Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof. Univ. Dr. NASTY MARIAN VLĂDOIU
Autor:
BRAŞOV
2018
TEMA:
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE – ANALIZĂ ISTORICĂ ȘI
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
BRAŞOV
2018-
2
CUPRINS
INTRODUCERE.......................................................................................3
2
5
INTRODUCERE
1
A se vedea T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a 6-a, Ed. Hamangiu, 2012, p. 174.
2
A se vedea M. Vladu, Prejudiciul cauzat prin infracțiuni contra persoanei fizice, Ed. Hamangiu,
București, 2010, p. 145.
3
A se vedea H. Diaconescu, Drept penal, Partea specială, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005, p.
358.
7
Legea penală realizează apărarea patrimoniului, chiar din
momentul intrării sale în vigoare (are caracter dinamic), prin amenințarea
cu aplicarea constrângerii juridice contra acelora care aduc atingere
relațiilor patrimoniale (efectul de prevențiune specială), sancționare care
se va răsfrânge și asupra celor din jur, determinându-i, în mod și mai
convingător, să se abțină de la comiterea unor astfel de fapte. Astfel, în
lupta împotriva acestor infracțiuni, Dreptul Penal exercită atât un rol
represiv, cât și un rol educativ, contribuind la reeducarea infractorilor și
prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, precum și la educarea societății în
ansamblul ei, în sprijinul grijii pentru apărarea patrimoniului. 1
Faptele săvârșite împotriva patrimoniului au fost aspru sancționate
încă din legiuirile celor mai vechi timpuri, sistemele de drept moderne
urmând aceeași direcție; și în vechiul drept penal român existau dispoziții
cu privire la infracțiunile contra patrimoniului, după cum și în Codul Penal
român din 1964 existau dispoziții referitoare la crimele și delictele contra
proprietății, precum și în Codul Penal din 1936. Schimbări majore cu
privire la protecția patrimoniului au avut loc în perioada comunistă, în
contextul în care a fost adoptat Decretul nr.1952/1950 prin care s-a
definit noțiunea de “avut obștesc”, care a fost introdusă și în Codul Penal
din 1936 realizând astfel o protecție diferențiată între patrimoniul obștesc
și patrimoniul particular, concepție înlăturată de Constituția adoptată
după revoluția din 1989 prin care s-a consacrat principiul ocrotirii egale a
proprietății publice și private.2
Faptele socialmente periculoase îndreptate împotriva patrimoniului
– public sau privat – sunt incriminate prin prevederile Titlului II, din Codul
Penal, intitulat “Infracțiuni contra patrimoniului” , deoarece prezintă un
ridicat grad generic de pericol social determinat, pe de o parte, de
importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de
gravele urmări pe care le poate avea pentru societatea noastră
săvârșirea acestor infracțiuni, și pe de altă parte, de faptul că infracțiunile
contra patrimoniu au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte
categorii de infracțiuni. Fără combaterea prompta și eficace, prin
mijloacele dreptului penal, a elementelor care pun în pericol relațiile
patrimoniale nu ar fi posibilă o normală desfășurare și dezvoltare a
acestor valori sociale.3
Legea Penală ține seama de situațiile de fapt existente în care se
găsesc bunuri (entități patrimoniale) pe care înțelege să le ocrotească,
iar acțiunile ilicite prin care pot fi modificate în mod social periculos
aceste situații de fapt sunt: acțiunile de sustragere (luare, deturnare),
1
A se vedea O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976,
p. 184.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 6.
3
Ibidem.
8
acțiunile de fraudă (abuz, amăgire), acțiunile de samavolnicie
(distrugere, degradare, invadare). 1
Sistematizarea doctrinară făcută în unele lucrări de Drept Penal
adaugă la primul criteriu – obiectul juridic – un al doilea criteriu, respectiv
cel al acțiunii prin care se lezează obiectul ocrotirii legale. Potrivit acestor
două criterii, infracțiunile contra patrimoniului au fost sistematizate în
următoarele categorii: infracțiuni care se realizează prin sustragere
(delapidare, furt, tâlhărie, piraterie, tăinuire), infracțiuni care se comit prin
fraudă (înșelăciune, abuz de încredere, gestiune frauduloasă și însușirea
bunului găsit) și infracțiuni care se săvârșesc prin distrugere (distrugerea,
tulburarea de posesie), o asemenea clasificare fiind subordonată
sistematizării legale, întrucât decurge în mod firesc din aceasta,
facilitând analiza infracțiunilor din punct de vedere metodologic. 2
În contextul în care analizăm modalitățile prin care acționează
autorii infracțiunilor contra patrimoniului, modalități care, dincolo de
rezultatul concret produs, sunt de natura a provoca celorlați indivizi stări
emoționale, stări de neliniște, de insecuritate personală, dăunătoare
desfășurării normale a vieții sociale, putem identifica rațiunea pentru care
societatea este interesată, alături de individ, să pună astfel de fapte, prin
intermediul sistemului dreptului, sub un regim care să asigure profilaxia
și caracterul punitiv3.
În Dreptul Penal care apără valorile și relațiile sociale esențiale ale
societății, care sunt prevăzute în Codul Penal și alte legi penal sau
nepenale cu dispoziții penale, noțiunea de patrimoniu nu este
reglementată, dar se face referire la unele elemente care îl compun:
“proprietatea”, “bunuri mobile sau imobile” etc.
Prin infracțiunile contra patrimoniului sunt protejate nu numai
relațiile sociale privind dreptul de proprietate publică sau privată, ci și
posesia sau detenția, chiar precară, a bunului, deoarece prin patrimoniu
se înțelege un complex de drepturi și obligații care privesc entități
susceptibile de o evaluare economică, ceea ce înseamnă că noțiunea de
patrimoniu, care presupune toate drepturile reale, toate drepturile cu
caracter patrimonial, toate obligațiile sau orice situație care prezintă doar
o aparență de drept, este mai largă decât cea de proprietate.
În doctrina penală se discută dacă și în ce masură noțiunea de
patrimoniu își păstrează în dreptul penal același înțeles pe care îl are în
dreptul civil; în această privință, s-a afirmat că în dreptul penal, noțiunea
de patrimoniu nu ar avea aceeași semnificație ca în dreptul civil,
deoarece în sens penal prin “patrimoniul” s-ar înțelege numai activul, nu
1
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N.Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, Ed. All Beck,
București, 2003, p. 424.
2
A se vedea, I. Gh. Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune, Casa de editură și comerț ,, Scaiul”
SRL, București, 1993, p.18
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 7.
9
și pasivul patrimonial. S-a susținut că, dimpotrivă, întrucât noțiunea de
patrimoniu este consacrată ca noțiune juridică în domeniul dreptului civil,
ea trebuie să aibă același înțeles și în domeniul dreptului penal, urmând
ca în aplicarea dispozițiilor în materie ale Codului Penal să se țină
seama de principiile, normele, caracterizările și soluțiile admise în sfera
dreptului civil.1
Într-o altă opinie s-a argumentat că, pe de o parte, noțiunea de
“active patrimonial” nu desemnează doar ceea ce posedă efectiv o
persoană, ci tot ceea ce ar putea să posede aceasta, la un moment dat,
în conformitate cu legea, iar, pe de altă parte, noțiunea de “pasiv
patrimonial” nu desemnează lipsa posesiunii vreunui bun, ci indică doar
natura și cantitatea prestațiilor pe care o persoană le datorează, la un
moment dat, altora, în conformitate cu legea. Astfel, se explică faptul că,
în drept, o persoană poate fi prejudiciată patrimonial, chiar dacă, prin
absurd, ea nu ar deține niciun bun, în contextul din care, dintr-un punct
de vedere strict contabil patrimoniul este “activ” doar atunci când
valoarea a ceea ce posedă efectiv o persoană depășește valoarea a
ceea ce datorează aceasta altora2.
În literatura de specialitate, s-a afirmat în mod corect că nu se
poate face abstracție de faptul că baza normativă care asigură protecția
jurdică a patrimoniului o constituie Codul Civil român.
Totuși, ca o comparație, în dreptul civil patrimoniul presupune
totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au
valoare economică, pot fi evaluate în bani, adică totalitatea drepturilor
actuale și viitoare, în timp ce în dreptul penal, noțiunea de patrimoniu are
un sens restrâns la bunurile privite în individualitatea lor și nu ca
universalitate, susceptibilă de a fi apropiată de făptuitor prin mijloace
frauduloase, distruse, tăinuite etc.
În doctrina penală, noțiunea de patrimoniu este raportată la
infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia și are un înțeles mai
restrâns decât semnificația dreptului civil de totalitate a drepturilor și
obligațiilor unei persoane care au valoare economică, făcând referire la
bunuri, nu ca la o universalitate de bunuri, drepturi și obligații, ci
individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace
frauduloase. Infracțiunea nu poate fi îndreptată împotriva patrimoniului
ca universalitate de bunuri, deoarece acesta va exista, întotdeauna,
indiferent de numărul sau valoarea bunurilor din care se compune, ci se
îndreaptă contra bunurilor care fac parte din patrimoniul, la activul
acestuia, însemnând bunurile, și implicit drepturile, pasivul care
reprezintă obligațiile sau datoriile nu prezintă niciun interes pentru
infractor, chiar cu propunerea ca denumirea “infracțiunile contra
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 8.
