faptei prin omisiune, în
cazul în care făptuitorul avea datoria de a face o afirmație sau o acțiune.
În literatura juridică, unii autori susțin că elementul material în cazul
infracțiunii de înșelăciune poate consta dintr-o acțiune, însă, mai rar, și
dintr-o inacțiune. Și în dreptul penal francez, deși în principiu
înșelăciunea se săvârșește prin acțiune, se admite că poate fi săvârșită
și prin inacțiune sau prin omisiune, deși există și opinii în sens contrar,
potrivit cărora înșelăciunea presupune în mod obligatoriu un act pozitiv și
nu o omisiune. În acest sens, înșelăciunea este o infracțiune comisivă,
deoarece presupune o atitudine activă din partea autorului, dar se
admite considerarea ca atitudine activă și a omisiunii menționării unor
elemente care dacă ar fi fost aduse la cunoștința victimei, aceasta nu ar
mai fi remis bunul.2

Fapta mincinoasă presupune că nu corespunde realității adevărului


și nu există sau există într-o altă formă decât cea pe care o prezintă
subiectul activ, care inventează, exagerează sau denaturează anumite
fapte ori le ascunde sau neagă anumite fapte adevărate sau le prezintă
ca neadevărate. Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
presupune a face să se creadă, a trece drept reală, existentă, o faptă
sau o împrejurare care nu există, care a fost inventată. În antiteză, a
prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă dimpotrivă a face

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 93.
2
A se vedea, V. Păvăleanu, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.198.
28
să se creadă ca inexistentă o faptă sau împrejurare care există în
realitate.1
Această prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a
realității, trebuie să fie aptă de a capta buna credință, încrederea
victimei, și să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o mențină în
eroarea produsă anterior.
Inducerea în eroare poate consta în simple afirmații fără
corespondent în realitate, atribuirea unor calități inexistente, efectuarea
unor promisiuni sau orice activitate care are ca scopul de a câștiga
încrederea victimei, de exemplu, cazul celui care vinde un ceas stricat,
prezentându-l ca fiind în stare bună sau pretinde că stofa pe care o vinde
este de calitate superioară deși în realitate nu este. 2
Pentru realizarea infracțiunii, subiectul activ folosește anumite
mijloace de înșelare (orale sau scrise), ce se dovedesc de multe ori
extrem de ingenioase și variate, acestea depinzând de fantezia acestuia
în imaginarea diferitelor modalități de înșelare a unor persoane –
vulnerabilitatea acestora din urmă, fiind în raport direct proporțional cu
naivitatea lor.
Interesează ca manoperele folosite de autor să fie suficiente pentru
a realiza inducerea în eroare a subiectului pasiv, deoarece infracțiunea
de înșelăciune se caracterizează printr-o legătură dublă, atât între
activitatea făptuitorului și eroarea victimei, cât și între eroarea și actul de
dispoziție păgubitor, iar pentru a verifica idoneitatea înșelăciunii este
necesară utilizarea atât a unui criteriu obiectiv, în sensul că mijloacele
folosite trebuie să fie adecvate pentru a induce în eroare o persoană de
nivel mediu, cât și a unui criteriu subiectiv, în sensul că trebuie acordată
atenție particularităților subiectului pasiv. 3
La infracțiunea de înșelăciune elementul material poate fi realizat
prin folosirea unui singur mod de amăgire indicat de norma de
incriminare, prin utilizarea ambelor moduri sau prin combinarea lor, dar
parțial, fie în raport cu situația de fapt, fie cu cea a numărului de victime
ori de acțiuni concrete pe care le întreprinde subiectul activ al infracțiunii.
De exemplu, fapta unui medic care, afirmând în mod mincinos că un
medicament are anumite calități curative, adică însușiri de natura a
vindeca maladia unui pacient, vinde acest medicament cu un preț
superior celui real și dobândește astfel un folos material injust, caz în
care pacientul, pe baza unei afirmații mincinoase a medicului a
considerat ca adevărate anumite fapte nereale, bazându-se pe
pregătirea de specialitate a medicului și pe veridicitatea informațiilor
primite.4
1
. A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 94.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 95
29
În practica judiciară s-a reținut că săvârșește infracțiunea de
înșelăciune acela care omite să comunice părții cocontractante că, deși
este proprietarul terenului pe care dorea să-l înstrăineze, cu privirea la
acesta există un proces civil ce viza însași stabilirea persoanei care ar fi
putut fi titular al dreptului de proprietate. Tot astfel, s-au reținut ca
infracțiuni de înșelăciune obținerea unui credit bancar pentru finanțarea
societății al cărei administrator era, urmată de schimbarea destinației
banilor prin transferarea de îndată într-un cont personal purtător de
dobânzi mai mari ori fapta inculpatului de a fi folosit o copie de pe cartea
de identitate, o adeverință de venit și o copie de pe cartea de muncă
falsificate pentru achiziționarea de bunuri pe credit de la o societate
comercială sau fapta aceluia care, prezentându-se sub un nume fals și
ca având calitatea de inspector în cadrul Ministerului Muncii și
Solidarității Sociale, a indus în eroare părțile vătămate în vederea
încheierii unor contracte de muncă în străinătate, însușindu-și banii plătiți
de acestea.1
S-a mai reținut în practica judiciară că săvârșește infracțiunea de
înșelăciune acela care plăsmuiește un act sub semnătură privată pe care
îl folosește pentru inducerea în eroare a unei persoane în vederea
determinării acesteia să încheie o convenție păgubitoare pentru ea ori
acela care induce în eroare o societate de asigurare prin folosirea unor
înscrisuri false, cu prilejul încheierii și executării unui contract de
asigurare.
În dreptul penal francez se consideră că simpla afirmație a unei
persoane că are aptitudini supranaturale (de exemplu, de a ghici viitorul)
nu poate atrage răspunderea pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind
necesare în acest scop anumite elemente exterioare care să convingă
victima.2
Săvârșește infracțiunea de înșelăciune cel care induce în eroare o
persoană și obține o sumă de bani afirmând, în mod mincinos, că vine
din partea unui frate al acesteia ce are nevoie de o sumă de bani cu
împrumut și astfel obține suma respectivă, pe care și-o însușește. 3
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune este necesar să existe o
activitate de inducere în eroare care să fie suficientă și care să existe
anterior sau concomitent cu dispoziția patrimonială păgubitoare luată de
victimă, deoarece inducerea în eroare a victimei trebuie să fie o
consecință a activității frauduloase, fără de care victima nu ar fi indusă în
eroare și nu s-ar produce prejudiciul. Aptitudinea unui mijloc de a induce
în eroare trebuie apreciat în funcție de împrejurările concrete. 4

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 96
30
Efectul activității de inducere în eroare asupra victimei trebuie
apreciat nu numai după criteriul obiectiv, în sensul că actele frauduloase
au fost prin natura lor proprii a induce în eroare, ci și după criteriul
subiectiv al efectului psihologic pe care acestea le-au putut avea asupra
victimei în raport de poziția subiectivă a acesteia, de buna-credință,
credulitatea sau chiar naivitatea, imprudența sau lipsa de diligență a
acesteia.1
Elementul material al laturii obiective la infracțiunea de înșelăciune
poate fi realizat prin orice mijloace capabile să provoace o inducere în
eroare, cele mai multe dintre acestea fiind la îndemâna făptuitorilor de
rând, însă folosirea lor depinde de abilitatea și de experiența escrocului,
în unele cazuri acestea fiind suprapuse peste anumite condiții care
favorizează săvârșirea infracțiunii, cum ar fi locul și momentul săvârșirii
infracțiunii sau gradul de credulitate al victimelor. 2
Infracțiunea de înșelăciune poate fi realizată prin mai multe tipuri
de acțiuni, având în vedere natura umană și varietatea nelimitată de
ipoteze oferite de viața reală și poate consta în întreaga operațiune de
“punere în scenă” a unei situații care nu corespunde adevărului.
Activitatea de inducere în eroare și mijloacele de realizare a
înșelăciunii trebuie să fie suficiente și proporționale cu scopul urmărit, iar
caracterul suficient trebuie să apreciat în raport de subiectul pasiv, al
cărui consimțământ este deformat de mașințiunile folosite în mod
intenționat de escroc. Înșelăciunea trebuie să fie anterioară și suficientă,
într-un sens subiectiv, astfel încât mașinațiunile frauduloase să fie ca
suficiente pentru a vicia acordul subiectului pasiv, ca persoană de nivel
mediu, fiind necesar să aibă un caracter „intuitu personae”, prin raportare
la persoana înșelată care poate fi ușor sugestibilă raportat la nivelul său
de cultură, locația, vârsta, nivelul său intelectual etc., dar, în același timp
este necesar să se țină cont, în mod unitar, de toate elementele privind
victima și de toate aspectele privind cazul concret. 3
De asemenea, nu se reține infracțiune de înșelăciune în cazul în
care subiectul pasiv începe să efectueze actul urmărit de făptuitor pe
baza inducerii în eroare, dar îl finalizează cunoscând existența
înșelăciunii, așa cum este cazul celui care, de exemplu, cumpără un
autoturism al cărui kilometraj a fost modificat, situație în care
cumpărătorul, deși cunoaște modificarea acestuia, decide să încheie
contractul din alte motive, cum ar fi cunoașterea situației financiare
dificile a vânzătorului, justificarea fiind dată de faptul că lipsește un
element esențial pentru existența infracțiunii de înșelăciune, inducerea în

1
Ibidem, p.97.
2
Ibidem.
3
A se vedea, V. Dobrinoiu, Noul Cod Penal comentat. Partea specială, ed. a III-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 297.
31
eroare, care nu poate exista în cazul în care victima își dă acordul la
realizarea unui act păgubitor pentru sine, fiind în cunoștință de cauză. 1
Un alt caz concret în care nu se poate vorbi de inducerea în eroare
a părtii vătămate este speța în care, partea vătămată constatase
personal, anterior întâlnirii cu inculpatul, că înmatricularea autoturismului
său nu poate fi efectuată, deoarece nu corespunde din punct de vedere
tehnic normelor europene. Prin urmare, însăși partea vătămată a
acceptat posibilitatea unor manopere dolosive pentru a-și atinge scopul
atunci când l-a contactat pe inculpat și a apelat la serviciile acestuia.
Nu există această infracțiune dacă făptuitorul nu a întrebuințat
mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului, iar
aceasta nu a putut fi executat din motive independente de voința lui. De
altfel, vorbind în general de înșelăciune, trebuie să subliniem că simpla
minciună, simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevar,
nu constituie, de regulă, un mijloc de inducere în eroare, atâta timp cât
nu s-au produs consecințele și urmările prevăzute în textul incriminator.
Pentru a fi în prezența infracțiunii de înșelăciune nu este suficient
să existe o acțiune de inducere în eroare, ci este necesar ca înșelatul să
fi ajuns în eroare ca urmare a conduitei agentului, împrejurare pe care
instanța trebuie să o aprecieze în concret ținând cont de împrejurările
comiterii faptei și de credulitatea victimei. În același sens, și în dreptul
penal francez la infracțiunea de înșelăciune nu este suficientă folosirea
mijloacelor de inducere în eroare, ci trebuie să se realizeze convingerea
victimei de existența unui lucru inexact.2
Pentru a induce în eroare, falsificarea adevărului prin cuvinte este
mai ușoară decât prin expresii faciale, deoarece cuvintele pot fi repetate
mai ușor decât mimica, fața exprimă mai multe indicii ale înșelăciunii
decât cuvintele, deoarece este conectată la zonele cerebrale implicate în
emoție, în timp ce cuvintele nu. Există însă și indicii comportamentale
care pot lăsa să scape informații ascunse sau care să arate emoții care
nu se potrivesc cu discursul, greșeli gramaticale, de vorbire, limbajul
folosit, pauzele, modificarea vocii, modificarea respirației, creșterea
ritmului de înghițitre. Fața poate prezenta mai multe indicii ale
înșelăciunii, cum ar fi microexpresii, expresii distorsionate, scăpări ale
emoțiilor ascunse la nivelul mușchilor faciali de încredere, clipitul des,
dilatarea pupilelor, îmbujorarea, lăcrimarea, greșeli la momentul afișării
expresiei sau zâmbete false, unele indicii arătând că există informații
ascunse sau faptul că o expresie este falsă, unele indicii de înșelăciune
din cuvinte sau voce sau corp relevă emoții trăite, chiar dacă se încearcă
ascunderea lor și uneori acest lucru poate sugera că persoana