2
Ibidem.
10
patrimoniului” să fie denumite „infracțiuni contra bunurilor care fac parte
din acest patrimoniu”.1
S-a susținut că este necesară o viziune asupra patrimoniului care
să nu permită nici o subordonare a dreptului penal față de dreptul civil,
dar nici o utilizare autonomă a noțiunii de patrimoniu.
Așezarea în normativul special al dreptului penal a categoriei de
infracțiuni contra patrimoniului după infracțiunile contra statului și cele
contra persoanei și libertății acesteia subliniază importanță pe care o
acordă legiuitorul modern ocrotirii patrimoniului, ceea ce nu poate
surprinde dacă luăm în considerare obiectul juridic generic al grupului de
infracțiuni și încărcătura ridicată de pericol social 2.
În ceea ce privește incriminările contra patrimoniului, legea penală
are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a
victimei, deci infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să
săvârșească fapta pe care legea penală o prevede ca infracțiune; victima
nu este ținută să dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim
ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însușit sau
distrus prin săvârșirea infracțiunii.
După adoptarea noii Constituții, legiuitorul a intervenit în
sistematizarea conținutului incriminărilor contra patrimoniului, modificând
substanțial limitele speciale ale pedepsei închisorii la toate infracțiunile
din acest domeniu, astfel încât la majoritatea incriminărilor limitele
speciala de pedeapsă s-au dublat ori chiar s-au triplat. Aceeași acțiune a
legiuitorului de actualizare a conținutului de incriminare, prin adaptarea la
necesitatea de a răspunde unor relații concrete, a operat și în ceea ce
privește infracțiunea de înșelăciune, în cazul căreia pedeapsa inițială cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani s-a majorat la pedeapsa închisorii de la 6
luni la 5 ani.
În primul rând, pentru protecția patrimoniului și a drepturilor
patrimoniale, este necesar ca legea penală să apere situațiile de fapt
existente, să se asigure menținerea acestor situații, modificarea lor prin
acțiuni ilicte făcând, dacă nu imposibilă, în orice caz mult prea dificilă,
ocrotirea reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor
subiective. Dacă un bun își păstrează situația de fapt, stabilită și
recunoscută de cei interesați, cei care ar pretinde că au un drept asupra
acelui bun și-l vor putea valorifica în mod real, însă, din momentul în
care acesta și-a pierdut situația de fapt, orice valorificare a dreptului
devine dificilă.3
1
A se vedea, I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008,
p.224.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 8.
3
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N.Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, Ed. All Beck,
București, 2003, p. 146.
11
În cazul faptelor împotriva patrimoniului, nu se cere ca victima să
facă dovada calității sale de proprietar, posesor sau detentor legitim, fiind
suficientă atingerea adusă unei situații de fapt existente, legiuitorul penal
ocrotind și sancționând astfel de modificări aduse împotriva bunurilor ca
entități patrimoniale.1
În vederea diminuării ritmului amenințător al creșterii fenomenului
criminal contra patrimoniului sunt necesare, în mod continuu, acțiuni
energice de actualizare a cadrului legislativ la noul modus operandi,
adoptat de rețelele infracționale, iar organele judiciare trebuie să
întreprindă, în același timp, acțiuni ferme de prevenire și ripostă care să
inhibe noile manifestări criminale2.
1
A se vedea, M. Vladu, op. cit., p.146
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 9.
12
Deși înșelăciunea este cunoscută încă din legislația Romei Antice,
când s-au conturat definiții ale acestei fapte, protecția fiind realizată prin
mijloace de drept privat, trebuie remarcat că normele penale cu privire la
înșelăciune în sfera patrimonială sunt norme specifice apariției și
dezvoltării raporturilor contractuale în cadrul dezvoltării comerțului.
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 26
2
Ibidem.
15
Proiectul Codului Penal din anul 2007 a incriminat în mod distinct
înșelăciunea cu cecuri, iar alineatul 2 referitor la producerea unor
consecințe grave, a prevăzut pedeapsa cu închisoarea de la doi la șapte
ani.
Codul Penal adoptat în vara aceluiași an, a eliminat însă în mod
inexplicabil infracțiunea de înșelăciune cu cecuri, făcând referire numai
la “înșelăciunea privind asigurările”, deși aceasta prezintă relevanță mult
mai redusă sub aspectul frecvenței și gravității.
Astfel, articolul 244 se referă numai la înșelăciunea în formă simplă
sau calificată, săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori
alte mijloace frauduloase. Pedeapsa maximă pentru forma calificată
constă în închisoare de la unu la cinci ani, spre deosebire de actuala
reglementare care sancționează același fapte cu închisoare de la 3 la 15
ani. Nu mai este sancționată în mod distinct înșelăciunea în convenții și
nu se mai prevede forma agravantă în cazul producerii consecințelor
deosebit de grave, care este sancționată în prezent cu închisoare de la
10 la 20 de ani. O altă noutate o reprezintă faptul că se prevede
posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părților.
1
A se vedea, Gh. Diaconescu, op. cit., p. 429.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 77.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 77.
18
analizat obiectul material al infracțiunii de înșelăciune, deoarece aceste
fapte pot fi îndreptate asupra unui lucru, prin expunerea la un pericol sau
prin vătămarea acestuia, lucru care constituie obiectul material al
infracțiunii și care interesează atât în planul dreptului penal, cât și în
planul dreptului procesual penal1.
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 78.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 77.
19
Infracțiunea de înșelăciune are, în principiu, un obiect juridic
special asemănător celorlalte infracțiuni de fraudă și deci constă în
relațiile sociale de ordin patrimonial care implică buna credință și
încrederea reciprocă a subiecților acestor relații. 1
Buna credință și încrederea celor două părți sunt necesare pentru
formarea și desfășurarea unor relații patrimoniale normale, ele
constituind atribute pentru valoarea socială a avutului, fără de care
această valoare nu mai poate genera relații sociale normale. Pe linia
acestui obiect juridic special se face deosebire între infracțiunile
patrimoniale săvârșite prin sustragere și cele comise prin fraudă.
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 80.
2
Ibidem, p. 81.
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 82.
21
care, ca efect al inducerii în eroare sau al amăgirii sale, remite celui
dintâi bunul sau folosul material pe care acela urmarește să-l obțină 1.
1
Ibidem.
2
A se vedea, ICCJ sectia penala decizia nr. 3622/2004, www.legalis.ro
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 84.
23
magazioner, afirmând ca este al lor geamantanul unei alte persoane și
prin această inducere în eroare l-au și obținut, însușindu-și bunul pe care
magazionerul l-a eliberat fără a verifica, deși avea această obligație. 1
Înfracțiunea de înșelăciune poate fi comisă și sub forma instigării,
dar în practica penală această formă a participației se întâlnește foarte
rar. Instigarea la infracțiunea de înșelăciune constă în determinarea cu
intenție, prin orice mijloace, de către o persoană (instigator) a unei alte
persoane (instigat) să săvârșească o activitate de inducere în eroare prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a
unei fapte adevărate, în scopul obținerii unui folos material injust,
pricinuind prin aceasta o pagubă.2
Contribuția unei persoane la comiterea infracțiunii de înșelăciune
prin inocularea ideii obținerii unui credit de către o altă persoană, precum
li prin demersurile ulterioare constând în falsificarea documentelor
necesare în acest sens, prin întocmirea unei adeverințe de salariat prin
care se atesta în fals calitatea de salariat, a fost calificată ca fiind aceea
a unui instigator la infracțiunea de înșelăciune, iar nu a unui complice. 3
Există complicitate la infracțiunea de înșelăciune ori de câte ori o
persoană, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe autor să
realizeze inducerea în eroare ca act specific acestei infracțiuni, sau
promite tăinuirea sau valorificarea bunurilor provenite din infracțiune,
chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
Participația improprie este posibilă la infracțiunea de înșelăciune și
există în cazul în care contribuția participanților la săvârșirea acesteia se
realizează sub diferite forme de vinovăție, unii acționează cu intenție, unii
din culpă, iar unii chiar fără vinovăție. Participația improprie poate exista
atât sub forma modalității intenție și culpă (contribuția participantului la
săvârșirea înșelăciunii de către autor din culpă), cât și sub forma
modalității intenție și lipsă de vinovăție (contribuția participantului la
săvârșirea înșelăciunii de către autor fără vinovăție), însă trebuie
menționat că, deși faptele de înșelăciune săvârșite din culpă nu sunt
incriminate, participația improprie nu este înlăturată, instigatorul și
complicele fiind pedepsiți cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea
intenționată, doar autorul nefiind pedepsit. 4
S-a reținut că fapta inculpatului de a cumpăra bilete loto, de a le
falsifica, făcându-le aparent câștigătoare prin completarea cu numerele
care ieșiseră câștigătoare la tragerea anterioară și prin modificarea datei
tragerii, și de a le vinde unor persoane, care apoi le-au depus la diferite
agenții loto-pronosport în vederea încasării constituie fapta de participare
improprie, sub forma complicității, la săvârșirea fără vinovăție, însă în
1
A se vedea, Trib. Suprem, s.pen., dec. Nr.2068/1977, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
pe anul 1977, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.283.
2
Ibidem, p.85.
3
Ibidem, p. 86.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 87.
24
stadiul tentativei, existența tentativei fiind determinată de faptul că la
momentul confruntării datelor de pe duplicate și unicate s-a observat
neconcordanța datelor. Faptul că autorul unei înșelăciuni acționează fără
vinovăție nu are repercusiuni nici asupra existenței participației, nici
asupra poziției juridice a celorlalți participanți, care rămân istigatori sau,
respectiv complici și cărora, dat fiind faptul că au prestat contribuția lor
cu intenție, li se aplică tratamentul penal. 1
1
Ibidem.
2
Ibidem, p.89.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 89.
25
colaborarea dintre aceasta și făptuitor, în urma căreia ajunge să fie
indusă în eroare și păgubită.
Spre deosebire de infracțiunea de furt, în cazul infracțiunii de
înșelăciune exista o anumită colaborare din partea subiectului pasiv,
care ajunge să fie înșelat și care realizează un act de dispoziție
patrimonial păgubitor pentru sine sau pentru altul.
În anumite situații se poate distinge un subiect pasiv principal și
altul secundar. Astfel, dacă proprietarul anumitor bunuri mobile le
încredințează unei alte persoane să le păstreze, în baza unui contract de
depozit, iar făptuitorul induce în eroare pe depozitar, spunându-i că a
cumpărat acele bunuri de la proprietar și îl determină să i le predea, vom
avea un subiect pasiv principal, în persoana proprietarului, al cărui
patrimoniu a fost diminuat prin însușirea acelor bunuri de către făptuitor,
și un subiect pasiv secundar, victima subsidiară a amăgirii, în persoana
depozitarului, dacă prin fapta de înșelăciune s-au produs pagube în
patrimoniul său (de exemplu, depozitarul poate fi obligat să restituie
contravaloarea bunurilor).1
Deși este necesară o colaborare din partea subiectului pasiv,
poziția acestuia nu este relevantă chiar dacă s-a lăsat foarte ușor indus
în eroare, deoarece prin incriminarea faptelor de înșelăciune se
urmărește apărarea bunei-credințe și a persoanelor mai puțin prudente.
Prin incriminarea înșelăciunii, legea urmărește protejarea persoanelor
credule care sunt expuse riscului de a deveni victime ale înșelăciunii,
ceea ce interesează fiind ca subiectul pasiv să fi fost indus în eroaire și
să fi ajuns la o reprezentare greșită a unei împrejurări, ca urmare a
activității desfășurate de subiectul activ. In principiu, subiectul pasiv este
persoana indusă în eroare, care este pagubită prin infracțiunea de
înșelăciune.2
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune, victima trebuie să
realizeze un act de dispoziție care să-i producă o pagubă, unde, spre
deosebire de alte infracțiuni contra patrimoniului, este necesară o
participare din partea victimei fiind susținută de ideea că actul de
dispoziție trebuie să fie realizat de aceeași persoană care a fost indusă
în eroare, dar aceasta poate genera o pagubă atât acestei persoane, cât
și alteia. Exista posibilitatea ca persoana care a fost indusă în eroare să
aibă calitatea de mandatar, administrator, depozitar etc., pentru o altă
persoană, caz în care inducerea în eroare a primei persoane poate duce
la o decizie patrimonială luată de aceasta, dar păgubitoare pentru cea
de-a doua, caz în care va exista infracțiune de înșelăciune. 3
Exista, de asemenea, posibilitatea ca persoana pagubită să fie atât
fizică, cât și juridică. Astfel, subiectul pasiv, cel care este indus în eroare
1
Ibidem.
2
Ibidem, p.92.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 90.
26
și partea vătămată, căreia i se produce paguba, pot fi persoane diferite.
Prin urmare, se afirmă că atunci când o persoană a dispus în mod licit de
un bun aparținând altuia, dar a fost în această împrejurare victima unei
induceri în eroare, ea va fi subiect pasiv subsidiar al înșelăciunii,
subiectul pasiv primar este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin
actul efectuat de victima amăgirii, deoarece infracțiunea de înșelăciune
este îndreptată contra patrimoniului, nu contra persoanei, fiind dată ca
exemplu situația mandatarului care, fiind indus în eroare, a făcut o plată
pentru mandantul său.1
Aparent, nu există o victimă tipică a infracțiunii de înșelăciune,
deoarece escrocii nu fac nicio discriminare cu privire la persoanele care
sunt dispuse să investească bani și încredere, deși în realitate nu orice
persoană este potențială victimă a înșelăciunii, urmând a fi prezentate
într-un capitol distinct anumite trăsături specifice victimei infracțiunii de
înșelăciune.
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 93.
2
A se vedea, V. Păvăleanu, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.198.
28
să se creadă ca inexistentă o faptă sau împrejurare care există în
realitate.1
Această prezentare frauduloasă, denaturată sau alterată a
realității, trebuie să fie aptă de a capta buna credință, încrederea
victimei, și să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o mențină în
eroarea produsă anterior.
Inducerea în eroare poate consta în simple afirmații fără
corespondent în realitate, atribuirea unor calități inexistente, efectuarea
unor promisiuni sau orice activitate care are ca scopul de a câștiga
încrederea victimei, de exemplu, cazul celui care vinde un ceas stricat,
prezentându-l ca fiind în stare bună sau pretinde că stofa pe care o vinde
este de calitate superioară deși în realitate nu este. 2
Pentru realizarea infracțiunii, subiectul activ folosește anumite
mijloace de înșelare (orale sau scrise), ce se dovedesc de multe ori
extrem de ingenioase și variate, acestea depinzând de fantezia acestuia
în imaginarea diferitelor modalități de înșelare a unor persoane –
vulnerabilitatea acestora din urmă, fiind în raport direct proporțional cu
naivitatea lor.
Interesează ca manoperele folosite de autor să fie suficiente pentru
a realiza inducerea în eroare a subiectului pasiv, deoarece infracțiunea
de înșelăciune se caracterizează printr-o legătură dublă, atât între
activitatea făptuitorului și eroarea victimei, cât și între eroarea și actul de
dispoziție păgubitor, iar pentru a verifica idoneitatea înșelăciunii este
necesară utilizarea atât a unui criteriu obiectiv, în sensul că mijloacele
folosite trebuie să fie adecvate pentru a induce în eroare o persoană de
nivel mediu, cât și a unui criteriu subiectiv, în sensul că trebuie acordată
atenție particularităților subiectului pasiv. 3
La infracțiunea de înșelăciune elementul material poate fi realizat
prin folosirea unui singur mod de amăgire indicat de norma de
incriminare, prin utilizarea ambelor moduri sau prin combinarea lor, dar
parțial, fie în raport cu situația de fapt, fie cu cea a numărului de victime
ori de acțiuni concrete pe care le întreprinde subiectul activ al infracțiunii.
De exemplu, fapta unui medic care, afirmând în mod mincinos că un
medicament are anumite calități curative, adică însușiri de natura a
vindeca maladia unui pacient, vinde acest medicament cu un preț
superior celui real și dobândește astfel un folos material injust, caz în
care pacientul, pe baza unei afirmații mincinoase a medicului a
considerat ca adevărate anumite fapte nereale, bazându-se pe
pregătirea de specialitate a medicului și pe veridicitatea informațiilor
primite.4
1
. A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 94.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 95
29
În practica judiciară s-a reținut că săvârșește infracțiunea de
înșelăciune acela care omite să comunice părții cocontractante că, deși
este proprietarul terenului pe care dorea să-l înstrăineze, cu privirea la
acesta există un proces civil ce viza însași stabilirea persoanei care ar fi
putut fi titular al dreptului de proprietate. Tot astfel, s-au reținut ca
infracțiuni de înșelăciune obținerea unui credit bancar pentru finanțarea
societății al cărei administrator era, urmată de schimbarea destinației
banilor prin transferarea de îndată într-un cont personal purtător de
dobânzi mai mari ori fapta inculpatului de a fi folosit o copie de pe cartea
de identitate, o adeverință de venit și o copie de pe cartea de muncă
falsificate pentru achiziționarea de bunuri pe credit de la o societate
comercială sau fapta aceluia care, prezentându-se sub un nume fals și
ca având calitatea de inspector în cadrul Ministerului Muncii și
Solidarității Sociale, a indus în eroare părțile vătămate în vederea
încheierii unor contracte de muncă în străinătate, însușindu-și banii plătiți
de acestea.1
S-a mai reținut în practica judiciară că săvârșește infracțiunea de
înșelăciune acela care plăsmuiește un act sub semnătură privată pe care
îl folosește pentru inducerea în eroare a unei persoane în vederea
determinării acesteia să încheie o convenție păgubitoare pentru ea ori
acela care induce în eroare o societate de asigurare prin folosirea unor
înscrisuri false, cu prilejul încheierii și executării unui contract de
asigurare.