1
A se vedea, Decizia Trib. București, s. I pen., dec. nr. 680/2005.
2
se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 98.
32
respectivă minte deși depinde de minciuna folosită și de atitudinea
adoptată de cel care o folosește.1
Nu există semne propriu-zise ale înșelăciunii, gesturi, expresii
faciale sau folosirea unor mușchi care să arate că o persoană minte, ci
există doar indicii că o persoană nu este pregătită să spună o minciună
și indicii ale emoțiilor care nu se potrivesc cu felul firesc de a fi al acelei
persoane. În plan psihologic, se consideră că limbajul minciunii este
adesea complex și confuz și reflectă natura subiectului în sine,
înșelăciunea are loc printr-o variatate de mijloace, unele cu intenție
conștientă și altele fără, minciuna având, prin definiție, caracter
înșelător.2 Într-o definiție a minciunii care are legătură cu infracțiunea de
înșelăciune se consideră că o persoană induce în eroare în mod
deliberat o altă persoană fără să o prevină în legătură cu aceasta și fără
ca ținta să fi cerut în mod explicit acest lucru. Este evident că toată
lumea minte la un moment dat, dar diferența între oameni constă în
frecvența, ținta și gradul acestor minciuni.
Minciuna implică afirmațiile false făcute de către cel care știe că
sunt false, cu intenția de a induce în eroare o persoană cu privire la ceea
ce este adevărat, iar înșelăciunea reprezintă orice metodă prin care se
ascunde adevărul, inclusiv prin tăcere sau omisiune, în sensul că
înșelăciunea poate avea loc și în cazul în care o persoană, fără a face
afirmații mincinoase, totuși reușește să determine sau să mențină o
credință greșită a unei alte persoane, credința despre care se cunoaște
că este falsă, dar prin care se urmărește să se ascundă adevărul. 3
În mod similar, s-a susținut că inducerea în eroare a victimei
depinde de cultura și starea psihică a acesteia, precum și de modul și
condițiile de săvârșire a faptei, ceea ce înseamnă că uneori și simpla
minciună poate fi suficientă pentru a constitui mijloc de inducere în
eroare. Se arată că uneori simpla minciună, cum ar fi prezentarea unei
verighete din metal obișnuit ca fiind de aur, poate constitui element
material al infracțiunii de înșelăciune dacă a avut ca rezultat inducerea în
eroare a victimei și producerea unei pagube. Pe altă parte, se consideră
că simpla afirmație mincinoasă este insuficientă pentru existența
infracțiunii de înșelăciune, care presupune folosirea unor mijloace de
natură a induce în eroare, chiar dacă un astfel de mijloc poate fi o
minciună bine tâlcuită, o viclenie.4
S-a arătat că, într-o primă etapă, referitor la sancțiunea penală
pentru minciună, a fost îmbrățișată așa numită teorie clasică sau
abstractă a criteriului obiectiv, potrivit căreia se consideră că pentru a se
circumscrie dispoziției care incriminează înșelăciunea, un mijloc trebuie
1
se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 97
2
Ibidem, p.98.
3
Ibidem, p.99.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 100
33
analizat în obiectivitatea sa, deci trebuie însoțit de un fapt exterior, de un
aranjament din care să rezulte cu certitudine intenția de a înșela, mijloc
care să permită un examen exterior obiectiv și care exclude, implicit,
simplele cuvinte mincinoase. Datorită faptului că, potrivit acestei teorii
rigie, cel care se lasă înșelat de o simplă afirmație mincinoasă face
dovadă de neprevedere, iar, ca o consecință a faptului că este victimă a
propriei sale ușurințe, nu ar merita protecția legii penale, s-a încercat
înlăturarea acestor neajunsuri practice, pe ideea că tocmai aceste
persoane mai puțin prudente sunt mai expuse să devină victime ale
infracțiunii și au nevoie de protecția legii. 1
Există teorii bazate pe o reîntoarcere la teoria obiectivă,
considerându-se că simpla minciună, simplul fapt de a afirma un
neadevăr sau de a nega un adevăr nu constituie un mijloc de inducere în
eroare dacă minciuna nu se produce în strânsă legătură cu elementele
care îi conferă credibilitate, totuși, simpla minciună (afirmație, alegație
care nu se bazează pe dovezi) și simpla reticență (omisiune de a releva,
tăcere) pot fi mijloace de amăgire atunci când se produc în corelație cu
împrejurări sau fapte care fac ca ele să capete aparența de veridicitate,
astfel încât să fie de natură ca victima să le creadă în deplină
concordanță cu realitatea.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că se săvârșește
infracțiunea de înșelăciune în următoarele împrejurări: inculpatul, venind
la reclamantul cu care jucase la loterie și fiind întrebat de acesta dacă
numerele lor ieșiseră câștigătoare, i-a cerut biletele pentru a le verifica.
După ce a controlat biletele și a constat că sunt câștigătoare, inculpatul a
spus reclamantului că nu au câștigat, rugându-l, totodată, să-i lase
biletele pentru a face o combinație cu aceleași numere la tragerea
viitoare. Reclamantul i-a lăsat biletele pe care inculpatul le-a depus la
agenție, pe numele său, pentru a încasa singur banii. În speță, simplul
fapt de a fi negat împrejurarea că numerele jucate au ieșit câștigătoare,
corelat cu împrejurarea că inculpatul a controlat lista de câștiguri în
prezența reclamantului a fost suficient pentru ca acesta din urmă să
creadă că numerele jucate nu au ieșit câștigătoare. 2
Totuși, simpla minciună nu este suficientă pentru existența
infracțiunii de înșelăciune decât dacă este însoțită de anumite
mașinațiuni sau manopere care sunt de natură să inducă în eroare,
deoarece o interpretare contrară ar duce la o soluție absurdă, adică la
sancționarea ca infracțiune de înșelăciune a tuturor promisiunilor
nerealizate. Față de textul de incriminare, simplul fapt de a afirma un
neadevăr sau de a nega un adevăr nu reprezintă acțiune de inducere în
eroare în sensul legii, dacă acesta nu este însoțit de un fapt exterior, din
care să rezulte cu certitudine intenția de a înșela și care să-i dea acestei
afirmații o aparență de adevăr, de aceea nu putem considera că există
1
Ibidem.
2
A se vedea, C.A. București, s. a II-a., dec. nr. 277/1997, în R.D.P. nr. 3/1998, p.142.
34
eroare decât atunci când reprezentarea deformată a realității în
conștiința persoanei vătămate este rezultatul unor manopere dolosive
exterioare.
Și în dreptul francez se consideră că o minciună simplă, chiar
efectuată în scris, nu este suficientă pentru reținerea infracțiunii de
înșelăciune dacă nu este însoțită de fapt exterior sau de act material ori
de o terță intervenție de natură a conferi putere și credibilitate afirmațiilor
mincinoase, deși există și interpretarea în sensul că simpla minciună sau
simpla afirmație nu trebuie să fie însoțită de elemente exterioare care să-
i confere aparențe de veridicitate. Deși aparent infracțiunea de
înșelăciune se poate realiza prin simpla minciună, în realitate sunt
necesare anumite activități dirijate de escorc pentru a da forță minciunii,
care în sine nu este suficientă, deși tendința jurisprudenței este de a
aprecia mijloacele de inducere în eroare folosit în abstract, în sensul că
sunt apte să inducă în eroare o persoană diligentă. 1
În sensul art.244 Cod Penal este vizată minciuna simplă sau
simpla viclenie, iar pentru existență infracțiunii este sufiecient ca victima
să fi fost indusă în eroare, să fi ajuns la reprezentarea greșită a unei
împrejurări ca urmare a activității făptuitorului.
În art.244 Cod Penal sunt două genuri de element material, un
element material simplu, simpla minciună, care constă în inducerea în
eroare și care se sprijină pe capacitatea proprie de a induce în eroare,
fără a fi nevoie de alte mijloace frauduloase, precum și un element
material mai complicat și anume mijlocul fraudulos. 2
Într-o speță referitoare la sistemul de “întrajutorare umană prin
sistem de jocuri colective”, prin care inculpatul, folosindu-se de afișe și
de anunțuri publicate în ziare, făcea cunoscute publicului sistemele de
joc și avantajele acestuia și își asuma obligația de a achita participanților
sume de aproximativ 10 ori mai mari decât sumele depuse, după o
perioadă de 3 luni, constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții,
prevăzută de art.215 Cod penal anterior, dacă se are în vedere
prejudiciul suferit de o mare parte din depunători, existența unei
convenții între părți, inducerea în eroare a persoanelor vătămate cu
prilejul încheierii convenției, eroare în absența căreia nu ar fi încheiat sau
executat convenția în condițiile stipulate3.
Această categorie de jocuri, “locul de întrajutorare”, nu se
încadrează în categoria jocurilor de noroc, care se definesc prin
atribuirea de câștiguri în funcție de factori aleatorii și de hazard, acest
sistem fiind bazat pe realizarea de câștiguri de participanții din prima
parte a listei și de posibilitatea de determinare a blocării jocului, cu
prejudicierea celor din partea finală a listei, existând rea-credință,
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 103.
2
Ibidem.
3
A se vedea, C.A. București, s. a II-a pen., dec. nr. 277/1997, în R.D.P. nr.3/1998, p.143.
35
deoarece are loc o inducere în eroare a celor care au depus sume de
bani, prin asigurări legate de seriozitatea sistemului, amăgire realizată
printr-o publicitate intensă și exagerată care a dat credibilitate și a
determinat multe persoane să participe. Sistemul piramidal presupune o
profitabilitate bazată pe contribuții aduse de membrii noi, contribuție care
ar trebui investită pentru a aduce profit celor care au plătit taxa de intrare
în joc, dar care este în realitate distribuită membrilor mai vechi, cu
imediata consecință a păgubirii membrilor noi care au fost induși în
eroare.1
A face să treacă drept adevărate fapte mincinoase și viceversa
înseamnă a defășura o activitate dolosivă, iar din cerința acestei activități
dolosive rezultă faptul că simpla afirmație mincinoasă este insuficientă
pentru existența infracțiunii, care implică folosirea unor mijloace de
natură a induce în eroare.
Cu privire la întrebarea dacă există infracțiunea de înșelăciune în
cazul celui care călătorește cu trenul sau cu alt mijloc de transport fără a
plăti biletul de călătorie sau în cazul intrării la un spectacol fără a plăti
biletul de intrare s-a susținut că trebuie analizat dacă a existat sau nu o
inducere în eroare a victimei, există înfracțiunea de înșelăciune în cazul
în care se produce credința greșită că făptuitorul are dreptul de a folosi
serviciul, dar sunt îndeplinite condițiile pentru existența acestei
infracțiuni, deoarece serviciul a fost folosit în mod clandestin. În cazul în
care cel responsabil de verificare a biletului de călătorie nu a fost indus
în eroare (de exemplu, prin prezentarea unui bilet expirat sau fals sau a
unei legitimații false) prejudiciul nu a avut loc ca urmare a inducerii ăn
eroare, iar serviciul a fost prestat în mod independent de activitatea
desfășurată de făptuitor, ceea ce înseamnă că nu pot fi identificate
elementele cerute pentru existența infracțiunii de înșelăciune. 2
Cu privire la această situație, în dreptul francez se consideră că nu
poate fi sancționată ca înșelăciune prestarea unui serviciu decât dacă
există o remitere a unui bun, condiție cerută de art.313-1 Cod penal
francez, de exemplu nu există infracțiune de înșelăciune în cazul celui
care intră fără bilet într-o sală de spectacol fără a primi biletul, adică fără
ca biletul să fie remis, în schimb cel care prin inducere în eroare obține
biletul de intrare la spectacol sau de transpor poate fi sancționat pentru
infracțiunea de înșelăciune.3
Nu intră în categoria faptelor de inducere în eroare judecățile de
valoare, deoarece ele nu sunt altceva decât opinii care nu urmăresc să
prezinte o realitate concretă obiectivă, ci se emit păreri cu privire la acea
relitate, astfel, fapta agentului de a spune că este cel mai bun avocat nu

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 104.
2
A se vedea, C.A. Brașov, dec. pen.nr.928/2003.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 105.
36
este o acțiune de inducere în eroare cu privire la o faptă, pentru că
adevăratul sau falsitatea acestei comunicări depinde de modul în care se
apreciază agentul pe sine și în raport cu alții, chiar dacă există și avocați
mai buni decât agentul.
Cu privire la reticența dolosivă, în situația în care vânzătorul a
vândut fotografii realizate de un fotograf celebru cu un preț foarte mic
față de valoarea reală, preț stabilit de câtre vânzător fără a avea
cunoștință despre notorietatea artistului și fără a cunoaște valoarea reală
a acestora la data contractării, în jurisprudența franceză, s-a considerat
că nu se poate reține infracțiunea de înșelăciune, după cum nu se poate
considera că există nici măcar dolul civil pentru reticența sau omisiunea
cumpărătorului de a aduce la cunoștința vânzătorului valoarea bunului,
deși vânzătorul , dacă ar fi cunoscut valoarea reală a bunului nu ar mai fi
încheiat vânzarea sau l-ar fi vândut la un preț mai mare. Justificarea, atât
în planul răspunderii penale, cât și planul răspunderii civile, este dată de
faptul că nu există obligația cumpărătorului de a aduce la cunoștință
vânzătorului valoarea reală a lucrului pe care dorește să achiziționeze,
după cum nici vânzătorul nu are obligația de a informa pe cumpărător în
legătură cu prețurile mai avantajoase practicate de un vânzător
concurent.1
Definitoriu pentru infracțiunea de înșelăciune este deposedarea
victimei de bun și împosedarea injustă a autorului cu acel bun prin
acțiuni amăgitoare.
Chiar dacă prestația subiectului pasiv este contrară bunelor
moravuri, sau ilicită (de exemplu, plata făcută unei prostituate) există
posibilitatea săvârșirii infracțiunii de înșelăciune (de exemplu, clientul
care amăgește o prostituată prin neplata favorurilor sexuale oferite),
deoarece nu se poate invoca argumentul că nu poate opera protecția
dreptului penal pentru cel care lucrează împotriva dreptului, deoarece
obiectul juridic are în vedere un interes general, fiind vorba de o
intervenție obiectivă a dreptului penal, independent de situația în care se
află subiectul pasiv2.
În cazul în care se produce un prejudiciu patrimonial prin utilizarea
unui dispozitiv mecanic, cum ar fi folosirea unui telefon public, prin
introducerea de monede false, folosirea unui dispozitiv pentru obținerea
unor sume de bani de la un bancomat, folosirea unor mijloace similare în
cazul automatelor de băuturi sau alimente, s-a susținut că existența
infracțiunii de înșelăciune este dată de faptul că instrumentul mecanic
asupra căruia se operează reprezintă voința viciată a subiectului pasiv
dintr-un alt punct de vedere, pe care îl considerăm întemeiat, s-a susținut
că nu poate exista infracțiune de înșelăciune, ci eventual o altă
infracțiune (de exemplu, furt), deoarece în cazul înșelăciunii este
1
A se vedea, G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1968,
p.44.
2
Ibidem.
37
necesară inducerea în eroare a unei persoane, subiectul activ neputând
fii o mașină, iar eroare fiind o stare psihologică în care se poate afla o
anumită persoană și nu un aparat mecanic sau o mașină, deși se
recunoaște posibilitatea ca în situația inversă, adică atunci când aparatul
sau dispozitivul a fost reglat pentru a înșela persoana care îl va folosi, va
exista infracțiune de înșelăciune (de exemplu, aparatul de taxat utilizat în
taximetrie).1
Râmăne totuși întrebarea dacă nu ar trebui să avem în vedere în
aceste cazuri discuțiile din dreptul penal francez, unde a operat o
schimbare de viziune cu privire la reținerea infracțiunii de înșelăciune în
cazul folosirii unui aparat automat în scopul obținerii de foloase sau
servicii în alt mod decât cel destinat folosirii normale a aparatului. Astfel,
deși în jurisprudența franceză mai veche s-a considerat că un aparat nu
poate fi indus în eroare, fiind necesară inducerea în eroare, în prezent,
seadmite că un aparat poate fi înșelat și uneori acest lucru se realizează
chiar mai ușor decât în cazul unei persoane, aptitudinile sale fiind mult
mai limitate în identificarea unor încercări de inducere în eroare decât
cele ale unei persoane.
Pornind de la distincția făcută în doctrină, după modul în care
norma de incriminaare stabilește acțiunea tipică, între infracțiuni în formă
închisă, în cazul cărora legiuitorul stabilește o anumită formă pe care
trebuie să o îmbrace acțiunea tipică din posibilele acțiune susceptibile de
a aduce atingere valorii sociale protejate (cum ar fi infracțiunile contra
patrimoniului) și infracțiuni în formă liberă, în cazul cărora este suficient
ca acțiunea să fie susceptibilă de a produce rezultatul (cum ar fi
infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății), se poate
afirma că infracțiunea de înșelăciune face parte din categoria
infracțiunilor în formă închisă, legiuitorul stabilind in art.244 Cod penal,
faptul că acțiunea trebuie să constea într-o inducere în eroare, realizată
fie prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, fie ca
mincinoasă a unei fapte adevărate.2
În jurisprudență 3s-a răspuns la întrebarea daca poate exista
infracțiunea de înșelăciune cu privire la bunurile care au fost obținute în
mod ilicit de către victimă, adică în cazul în care victima unui furt a folosit
înșelăciunea pentru a recupera bunurile de la autorul furtului, s-a
considerat că trebuie renunțat la concepția economică cu privire la
patrimoniu, potrivit căreia nu ar exista pagubă, ca element constitutiv al
infracțiunii de înșelăciune, deoarece patrimoniul titularului legitim nu este
afectat, fiind deja atins ca urmare a săvârșirii furtului, și trebuie adoptată
o concepție mixtă, economică-juridică, cu privire la patrimoniu, motivul