În dreptul penal francez se consideră că simpla afirmație a unei
persoane că are aptitudini supranaturale (de exemplu, de a ghici viitorul)
nu poate atrage răspunderea pentru infracțiunea de înșelăciune, fiind
necesare în acest scop anumite elemente exterioare care să convingă
victima.2
Săvârșește infracțiunea de înșelăciune cel care induce în eroare o
persoană și obține o sumă de bani afirmând, în mod mincinos, că vine
din partea unui frate al acesteia ce are nevoie de o sumă de bani cu
împrumut și astfel obține suma respectivă, pe care și-o însușește. 3
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune este necesar să existe o
activitate de inducere în eroare care să fie suficientă și care să existe
anterior sau concomitent cu dispoziția patrimonială păgubitoare luată de
victimă, deoarece inducerea în eroare a victimei trebuie să fie o
consecință a activității frauduloase, fără de care victima nu ar fi indusă în
eroare și nu s-ar produce prejudiciul. Aptitudinea unui mijloc de a induce
în eroare trebuie apreciat în funcție de împrejurările concrete. 4
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 96
30
Efectul activității de inducere în eroare asupra victimei trebuie
apreciat nu numai după criteriul obiectiv, în sensul că actele frauduloase
au fost prin natura lor proprii a induce în eroare, ci și după criteriul
subiectiv al efectului psihologic pe care acestea le-au putut avea asupra
victimei în raport de poziția subiectivă a acesteia, de buna-credință,
credulitatea sau chiar naivitatea, imprudența sau lipsa de diligență a
acesteia.1
Elementul material al laturii obiective la infracțiunea de înșelăciune
poate fi realizat prin orice mijloace capabile să provoace o inducere în
eroare, cele mai multe dintre acestea fiind la îndemâna făptuitorilor de
rând, însă folosirea lor depinde de abilitatea și de experiența escrocului,
în unele cazuri acestea fiind suprapuse peste anumite condiții care
favorizează săvârșirea infracțiunii, cum ar fi locul și momentul săvârșirii
infracțiunii sau gradul de credulitate al victimelor. 2
Infracțiunea de înșelăciune poate fi realizată prin mai multe tipuri
de acțiuni, având în vedere natura umană și varietatea nelimitată de
ipoteze oferite de viața reală și poate consta în întreaga operațiune de
“punere în scenă” a unei situații care nu corespunde adevărului.
Activitatea de inducere în eroare și mijloacele de realizare a
înșelăciunii trebuie să fie suficiente și proporționale cu scopul urmărit, iar
caracterul suficient trebuie să apreciat în raport de subiectul pasiv, al
cărui consimțământ este deformat de mașințiunile folosite în mod
intenționat de escroc. Înșelăciunea trebuie să fie anterioară și suficientă,
într-un sens subiectiv, astfel încât mașinațiunile frauduloase să fie ca
suficiente pentru a vicia acordul subiectului pasiv, ca persoană de nivel
mediu, fiind necesar să aibă un caracter „intuitu personae”, prin raportare
la persoana înșelată care poate fi ușor sugestibilă raportat la nivelul său
de cultură, locația, vârsta, nivelul său intelectual etc., dar, în același timp
este necesar să se țină cont, în mod unitar, de toate elementele privind
victima și de toate aspectele privind cazul concret. 3
De asemenea, nu se reține infracțiune de înșelăciune în cazul în
care subiectul pasiv începe să efectueze actul urmărit de făptuitor pe
baza inducerii în eroare, dar îl finalizează cunoscând existența
înșelăciunii, așa cum este cazul celui care, de exemplu, cumpără un
autoturism al cărui kilometraj a fost modificat, situație în care
cumpărătorul, deși cunoaște modificarea acestuia, decide să încheie
contractul din alte motive, cum ar fi cunoașterea situației financiare
dificile a vânzătorului, justificarea fiind dată de faptul că lipsește un
element esențial pentru existența infracțiunii de înșelăciune, inducerea în
1
Ibidem, p.97.
2
Ibidem.
3
A se vedea, V. Dobrinoiu, Noul Cod Penal comentat. Partea specială, ed. a III-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 297.
31
eroare, care nu poate exista în cazul în care victima își dă acordul la
realizarea unui act păgubitor pentru sine, fiind în cunoștință de cauză. 1
Un alt caz concret în care nu se poate vorbi de inducerea în eroare
a părtii vătămate este speța în care, partea vătămată constatase
personal, anterior întâlnirii cu inculpatul, că înmatricularea autoturismului
său nu poate fi efectuată, deoarece nu corespunde din punct de vedere
tehnic normelor europene. Prin urmare, însăși partea vătămată a
acceptat posibilitatea unor manopere dolosive pentru a-și atinge scopul
atunci când l-a contactat pe inculpat și a apelat la serviciile acestuia.
Nu există această infracțiune dacă făptuitorul nu a întrebuințat
mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului, iar
aceasta nu a putut fi executat din motive independente de voința lui. De
altfel, vorbind în general de înșelăciune, trebuie să subliniem că simpla
minciună, simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevar,
nu constituie, de regulă, un mijloc de inducere în eroare, atâta timp cât
nu s-au produs consecințele și urmările prevăzute în textul incriminator.
Pentru a fi în prezența infracțiunii de înșelăciune nu este suficient
să existe o acțiune de inducere în eroare, ci este necesar ca înșelatul să
fi ajuns în eroare ca urmare a conduitei agentului, împrejurare pe care
instanța trebuie să o aprecieze în concret ținând cont de împrejurările
comiterii faptei și de credulitatea victimei. În același sens, și în dreptul
penal francez la infracțiunea de înșelăciune nu este suficientă folosirea
mijloacelor de inducere în eroare, ci trebuie să se realizeze convingerea
victimei de existența unui lucru inexact.2
Pentru a induce în eroare, falsificarea adevărului prin cuvinte este
mai ușoară decât prin expresii faciale, deoarece cuvintele pot fi repetate
mai ușor decât mimica, fața exprimă mai multe indicii ale înșelăciunii
decât cuvintele, deoarece este conectată la zonele cerebrale implicate în
emoție, în timp ce cuvintele nu. Există însă și indicii comportamentale
care pot lăsa să scape informații ascunse sau care să arate emoții care
nu se potrivesc cu discursul, greșeli gramaticale, de vorbire, limbajul
folosit, pauzele, modificarea vocii, modificarea respirației, creșterea
ritmului de înghițitre. Fața poate prezenta mai multe indicii ale
înșelăciunii, cum ar fi microexpresii, expresii distorsionate, scăpări ale
emoțiilor ascunse la nivelul mușchilor faciali de încredere, clipitul des,
dilatarea pupilelor, îmbujorarea, lăcrimarea, greșeli la momentul afișării
expresiei sau zâmbete false, unele indicii arătând că există informații
ascunse sau faptul că o expresie este falsă, unele indicii de înșelăciune
din cuvinte sau voce sau corp relevă emoții trăite, chiar dacă se încearcă
ascunderea lor și uneori acest lucru poate sugera că persoana
1
A se vedea, Decizia Trib. București, s. I pen., dec. nr. 680/2005.
2
se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 98.
32
respectivă minte deși depinde de minciuna folosită și de atitudinea
adoptată de cel care o folosește.1
Nu există semne propriu-zise ale înșelăciunii, gesturi, expresii
faciale sau folosirea unor mușchi care să arate că o persoană minte, ci
există doar indicii că o persoană nu este pregătită să spună o minciună
și indicii ale emoțiilor care nu se potrivesc cu felul firesc de a fi al acelei
persoane. În plan psihologic, se consideră că limbajul minciunii este
adesea complex și confuz și reflectă natura subiectului în sine,
înșelăciunea are loc printr-o variatate de mijloace, unele cu intenție
conștientă și altele fără, minciuna având, prin definiție, caracter
înșelător.2 Într-o definiție a minciunii care are legătură cu infracțiunea de
înșelăciune se consideră că o persoană induce în eroare în mod
deliberat o altă persoană fără să o prevină în legătură cu aceasta și fără
ca ținta să fi cerut în mod explicit acest lucru. Este evident că toată
lumea minte la un moment dat, dar diferența între oameni constă în
frecvența, ținta și gradul acestor minciuni.
Minciuna implică afirmațiile false făcute de către cel care știe că
sunt false, cu intenția de a induce în eroare o persoană cu privire la ceea
ce este adevărat, iar înșelăciunea reprezintă orice metodă prin care se
ascunde adevărul, inclusiv prin tăcere sau omisiune, în sensul că
înșelăciunea poate avea loc și în cazul în care o persoană, fără a face
afirmații mincinoase, totuși reușește să determine sau să mențină o
credință greșită a unei alte persoane, credința despre care se cunoaște
că este falsă, dar prin care se urmărește să se ascundă adevărul. 3
În mod similar, s-a susținut că inducerea în eroare a victimei
depinde de cultura și starea psihică a acesteia, precum și de modul și
condițiile de săvârșire a faptei, ceea ce înseamnă că uneori și simpla
minciună poate fi suficientă pentru a constitui mijloc de inducere în
eroare. Se arată că uneori simpla minciună, cum ar fi prezentarea unei
verighete din metal obișnuit ca fiind de aur, poate constitui element
material al infracțiunii de înșelăciune dacă a avut ca rezultat inducerea în
eroare a victimei și producerea unei pagube. Pe altă parte, se consideră
că simpla afirmație mincinoasă este insuficientă pentru existența
infracțiunii de înșelăciune, care presupune folosirea unor mijloace de
natură a induce în eroare, chiar dacă un astfel de mijloc poate fi o
minciună bine tâlcuită, o viclenie.4
S-a arătat că, într-o primă etapă, referitor la sancțiunea penală
pentru minciună, a fost îmbrățișată așa numită teorie clasică sau
abstractă a criteriului obiectiv, potrivit căreia se consideră că pentru a se
circumscrie dispoziției care incriminează înșelăciunea, un mijloc trebuie
1
se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 97
2
Ibidem, p.98.
3
Ibidem, p.99.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 100
33
analizat în obiectivitatea sa, deci trebuie însoțit de un fapt exterior, de un
aranjament din care să rezulte cu certitudine intenția de a înșela, mijloc
care să permită un examen exterior obiectiv și care exclude, implicit,
simplele cuvinte mincinoase. Datorită faptului că, potrivit acestei teorii
rigie, cel care se lasă înșelat de o simplă afirmație mincinoasă face
dovadă de neprevedere, iar, ca o consecință a faptului că este victimă a
propriei sale ușurințe, nu ar merita protecția legii penale, s-a încercat
înlăturarea acestor neajunsuri practice, pe ideea că tocmai aceste
persoane mai puțin prudente sunt mai expuse să devină victime ale
infracțiunii și au nevoie de protecția legii. 1
Există teorii bazate pe o reîntoarcere la teoria obiectivă,
considerându-se că simpla minciună, simplul fapt de a afirma un
neadevăr sau de a nega un adevăr nu constituie un mijloc de inducere în
eroare dacă minciuna nu se produce în strânsă legătură cu elementele
care îi conferă credibilitate, totuși, simpla minciună (afirmație, alegație
care nu se bazează pe dovezi) și simpla reticență (omisiune de a releva,
tăcere) pot fi mijloace de amăgire atunci când se produc în corelație cu
împrejurări sau fapte care fac ca ele să capete aparența de veridicitate,
astfel încât să fie de natură ca victima să le creadă în deplină
concordanță cu realitatea.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că se săvârșește
infracțiunea de înșelăciune în următoarele împrejurări: inculpatul, venind
la reclamantul cu care jucase la loterie și fiind întrebat de acesta dacă
numerele lor ieșiseră câștigătoare, i-a cerut biletele pentru a le verifica.
După ce a controlat biletele și a constat că sunt câștigătoare, inculpatul a
spus reclamantului că nu au câștigat, rugându-l, totodată, să-i lase
biletele pentru a face o combinație cu aceleași numere la tragerea
viitoare. Reclamantul i-a lăsat biletele pe care inculpatul le-a depus la
agenție, pe numele său, pentru a încasa singur banii. În speță, simplul
fapt de a fi negat împrejurarea că numerele jucate au ieșit câștigătoare,
corelat cu împrejurarea că inculpatul a controlat lista de câștiguri în
prezența reclamantului a fost suficient pentru ca acesta din urmă să
creadă că numerele jucate nu au ieșit câștigătoare. 2
Totuși, simpla minciună nu este suficientă pentru existența
infracțiunii de înșelăciune decât dacă este însoțită de anumite
mașinațiuni sau manopere care sunt de natură să inducă în eroare,
deoarece o interpretare contrară ar duce la o soluție absurdă, adică la
sancționarea ca infracțiune de înșelăciune a tuturor promisiunilor
nerealizate. Față de textul de incriminare, simplul fapt de a afirma un
neadevăr sau de a nega un adevăr nu reprezintă acțiune de inducere în
eroare în sensul legii, dacă acesta nu este însoțit de un fapt exterior, din
care să rezulte cu certitudine intenția de a înșela și care să-i dea acestei
afirmații o aparență de adevăr, de aceea nu putem considera că există
1
Ibidem.
2
A se vedea, C.A. București, s. a II-a., dec. nr. 277/1997, în R.D.P. nr. 3/1998, p.142.
34
eroare decât atunci când reprezentarea deformată a realității în
conștiința persoanei vătămate este rezultatul unor manopere dolosive
exterioare.
Și în dreptul francez se consideră că o minciună simplă, chiar
efectuată în scris, nu este suficientă pentru reținerea infracțiunii de
înșelăciune dacă nu este însoțită de fapt exterior sau de act material ori
de o terță intervenție de natură a conferi putere și credibilitate afirmațiilor
mincinoase, deși există și interpretarea în sensul că simpla minciună sau
simpla afirmație nu trebuie să fie însoțită de elemente exterioare care să-
i confere aparențe de veridicitate. Deși aparent infracțiunea de
înșelăciune se poate realiza prin simpla minciună, în realitate sunt
necesare anumite activități dirijate de escorc pentru a da forță minciunii,
care în sine nu este suficientă, deși tendința jurisprudenței este de a
aprecia mijloacele de inducere în eroare folosit în abstract, în sensul că
sunt apte să inducă în eroare o persoană diligentă. 1
În sensul art.244 Cod Penal este vizată minciuna simplă sau
simpla viclenie, iar pentru existență infracțiunii este sufiecient ca victima
să fi fost indusă în eroare, să fi ajuns la reprezentarea greșită a unei
împrejurări ca urmare a activității făptuitorului.
În art.244 Cod Penal sunt două genuri de element material, un
element material simplu, simpla minciună, care constă în inducerea în
eroare și care se sprijină pe capacitatea proprie de a induce în eroare,
fără a fi nevoie de alte mijloace frauduloase, precum și un element
material mai complicat și anume mijlocul fraudulos. 2
Într-o speță referitoare la sistemul de “întrajutorare umană prin
sistem de jocuri colective”, prin care inculpatul, folosindu-se de afișe și
de anunțuri publicate în ziare, făcea cunoscute publicului sistemele de
joc și avantajele acestuia și își asuma obligația de a achita participanților
sume de aproximativ 10 ori mai mari decât sumele depuse, după o
perioadă de 3 luni, constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții,
prevăzută de art.215 Cod penal anterior, dacă se are în vedere
prejudiciul suferit de o mare parte din depunători, existența unei
convenții între părți, inducerea în eroare a persoanelor vătămate cu
prilejul încheierii convenției, eroare în absența căreia nu ar fi încheiat sau
executat convenția în condițiile stipulate3.
Această categorie de jocuri, “locul de întrajutorare”, nu se
încadrează în categoria jocurilor de noroc, care se definesc prin
atribuirea de câștiguri în funcție de factori aleatorii și de hazard, acest
sistem fiind bazat pe realizarea de câștiguri de participanții din prima
parte a listei și de posibilitatea de determinare a blocării jocului, cu
prejudicierea celor din partea finală a listei, existând rea-credință,
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 103.
2
Ibidem.
3
A se vedea, C.A. București, s. a II-a pen., dec. nr. 277/1997, în R.D.P. nr.3/1998, p.143.
35
deoarece are loc o inducere în eroare a celor care au depus sume de
bani, prin asigurări legate de seriozitatea sistemului, amăgire realizată
printr-o publicitate intensă și exagerată care a dat credibilitate și a
determinat multe persoane să participe. Sistemul piramidal presupune o
profitabilitate bazată pe contribuții aduse de membrii noi, contribuție care
ar trebui investită pentru a aduce profit celor care au plătit taxa de intrare
în joc, dar care este în realitate distribuită membrilor mai vechi, cu
imediata consecință a păgubirii membrilor noi care au fost induși în
eroare.1
A face să treacă drept adevărate fapte mincinoase și viceversa
înseamnă a defășura o activitate dolosivă, iar din cerința acestei activități
dolosive rezultă faptul că simpla afirmație mincinoasă este insuficientă
pentru existența infracțiunii, care implică folosirea unor mijloace de
natură a induce în eroare.
Cu privire la întrebarea dacă există infracțiunea de înșelăciune în
cazul celui care călătorește cu trenul sau cu alt mijloc de transport fără a
plăti biletul de călătorie sau în cazul intrării la un spectacol fără a plăti
biletul de intrare s-a susținut că trebuie analizat dacă a existat sau nu o
inducere în eroare a victimei, există înfracțiunea de înșelăciune în cazul
în care se produce credința greșită că făptuitorul are dreptul de a folosi
serviciul, dar sunt îndeplinite condițiile pentru existența acestei
infracțiuni, deoarece serviciul a fost folosit în mod clandestin. În cazul în
care cel responsabil de verificare a biletului de călătorie nu a fost indus
în eroare (de exemplu, prin prezentarea unui bilet expirat sau fals sau a
unei legitimații false) prejudiciul nu a avut loc ca urmare a inducerii ăn
eroare, iar serviciul a fost prestat în mod independent de activitatea
desfășurată de făptuitor, ceea ce înseamnă că nu pot fi identificate
elementele cerute pentru existența infracțiunii de înșelăciune. 2
Cu privire la această situație, în dreptul francez se consideră că nu
poate fi sancționată ca înșelăciune prestarea unui serviciu decât dacă
există o remitere a unui bun, condiție cerută de art.313-1 Cod penal
francez, de exemplu nu există infracțiune de înșelăciune în cazul celui
care intră fără bilet într-o sală de spectacol fără a primi biletul, adică fără
ca biletul să fie remis, în schimb cel care prin inducere în eroare obține
biletul de intrare la spectacol sau de transpor poate fi sancționat pentru
infracțiunea de înșelăciune.3
Nu intră în categoria faptelor de inducere în eroare judecățile de
valoare, deoarece ele nu sunt altceva decât opinii care nu urmăresc să
prezinte o realitate concretă obiectivă, ci se emit păreri cu privire la acea
relitate, astfel, fapta agentului de a spune că este cel mai bun avocat nu
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 104.