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 105.
2
Ibidem, p.106.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 106.
38
fiind dat de faptul că nu se poate asigura o protecție juridică pentru ceea
ce este contrar ordinii juridice, adică pentru bunurile obținute în mod ilicit.
Totuși, o astfel de interpretare ar putea duce la soluția nepotrivită a
recunoașterii infracțiunii de înșelăciune pentru titularul legitim al bunului,
care a recuperat bunurile proprii, sustrase anterior de către hoț.
O speță concretă, de actualitate în ultimii ani în România surprinde
inducerea în eroare pornind de la motivarea că intoleranța la gluten este
una dintre cele mai comune boli din lume, în România fiind peste
200.000 de persoane afectate, iar singurul tratament este de a elimina
din alimentație produsele care conțin gluten. Astfel, în anul 2010, a
existat o Propunere legislativă privind etichetarea produselor care conțin
gluten (PI-x nr.763/2010). Conform art. 1 alin. (1) din această inițiativă
legislativă se instituia obligația ca produsele destinate comercializării
care conțin gluten, în orice cantitate, să fie însoțite de o avertizare care
să cuprindă sintagma “Conține gluten/Acest produs conține gluten”, iar
conform art.1 alin (2) produsele care nu conțin gluten să fie însoțite de
mențiunea „Nu conține gluten/Acest produs nu conține gluten”. În baza
art.2 alin. (1) din propunerea legislativă, nerespectarea acestor dispoziții
constituie contravenție (sancționată cu amendă de la 5000 la 10.000 lei,
constatarea și aplicarea sacțiunii urmând a fi făcută de către Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorilor), iar conform art.3, etichetarea
necorespunzătoare cu scopul de a induce în eroare consumatorul
constituie infracțiunea de înșelăciune și se pedepsește potrivit legii
penale. Această propunere legislativă a fost respinsă la data de 25
septembrie 2012 cu motivarea că referitor la dispozițiile propuse în art.1
în România există un cadru legal care tratează aceste aspecte, prin
intermediul unor acte normative care conțin prevederi referitoare la
etichetare, prin menționarea ingredientelor alergene, precum și
menționarea expresiilor “fără gluten” sau “conținut scăzut de gluten” în
cazul produselor destinate celor care au intoleranță la acest ingredient,
alături de existenta unor reglementări în acest sens și la nivel european,
astfel încât soluția propusă în art.1 nu se justifică. 1
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu interesează dacă, pe
baza împrejurărilor concrete, victima a fost sau nu ușor indusă în eroare,
legea a urmărit să apere persoanele credule, mai puțin prudente,
deoarece tocmai asemenea persoane sunt mai expuse să devină victime
ale infracțiunii. Ceea ce interesează este ca victima să fi fost indusă în
eroare, să fi ajuns la o reprezentare greșită a unei situații sau împrejurări
ca rezultat al activității făptuitorului.2
Fapta poate fi comisă și cu prilejul încheierii sau executării unui
contract, neefind însă necesar ca inducerea în eroare să fi fost
determinantă pentru încheierea sau executarea contractului de persoana
1
A se vedea, Propunerea legislativă privind etichetara produselor care conțin gluten – pl-x nr.
763/2010, disponibil la http://cdep.ro/proiecte/2010/700/60/3/pl763/pdf.
2
A se vedea M. Udroiu, Drept penal parte specială, ed. II, Ed. Hamangiu, București, 2016, pag. 278
39
vătămată (o asemenea cerință era prevăzută explicit de vechiul Cod
Penal în cazul înșelăciunii în convenții; prin nepreluarea în Noul Cod
Penal a unei asemenea cerințe va opera practic o extindere a incidenței
normei de incriminare în materia înșelăciunii în convenții); realitatea falsă
creată trebuie să se refere la fapte sau împrejurări care puteau fi
verificate la momentul încheierii ori executării contractului. 1
Neîndeplinirea unei obligații civile la termenul stabilit în contract, nu
constituie infracțiune dacă la momentul încheierii contractului nu a fost
urmărit de către persoana acuzată, obținerea unui folos injust (de
exemplu nu au fost folosite mijloace frauduloase, în lipsa cărora
contractul nu ar fi fost încheiat, iar ambele părți au cunoscut modalitatea
de plată și au fost de acord cu aceasta). Omisiunea executării unei
obligații civile nu constituie automat infracțiune. Din domeniul dreptului
civil se trece în cel al dreptului penal doar atunci când, fie la încheierea
convenției, fie pe parcursul executării ei, acea parte care nu a respectat
convenția s-a folosit de mijloace amăgitoare/înșelătoare pentru a
convinge celalaltă parte că-și va executa obligațiile la termen sau, după
caz, în condițiile convenite. Inculpatele au făcut tot ceea ce legea și
tradiția comercială permiteau pentru respectarea obligațiilor asumate.
Intrarea în incapacitate de plată a firmelor inculpatelor nu este
consecința unei acțiuni de inducere în eroare a persoanelor vătămate.
Aceasta nu înseamnă că, în orice condiții, emiterea biletului la ordin fără
a exista în cont acoperirea necesară, atrage în exclusivitate răspunderea
contractuală a făptuitorului. Funcția atribuită biletului la ordin este, în
asemenea cazuri, aceea de a determina prin inducerea în eroare la
încheierea convenției, mențiunile privind contul, banca plătitoare, suma
de plată fiind elemente de natură a convinge cealaltă parte cu privire la
seriozitatea și posibilitățile de plată ale făptuitorului. Pentru a întregi
conținutul infracțiunii, acțiunea de amăgire, de inducere în eroare cu
privire la posibilitățile, condițiile și forma de plată, trebuie să fie săvârșite
cu vinovăție, în forma intenției. Sub acest din urmă aspect, al intenției de
a înșela părțile civile, instanța de fond și cea de apel, au ajuns în mod
corect, evaluând condițiile de emitere a biletelor la ordin, rulajul mărfurilor
și al sumelor încasate, relațiile dintre persoanele acuzate și părțile civile,
la concluzia de achitare.2
Infracțiunea în varianta agravantă constă în înșelăciunea săvârșită
prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase [art.244 alin. (2) C.Pen.]. Folosirea de nume mincinoase
presupune utilizarea unui nume care nu a aparținut în realitate
făptuitorului. Acest nume mincinos, fie că este “împrumutat” de la o altă
persoană în locul căreia se recomandă, afirmând că este acea persoană,
fie că numele mincinos este inventat, este imaginar pentru ca în acest fel
să-și ascundă adevărata sa identitate; în practică existând multe situații
1
Ibidem.
2
A se vedea, ICCJ, Sectia penala decizia nr. 1279/212, www.scj.ro
40
când infractorii s-au prezentat sub numele unor reprezentanți de firme
străine și vorbind limba română cu accent german, Italian, englez etc.
Folosirea de caliăți mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcții etc.
pe care făptuitorul nu le are în realitate (de exemplu, se prezintă ofițer de
poliție, procuror, funcționar la oficiul postal sau își poate da calitatea
evident nereală de prieten al unui membru al familiei, mesager al unei
cunoștințe etc.). Prin mijloc fraudulos trebuie înțeles acel mijloc care este
vrednic și în mod obișnuit inspiră încredere, înlătură orice bănuială, dar
care, în realitate, este mincinos (de exemplu, prezentarea de
recomandări din partea unor persoane onorabile sau firme de renume,
recomandări obținute fie prin fals, fie prin alte modalități ilegale, afișarea
unor titluri, decorații, grade, fotografii unde făptuitorul apare alături de
personalități politice sau din lumea afacerilor, folosirea unor acte false,
depunerea în gaj de obiecte care aparțin altuia sau utilizarea unor
“tehnici” frauduloase.
În practica judiciară s-a decis că există înșelăciune în varianta
agravantă în cazul inculpatului care decontează valoarea unor cupoane
pentru agricultori pe baza unor facturi fiscale ce consemnează operațiuni
fictive privind cumpărarea și vânzarea bunurilor care pot fi cumpărate pe
bază de cupoane, cauzându-se astfel un prejudiciu bugetului de stat. În
schimb, fapta inculpatei, care, recomandându-se drept agent CAR SAFI,
a promis părții vătămate I.C că va obține un împrumut de 15.000.000 LEI
de la această unitate, primind în schimb suma de 2.000.000 LEI, dar nu
și-a onorat promisiunea, nu intră sub incidența art. 244 alin.(2) Cod
Penal, deoarece inculpata nu s-a folosit de calități mincinoase, având
contract de colaborare cu CAR SAFI.1
Atunci când mijlocul folosit la săvârșirea infracțiunii constituie prin
el însuși infracțiune se vor aplica regulile de la concursul de infracțiune.
Astfel, în ipoteza comiterii înșelăciunii prin fals sau uz de fals, acestea nu
se absorb în conținutul înșelăciunii, ci se vor aplica art. 39 și art. 40 Cod
Penal privind concursul de infracțiuni.
Elementele probatorii pe care acuzarea trebuie să le dovedească
prin referire la elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și
spălarea banilor erau: a. inducerea în eroare cu scopul de a produce în
prejudiciul victimelor, în cazul infracțiunii de înșelăciune; b. folosirea
banilor produși din infracțiunea de înșelăciune în contractele încheiate de
inculpat în nume propriu. Instanța apreciază că ambele elemente sunt
dovedite de înscrisurile depuse la dosar: (i) deși inculpatul a convenit cu
cei doi cetățeni britanici să fondeze o societate comercială în care
aceștia să aibă calitatea de asociați și acționari, nu a efectuat demersuri
în vederea înființării unei noi societăți comerciale lucrând în continuare
prin firma sa; (ii) a schimbat denumirea firmei sale pentru a corespunde
numelui firmei pe care se înțelesese să o înființeze cu părțile vătămate;
1
A se vedea M. Udroiu, Drept penal parte specială, ed. II, Ed. Hamangiu, București, 2016, pag. 279.

41
(iii) inculpatul a creat o pagină web în care se menționa că SC U.D. SRL
Bistrița este o societate comercială „deținută și condusă de domnul
J.S.R, în colaborare cu investitor britanici”, activitatea principală
constând “în propriile proiecte de construcții imobiliare și industriale pe
structură metalică ușoară” (iv) transmiterea de către inculpat prin e-mail,
către părțile vătămate, a registrelor privind cheltuielile realizate de
agentul economic pentru realizarea proiectului imobiliar; (v) incupatul
J.S.R a obținut autorizație de construire de case de vacanță sau
mansardarea de blocuri de locuințe pe numele său sau pe numele SC
U.D. SRL Bistrița și a edificat imobile, dar părțile vătămate D.M și R.J.M
nu au avut niciodată calitatea de asociați în cadrul societății comerciale
(certificatele de urbanism și autorizațiile de construire emise de primăria
municipiului Bistrița); (vi) într-o perioadă scurtă de timp, de aproximativ
un an, fără investiții sau aport de capital propriu, inculpatul J.S.R prin
intermediul SC U.D. SRL Bistrița, a obținut suma totală de 1.263.755
EURO de la cele două părți vătămate; (vii) inculpatul J.S.R a retras sume
de bani din casieria SC U.D. SRL Bistrița. Prin dispoziția de plată din
23.06.2008 societatea comercială a plătit asociatului J.S.R suma de
71.000 RON cu titlul de “restituire împrumut”; (viii) inculpatul J.S.R a
cumpărat, pe numele său un motorciclu marca S la 24.05.2007, o
remorcă marca T la 18.09.2007 și un autoturism marca P la 14.11.2007,
iar o casă tip vilă construită în cadrul proiectului B.H a fost înscrisă pe
societatea comercială la 22.10.2008 (patrimoniul inculpaților J.S.R și SC
U.D. SRL Bistrița). În consecință, instanța reține că sunt întrunite în
cauză elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și spălare
de bani.1

3.1.2. Urmarea imediată – este rezultatul socialmente periculos și


reprezintă un element al laturii obiective a infracțiunii, de asemenea, este
rezultatul pe care trebuie să-l producă acțiunea sau inacțiunea prin care
s-a realizat elementul material, urmare de care depinde existența laturii
obiective și deci a infracțiunii. Orice infracțiune produce un rezultat,
deoarece orice infracțiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de
legea penală, această atingere se caracterizează într-o anumită urmare,
care, tocmai din cauza faptului că lovește într-o valoarea protejată de
legea penala, este socialmente periculoasă. În acest sens, se face
trimitere la art.19 Cod penal, care face referire la rezultatul faptei, de
unde se constată că orice faptă prevăzută de legea penală va produce
un rezultat, o anumită urmare imediată periculoasă pentru valoarea
socială ocrotită.2
Trebuie a se face diferența între rezultatul faptei care poate consta
fie într-o stare de pericol, fie într-o vătămare materială, în literatura
1
A se vedea, ICCJ sectia penala decizia nr 1274/2014, www.scj.ro
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 110.
42
juridică1, se arată că în forma de vătămare materială, rezultatul faptei
poate consta într-o schimbare adusă obiectului, schimbare materială,
schimbare îndreptată împotriva obiectului căruia a fost direcționată fapta
autorului, astfel încât schimbarea produsă prin infracțiune să poată fi
constatată și precis determinată.
Pornind de la distincția mai sus menționată, în doctrină se face
distincție între infracțiunile formale sau de atitudine, pentu existența
cărora este suficient ca rezultatul să constea într-o stare de pericol, și
infracțiuni materiale sau de rezultat, ca infracțiuni pentu existența cărora
este necesară producerea unui rezultat, a unei vătămări efective, din
această ultimă categorie făcând parte și infracțiunea de înșelăciune, cu
mențiunea că există rezerve față de sinonimia între noțiunile de
infracțiune materială și infracțiune de rezultat, respectiv între noțiunile de
infracțiune formală și infracțiune de pericol.
La infracțiunile contra patrimoniului, urmarea imediată constă într-o
atingere adusă relațiilor patrimoniale, sub forma unor prejudicii sau
daune. Vătămarea materială nu trebuie confundată cu paguba pe care
făptuitorul o face în dauna victimei prin săvârșirea actului infracțional. 2
Urmarea imediată constă în producerea unei pagube materiale
persoanei vătămate. În absența unei acțiuni menite a produce pagubă,
fapta nu constituie infracțiunea de înșelăciune. Prin pagubă se înțelege
prejudiciul material efectiv și cert cauzat unei persoane fizice sau juridice
private sau publice. Paguba efectiv produsă va avea un rol determinant
în stabilirea pericolului social concret, cât și în privința încadrării juridice
3
a faptei.
Urmarea imediată la infracțiunea de înșelăciune trebuie să creeze
o pagubă, însă lipsa producerii unui prejudiciu material prin inducere în
eroare nu va constitui infracțiunea de înșelăciune.
Urmarea imediată constă într-un rezultat al actului infracțional care
va produce, în scurt timp, o schimbare în planul exterior. De asemenea,
nu trebuie confundată urmarea imediată (schimbarea situației de fapt) cu
prejudiciul material.
În ceea ce privește infracțiunile de rezultat, întotdeauna vor exista
urmări imediate, care trebuie dovedite ca anumite condiții de existență a
incriminării, de asemenea, existența unui rezultat trebuie dovedită,
rezultat care se răsfrânge, de regulă, asupra valorii sociale ocrotite, ceea
ce înseamnă că prin rezultatul nemijlocit se produce o pagubă sau se
aduce atingere valorii sociale ocrotite de legea penală.
Astfel, în cazul infracțiunii de înșelăciune, ca infracțiune de rezultat,
urmarea imediată care constă în crearea unei pagube, trebuie dovedită
pentru existența infracțiunii din art.244 Cod penal, ce are ca rezultat
1
A se vedea C. Bulai, în C. Bulai, A.Filipaș, C. Mitrache, Instituții de Drept Penal, Ed.Trei, București,
2001, pag. 69.
2
A se vedea, I. Gh. Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune, Ed. Scaiul, București, 1983, p.72.
3
Ibidem.
43
distrugerea încrederii și bunei-credințe atunci când se aduc atingeri
relațiilor sociale cu caracter patrimonial.
Aparent, urmarea imediată la infracțiunea de înșelăciune ar părea
să fie chiar inducerea în eroare a persoanei față de care s-a realizat
activitatea de amăgire, dar de fapt aceasta face parte din elementul
material, fiind cea care determină pe cel indus în eroare să facă sau să
nu facă un act prin care se ajunge la o situație în care se produc
consecințe păgubitoare, care reprezintă urmarea imediată. 1
Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune este
necesar ca acțiunea de inducere în eroare prin care s-a realizat
elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei situații de
fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe daca nu s-ar fi săvârșit
acțiunea de amăgire. Urmarea imediată constă în crearea unei situații
care a produs o pagubă fie în patrimoniul public, fie celui privat, ca o
consecință a unei decizii patrimoniale efectuate luate de cel inclus ăn
eroare la care nu ar fi fost consimțit dacă ar fi cunoscut adevărul. 2
Paguba reprezintă o diminuare a patrimoniului victimei din cauza
inducerii în eroare, ceea ce înseamnă că pentru a determina existența
acestuia trebuie comparată situația patrimonială a victimei înainte și
după realizarea actului de dispoziție determinat prin inducerea în eroare,
fiind luat în considerare doar prejudiciul produs prin înșelăciune, cu
mențiunea că nu se poate vorbi de pagubă în cazul în care există doar o
stare de pericol pentru patrimoniu, deoarece infracțiunea de înșelăciune
nu este o infracțiune de pericol, ci de rezultat. 3
Dacă prin acțiunea de inducere, nu se produce vreun prejudiciu
fapta nu constituie infracțiunea de înșelăciune, un exemplu concret este
cazul în care o persoană solicită decontarea unor bilete de călătorie,
falsificate de acesta, dar costul acestora nu depășește valoarea celor pe
care întreprinderea trebuie să i le plătească. Fapta nu constituie
infracțiunea de înșelăciune, deoarece nu s-a produs nicio pagubă în
patrimoniul întreprinderii (subiect pasiv).
În dreptul penal francez, pentru existența infracțiunii de înșelăciune
se cere existența unui prejudiciu, conform art.323-1 Cod Penal francez,
această cerință fiind prevăzută expres.
Tot în acest sens, jurisprudența franceză a considerat că nu se
poate reține infracțiunea de înșelăciune pentru fapta asiguratului de a
cere asigurătorului rambursarea unui parbriz nou, deși reparația a fost
efectuată la un preț mai mic, iar diferența de valoare a fost folosită pentru
o altă reparație. S-a apreciat că asigurătorul trebuie să ramburseze un
parbriz nou, conform obligației din contractul de asigurare, chiar și în

1
A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Infracțiuni contra avutului obștesc, Ed.
Academiei Republicii Socialiste, România, 1970, p. 290
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul Cod penal, Ed. Hamangiu,
2014, p.111.
3
Ibidem, p.114.
44
cazul în care asiguratul l-a înlocuit la un preț mai avantajos, iar diferența
de pret este utilizată pentru efectuarea unei alte reparații. Lipsa
prejudiciului, ca element esențial pentru infracțiunea de înșelăciune este
justificată de faptul că asiguratul avea dreptul, potrivit contractului, la
restituirea valorii unui parbriz nou, iar asigurătorul era ținut de obligația
de a restitui această valoare, fără niciun drept de control asupra utilizării
sumei de bani plătite.1
Subiectul pasiv poate realiza actul de dispoziție ca o consecință a
inducerii în eroare și sub forma unei omisiuni, așa cum este cazul unei
creditor indus în eroare printr-o chitanță falsă pentru a nu mai cere o
diferență de bani neplătită sau pentru a renunța la o creanță 2.
Nu mai puțin, urmarea imediată prezintă relevanță și în planul
sancționării tentativei, ca formă imperfectă a infracțiunii de înșelăciune,
caracterizată prin împrejurarea că deși săvârșirea faptei nu a dus la
producerea rezultatului material, a pagubei, fapta creează o stare de
pericol pentru valoarea socială ocrotită ceea ce justifică sancționarea
tentativei la infracțiunea de înșelăciune. 3
Atunci când fapta a produs numai un prejudiciu moral (de exemplu,
compromiterea victimei față de colegi, de vecini etc.), urmarea imediată a
infracțiunii lipsește și, ca atare, lipsește și răspunderea penală.