2
A se vedea, C.A. Brașov, dec. pen.nr.928/2003.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 105.
36
este o acțiune de inducere în eroare cu privire la o faptă, pentru că
adevăratul sau falsitatea acestei comunicări depinde de modul în care se
apreciază agentul pe sine și în raport cu alții, chiar dacă există și avocați
mai buni decât agentul.
Cu privire la reticența dolosivă, în situația în care vânzătorul a
vândut fotografii realizate de un fotograf celebru cu un preț foarte mic
față de valoarea reală, preț stabilit de câtre vânzător fără a avea
cunoștință despre notorietatea artistului și fără a cunoaște valoarea reală
a acestora la data contractării, în jurisprudența franceză, s-a considerat
că nu se poate reține infracțiunea de înșelăciune, după cum nu se poate
considera că există nici măcar dolul civil pentru reticența sau omisiunea
cumpărătorului de a aduce la cunoștința vânzătorului valoarea bunului,
deși vânzătorul , dacă ar fi cunoscut valoarea reală a bunului nu ar mai fi
încheiat vânzarea sau l-ar fi vândut la un preț mai mare. Justificarea, atât
în planul răspunderii penale, cât și planul răspunderii civile, este dată de
faptul că nu există obligația cumpărătorului de a aduce la cunoștință
vânzătorului valoarea reală a lucrului pe care dorește să achiziționeze,
după cum nici vânzătorul nu are obligația de a informa pe cumpărător în
legătură cu prețurile mai avantajoase practicate de un vânzător
concurent.1
Definitoriu pentru infracțiunea de înșelăciune este deposedarea
victimei de bun și împosedarea injustă a autorului cu acel bun prin
acțiuni amăgitoare.
Chiar dacă prestația subiectului pasiv este contrară bunelor
moravuri, sau ilicită (de exemplu, plata făcută unei prostituate) există
posibilitatea săvârșirii infracțiunii de înșelăciune (de exemplu, clientul
care amăgește o prostituată prin neplata favorurilor sexuale oferite),
deoarece nu se poate invoca argumentul că nu poate opera protecția
dreptului penal pentru cel care lucrează împotriva dreptului, deoarece
obiectul juridic are în vedere un interes general, fiind vorba de o
intervenție obiectivă a dreptului penal, independent de situația în care se
află subiectul pasiv2.
În cazul în care se produce un prejudiciu patrimonial prin utilizarea
unui dispozitiv mecanic, cum ar fi folosirea unui telefon public, prin
introducerea de monede false, folosirea unui dispozitiv pentru obținerea
unor sume de bani de la un bancomat, folosirea unor mijloace similare în
cazul automatelor de băuturi sau alimente, s-a susținut că existența
infracțiunii de înșelăciune este dată de faptul că instrumentul mecanic
asupra căruia se operează reprezintă voința viciată a subiectului pasiv
dintr-un alt punct de vedere, pe care îl considerăm întemeiat, s-a susținut
că nu poate exista infracțiune de înșelăciune, ci eventual o altă
infracțiune (de exemplu, furt), deoarece în cazul înșelăciunii este
1
A se vedea, G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Științifică, București, 1968,
p.44.
2
Ibidem.
37
necesară inducerea în eroare a unei persoane, subiectul activ neputând
fii o mașină, iar eroare fiind o stare psihologică în care se poate afla o
anumită persoană și nu un aparat mecanic sau o mașină, deși se
recunoaște posibilitatea ca în situația inversă, adică atunci când aparatul
sau dispozitivul a fost reglat pentru a înșela persoana care îl va folosi, va
exista infracțiune de înșelăciune (de exemplu, aparatul de taxat utilizat în
taximetrie).1
Râmăne totuși întrebarea dacă nu ar trebui să avem în vedere în
aceste cazuri discuțiile din dreptul penal francez, unde a operat o
schimbare de viziune cu privire la reținerea infracțiunii de înșelăciune în
cazul folosirii unui aparat automat în scopul obținerii de foloase sau
servicii în alt mod decât cel destinat folosirii normale a aparatului. Astfel,
deși în jurisprudența franceză mai veche s-a considerat că un aparat nu
poate fi indus în eroare, fiind necesară inducerea în eroare, în prezent,
seadmite că un aparat poate fi înșelat și uneori acest lucru se realizează
chiar mai ușor decât în cazul unei persoane, aptitudinile sale fiind mult
mai limitate în identificarea unor încercări de inducere în eroare decât
cele ale unei persoane.
Pornind de la distincția făcută în doctrină, după modul în care
norma de incriminaare stabilește acțiunea tipică, între infracțiuni în formă
închisă, în cazul cărora legiuitorul stabilește o anumită formă pe care
trebuie să o îmbrace acțiunea tipică din posibilele acțiune susceptibile de
a aduce atingere valorii sociale protejate (cum ar fi infracțiunile contra
patrimoniului) și infracțiuni în formă liberă, în cazul cărora este suficient
ca acțiunea să fie susceptibilă de a produce rezultatul (cum ar fi
infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății), se poate
afirma că infracțiunea de înșelăciune face parte din categoria
infracțiunilor în formă închisă, legiuitorul stabilind in art.244 Cod penal,
faptul că acțiunea trebuie să constea într-o inducere în eroare, realizată
fie prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, fie ca
mincinoasă a unei fapte adevărate.2
În jurisprudență 3s-a răspuns la întrebarea daca poate exista
infracțiunea de înșelăciune cu privire la bunurile care au fost obținute în
mod ilicit de către victimă, adică în cazul în care victima unui furt a folosit
înșelăciunea pentru a recupera bunurile de la autorul furtului, s-a
considerat că trebuie renunțat la concepția economică cu privire la
patrimoniu, potrivit căreia nu ar exista pagubă, ca element constitutiv al
infracțiunii de înșelăciune, deoarece patrimoniul titularului legitim nu este
afectat, fiind deja atins ca urmare a săvârșirii furtului, și trebuie adoptată
o concepție mixtă, economică-juridică, cu privire la patrimoniu, motivul
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 105.
2
Ibidem, p.106.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 106.
38
fiind dat de faptul că nu se poate asigura o protecție juridică pentru ceea
ce este contrar ordinii juridice, adică pentru bunurile obținute în mod ilicit.
Totuși, o astfel de interpretare ar putea duce la soluția nepotrivită a
recunoașterii infracțiunii de înșelăciune pentru titularul legitim al bunului,
care a recuperat bunurile proprii, sustrase anterior de către hoț.
O speță concretă, de actualitate în ultimii ani în România surprinde
inducerea în eroare pornind de la motivarea că intoleranța la gluten este
una dintre cele mai comune boli din lume, în România fiind peste
200.000 de persoane afectate, iar singurul tratament este de a elimina
din alimentație produsele care conțin gluten. Astfel, în anul 2010, a
existat o Propunere legislativă privind etichetarea produselor care conțin
gluten (PI-x nr.763/2010). Conform art. 1 alin. (1) din această inițiativă
legislativă se instituia obligația ca produsele destinate comercializării
care conțin gluten, în orice cantitate, să fie însoțite de o avertizare care
să cuprindă sintagma “Conține gluten/Acest produs conține gluten”, iar
conform art.1 alin (2) produsele care nu conțin gluten să fie însoțite de
mențiunea „Nu conține gluten/Acest produs nu conține gluten”. În baza
art.2 alin. (1) din propunerea legislativă, nerespectarea acestor dispoziții
constituie contravenție (sancționată cu amendă de la 5000 la 10.000 lei,
constatarea și aplicarea sacțiunii urmând a fi făcută de către Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorilor), iar conform art.3, etichetarea
necorespunzătoare cu scopul de a induce în eroare consumatorul
constituie infracțiunea de înșelăciune și se pedepsește potrivit legii
penale. Această propunere legislativă a fost respinsă la data de 25
septembrie 2012 cu motivarea că referitor la dispozițiile propuse în art.1
în România există un cadru legal care tratează aceste aspecte, prin
intermediul unor acte normative care conțin prevederi referitoare la
etichetare, prin menționarea ingredientelor alergene, precum și
menționarea expresiilor “fără gluten” sau “conținut scăzut de gluten” în
cazul produselor destinate celor care au intoleranță la acest ingredient,
alături de existenta unor reglementări în acest sens și la nivel european,
astfel încât soluția propusă în art.1 nu se justifică. 1
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu interesează dacă, pe
baza împrejurărilor concrete, victima a fost sau nu ușor indusă în eroare,
legea a urmărit să apere persoanele credule, mai puțin prudente,
deoarece tocmai asemenea persoane sunt mai expuse să devină victime
ale infracțiunii. Ceea ce interesează este ca victima să fi fost indusă în
eroare, să fi ajuns la o reprezentare greșită a unei situații sau împrejurări
ca rezultat al activității făptuitorului.2
Fapta poate fi comisă și cu prilejul încheierii sau executării unui
contract, neefind însă necesar ca inducerea în eroare să fi fost
determinantă pentru încheierea sau executarea contractului de persoana
1
A se vedea, Propunerea legislativă privind etichetara produselor care conțin gluten – pl-x nr.
763/2010, disponibil la http://cdep.ro/proiecte/2010/700/60/3/pl763/pdf.
2
A se vedea M. Udroiu, Drept penal parte specială, ed. II, Ed. Hamangiu, București, 2016, pag. 278
39
vătămată (o asemenea cerință era prevăzută explicit de vechiul Cod
Penal în cazul înșelăciunii în convenții; prin nepreluarea în Noul Cod
Penal a unei asemenea cerințe va opera practic o extindere a incidenței
normei de incriminare în materia înșelăciunii în convenții); realitatea falsă
creată trebuie să se refere la fapte sau împrejurări care puteau fi
verificate la momentul încheierii ori executării contractului. 1
Neîndeplinirea unei obligații civile la termenul stabilit în contract, nu
constituie infracțiune dacă la momentul încheierii contractului nu a fost
urmărit de către persoana acuzată, obținerea unui folos injust (de
exemplu nu au fost folosite mijloace frauduloase, în lipsa cărora
contractul nu ar fi fost încheiat, iar ambele părți au cunoscut modalitatea
de plată și au fost de acord cu aceasta). Omisiunea executării unei
obligații civile nu constituie automat infracțiune. Din domeniul dreptului
civil se trece în cel al dreptului penal doar atunci când, fie la încheierea
convenției, fie pe parcursul executării ei, acea parte care nu a respectat
convenția s-a folosit de mijloace amăgitoare/înșelătoare pentru a
convinge celalaltă parte că-și va executa obligațiile la termen sau, după
caz, în condițiile convenite. Inculpatele au făcut tot ceea ce legea și
tradiția comercială permiteau pentru respectarea obligațiilor asumate.
Intrarea în incapacitate de plată a firmelor inculpatelor nu este
consecința unei acțiuni de inducere în eroare a persoanelor vătămate.
Aceasta nu înseamnă că, în orice condiții, emiterea biletului la ordin fără
a exista în cont acoperirea necesară, atrage în exclusivitate răspunderea
contractuală a făptuitorului. Funcția atribuită biletului la ordin este, în
asemenea cazuri, aceea de a determina prin inducerea în eroare la
încheierea convenției, mențiunile privind contul, banca plătitoare, suma
de plată fiind elemente de natură a convinge cealaltă parte cu privire la
seriozitatea și posibilitățile de plată ale făptuitorului. Pentru a întregi
conținutul infracțiunii, acțiunea de amăgire, de inducere în eroare cu
privire la posibilitățile, condițiile și forma de plată, trebuie să fie săvârșite
cu vinovăție, în forma intenției. Sub acest din urmă aspect, al intenției de
a înșela părțile civile, instanța de fond și cea de apel, au ajuns în mod
corect, evaluând condițiile de emitere a biletelor la ordin, rulajul mărfurilor
și al sumelor încasate, relațiile dintre persoanele acuzate și părțile civile,
la concluzia de achitare.2
Infracțiunea în varianta agravantă constă în înșelăciunea săvârșită
prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase [art.244 alin. (2) C.Pen.]. Folosirea de nume mincinoase
presupune utilizarea unui nume care nu a aparținut în realitate
făptuitorului. Acest nume mincinos, fie că este “împrumutat” de la o altă
persoană în locul căreia se recomandă, afirmând că este acea persoană,
fie că numele mincinos este inventat, este imaginar pentru ca în acest fel
să-și ascundă adevărata sa identitate; în practică existând multe situații
1
Ibidem.
2
A se vedea, ICCJ, Sectia penala decizia nr. 1279/212, www.scj.ro
40
când infractorii s-au prezentat sub numele unor reprezentanți de firme
străine și vorbind limba română cu accent german, Italian, englez etc.
Folosirea de caliăți mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcții etc.
pe care făptuitorul nu le are în realitate (de exemplu, se prezintă ofițer de
poliție, procuror, funcționar la oficiul postal sau își poate da calitatea
evident nereală de prieten al unui membru al familiei, mesager al unei
cunoștințe etc.). Prin mijloc fraudulos trebuie înțeles acel mijloc care este
vrednic și în mod obișnuit inspiră încredere, înlătură orice bănuială, dar
care, în realitate, este mincinos (de exemplu, prezentarea de
recomandări din partea unor persoane onorabile sau firme de renume,
recomandări obținute fie prin fals, fie prin alte modalități ilegale, afișarea
unor titluri, decorații, grade, fotografii unde făptuitorul apare alături de
personalități politice sau din lumea afacerilor, folosirea unor acte false,
depunerea în gaj de obiecte care aparțin altuia sau utilizarea unor
“tehnici” frauduloase.
În practica judiciară s-a decis că există înșelăciune în varianta
agravantă în cazul inculpatului care decontează valoarea unor cupoane
pentru agricultori pe baza unor facturi fiscale ce consemnează operațiuni
fictive privind cumpărarea și vânzarea bunurilor care pot fi cumpărate pe
bază de cupoane, cauzându-se astfel un prejudiciu bugetului de stat. În
schimb, fapta inculpatei, care, recomandându-se drept agent CAR SAFI,
a promis părții vătămate I.C că va obține un împrumut de 15.000.000 LEI
de la această unitate, primind în schimb suma de 2.000.000 LEI, dar nu
și-a onorat promisiunea, nu intră sub incidența art. 244 alin.(2) Cod
Penal, deoarece inculpata nu s-a folosit de calități mincinoase, având
contract de colaborare cu CAR SAFI.1
Atunci când mijlocul folosit la săvârșirea infracțiunii constituie prin
el însuși infracțiune se vor aplica regulile de la concursul de infracțiune.
Astfel, în ipoteza comiterii înșelăciunii prin fals sau uz de fals, acestea nu
se absorb în conținutul înșelăciunii, ci se vor aplica art. 39 și art. 40 Cod
Penal privind concursul de infracțiuni.
Elementele probatorii pe care acuzarea trebuie să le dovedească
prin referire la elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și
spălarea banilor erau: a. inducerea în eroare cu scopul de a produce în
prejudiciul victimelor, în cazul infracțiunii de înșelăciune; b. folosirea
banilor produși din infracțiunea de înșelăciune în contractele încheiate de
inculpat în nume propriu. Instanța apreciază că ambele elemente sunt
dovedite de înscrisurile depuse la dosar: (i) deși inculpatul a convenit cu
cei doi cetățeni britanici să fondeze o societate comercială în care
aceștia să aibă calitatea de asociați și acționari, nu a efectuat demersuri
în vederea înființării unei noi societăți comerciale lucrând în continuare
prin firma sa; (ii) a schimbat denumirea firmei sale pentru a corespunde
numelui firmei pe care se înțelesese să o înființeze cu părțile vătămate;
1
A se vedea M. Udroiu, Drept penal parte specială, ed. II, Ed. Hamangiu, București, 2016, pag. 279.
41
(iii) inculpatul a creat o pagină web în care se menționa că SC U.D. SRL
Bistrița este o societate comercială „deținută și condusă de domnul
J.S.R, în colaborare cu investitor britanici”, activitatea principală
constând “în propriile proiecte de construcții imobiliare și industriale pe
structură metalică ușoară” (iv) transmiterea de către inculpat prin e-mail,
către părțile vătămate, a registrelor privind cheltuielile realizate de
agentul economic pentru realizarea proiectului imobiliar; (v) incupatul
J.S.R a obținut autorizație de construire de case de vacanță sau
mansardarea de blocuri de locuințe pe numele său sau pe numele SC
U.D. SRL Bistrița și a edificat imobile, dar părțile vătămate D.M și R.J.M
nu au avut niciodată calitatea de asociați în cadrul societății comerciale
(certificatele de urbanism și autorizațiile de construire emise de primăria
municipiului Bistrița); (vi) într-o perioadă scurtă de timp, de aproximativ
un an, fără investiții sau aport de capital propriu, inculpatul J.S.R prin
intermediul SC U.D. SRL Bistrița, a obținut suma totală de 1.263.755
EURO de la cele două părți vătămate; (vii) inculpatul J.S.R a retras sume
de bani din casieria SC U.D. SRL Bistrița. Prin dispoziția de plată din
23.06.2008 societatea comercială a plătit asociatului J.S.R suma de
71.000 RON cu titlul de “restituire împrumut”; (viii) inculpatul J.S.R a
cumpărat, pe numele său un motorciclu marca S la 24.05.2007, o
remorcă marca T la 18.09.2007 și un autoturism marca P la 14.11.2007,
iar o casă tip vilă construită în cadrul proiectului B.H a fost înscrisă pe
societatea comercială la 22.10.2008 (patrimoniul inculpaților J.S.R și SC
U.D. SRL Bistrița). În consecință, instanța reține că sunt întrunite în
cauză elementele constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și spălare
de bani.1
1
A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Infracțiuni contra avutului obștesc, Ed.