3.1.3 Raportul de cauzalitate.


În doctrină se consideră că legătura de cauzalitate în dreptul penal
(în ceea ce privește tematica analizată, inclusiv în cazul infracțiunii de
înșelăciune) se înfățișează ca un raport dintre acțiunea voluntară
infracțională și rezultatul socialmente periculos 4cu mențiunea că raportul
de cauzalitate răspunde la întrebarea dacă rezultatul pedepsibil
constituie saunu efectul acțiunii subiectului.5
Legătura de cauzalitate există în conținutul oricărei infracțiuni, însă
cercetarea acesteia se impune în cazurile în care, pentru existența
infracțiunii, este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să
se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare.
Unii autori consideră că, dacă în cazul infracțiunilor formale problema
stabilirii legăturii de cauzalitate nu se pune, starea de pericol rezultând
din săvârșirea faptei, în cazul infracțiunilor materiale (de rezultat),
existența raportului de cauzalitate între acțiune sau inacțiune și rezultatul
socialmente periculos este o condiție esențială a existenței laturii
obiective a infracțiunii. S-a constatat, de către o parte a doctrinei, că este
mai corect să se afirme că problema constatării raportului de cauzalitate
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p.115.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 116.
4
A se vedea G. Antonoiu, op.cit., pag.50.
5
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 106
45
se impune în primul rând în cazul infracțiunilor materiale, unde lezarea
obiectului juridic se realizează prin intermediul vătămării obiectului
material, iar apoi, cu anumite particularități, în cazul infracțiunilor de
pericol.1
Deși legea nu prevede, în mod explicit, legătura de cauzalitate
printre condițiile de existență a infracțiunii de înșelăciune, aceasta este
un element care face parte din conținutul acestei infracțiuni. Infracțiunea
de înșelăciune, ca infracțiune de rezultat, presupune pentru existența
laturii obiective cercetarea existenței unei legături de cauzalitate între
acțiunea de amăgire și urmarea imediată, care constă în paguba
produsă.2
Chiar dacă raportul de cauzalitate nu apare explicit menționat în
norma de incriminare a infracțiunii de înșelăciune, importanța lui se
deduce din faptul că acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să aduca
atingerii valorii ocrotite de legea penală, ceea ce presupune constatarea
faptului că vătămarea suferită de această valoare este consecința
acțiunii.3
Se consideră că o acțiune ilicită și o urmare socialmente
periculoasă, chiar dacă ar corespunde perfect faptei și urmării prevăzute
de conținutul juridic al unei infracțiuni (în cazul acesta, infracțiunea de
înșelăciune) nu pot fi elemente constitutive ale acesteia decât dacă sunt
unite printr-o legătură cauzală, iar fără legătura de cauzalitate nu se
realizează unitatea elementelor laturii obiective, astfel încât nu poate
exista latura obiectivă și nici latura subiectivă a infracțiunii, deci nu poate
exista infracțiune.
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune trebuie să se constate
existența unei legături de cauzalitate dintre acțiunea de inducere în
eroare și paguba produsă (urmare imediată).
Atunci când paguba survine din alte cauze decât cea de amăgire
nu vor fi întrunite trăsăturile infracțiunii de înșelăciune. Pentru realizarea
laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune trebuie să se constate
existența unei legături de cauzalitate dintre elementul material – acțiunea
de amăgire – paguba produsă. În cazul în care paguba produsă se
datorează altor cauze decât acțiunii de amăgire, nu va exista infracțiune
de înșelăciune, fiindcă lipsește legătura de cauzalitate.
Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza)
și urmarea imediată (efectul) cerute de lege pentru existența infracțiunii,
adică existența infracțiunii este condiționată de legătura de cauzalitate
dintre actul de conduită interzis și urmarea socialmente periculoasă
prevăzută de lege.
În cuprinsul laturii obiective, legătura de cauzalitate privește numai
cauzalitatea fizică, care rezultă de cele mai multe ori din însăși
1
A se vedea F. Streteanu, op. cit. , vol.I, p.223
2
Ibidem, p.117.
3
Ibidem.
46
materialitatea activității desfășurate de făptuitor (ex re), adică în cazul
infracțiunii de înșelăciune priveste legătura cauzală dintre acțiunea de
amăgire care constituie elementul material și urmarea imediată.
În cazul infracțiunii de înșelăciune există un subiect care
acționează în mod conștient și voluntar asupra lumii obiective prin faptul
că dorește să realizeze o activitate de inducere în eroare în baza căreia
să reușească să obțină un folos material injust, toată activitatea sa fiind
bazată pe anumite procese psihice care stau la baza actului volitiv, fiind
necesară o anumită percepție care se formează atât pe baza trăsăturilor
psihice proprii, cât și pe baza unor elemente exterioare, generate de
condițiile de existență, de relațiile sociale din societate sau de alte
elemente de natură să stimuleze săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. 1
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune
trebuie să se constate că există o legătură de la cauză la efect între
acțiunea de amăgire (elementul material) și urmarea imediată, iar dacă
situația de fapt patrimonial păgubitoare este datorată altei cauze decât
acțiunii de amăgire, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acțiuni
fiindcă lipsește legătura de cauzalitate.2
Legătura de cauzalitate exprimă relația firească, cea mai directă în
cadrul laturii obiective, dintre elementul material, care constă în acțiunea
de înșelare, și urmarea imediată care este reprezentată de paguba
provocată, raportul dintre cele două elemente fiind regăsit la infracțiunea
de înșelăciune în sensul că acțiunea de amăgire este cauza, iar urmarea
imediată efectul.3
Fenomenul cauză se prezintă sub forma unor acțiuni umane
conștiente, subiectul manifestându-și particularitățile specifice ființei
umane de a înțelege sensul acțiunii și de a o conduce conștient până la
realizarea scopului propus, în cazul infracțiunii de înșelăciune, modul în
care legiuitorul definește un anumit act individual influențează existența
unui raport de cauzalitate, deoarece art. 244 Cod penal, urmărește
sancționarea unor acțiuni care au efecte dăunătoare, în cazul în care are
loc finalizarea unei acțiuni de amăgire îndreptată împotriva patrimoniului
unei persoane, ca valoare ocrotită de lege. 4
Astfel, nu comite infracțiunea de înșelăciune, potrivit jurisprudenței,
cel care solicită și obține ca împrumut o sumă de bani de la altă
persoană, obligându-se să o restituie la o anumită dată, fără să
întreprindă acțiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data respectivă
nu se achită de obligație. Se consideră că obținerea împrumutului nu

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 118
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 117.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 118.
47
este urmarea unei acțiuni de amăgire și, ca atare, nu s-a realizat una
dintre componentele laturii obiective a infracțiunii. 1
La infracțiunea de înșelăciune, acțiunea infracțională este cauza
urmării imediate, urmare care se răsfrânge în final asupra patrimoniului,
producându-i o pagubă.
Legătura de cauzalitate, în cazul infracțiunii de înșelăciune rezultă
din însăși realizarea acțiunilor incriminate, iar dacă situația de fapt
patrimonială este datorată altei cauze decât acțiunii de inducere în
eroare, ea nu este urmarea imediată a acestei acțiuni, fiindcă lipsește
legătura de cauzalitate. Astfel, această legătură de cauzalitate rezultă
din împrejurările de fapt ale infracțiunii. 2
La infracțiunea de înșelăciune există o legătură între activitatea
făptuitorului și inducerea în eroare a victimei, în sensul că eroarea
trebuie să fie consecința directă a activității de inducere în eroare
realizată de făptuitor, iar activitatea făptuitorului trebuie să fie anterioară
ajungerii în eroare a victimei, în caz contrar fiind dificil de considerat că a
constituit cauza acestei din urmă, cu mențiunea că înșelăciunea realizată
prin omisiune poate opera peste o eroare preexistentă a victimei. 3
Analiza raportului de cauzalitate comportă diferențe în funcție de
natura infracțiunilor, iar problema stabilirii raportului de cauzalitate ridică
numeroase probleme în practica și teoria dreptului penal. De multe ori,
dificultățile în stabilirea raportului de cauzalitate sunt de ordin teoretic,
generate de existența a numeroase teze filosofice privind raportul de
cauzalitate, teze care, aplicate la specificul fiecărei infracțiuni, generează
rezultate diferite.
Aprecierea existenței raportului de cauzalitate în cazul
înșelăciunilor depinde foarte mult de situația concretă care trebuie
analizată, având în vedere varietatea situațiilor de fapt, stabilirea în mod
corect a raportului de cauzalitate între fapta și rezultatul conferind
legitimitate hotărârilor pronunțate. Importanța stabilirii raportului de
cauzalitate în cazul infracțiunilor de înșelăciune este cu atât mai mare cu
cât practica a arătat că există foarte multe modalități în care pot fi aduse
atingeri patrimoniului prin astfel de fapte. 4
În cazul infracțiunii de înșelăciune, între elementele componente
ale laturii obiective există o legătura indisolubilă, o intercondiționare,
lipsa unuia influențând existența celorlalte, iar infracțiunii de înșelăciune
se consideră realizată numai atunci când din situația faptică rezultă
cumulativ toate aceste componente.5

1
Ibidem.
2
A se vedea, I. Gh. Gorgăneanu, op. cit., p.72.
3
Ibidem, p. 119.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 119.
5
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1974, p.499.
48
3.2. Latura subiectivă.
În conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, alături de
latura obiectivă, trebuie analizată și latura subiectivă, una dintre
trăsăturile esențiale ale infracțiunii fiind vinovăția. Latura subiectivă a
infracțiunii de înșelăciune presupune analiza condițiilor cerute de lege cu
privire la forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune,
adică atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conștiinței și voinței
sale, față de materialitatea faptei săvârșite, pentru ca acea faptă să
constituie infracțiune.1
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu este suficientă
existența elementului obiectiv al faptei, ci este necesar să existe o
legătură de cauzalitate psihica între făptuitor și fapta de înșelăciune, care
să reflecte atitudinea sa psihică, sub aspectul conștiinței și voinței, față
de fapta săvârșită și față de urmările ei, și care stă la baza vinovăției ca
trăsătură esențială a infracțiunii.
Scopul este considerat, alături de mobil, un factor important în
cadrul proceselor psihice care însoțesc comportamentul criminal 2, ceea
ce impune o analiză a acestor elemente și a rolului acestora în cazul
conduitei infracționale manifestate în cadrul infracțiunii de înșelăciune.
Elementul subiectiv în cazul infracțiunii de înșelăciune constă în
intenție directă. Făptuitorul își dă seama că desfășoară o activitate de
inducere în eroare și că prin aceasta produce o pagubă urmare a cărei
producere o urmărește, textul referindu-se la scopul obținerii unui folos
material injust (intenție calificată prin scop). Pentru existența laturii
subiective a infracțiunii de înșelăciune nu este nevoie ca folosul material
injust să fi fost efectiv realizat, ci numai să fi existat ca o posibilitate
urmarită de făptuitor. Nu interesează, pentru realizarea infracțiuniii,
mobilul de care este animat făptuitorul.

3.2.1. Forma de vinovăție.


Deși nu se prevede expres în norma de incriminare din art. 244
Cod pen., deoarece foarte rar modelul legal cuprinde și intenția ca
trăsătură constitutivă, forma de vinovăție, ca atitudine psihică a
persoanei față de fapta săvârșită, necesară pentru ca fapta să constituie
înșelăciune este intenția directă.
Există intenția de a induce în eroare (sau de a menține în eroare)
atunci când făptuitorul își dă seamă că activitatea pe care o efectuează
conduce la o amăgire, menită să provoace în mintea celui față de care
este săvârșită o falsă cunoaștere a realității și prevede că din cauza
acestei alterări cel amăgit va lua o decizie care îi va pricinui o pagubă
materială. Textul de incriminare prevede o cerință esențială, potrivit
căreia fapta trebuie să fie săvârșită în scopul obținerii pentru sine sau

1
A se vedea M.C. Dobrilă, op. cit., p. 118
2
A se vedea V.Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999, p.264.
49
pentru altul un folos material injust, iar prin acest scop urmărit de
infractor, se atribuie intenției caracterul calificat prin scop. 1
În literatura de specialitate s-a arătat că infracțiunea de înșelăciune
poate fi comisă fie cu intenție directă, fie indirectă, materializată prin
reprezentarea făptuitorului cu privire la defectul acțiunilor sale asupra
celui amăgit și a pagubei pe care o va suferi acesta, opinie pe care o
parte a doctrinei nu o împărtășește; deși infracțiunea de înșelăciune
presupune intenție, unii autori nu sunt de acord cu acest punct de
vedere, potrivit căreia s-ar admite existența înșelăciunii și atunci când
există intenție indirectă.2
În primul rând, intenția directă constă în scopul de obține pentru
sine sau pentru altul un folos material injust, se caracterizează prin
urmările unei finalități și prin reprezentarea pe care o are făptuitorul
despre aceasta, ceea ce constituie o intenție calificată, iar intenția
indirectă există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și,
deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui, existând un prim
rezultat a cărui producere este certă și urmărită de făptuitorul și altul, a
cărui producere este posibilă și acceptată de făptuitor, deși nu
urmărește, caz în care există un rezultat secundar eventual, pe care
făptuitorul îl acceptă.3
În al doilea rând, în cadrul infracțiunii de înșelăciune, autorul își dă
seama că în urma prezentării denaturate a realității, persoana vătămată,
indusă în eroare, va efectua un act patrimonial păgubitor, și urmărește
ca, pe această cale, el sau altă persoană sa obțină un folos material.
De aceea, pentru întregirea laturii subiective a infracțiunii de
înșelăciune este necesar ca făptuitorul să fi efectuat acțiunea de amăgire
în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust,
indiferent dacă a fost ori nu efectiv realizat. Astfel, înșelăciunea se
comite cu intenție directă, întrucât textul de incriminare cere ca acțiunea
ce formulează elementul material să se realizeze în scopul obținerii
pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust (intenție calificată
prin scop).4
La infracțiunea de înșelăciune autorul cunoaște și dorește să
inducă în eroare și să producă o pagubă, fiind motivat de dorința de a
obține un folos, iar atunci când acesta crede, în mod greșit, în
veridicitatea afirmațiilor sale (de exemplu, crede că bijuteriile vândute
sunt veritabile deși acestea sunt false) nu există infracțiunea de
înșelăciune, deoarece legea nu sancționează săvârșirea faptei din
culpă.5
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 120.
2
A se vedea, G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995, p.20.
3
Ibidem.
4
A se vedea, G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995, p.21.
5
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 121.
50
Sub aspectul psihologic, escrocul este tipul de infractor care profită
de încrederea victimei, fără a apela la violență, este abil și posedă un
anumit nivel intelectual și cunoștințe care îi permit să regizeze situații
pentru a obține un folos injust, aparent cu consimțământul victimei.
Referitor la distincția dintre intenția directă și intenția calificată, s-a
arătat că intenția directă, prin cerința ca agentul să urmărească
producerea rezultatului, introduce o anumită nuanță de scop, care se
deduce din interpretarea expresiei folosite de legiuitor, dar nu constituie
o cerință explicită a normei de incriminare, spre deosebire de intenția
calificată prin scop, care este descrisă în norma de incriminare, în mod
explicit, prin folosirea expresiei “în scop de”, prin care se arată care sunt
rezultate care trebuie să constituie scopul agentului pentru a fi întrunite
cerințele normei.1
În cazul infracțiunii de înșelăciune, intenția este calificată prin
elementul scop, adică cel de a obține pentru sine sau pentru altul un
folos material injust, în sensul că este obținut pe nedrept un folos la care
făptuitorul nu este îndreptățit.
Cu privire la aspectele menționate, s-a considerat că intenția
calificată este o intenție caracterizată prin dublu scop, iar în cazul unei
infracțiuni de înșelăciune se poate susține că făptuitorul are ca prim scop
inducerea în eroare a unei persoane (intenție directă) și ca scop secund
(intenția calificată) obținerea unui folos material injust. 2
Prin folos material se înțelege orice profit, avantaj care poate fi
evaluat în bani și care, atunci când este realizat, duce la creșterea sau
consolidarea patrimoniului, iar acest folos este injust atunci când nu
există nicio îndreptățire, fiind indiferent dacă făptuitorul urmărește folosul
pentru sine sau pentru altul. Nu se consideră că folosul are caracter
injust prin faptul că acesta a fost obținut prin inducerea în eroare a
subiectului pasiv.
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune, sub aspectul laturii
subiective, nu este necesar ca folosul material injust să fie efectiv
realizat, deoarece cerința din norma de incriminare se referă la scopul
acțiunii și nu la rezultatul acesteia, dar trebuie ca scopul să fi existat la
momentul săvârșirii faptei.
Conținutul infracțiunii de înșelăciune nu va fi realizat, sub aspectul
laturii subiective, dacă profitul urmărit nu este de ordin material sau nu
este injust.
În practica judiciară s-a decis că lipsește elementul subiectiv
specific înșelăciunii și fapta nu constituie infracțiune în cazul în care
făptuitorul achiziționa animale de la populație în vederea valorificării lor
la abator, cu promisiunea de plată ulterioară a prețului, urmată de
neachitarea acestui preț, dacă neplata prețului promis nu se datorează
voinței achizitorului de animale; ori fapta inculpatului de a conveni cu
1
A se vedea, G. Antoniu, op. cit., p.190.
2
A se vedea V.Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999, p. 279.
51
partea vătămată să-i vândă o locuință, sens în care ia de la aceasta un
autoturism și o sumă de bani, din moment ce partea vătămată a
cunoscut cu certitudine, în momentul încheierii convenției, că inculpatul
nu este proprietarul locuinței respective.1
Nu este realizat elementul subiectiv al infracțiunii de înșelăciune
atunci când persoana care se pretinde înșelată a avut cunoștință de
neconcordanța dintre relatările făptuitorului și realitate, așa încât nu se
poate reține, în aceste condiții, că a fost indusă în eroare și a suferit un
prejudiciu.

3.2.2. Existența scopului – cerință esențială pentru existența


infracțiunii de înșelăciune.
Deși, de regulă, răspunderea penală are la bază, sub aspect
subiectiv, procesul intelectiv și volutiv, în mod excepțional pot să fie
evaluate și alte procese psihice care fac, de asemenea, parte din
conștiința individului, iar în cadrul acestora se situează mobilul, ca impuls
lăuntric care îl îndeamnă pe făptuitor să săvârșească infracțiunea și
determină luarea hotărârii, și scopul urmărit prin acțiune sau inacțiune și
spre realizare căruia subiectul își mobilizează energia. 2
O analiză atentă a scopului permite sesizarea complexității
atitudinii psihice a făptuitorului, deoarece infracțiunea de înșelăciune nu
reprezintă un scop în sine, ci doar un mijloc pentru a atinge un anumit
rezultat.
Scopul imediat trebuie corelat cu scopurile mai îndepărtate,
precum și cu mobilul, scopul ducând la infracțiune numai pentru că a
deșteptat un sentiment, un impuls antisocial, care pune stăpânire pe
psihicul făptuitorului și îl determină să recurgă la mijloace neoneste, în
vederea satisfacerii scopului, caz în care mobilul declanșat de scop este
cauza imediată și psihologică a acțiunii licite, după modelul scop-mobil-
infracțiune. La infracțiunea de înșelăciune, scopul imediat, obținerea unui
folos material injust, cum ar fi sume de bani, bunuri etc., trebuie corelat
cu scopul mai îndepărtat care poate consta, de exemplu, în plata unor
datorii, evitarea executării silite, evitarea unei evacuări, plata unor
intervenții chirurgicale costisitoare pentru menținerea sa în viață sau a
unui membru de familie etc., scop care determină sau activează un
sentiment de necinste care determina săvârșirea infracțiunii. 3
Deși, de regulă, scopul este luat în considerare în cadrul procesului
de individualizare a pedepsei, pentru realizarea infracțiunii de
înșelăciune există în cuprinsul art. 244 Cod pen., o cerință specială și
esențială pentru existența infracțiunii de înșelăciune și anume
1
A se veda I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială. Caiet de seminarii, ed. a III-a, Ed.
Hamangiu, București, 2009, p. 285.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 124.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 125.
52
necesitatea ca intenția făptuitorului de a amăgi o persoană, prin
inducerea în eroare să fie însotiță de urmărirea de către infractor a
scopului de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Scopul nu trebuie confundat cu motivul, deoarece el aparține
momentului final actului, pe când motivul este legat de momentul
adoptării hotărârii, scopul fiind cuprins în motivația care stă la baza
acțiunii agentului.1
Pentru existența laturii subiective și deci a infracțiunii de
înșelăciune, nu este nevoie ca folosul material injust să fi fost efectiv
realizat, fiindcă cerința se referă la efectuarea amăgirii în scopul de a
obține folosul material injust, deci referirea se face numai la scopul
acțiunii, nu și la rezultatul ei.
Prin introducerea cerinței obținerii unui folos pentru sine sau pentru
altul din săvârșirea înșelăciunii, legea penală pretinde ca, simultan cu
sărăcirea victimei infracțiunii, să aibă log și o îmbogățire a subiectului
activ, iar acest folos material injust trebuie să constea dintr-un avantaj
susceptibil de a fi evaluat din punct de vedere economic.

3.2.3. Mobilul în cazul infracțiunii de înșelăciune.


Din analiza laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune nu poate
lipsi, alături de analiza scopului și analiza mobilului, cu mențiunea legată
de existența unei diferențe între cele două elemente.
La infracțiunea de înșelăciune, diferența dintre intenție, scop și
mobil poate fi realizată astfel: intenția este dată de inducerea în eroare,
mobilul presupune existența dorinței de câștig, iar scopul constă în
obținerea unui folos material injust.
Mobilul, sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel
sentiment (dorință, tendință, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea
făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte, existența mobilului fiind
un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului. 2
Pentru existența intenției, nu este nevoie de cunoașterea mobilului.
Cunoașterea mobilului săvârșirii infracțiunii de înșelăciune reprezintă un
element care duce la cunoașterea actului de conduită și a periculozității
infractorului pentru o corectă individualizare a sancțiunilor penale față de
acesta, chiar dacă pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu se cere,
pentru întregirea laturii subiective, un anumit mobil.

SECȚIUNEA IV – Formele, modalitățile și sancțiunile infracțiunii de


înșelăciune.
4.1.1. Formele infracțiunii.

1
Ibidem, p. 125.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 127.
53
Infracțiunea de înșelăciune se realizează printr-o activitate
infracțională cu desfășurare în timp și spațiu, desfășurare care poate fi
uneori mai simplă, alteori mai amplă, și care poate parcurge mai multe
momente sau faze succesive, ceea ce înseamnă că această infracțiune
prezintă forme și modalități diferite, care atrag o diferențiere a regimului
sancționator.1
Faptele incriminate în partea specială a Codului pen. reprezintă
fapte consumate, caracterizate prin urmăriri tipice, fapte care nu apar
instantaneu, ci pe baza unui proces, care începe cu apariția ideii
infracționale și se termină cu producerea unei urmări tipice. Acest proces
cunoaște atât o etapă internă cât și o etapă externă.
Formele variate ale infracțiunii de înșelăciune diferă după stadiul în
care se află pregătirea sau executarea elementului material al acțiunii de
amăgire, acesta putându-se prezenta ca acte pregătitoare, tentativă,
infracțiune consumată și uneori ca infracțiune epuizată.

4.1.2. Faza internă – faza externă. Infracțiunea de înșelăciune


cunoaște două momente în care se desfășoară activitatea infracțională,
o etapă internă și o etapă externă
Etapa internă cuprinde procesele de natură psihică ce conduc în
final la adoptarea rezoluției infracționale de a comite fapta prevăzută de
legea penală, iar etapa externă constă în actele menite să asigure
materializarea rezoluției infracționale, care presupune trei faze
principale: actele de pregătire, actele de executare și consumarea
infracțiunii.2
În perioada externă a activității infracționale se disting mai multe
momente în realizarea hotărârii infracționale, care capătă relevanță
penală pe măsură ce se succed spre realizarea rezultatului socialmente
periculos: faza actelor de pregătire, faza acteșpr de executare și faza
urmăririlor.
Formele infracțiunii reprezintă formele pe care aceasta le poate
avea în funcție de fazele de desfășurare a activității infracționale, iar în
cazul infracțiunii de înșelăciune se pot distinge: forma actelor de
pregătire, forma tentativei, forma faptei consumate și chiar forma faptei
epuizate.

4.1.3. Actele de pregătire.


Actele de pregătire sau preparatorii reprezintă prima formă a fazei
externe a activității infracționale și constau în anumite activități prin care
se pregătește executarea hotărârii de a săvârși o anumită infracțiune.
Actele de pregătire nu pot exista decât în raport de o infracțiune
intenționată și nu pot fi săvârșite decât cu intenție. Astfel, infracțiunea de
1
Ibidem, p.127.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 127.
54
înșelăciune, ca infracțiune intenționată, pentru a fi săvârșită în condiții
optime, presupune existența unor acte de pregătire prealabilă, material
sau intelectuale, prin care se urmărește procurarea de date, informarea,
adaptarea mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea
infracțiunii, pentru crearea condițiilor favorabile săvârșirii înșelăciunii. 1
Infracțiunea de înșelăciune este susceptibilă de toate formele
imperfecte ale infracțiunii, deoarece fapta de înșelăciune este
susceptibilă de desfășurarea în timp. Actele pregătitoare deși sunt
posibile, nu sunt pedepsite de lege, dar trebuie avute în vedere la
individualizarea pedepsei întrucât, de multe ori, sunt relevante cu privire
la pericolul pe care îl prezintă făptuitorul. Totuși, când acele acte
pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor
la realizarea acțiunii de amăgire, ele devin acte de complicitate
anterioară.2
În acest sens, când se face referire la actele de pregătire pentru
executarea unei infracțiuni trebuie avute în vedere acetele făptuitorului
care pregătește executarea unei infracțiuni în privința căreia ia el însuși
hotărârea de a o săvârși, acte care se înscriu în procesul de exteriorizare
a hotărârii luate și care aparțin chiar celui care a luat hotărârea.
Acțiunea de inducere în eroare necesită de cele mai multe ori o
atentă pregătire, deoarece procurarea de mijloace proprii pentru a înșela
sau crearea unor situații favorabile acțiunii de amăgire oferă un câmp
larg pentru efectuarea de acte preparatorii.

4.1.4. Tentativa.
Tentativa este posibilă în cazul infracțiunii de înșelăciune și se
pedepsește (art. 248 Cod pen.) Infracțiunea de înșelăciune poate fi
comisă în oricare dintre modalitățile tentativei, atât cea perfectă, cât și
cea imperfectă, fiind posibilă și tentativa relativ improprie.
Pentru a exista tentativă la infracțiunea de înșelăciune este
necesar să existe hotărârea de a săvârși infracțiunea, să existe un act de
punere în executare a acestei hotărâri și să intervină întreruperea
executării sau neproducerea rezultatului, adică a pagubei.
Există tentativă la infracțiunea de înșelăciune atunci când
hotărârea de a săvârși acțiunea de amăgire cu scopul de a obține un
folos material a fost pusă în executare, dar executarea începută a fost
întreruptă din cauze străine de voința făptuitorului sau a rămas fără
rezultat, ceea ce înseamnă că actele de executare nu au reușit să
realizeze inducerea în eroare sau să producă urmarea imediată, adică
rezultatul păgubitor. Tentativă la infracțiunea de înșelăciune există atât în
cazul în care făptuitorul nu a ajuns să efectueze până la sfârșit acțiunea
1
A se vedea, F. Streteanu, op. cit., p.603.
2
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1974, p. 503.

55
de inducere în eroare, cât și în cazul în care acțiunea nu a reușit să
inducă în eroare și să provoace celui amăgit o pagubă. 1
Infracțiunea rămâne în fază de tentativă atunci când acțiunile de
inducere în eroare sunt întrerupte, independent de voința făptuitorului,
înainte de producerea rezultatului păgubitor pentru victimă, cât și atunci
când acțiunile specifice de înșelare au fost epuizate, fără însă ca
urmarea imediată (prejudiciul material) să apară. Astfel, tentativa există
atunci când acțiunea de amăgire a fost pusă în executare, dar a rămas
fără rezultat, întrucât nu s-a reușit inducerea în eroare a subiectului pasiv
ori nu s-a produs consecința păgubitoare din motive independente de
voința făptuitorului, dar și atunci când rezultatul nu s-a produs din cauza
mijloacelor insuficiente sau defectuoase folosite de făptuitor. 2
Un exemplu din jurisprudență de tentativă la infracțiunea de furt,
care a fost însă greșit calificată ca tentativă la infracțiunea de furt:
inculpatul, cu intenția de a-și însuși, a solicitat calatorilor aflați în
compartimentul unui vagon de cale ferată, o valiză aparținând unui
călător ieșit din acel compartiment, lasată în păstrarea lor, sub pretextul
că a fost trimis de proprietarul ei pentru a i-o duce la vagonul restaurant.
Cei solicitați nu s-au lăsat amăgiți de inculpat și nu i-au încredințat valiza.
Fapta nu constituie o tentativă de furt, deoarece, în speță, nu este vorba
de o simplă încercare neizbutită de luare, fără consimțământ, a unui bun
movil aparținând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a
călătorilor din compartiment, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de
proprietarul valizei, după ce în prealabil discutase cu acesta și aflase
unde își lăsase valiza. Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deși apt de a
induce în eroare s-a dovedit a fi insuficient în situația dată,
neproducându-se paguba, fapta nu poate constitui decât tentativă la
infracțiunea de înșelăciune.3
Tentativa la infracțiunea de înșelăciune se pedepsește și în cazul
persoanelor juridice, sistemul de sancționare fiind asemănător celui
prevăzut pentru sancționarea tentativei săvârșite de persoana fizică.

4.1.5. Înșelăciunea – faptă consumată.


Ca ultimă fază a activității infracționale, faza urmărilor presupune
că acțiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a fost
realizată și rezultatul periculos s-a realizat, existând o concordanță între
latura obiectivă și cea subiectivă, infracțiunea consumată fiind forma
tipică sau perfectă a infracțiunii în raport cu fazele activității infracționale,
pentru care va fi atrasă răspunderea penală. 4

1
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1974, p. 504.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 130.
3
A se vedea Trib. reg. Cluj, col. I., dec. nr.298/1960, în Legalitatea populară nr. 1/1961, p. 60, cu notă
de O.A. Stoica.
56
Momentul consumării infracțiunilor contra patrimoniului coincide, de
regulă, cu momentul realizării acțiunii sau inacțiunii interzise. Totuși, în
cazul infracțiunilor de leziune, cum este și înșelăciunea, infracțiunea se
consumă doar în momentul apariției rezultatului tipic (paguba), moment
în care poate fi distinct de momentul realizării acțiunii interzise, deoarece
în cazul infracțiunii de înșelăciune momentul realizării acțiunii de
inducere în eroare este, aproape întotdeauna, anterior și cu totul distinct
de momentul apariției pagubei.1
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care sunt întrunite
toate elementele constitutive ale acesteia, ceea ce înseamnă că la
infracțiunea de înșelăciune consumată trebuie să existe o perfectă
coincidență între fapta de înșelăciune săvârșită în concret de autor și
fapta descrisă de art. 244 Cod pen., iar ca infracțiune de rezultat,
consumarea infracțiunii de înșelăciune nu poate avea loc decât în
momentul în care se produce rezultatul descris de art. 244 Cod pen. 2
Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul în care s-a
produs urmarea imediată, adică situația păgubitoare pentru victimă,
concretizată în producerea unei pagube efective în patrimoniul celui
înșelat sau în patrimoniul unei alte persoane, care este diferită de
persoana care a fost indusă în eroare. Pentru consumare înșelăciunii
este necesar ca urmarea tipică se se fi realizat împreună cu cerința sa
esențială, pricinuirea pagubei.3
Infracțiunea nu se consumă în momentul când manevrele
frauduloase se desfășoară, ci după acest moment, când, în urma
manoperelor dolosive, se face trecerea bunurilor din patrimoniul
persoanei vătămate în patrimoniul (posesia) subiectului activ al
infracțiunii de înșelăciune (făptuitorul).
O parte a doctrinei a susținut că pentru consumarea infracțiunii de
înșelăciune se cere numai pricinuirea unei pagube în patrimoniul
victimei, nefiind necesară obținerea bunului de către făptuitor, cu privire
la acest aspect se poate obiecta, în sensul că pentru realizarea laturii
subiective este necesar ca intenția de a induce în eroare să fie însoțită
de scopul urmărit, de a obține un folos material injust pentru sine sau
pentru altul, dar nu este nevoie ca acest scop să fie realizat efectiv,
deoarece este vorba de scopul acțiunii și nu de rezultatul acesteia, ceea
ce înseamnă că pentru existența infracțiunii de înșelăciune este
indiferent dacă folosul material injust a fost obținut sau nu de către
făptuitor sau de altă persoană.4
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 132.
1
Ibidem, p. 133
2
A se vedea F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol.I, Ed.Hamangiu, București, 2008,
p. 603.
3
A se vedea Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea specială, ed.II, Ed. All Beck, București,
2002, p. 214.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p.133.
57
Consumarea infracțiunii de înșelăciune are loc în momentul
producerii pagubei și corespunde cu momentul obținerii folosului material
injust, urmărit de subiectul activ, însă, în unele cazuri, nu este obligatoriu
ca prin producerea pagubei să se obțină profitul urmărit, chiar dacă, de
obicei, acesta este cursul infracțiunii.

4.1.6. Inșelăciunea – faptă epuizată.


În cazul unor infracțiuni este posibil ca după ce fapta s-a consumat,
prin producerea rezultatului specific, să aibă loc o prelungire în timp a
infracțiunii după momentul consumării fie pe baza amplificării rezultatului
inițial, fie pe baza continuării activității infracționale. 1
Deși la infracțiunea de înșelăciune, la momentul consumării se
produce rezultatul periculos, unele urmări posterioare acestui moment se
pot produce până la momentul epuizării infracțiunii. Acțiunea de amăgire
poate îmbrăca uneori forma unei activități infracționale consumate; în
aceste situații, infracțiunea de înșelăciune se epuizează în momentul
efectuării ultimului act al activității infracționale, adică la data săvârșirii
ultimei acțiuni sau inacțiuni amăgitoare asupra aceluiași subiect pasiv,
persoană fizică sau juridică.2
Infracțiunea de înșelăciune există în formă continuată, atunci când
o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni sau inacțiuni care reprezintă,
fiecare în parte, conținutul infracțiunii de înșelăciune. Un exemplu clar
este atunci când făptuitorul a obținut remiterea în rate a unor bunuri, la
primirea fiecărei rate activitatea infracțională este în continuare.
Elementul material al laturii obiective se poate prezenta sub forma
unor acțiuni sau inacțiuni repetate de inducere în eroare, indiferent dacă
forma de comitere a acestora este simplă (infracțiunea de înșelăciune –
tip) sau în forma agravată.
În cazul în care, acționând în baza aceleiași rezoluții, inculpatul, în
săvârșirea unora dintre acțiunile de inducere în eroare, pentru a câștiga
încrederea victimelor și-a atribuit o calitate mincinoasă, s-a reținut că
există o singură infracțiune continuată de înșelăciune prevăzută de art.
244 Cod pen., chiar dacă unele dintre acțiunile componente au fost
săvârșite în condițiile formei de bază prevăzută de art. 244 Cod pen. 3
Astfel, instanța a reținut că pe parcursul unei perioade de mai mult
de 1 an, inculpatul a indus în eroare numeroase persoane, făcându-le să
creadă că le va executa lucrări dentare ori le va procura diverse
medicamente și astfel a primit sume de bani de la acestea, inculpatul
fiind condamnat pentru 54 de infracțiuni de înșelăciune, prevăzute de art.
215 alin. (1) Cod. pen. anterior. În recurs s-a susținut, în mod greșit, ca
1
Ibidem, p.134;
2
Ibidem, p.134;
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p.134;
58
instanța nu a făcut aplicarea art. 215 alin. (2) Cod pen. anterior, întrucât
în săvârșirea unora dintre faptele de înșelăciune, inculpatul și-a atribuit
calitatea mincinoasă de medic stomatolog, astfel, fapta a fost încadrată
la art. 215 alin. (2) Cod pen. anterior, fiind o infracțiune continuată,
momentul epuizării faptei fiind data comiterii uleimei acțiuni de inducere
în eroare.1
Infracțiunea continuată este unică, iar aplicarea pedepsei se va
face dintr-o singură etapă. Ca formă de unitate infracțională, în cazul
unei infracțiuni continuate de înșelăciune săvârșită de o persoană fizică,
urmează a fi aplicată pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, care poate
fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este
îndestulător, se poate adăuga un spor. 2
Paguba produsă prin infracțiune de înșelăciune în formă continuată
este constituită din totalul daunelor materiale provocate prin acțiunile sau
inacțiunile componente, fiind indiferent dacă s-a constituit parte civilă
pentru întreaga pagubă, iar partea nerevendicată din folosul material
realizat de făptuitor va fi confiscată și va servi la despăgubirea
persoanelor vătămate.3

4.2. Modalitățile infracțiunii de înșelăciune.


De multe ori, infracțiunea se prezintă sub forma unor modalități
normative diferite așa cum am arătat mai sus pentru infracțiunea de
înșelăciune, dar pot fi concepute un număr nelimitat de modalități faptice,
ceea ce face necesară o investigare a practicii judiciare, în special cu
prilejul aplicării normei penale la situații de fapt noi. Modalitățile
normative țin de individualizarea legală a represiunii penale. 4

4.2.1. Modalități faptice.


Modalitățile faptice sunt luate în considerare de judecător la
individualizarea judiciară a pedepsei ce urmează a fi aplicată
inculpatului.
În esență, acțiunea făptuitorului în cazul infracțiunii de înșelăciune
se realizează prin inducerea în eroare, prin înșelarea sau amăgirea unei
persoane cu scopul de a induce acesteia o reprezentare falsă,
denaturată asupra unei situații, reprezentare care este determinantă
pentru victimă în luarea unei hotărâri privind patrimoniul său și care va
avea consecințe păgubitoare. Cunoașterea practică a unor modalități și
procedee de săvârșire a infracțiunilor de înșelăciune, este necesară

1
A se vedea Decizia Judecătoriei Sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1085/1983, p.49.
2
A se vedea C. Mitrache A.Filipaș C. Bulai, Instituţii de drept penal - curs selectiv pentru examenul de
licenţă 2006 - 2007 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, p. 158.
3
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr.2598/2003, în Înalta Curte de Casație și Justiție, Buletinul
Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, București, 2005, p. 694.
4
A se vedea M.C.Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 152.
59
pentru conturarea unor direcții de luptă împotriva acestui gen de
criminalitate.5
În literatura juridică și jurisprudență au fost puse în evidență
multiple moduri de operare în materie de înșelăciune, avându-se în
vedere împrejurările în care sunt comise infracțiuni de acest gen, gradul
de pericol social al acestora, posibilitățile de depistare a acesto
infracțiuni și a făptuitorilor, cum ar fi:
- folosirea unui nume fals, care constituie cea mai banală
escrocherie, folosită, de exemplu, atunci când escrocul își deschide un
cont cu ajutorul unor acte de identitate false;
- însușirea unei calități false, este un mod de operare întâlnit în
practica judiciară, uneori împreună cu folosirea unor nume și înscrisuri
false; calitatea, funcția sau starea civilă, una dintre însușirile persoanei
fizice, stau la baza multor escrocherii, de exemplu, în cazul în care
escrocii se prezintă ca fiind delegați ai unei firme însărcinate cu
strângerea de fonduri de la comercianți, iar falșii reprezentanți fac
încasările în interes propriu;

- escrocherii prin înscenare, situații în care escrocul, dând dovadă


de șiretenie acționează fie sub forma banală a intervenției (reale sau
imaginare) a unui terț, complice sau nu, fie sub forma unei adevărate
uneltiri (modalitate frauduloasă) amestecând persoane, intervenții și
fabulații pentru a ajunge la fondurile râvnite, cum ar fi: escrocheria în
asigurări, atunci când o persoană plătește un număr mare de rate, iar cu
ajutorul altei persoane, își înscenează moartea, pentru încasarea
asigurării.
Organele competente în materia investigării și combaterii
infracțiunilor de înșelăciune emit atenționări despre tentativele unor
persoane rau intenționate de a înșela săvârșind o serie de infracțiuni prin
diverse tehnici de comunicare – telefonie, mms, sms, poștă electronica
etc. – cu scopul de a preîntâmpina comiterea unor asemenea fapte, fiind
prezentate unele metode frauduloase frecvent folosite de infractori cum
ar fi: trimiterea de mesaje text (sms), în care victima este anunțată că a
câștigat premiul X, iar pentru validare este necesar ca victima să achite o
taxă; trimiterea de e-mail-uri la diferite persoane, prin care potențialele
victime sunt informate ca pot câștiga suma X, dacă se accesează site-ul
Y și completează câmpurile cu datele personale, achitând, de
asemenea, o taxă; o a treia înșelătorie de actualitate care, din păcate, a
făcut multe victime în rândul persoanelor în vârsta este escrocheria cu
apelul telefonic, apeluri de la persoane necunoscute care susțin că
persoane apropiate victimelor, au suferit un accident, iar singura soluție
urgentă este trimiterea unei sume de bani.

5
Ibidem.
60
4.3. Tratament sancționator.
Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune implică stabilirea răspunderii
penale pentru fapta săvârșită, cu inevitabila consecință a aplicării
sancțiunilor de drept penal prevăzute de lege, care au rolul de a restabili
ordinea de drept și care trebuie adaptate atât la nevoile de apărare
socială, cât și la gravitatea infracțiunii și la periculozitatea infractorului. 1

4.3.1. Tratamentul sancționator în Codul penal în vigoare - Legea


nr. 286/2009
În privința infracțiunilor contra patrimoniului, prin Legea nr.
286/2009 privind Codul pen. se urmărește atât o simplificare a
reglementării prin renunțarea la numeroase variante agravate, cât și o
reconsiderare a limitelor legale de pedeapsă, în vederea readucerii
acestora în limite normale.
Astfel, mergând pe această direcție, reconsiderarea limitelor legale
de pedeapsă în cazul infracțiunii de înșelăciune, în vederea readucerii
acestora în limite normale presupune ca dispozițiile art. 244 Cod pen.,
prevăd aplicarea pedepsei cu închisoare de la 6 luni la 3 ani pentru
înșelăciunea în formă simplă, conform alin. (1), iar pentru singura forma
agravată păstrată, prevăzută de alin. (2) și existentă atunci când s-au
folosit nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase,
pedeapsa este închisoare de la 1 la 5 ani, renunțându-se la prevederile
privind înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave. 2
Simplificarea reglementării în materia infracțiunii de înșelăciune
prin renunțarea la incriminarea în mod expres a celor două forme
speciale de înșelăciune, înșelăciunea în convenții și înșelăciunea prin
emiterea de cecuri fără acoperire, nu înseamnă că acestea își pierd din
actualitate, ci urmează a fi sancționate în baza art. 244 Cod pen., care
este conceput ca o formulare mai cuprinzătoare; astfel, în cazul în care
au fost săvârșite aceste fapte, dacă sunt îndeplinite condițiile din art.244
alin. (1) Cod pen., adică dacă există infracțiunea de înșelăciune în forma
de bază se va aplica pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar
dacă sunt îndeplinite condițiile pentru existența înșelăciunii în formă
agravată, folosindu-se nume sau calități mincinoase, ori alte mijloace
frauduloase, se aplică pedeapsa cu închisoarea de la unu la 5 ani,
prevăzută de art. 244 alin. (2) Cod pen.
Deși, pe de o parte, s-a urmărit simplificarea reglementării în cazul
infracțiunii de înșelăciune prin renunțarea la reglementare în mod expres
a înșelăciunii în convenții și a înșelăciunii prin emiterea de cecuri fără
acoperire, pe de altă parte, au fost introduse noi incriminări (art. 245-247
Cod pen.) care, în fond, reprezintă tot forme speciale de înșelăciune,
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 157;
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 157
61
particularizate la un anumit context, ceea ce înseamnă că trebuie avute
în vedere și regimul sancționator în cazul acestor infracțiuni noi, astfel, în
cazul înșelăciunii privind asigurările de bunuri este prevăzută pedeapsa
cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar în cazul înșelăciunii cu privire la
asigurările de persoane se aplică pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la
3 ani sau amendă.1

CAPITOLUL III – CORELAȚII CU ALTE INFRACȚIUNI –


DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE FAȚĂ DE ALTE
INFRACȚIUNI.

SECȚIUNEA I – Necesitatea delimitării infracțiunii de înșelăciune


față de alte infracțiuni.
Urmărind protejarea celor mai importante valori sociale, legea
penală a considerat ca este important să se incrimineze faptele care
presupun o alterare a adevărului, prin săvârșirea cărora, prezentându-se
o situație neadevărată, neconformă cu realitate, se creează un pericol
grav sau se aduce o vătămate concretă anumitor interese alte statului ori
se lezează interesele sau se aduce atingere patrimoniului unor persoane
fizice sau juridice. Sfera faptelor prevăzute de legea penală, prin care se
denaturează sau se alterează adevărul, este vastă și cuprinde multe
infracțiuni, motiv pentru care se impune o analiză a infracțiunii de
înșelăciune într-un context mai larg, prin prisma cercetării punctelor
comune între această faptă și alte fapte asemănătoare sau cu alte fapte
care includ în conținutul lor constitutiv fapte de inducere în eroare, prin
prezentarea unor situații neconforme cu realitatea. 2
Infracțiunea de înșelăciune este prevăzută în art. 244 C.pen., ca
infracțiune patrimonială ce aparține categoriei de infracțiuni care se
săvârșește prin fraudă, prin inducerea în eroare, prin deformarea
realității, prin modificarea adevărului, prin amăgire, ocupă un loc
important în rândul criminalității din ultima perioadă de timp, fără însă ca
această infracțiune să fie singura de acest gen, care se săvârșește prin
utilizarea unor astfel de mijloace.3
Uneori, în normele de incriminare legiuitorul penal folosește noțiuni
asemnănătoare sau chiar identice și astfel se ajunge la dificultăți de
aplicare în practică, cu repercusiuni negative în planul formării unei
practici unitare în materie.
Deși legea penală română cuprinde într-o singură diviziune toate
infracțiunile contra patrimoniului, aceasta nu înseamnă că între ele nu
pot fi stabilite anumite diferențieri. Criteriul după care ar putea fi împărțite
1
Ibidem, p. 158.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 298.
3
Ibidem.
62
aceste incriminări în raport cu doctrina penală română este caracterul
faptelor incriminate, numai pe baza unui asemenea criteriu se poate
ajunge la o clasificare stiințifică a acestor incriminări. 1
Infracțiunea de înșelăciune prezintă unele similitudini cu anumite
infracțiuni care se comit prin amăgire, prin prezentarea unei realități
distorsionate, neadevărate, dar nu se confundă cu acestea, deoarece
pentru fiecare infracțiune, legiuitorul a arătat clar elementele care permit
delimitarea acestora.

Secțiunea II – Înșelăciunea și abuzul în serviciu.


2.1. Asemănări între înșelăciune și abuz în serviciu.
Prin incriminarea faptelor de înșelăciune se urmărește
sancționarea faptelor care presupun o alterare a adevărului, prin
săvârșirea cărora, prezentându-se o situație neconformă cu realitatea,
se creează un pericol grav sau se aduce o vătămate anumitor interese
ale statului ori a unor persoane fizice. Pornind de la sfera cuprinzătoare
a faptelor prevăzute de legea penală, prin care se denaturează sau se
alterează adevărul, se impune o analiză a infracțiunii de înșelăciune în
care să fie cercetate punctele comune și de delimitare între această
faptă și infracțiunea de abuz în serviciu (art. 297 Cod pen.) cu privire la
care se ridică întrebarea dacă poate fi săvârșită prin mijloace de
inducere în eroare, iar atunci când răspunsul este afirmativ, în ce situații
se va reține infracțiunea de înșelăciune și în ce situații cea de abuz în
serviciu, stabilindu-se criteriile de delimitare pe baza cărore se va face
calificarea faptelor.2
Deși infracțiunile de înșelăciune și abuz în serviciu sunt clar
conturate prin definițiile lor legale, cel puțin din punct de vedere teoretic,
ceea ce permite o distincție între ele, în practică există posbilitatea să
apară soluții contradictorii cu privire la calificarea anumitor fapte, de
natură să pună în discuție criteriile de delimitare între cele două
infracțiuni.

2.2. Delimitări de lege lata între infracțiunile de înșelăciune și abuz


în serviciu.
În literatura de specialitate s-a afirmat că atunci când subiectul
activ nemijlocit are calitatea de funcționar public, iar acțiunea de amăgire
este săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, fapta nu
constituie înșelăciune, ci infracțiunea de abuz în serviciu. 3

1
Ibidem, p. 299.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 322.
3
A se vedea V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1972, p. 495
63
Potrivit art. 297 Cod pen., infracțiunea de abuz în serviciu constă în
fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu
știință, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin
aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
Obiectul juridic principal al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale
referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfășurare
presupune îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, în mod corect, cu
respectarea intereselor legale ale persoanelor, iar obiectul juridic
secundar constă în relațiile sociale referitoare la drepturile și interesele
legale ale unei persoane.1
Rezultă că diferența între infracțiunea de înșelăciune și infracțiunea
de abuz în serviciu vizează finalitatea incriminării, în sensul că prin
incriminarea faptelor de abuz în serviciu, legiuitorul a urmărit asigurarea
corectitudinii funcționarilor în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, în timp
ce prin incriminarea faptelor de înșelăciune se urmărește asigurarea
corectitudinii în cadrul relațiilor patrimoniale, relații care necesită bună-
credință și încredere.2
Spre deosebire de infracțiunea de înșelăciune, la infracțiunea de
abuz în serviciu, subiectul activ este calificat prin calitatea de funcționar
public sau de funcționar, așa cum este prevăzut în articolul 297 Cod pen.
Latura obiectivă la infracțiunea de abuz în serviciu presupune fie
îndeplinirea în mod defectuos a unui act privitor la îndatoririle de serviciu
prin îndeplinirea lui în condiții necorespunzătoare, fie neîndeplinirea unui
act, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu prin omisiune din partea
făptuitorului, rămânerea în pasivitate, neefectuarea unui act, pe care
avea obligația să-l îndeplinească în virtutea îndatoririlor de serviciu.
În doctrină, s-a arătat că pentru a descrie elementul material al
laturii obiective, legea folosește o exprimare generală, fără a arăta în
mod limitativ acțiunile sau inacțiunile prin care se poate comite această
infracțiunie și, practic, prin aceste text se incriminează orice încălcare a
atribuțiilor de serviciu. Astfel, se poate afirma că latura obiectivă la
infracțiunea de abuz în serviciu se poate realiza inclusiv prin inducerea
în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, ca elemente ce
caracterizează conținutul infracțiunii de înșelăciune, care să constituie
baza pentru neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea acestuia în mod
defectuos, ceea ce conduce la concluzia că infracțiunea de înșelăciune,
atunci când este săvârșită de către un funcționar public sau de către un
funcționar, ar fi absorbită în conținutul infracțiunii de abuz în serviciu,
devenită pe această cale o infracțiune complexă. 3

1
A se vedea V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 351.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 324.
3
Ibidem, p. 324.
64
2.3. Delimitarea între infracțiunile de înșelăciune și abuz în serviciu
din perspectiva practicii judiciare.
Se suține că atunci când instanța a reținut infracțiunea de abuz în
serviciu pentru vânzarea cu suprapreț a mărfurilor, implicit instanța a
reținut și fapta de înșelăciune, neavând nicio justificare încadrarea
juridică autonomă a acestei din urmă fapte. 1
Pe de altă parte, în practică s-a reținut că atunci când înșelăciunea
este săvârșită de prepusul unei unități care a recurs la activitatea de
amăgire, de inducere sau de menținere în eroare, a prepusului unei alte
unități, subiectul activ se face vinovat și de infracțiunea de abuz în
serviciu, care se află în concurs formal sau ideal cu infracțiunea de
înșelăciune în convenții.2
În practică se consideră că pentru a reține infracțiune de abuz în
serviciu pentru fapta ospătarului de a trece în nota de plată și de a
încasa de la consumatori, pentru produsele consumate, prețuri
superioare celor reale, nu se cere ca inculpatul să fi obținut un profit
material. Acest lucru conduce la concluzia că există infracțiune de abuz
în serviciu și nu se mai poate vorbi de o absorbire a infracțiunii de
înșelăciune, deoarece nu sunt întrunite condițiile pentru aceasta din
urmă.
În practică s-a reținut că fapta unei persoane neîncadrate la
muncă, care a înlocuit pentru scurt timp, pe un gestionar, la rugămintea
acestuia, de a vinde unele mărfuri cu prețuri superioare celor legale nu
poate constitui infracțiunea prevăzută de art. 297 Cod pen., ci, eventual,
infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 Cod pen., delimitarea
între cele două infracțiuni este făcută prin prisma calității de funcționare
publi sau de funcționar, cerută de art. 297 Cod pen., fiind necesar ca
subiectul activ să fie calificat.
Pe baza raționamentului de mai sus, la întrebarea dacă în cazul în
care funcționarul public sau funcționarul, în exercițiul atribuțiilor sale de
serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește defectuos,
prin inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată
a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
cazul în care se realizează cu scopul de a obține pentru sine sau pentru
altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, există
posibilitatea să se rețină infracțiunea de înșelăciune, deși are această
calitate specială, răspunsul ar trebui să fie negativ, deoarece se va reține
infracțiunea de abuz în serviciu.

1
A se vedea G.Antoniu, C. Bulai(coord.), Practică judiciară penală, vol. V, Ed. Academiei, București,
1998, p. 233.
2
Ibidem, p. 244

65
2.4. Concluzii privind delimitarea între infracțiunile de înșelăciune și
abuz în serviciu.
Pornind de la modul în care legiuitorul definește infracțiunile de
înșelăciune și de abuz în serviciu, precum și de la faptul că anumite
fapte ridică probleme de calificare determinate de posibilitatea folosirii
unor mijloace de inducere în eroare, de amăgire, de prezentare
deformată a realității, care pot fi specifice ambelor infracțiuni, pentru a
evita dificultățile de aplicare a textelor legale în practică, cu repercusiuni
negative în planul formării unei practici unitare în materie, trebuie avute
în vedere criterii clare și precise aplicabile la delimitarea dintre
infracțiunile de înșelăciune și abuz în serviciu. 1
Se poate afirma că textul art. 297 Cod pen. are o formulare foarte
generală, spre deosebire de art. 244 Cod pen. în cazul căreia
neîndeplinirea atribuțiilor funcționarului ar fi circumstanțiată la ipoteza
realizării prin inducere în eroare. Se poate observa că infracțiunea de
abuz în serviciu ar putea fi reținută chiar în cazul în care victima este
conștientă de modul corect în care ar trebuie îndeplinite atribuțiile de
serviciu de către funcționare, spre deosebire de infracțiunea de
înșelăciune, în cazul căreia victima nu cunoaște modul corect de
îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către funcționar, tocmai datorită
inducerii în eroare din partea acestuia.2

SECȚIUNEA III – Înșelăciunea și gestiunea frauduloasă.


Potrivit art. 242 Cod pen., infracțiunea de gestiune frauduloasă
const în pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credință, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori
trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, iar potrivit
alin. (2) fapta este mai gravă dacă este săvârșită de administratorul
judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau
prepus al acestora, în acest caz, pedeapsa este închisoarea de la unu la
5 ani, de asemenea, o a doua variantă agravată este infracțiunea
săvârșită cu scopul de a dobândi un folos patrimonial.
Gestiunea frauduloasă face parte din grupul infracțiunilor
patrimoniale care se săvârșesc prin nesocotirea încrederii acordate. La
fel ca la infracțiunea de înșelăciune, la infracțiunea de gestiune
frauduloasă obiectul juridic generic îl constituie relațiile sociale a căror
formare, desfășurarea și dezvoltarea sunt asigurate prin apărarea
patrimoniului, iar obiectul juridic special este reprezentat de relațiile
sociale de ordin patrimonial, a căror dezvoltare implică o anumită
încredere în persoana care a promit în administrare sau conservare
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 326
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 318.
66
bunurile altuia, în sensul că nu va produce cu rea-credință pagube
proprietarului bunurilor respective. În mod asemănător cu infracțiunea de
înșelăciune, și la infracțiunea de gestiune frauduloasă se protejează
încrederea care trebuie să existe între părți în cadrul raporturilor
patrimoniale, însă diferența față de înșelăciune constă în calitatea
specială a subiectului activ care, la infracțiunea de înșelăciune, trebuie
să fie o persoană care are sarcina de a administra sau conserva bunurile
(tutorele, curatorul, executorul testamentar, custodele, depozitarul).
Totuși, atunci când această calitate rezultă dintr-un contract, gestiunea
frauduloasă se asemeană cu infracțiunea de înșelăciune, în cazul căreia
este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare să fie realizată cu
prilejul încheierii sau executării unui contract, caz în care se poate afirma
că și aici subiectul activ este calificat prin calitatea de cocontractant. 1
Atât la infracțiunea de înșelăciune, cât și la infracțiunea de
gestiune frauduloasă în formă agravată din art. 242 alin. (3) Cod pen.,
este necesar ca fapta să fie săvârșită în scopul de a dobândi un folos
material, fiind necesară producerea unei pagube, ca o condiție de
existență a acestor infracțiuni. Atunci când trebuie realizată delimitarea
între acestea, trebuie să pornim de la faptul că în literatura juridică s-a
susținut că forma agravată a gestiunii frauduloase are un caracter
subsidiar, în sensul că se reține doar dacă fapta nu constituie o
infracțiune mai gravă.2
Astfel, atunci când o persoană are calitatea de administrator,
gestionar sau custode al bunurilor altuia, calitate dobândită în baza unui
acord de voință, deci a unui contract (de exemplu, mandatarul),
realizează acte de inducere sau menținere în eroare a părții
contractante, cu scopul de a obține un folos material și daca s-a produs
o pagubă, sunt îndeplinite condițiile pentru a reține infracțiunea de
înșelăciune, care, tocmai prin elementul material al laturii obiective, adică
prin manoperele de inducere sau menținere în eroare, prin crearea unei
imagini deformate asupra realității în conștiința cocontractantului,
dobândește un caracter special față de infracțiunea de gestiune
frauduloasă.3

CAPITOLUL IV – REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII DE


ÎNȘELĂCIUNE ÎN LEGISLAȚIILE STRĂINE.

SECȚIUNEA I – Reglementarea infracțiunii de înșelăciune în


legislațiile străine.
1.1. Aspecte de drept comparat.
1
Ibidem, p. 327.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 319;
3
Ibidem .
67
Neajunsurile existente în actualul Cod penal, care au condus,
uneori, la o aplicare și interpretare a legii penale cu repercusiuni asupra
eficienței actului de justiție,în contextul situației actuale privind legislația
penală, impun elaborarea de măsuri care să remedieze aceste probleme
și să răspundă cerințelor impuse de evoluția economico-socială, dar și
necesităților identificate de doctrină și jurisprudență, care să aibă efecte
pozitive asupra actului de justiție.
Astfel, dincolo de valorificarea tradiției legislației penale române,
Codul penal trebuie să fie racordat la curentele de reglementare actuale
ale unor sisteme juridice de referință în dreptul penal european, precum
și în alte legislații străine. De asemenea, o analiză corectă a acestora,
precum și transpunerea anumitor reglementări, corelate cu realitatea
socială din România, poate contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea
sistemului juridic din România. În cele ce urmează, vom analiza, pe de o
parte, modul în care este reglementată infracțiunea de înșelăciune în
legislațiile străine, iar, pe de altă parte, eventualele influențe care pot
avea efect pozitiv asupra legislației române.

SECȚIUNEA II – REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII DE


ÎNȘELĂCIUNE ÎN CELE MAI IMPORTANTE LEGISLAȚII EUROPENE
2.1. Infracțiunea de înșelăciune reglementată în Codul penal
francez.
Soluția actuală a legiuitorului român de a cuprinde într-un singur
titlu toate infracțiunile contra patrimoniului, nu este promovată nici de
Codul penal francez, care incriminează faptele contra patrimoniului în
Cartea a III-a “Crime și delicte contra bunurilor”, care cuprinde doua
titluri, titlul I “Însușirea frauduloasă de bunuri” și titlul II “Alte atingeri
aduse bunurilor”, fiecare structurate pe 4 capitole. 1
Conform art. 313-1 C. Pen. Francez, infracțiunea de înșelăciune
(escroquerie) constă în fapta săvârșită prin folosirea unui nume fals sau
a unei calități false sau prin abuzul de o calitate adevărată sau prin
folosirea de manopere frauduloase de a înșela o persoană fizică sau
juridică și de a o determina astfel, în prejudiciul ei sau al unui terț să
remită bani, valori sau un bun, oricare ar fi acesta, să efectueze un
serviciu sau să consimtă la un act prin care își asumă o obligație sau
renunță la un drept, infracțiunea fiind sancționată cu închisoarea de 5 ani
și amendă de 375.000 euro, tentativa fiind sancționată la fel. 2
Infracțiunea de înșelăciune există în formă agravată ( art.313-1 C.
Pen. Francez) atunci când este săvârșită de o persoană care poartă o
autoritate publică sau însărcinată cu un serviciu public, aflată în exercițiul
funcției sau serviciului respectiv sau de către o persoană care își asumă
în mod nelegal calitatea de persoană care poarta o autoritate publică sau
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 516
2
Ibidem.
68
este însărcinată cu un serviciu public ori de către o persoană care face
apel la la public pentru emiterea de titluri sau pentru colectarea publică
de fonduri în scopul umanitar sau social, precum și săvârșirea infracțiunii
în prejudiciul unei persoane a cărei vulnerabilitate este specială datorită
vârstei, unei boli, deficienței fizice sau psihice, fapta fiind sancționată cu
închisoare de 10 ani și amendă de 750.000 euro, iar în cazul săvârșirii
infracțiunii în grup organizat, închisoare de 10 ani și amendă de
1.000.000 euro.
Spre deosebire de infracțiunea de înșelăciune din art.313-1 C. pen.
Francez, care are ca modalități de săvârșire folosirea unui nume fals, a
unei calități false, abuzul de o calitate adevărată sau de folosirea unor
manopere/ mijloace frauduloase, la art. 244 Cod. pen. român, folosirea
de nume mincinoase, calități mincinoase, mijloace frauduloase atrage
răspunderea pentru infracțiunea de înșelăciune în forma agravată, iar
ipotezele pentru infracțiunea de înșelăciune în formă agravată din
art.313-1 C. pen. francez nu se regăsesc în Codul penal român. 1
Obiectul material al infracțiunii de înșelăciune din art.244 C.pen
român poate fi un bun mobil sau imobil, în dreptul penal francez au
existat discuții pe această temă, iar în Codul penal francez actual există
o enumerare a bunurilor remise de victimă, dar a operat o limitare a
acestora, din dorința de simplificare.
Deși în dreptul penal francez în baza vechiului art. 405 C. Pen.
francez a existat o controversă cu privire la cerința producerii unui
prejudiciu în cazul infracțiunii de înșelăciune, însă, această controversă a
fost soluționată de jurisprudența franceză, în sensul că nu este necesară
producerea unui prejudiciu pentru existența acestei infracțiuni. Soluția nu
este confirmată de doctrină, cu critica legată de scopul incriminării
înșelăciunii.2
Clasica comparație între infracțiunile de furt, înșelăciune și abuz de
încredere din dreptul penal român se pune în mod similar și în dreptul
penal francez, iar delimitarea dintre înșelăciune și abuz de încredere
trebuie făcută având în vedere că la abuzul de încredere remiterea
bunului este liber consimțită, în timp ce la înșelăciune, remiterea bunului
este determinată prin inducerea în eroare. 3
Spre deosebire de dreptul penal român, în dreptul penal francez
există infracțiunea de punere frauduloasă la dispoziția unei persoane a
unui bun imobil aparținând altei persoane, așa-numita infracțiune de
înșelăciune în locațiune (escroquerie au logement), prevăzută în
secțiunea infracțiunilor înrudite cu înșelăciunea, însă, similitudinile dintre
cele două sunt discutabile, deoarece nu sunt cerute aceleași condiții, mai
ales cu privire la inducerea în eroare a victimei.
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 517.
2
Ibidem, p. 518.
3
Ibidem.
69
2.2. Infracțiunea de înșelăciune reglementată în Codul penal
german.
Nici Codul penal german nu împărtășește soluția actuală a
legiuitorului român de a cuprinde într-un singur titlu toate infracțiunile
contra patrimoniului, ci alege soluția de a așeza incriminările privind
faptele contra patrimoniului în mai multe capitole. 1
Datorită importanței acordate și a consecințelor grave provocate
pentru infracțiunea de înșelăciune, legiuitorul german a consacrat, în
mod separat, capitolul 22, intitulat “Înșelăciunea și abuzul de încredere”,
din care fac parte următoarele fapte, înșelăciunea (art. 263),
înșelăciunea prin intermediul computerului (art. 264), înșelăciunea
privind subvențiile (art. 265), înșelăciunea privind investițiile de capital
(art. 266), înșelăciunea privind asigurările (art. 267). 2
Portrivit art 264. Cod penal german, comite infracțiunea de
înșelăciune (pentru care se prevede pedeapsa cu închisoarea de până la
5 ani sau amendă) persoana care, în scopul obținerii pentru sine sau
pentru altul a unui folos material ilicit, prejudiciază patrimoniul altei
persoane, pe care o induce sau menține în eroare, prin crearea unor
reprezentări false sau prin denaturarea sau suprimarea faptelor reale. 3
Infracțiunea de înșelăciune există în formă agravată în cazul în
care se produc consecințe deosebit de grave (pentru care se prevede
pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 10 ani), anumite situații de acest
gen sunt prevăzute de art. 263 alin. (3) și se referă la constituirea unui
grup infracțional sau atunci când făptuitorul acționează pe bază
comercială ori dacă prin infracțiunea de înșelăciune, săvărșită în mod
repetat, pune în pericol mai multe persoane, cu privire la producerea
unui prejudiciu material. În varianta agravată, se pune accent pe
repetivitate și pe starea de care profită făptuitorul atunci când persoana
vătămată se află într-o criză financiară sau într-o dificultate de orice
natură. De asemenea, infracțiunea se poate săvârși în formă agravtă și
atunci când făptuitorul abuzează de puterile sale prin poziția pe care o
are.4
În codul penal german, există și alte dispoziții referitoare la
infracțiunea de înșelăciune, dispoziții pe care nu le regăsim în codul
penal român și anume comiterea faptelor de înșelăciune prin intermediul
calculatoarelor, prin modificarea rezultatului procesului de prelucrare a
datelor, realizată printr-o configurare falsă a unui program prin folosirea
unor date false sau incomplete sau prin folosirea fără drept a datelor.

1
A se vedea Codul penal german, cu modificări până la data de 23.06.2011, disponibil la
http://bundesrecht.juris.de/stgb/BJNR00127071.html.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 522.
3
A se vedea G. Antoniu, op.cit., p. 151.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, op. cit. 523.
70
În concluzie, dreptul penal german atinge mai multe domenii în
care poate fi săvârșită infracțiunea de înșelăciune, legiuitorul german
având în vederea la elaborarea codurilor penale realitate socială și
metodele noi prin care poate fi săvârșită infracțiunea de înșelăciune.

2.3. Infracțiunea de înșelăciune reglementată în Codul penal


belgian.
Codul penal belgian nu împărtășește, de asemenea, soluția
actuală a legiuitorului român de a cuprinde într-un singur titlu toate
infracțiunile contra patrimoniului. Codul penal belgian, incriminează
faptele contra patrimoniului în Titulul IX, intitulat: ”Crime și delicte contra
proprietății“, și care este structurat pe trei capitole: astfel, Capitolul I este
destinat pentru incriminarea infracțiunilor de furt, fiind prevăzute în mod
separat dispoziții cu privire la furtul comis fără violență sau amenințări
(Secțiunea I), la furtul comis prin violență sau amenințări (Secțiunea II) și
la furtul de materiale nucleare (Secțiunea II bis). Capitolul II, numit
”Despre fraude”, sunt reglementate infracțiunile legate de starea de
faliment (Secțiunea I), abuzul de încredere (Secțiunea II), infracțiunea de
înșelăciune/ escrocherie. 1
În Belgia, infracțiunea de înșelăciune (escrocheria) constă,
conform art. 496 Cod pen. belgian, în fapta de a obține remiterea sau
furnizarea anumitor categorii de bunuri (fonds, meubles, obligations,
quittances, decharges), cu scopul de a-și însuși bunurile care aparțin
altei persoane, săvârșită fie prin utilizarea de nume false sau calități
false, fie prin folosirea unor manopere frauduloase, pentru a convinge
victima asupra existenței unor puteri sau a unui credit imaginar ori pentru
a face să se nască speranța unui succes sau teama de un accident sau
producerea oricărui alt eveniment himeric ori pentrua abuza în orice fel
de încrederea sau credulitatea victimei.2
Astfel, infracțiunea de înșelăciune presupune folosirea unor cuvinte
sau a unor propuneri atractive, care nu pot lăsa victima indiferentă, cu
scopul de a obține bani sau bunuri de la persoanele astfel manipulate.
La fel ca în cazul infracțiunii de înșelăciune din dreptul penal
român, și în dreptul penal belgian infracțiunea de înșelăciune și
infracțiunea de abuz de încredere sunt considerate două cazuri tipice de
fraudă, iar în practică apar de multe ori confuzii între aceste două
infracțiuni, deși au un conținut diferit, de asemenea, anchetarea acestor
fraude fiind uneori foarte greu de realizat. 3
După cum se observă, infracțiunea de înșelăciune este abordată
diferit în legislațiile străine, soluțiile adoptate de legiuitorul român nu sunt

1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 523.
2
A se vedea G. Delrue, L’ escroquerie et l'abus de confiance, Livres pratiques policieres, Ed. Maklu,
Anvers- Apeldorn, 2007, p.5.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, op.cit., p. 525.
71
preferate de legislațiile franceze, germane sau belgiene. Legiuitorii din
țările mai sus menționate au ales să abordeze infracțiunile contra
patrimoniului în mai multe titluri, acoperind mai multe domenii și având
grijă ca infracțiunea de înșelăciune să cuprindă toate metodele noi de
comitere a faptei, necesitatea venind tocmai din realitatea socială.

CONCLUZII
Protecția patrimoniului împotriva faptelor de înșelăciune reprezintă
o dorință a fiecărei societăți moderne, în acest sens, se pot observa
preocupările încă din cele mai vechi timpuri, alături de preocupările
prezente și cele privind realizarea protecției în perspectiva provocărilor
viitoare în care se întrevăd noi metode de comitere a înșelăciunii, aceste
preocupări de contracarare imediată și promptă a metodelor care apar
arată interesul constant manifestat de legiuitorul român cu privire la
găsirea celor mai bune mijloace de combatere a acestui fenomen.
Lucrarea urmărește să pună în vedere necesitatea ocrotirii patrimoniului,
pe de o parte, iar, pe de altă parte, modalitățile de realizare efectivă a
acestui obiectiv, cu particularitățile pe care le prezintă infracțiune de
înșelăciune cu locul pe care îl ocupă în cadrul dreptului penal.
Actualitatea temei analizate este datorată de frecvența
îngrijorătoare a infracțiunii de înșelăciune în peisajul infracțional, se
urmărește de către legiuitor readucerea în atenția societății având în
vederea amploarea pe care a luat-o înșelăciunea în ultimii ani în
România, fenomen în creștere odată cu dezvoltarea economică și cu
intensificarea raporturilor juridice specifice.
Protecția patrimoniului și a faptelor de înșelăciune reprezintă o
preocupare constantă, fiind necesară analizarea materialului doctrinar
cât și a realității și a consecințelor practice ale faptelor săvârșite
împotriva patrimoniului. Este necesar, de asemenea, analiza stadiului în
care se află înfracțiunea de înșelăciune în România, observarea evoluției
fiind necesară pentru intervenirea cât mai promptă prin reglementări
menite să stopeze creșterea infracțiunii de înșelăciune. Această
intervenție are menirea să îmbunătățească calitatea relațiilor sociale,
încrederea dintre oameni, precum și încrederea într-o societate sigură,
bazată pe o continuă evoluție a legislației în acord cu realitatea socială.
Legiuitorul trebuie să aibă ca scop formarea unei legislații cât mai
flexibile, care să acopere domenii cât mai vaste, deoarece o
72
reglementare rigidă nu poate face față unei sociețăți într-o continuă
dezvoltare, având în vedere modalitățile noi prin care se poate comite
frauda, și, de asemenea, încrederea scăzută a oamenilor.
Asigurarea protecției patrimoniului împotriva infracțiunii de
înșelăciune și găsirea unor mijloace cât mai adecvate pentru combaterea
acestor fapte nu constituie doar o dorință la nivel formal, teoretic, ci este
o necesitate având în vedere explozia din ultimii ani și ușurința prin care
se poate săvârși această infracțiune, frecvența este uzată atât de des,
încât face parte din viața de zi cu zi. Victimele sunt induse în eroare
zilnic, prin încrederea acordată ele remit de bună voie bunuri, deoarece li
se prezintă o realitate falsă, fiecare făptuitor având propria metodă de
săvârșire a infracțiunii. Importanța acestui aspect este dată de faptul că
infracțiunea poate cauza un prejudiciu grav în patrimoniul persoanei
induse în eroare.
În opinia mea, consider că infracțiunea de înșelăciune ar trebui
reglementată mult mai vast, atingând domenii cât mai vaste, prin
reglementarea ca parte dintr-un capitol distinct referitor la infracțiunile
contra patrimoniului realizate prin fraudă.
Prezenta lucrare realizează o cercetare a infracțiunii de înșelăciune
ca parte dintr-un întreg, pornind de la general la particular, mai întâi prin
contuarea unui cadru general destinat protecției patrimoniului, protecție
asigurată atât prin mijloace de drept civil, cât și prin mijloace de drept
penal atunci când este cazul, adică atunci când sfera de protecție
asigurată de alte mijloace nu este suficientă.
Privită în ansamblu, infracțiunea de înșelăciune prezintă un grad
ridicat de pericol social, deoarece fenomenul a luat amploare, faptele de
aceste gen sunt în creștere, dar mai ales faptul că săvârșirea infracțiunii
are un impact negativ asupra încrederii și bunei-credințe pe care trebuie
să se întemeieze relațiile sociale cu caracter patrimonial, precum și
protejarea persoanei de pagubele care îi pot fi aduse prin inducerea în
eroare de către o altă persoană. Lucrarea analizează infracțiunea de
înșelăciun, ca infracțiune prin care se urmărește destabilizarea încrederii
și bunei credințe.
În analiza infracțiunii de înșelăciune, clarificarea noțiunii de
înșelăciune trebuie analizată prin raportarea la conceptul de fraudă, care
este des utilizat, dar insuficient clarificat, frauda fiind considerată o
denumire generică legată de ideea de a înșela, de a induce în eroare cu
scopul obținerii unor foloase de natură materială în detrimentul unei
persoane față de care se produce un prejudiciu, de aceea este necesară
reglementarea cât mai clară pentru a se face delimitarea între fraudă și
înșelăciune.
În lucrare s-a urmărit realizarea unei analize sistematizate, care să
confere o viziune amplă și unitară asupra temei și cu evidențierea
aspectelor relevante într-un context mai larg, ce implică atât o
73
dimensiune penală a cercetării, cât și o dimensiune civilă, alături de o
abordare din punct de vedere istoric, psihologic, inclusiv prin raportarea
la aspecte de drept comparat sau la modificările legislative preconizate
de legislatia viitoare, cu scopul de a contribui la sporirea orizontului de
cunoștințe în legătură cu săvârșirea faptelor de înșelăciune și la protecția
patrimoniului prin incriminarea acestora, cu speranța că prezentarea
acestor aspecte să contribuie la îmbunătățirea acestor protecții.

BIBLIOGRAFIE
DOCTRINĂ:
1. Nasty Marian Vlădoiu, Drept penal român partea specială, Ed.
Universul Juridic, 2014;
2. Mirela Carmen Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul
cod penal, Ed. Hamangiu, București, 2014;
3. Geert Delrue, L’ escroquerie et l'abus de confiance, Livres pratiques
policieres, Ed. Maklu, Anvers- Apeldorn, 2007;
4. George Antoniu, Costică Bulai(coord.), Practică judiciară penală, vol.
V, Ed. Academiei, București, 1998;
5. Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999;
6. Ioan Doltu, Politica penală referitoare la protecția persoanei și
patrimoniului (II), în Dreptul nr.7/2006;
7. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu,
București, 2007;
8. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed.
Lumina Lex, București, 2001;
9. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H.Beck,
București, 2009;
10. Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a 6-a, Ed.
Hamangiu, 2012;
11. Minodora Vladu Prejudiciul cauzat prin infracțiuni contra persoanei
fizice, Ed. Hamangiu, București, 2010;
12. Horia Diaconescu, Drept penal, Partea specială, vol. I, Ed. All Beck,
București, 2005;
13. Mihail Udroiu, Drept penal partea speciala, ed. II, Ed. Hamangiu,
2016;
14. Costică. Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Instituții de Drept
Penal, Ed.Trei, București, 2001;
15. Vintilă Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Infracțiuni contra
avutului obștesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste, România, 1970;

74
16. Constantin Mitrache, Avram Filipaș Costică Bulai, Instituţii de drept
penal - curs selectiv pentru examenul de licenţă 2006 - 2007 cu ultimele
modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, Bucureşti;
17. V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului
penal român. Partea specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București,
1974;
18. Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;
19. Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999
20. George Antonoiu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal român,
București, 1967;
21. Florin Streteanu, Daniel Nitu, Drept penal, parte generală, vol. I, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;
22. O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1976;
23. I. Gh. Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune, Casa de editură și
comerț ,, Scaiul” SRL, București, 1993;
25. O. Loghin, Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, ed. a III-a,
Casa de editură și presă Șansa, București, 1997;
26. V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept Penal. Partea specială. Teorie și
practică judiciară, Ed. Wolters Kluwor, București, 2008;
27. V. Păvăleanu, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, București,
2010.

JURISPRUDENȚĂ:
1. Tribunalul Municipal București., secția penală, decizia nr. 491/1999, în
2. C.P.J.P, 1990;
3. I.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 3622/2004, www.legalis.ro;
4. A se vedea, Decizia Trib. București, s. I pen., dec. nr. 680/2005;
5. Tribunalul Suprem, s.pen., dec. Nr.2068/1977;
6. C.A. București, s. a II-a pen., dec. nr. 277/1997, în R.D.P. nr.3/1998;
7. I.C.C.J., Sectia penala decizia nr. 1279/212, www.scj.ro;
8. I.C.C.J. Secția penala decizia nr 1274/2014, www.scj.ro,
9. Decizia Judecătoriei Sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1085/1983;
10. I.C.C.J., s. pen., dec. nr.2598/2003, în Înalta Curte de Casație și
Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2003, Ed.
All Beck, București;
12. Codul penal german, cu modificări până la data de 23.06.2011,
disponibil la http://bundesrecht.juris.de/stgb/BJNR00127071.html.;
13. C.A. Brașov, dec. pen.nr.928/2003;
14. Propunerea legislativă privind etichetara produselor care conțin
gluten – pl-x nr. 763/2010, disponibil la
http://cdep.ro/proiecte/2010/700/60/3/pl763/pdf.
75
76

S-ar putea să vă placă și