Academiei Republicii Socialiste, România, 1970, p. 290
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul Cod penal, Ed. Hamangiu,
2014, p.111.
3
Ibidem, p.114.
44
cazul în care asiguratul l-a înlocuit la un preț mai avantajos, iar diferența
de pret este utilizată pentru efectuarea unei alte reparații. Lipsa
prejudiciului, ca element esențial pentru infracțiunea de înșelăciune este
justificată de faptul că asiguratul avea dreptul, potrivit contractului, la
restituirea valorii unui parbriz nou, iar asigurătorul era ținut de obligația
de a restitui această valoare, fără niciun drept de control asupra utilizării
sumei de bani plătite.1
Subiectul pasiv poate realiza actul de dispoziție ca o consecință a
inducerii în eroare și sub forma unei omisiuni, așa cum este cazul unei
creditor indus în eroare printr-o chitanță falsă pentru a nu mai cere o
diferență de bani neplătită sau pentru a renunța la o creanță 2.
Nu mai puțin, urmarea imediată prezintă relevanță și în planul
sancționării tentativei, ca formă imperfectă a infracțiunii de înșelăciune,
caracterizată prin împrejurarea că deși săvârșirea faptei nu a dus la
producerea rezultatului material, a pagubei, fapta creează o stare de
pericol pentru valoarea socială ocrotită ceea ce justifică sancționarea
tentativei la infracțiunea de înșelăciune. 3
Atunci când fapta a produs numai un prejudiciu moral (de exemplu,
compromiterea victimei față de colegi, de vecini etc.), urmarea imediată a
infracțiunii lipsește și, ca atare, lipsește și răspunderea penală.
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 118
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 117.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 118.
47
este urmarea unei acțiuni de amăgire și, ca atare, nu s-a realizat una
dintre componentele laturii obiective a infracțiunii. 1
La infracțiunea de înșelăciune, acțiunea infracțională este cauza
urmării imediate, urmare care se răsfrânge în final asupra patrimoniului,
producându-i o pagubă.
Legătura de cauzalitate, în cazul infracțiunii de înșelăciune rezultă
din însăși realizarea acțiunilor incriminate, iar dacă situația de fapt
patrimonială este datorată altei cauze decât acțiunii de inducere în
eroare, ea nu este urmarea imediată a acestei acțiuni, fiindcă lipsește
legătura de cauzalitate. Astfel, această legătură de cauzalitate rezultă
din împrejurările de fapt ale infracțiunii. 2
La infracțiunea de înșelăciune există o legătură între activitatea
făptuitorului și inducerea în eroare a victimei, în sensul că eroarea
trebuie să fie consecința directă a activității de inducere în eroare
realizată de făptuitor, iar activitatea făptuitorului trebuie să fie anterioară
ajungerii în eroare a victimei, în caz contrar fiind dificil de considerat că a
constituit cauza acestei din urmă, cu mențiunea că înșelăciunea realizată
prin omisiune poate opera peste o eroare preexistentă a victimei. 3
Analiza raportului de cauzalitate comportă diferențe în funcție de
natura infracțiunilor, iar problema stabilirii raportului de cauzalitate ridică
numeroase probleme în practica și teoria dreptului penal. De multe ori,
dificultățile în stabilirea raportului de cauzalitate sunt de ordin teoretic,
generate de existența a numeroase teze filosofice privind raportul de
cauzalitate, teze care, aplicate la specificul fiecărei infracțiuni, generează
rezultate diferite.
Aprecierea existenței raportului de cauzalitate în cazul
înșelăciunilor depinde foarte mult de situația concretă care trebuie
analizată, având în vedere varietatea situațiilor de fapt, stabilirea în mod
corect a raportului de cauzalitate între fapta și rezultatul conferind
legitimitate hotărârilor pronunțate. Importanța stabilirii raportului de
cauzalitate în cazul infracțiunilor de înșelăciune este cu atât mai mare cu
cât practica a arătat că există foarte multe modalități în care pot fi aduse
atingeri patrimoniului prin astfel de fapte. 4
În cazul infracțiunii de înșelăciune, între elementele componente
ale laturii obiective există o legătura indisolubilă, o intercondiționare,
lipsa unuia influențând existența celorlalte, iar infracțiunii de înșelăciune
se consideră realizată numai atunci când din situația faptică rezultă
cumulativ toate aceste componente.5
1
Ibidem.
2
A se vedea, I. Gh. Gorgăneanu, op. cit., p.72.
3
Ibidem, p. 119.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 119.
5
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1974, p.499.
48
3.2. Latura subiectivă.
În conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, alături de
latura obiectivă, trebuie analizată și latura subiectivă, una dintre
trăsăturile esențiale ale infracțiunii fiind vinovăția. Latura subiectivă a
infracțiunii de înșelăciune presupune analiza condițiilor cerute de lege cu
privire la forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune,
adică atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conștiinței și voinței
sale, față de materialitatea faptei săvârșite, pentru ca acea faptă să
constituie infracțiune.1
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu este suficientă
existența elementului obiectiv al faptei, ci este necesar să existe o
legătură de cauzalitate psihica între făptuitor și fapta de înșelăciune, care
să reflecte atitudinea sa psihică, sub aspectul conștiinței și voinței, față
de fapta săvârșită și față de urmările ei, și care stă la baza vinovăției ca
trăsătură esențială a infracțiunii.
Scopul este considerat, alături de mobil, un factor important în
cadrul proceselor psihice care însoțesc comportamentul criminal 2, ceea
ce impune o analiză a acestor elemente și a rolului acestora în cazul
conduitei infracționale manifestate în cadrul infracțiunii de înșelăciune.
Elementul subiectiv în cazul infracțiunii de înșelăciune constă în
intenție directă. Făptuitorul își dă seama că desfășoară o activitate de
inducere în eroare și că prin aceasta produce o pagubă urmare a cărei
producere o urmărește, textul referindu-se la scopul obținerii unui folos
material injust (intenție calificată prin scop). Pentru existența laturii
subiective a infracțiunii de înșelăciune nu este nevoie ca folosul material
injust să fi fost efectiv realizat, ci numai să fi existat ca o posibilitate
urmarită de făptuitor. Nu interesează, pentru realizarea infracțiuniii,
mobilul de care este animat făptuitorul.
1
A se vedea M.C. Dobrilă, op. cit., p. 118
2
A se vedea V.Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999, p.264.
49
pentru altul un folos material injust, iar prin acest scop urmărit de
infractor, se atribuie intenției caracterul calificat prin scop. 1
În literatura de specialitate s-a arătat că infracțiunea de înșelăciune
poate fi comisă fie cu intenție directă, fie indirectă, materializată prin
reprezentarea făptuitorului cu privire la defectul acțiunilor sale asupra
celui amăgit și a pagubei pe care o va suferi acesta, opinie pe care o
parte a doctrinei nu o împărtășește; deși infracțiunea de înșelăciune
presupune intenție, unii autori nu sunt de acord cu acest punct de
vedere, potrivit căreia s-ar admite existența înșelăciunii și atunci când
există intenție indirectă.2
În primul rând, intenția directă constă în scopul de obține pentru
sine sau pentru altul un folos material injust, se caracterizează prin
urmările unei finalități și prin reprezentarea pe care o are făptuitorul
despre aceasta, ceea ce constituie o intenție calificată, iar intenția
indirectă există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și,
deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui, existând un prim
rezultat a cărui producere este certă și urmărită de făptuitorul și altul, a
cărui producere este posibilă și acceptată de făptuitor, deși nu
urmărește, caz în care există un rezultat secundar eventual, pe care
făptuitorul îl acceptă.3
În al doilea rând, în cadrul infracțiunii de înșelăciune, autorul își dă
seama că în urma prezentării denaturate a realității, persoana vătămată,
indusă în eroare, va efectua un act patrimonial păgubitor, și urmărește
ca, pe această cale, el sau altă persoană sa obțină un folos material.
De aceea, pentru întregirea laturii subiective a infracțiunii de
înșelăciune este necesar ca făptuitorul să fi efectuat acțiunea de amăgire
în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust,
indiferent dacă a fost ori nu efectiv realizat. Astfel, înșelăciunea se
comite cu intenție directă, întrucât textul de incriminare cere ca acțiunea
ce formulează elementul material să se realizeze în scopul obținerii
pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust (intenție calificată
prin scop).4
La infracțiunea de înșelăciune autorul cunoaște și dorește să
inducă în eroare și să producă o pagubă, fiind motivat de dorința de a
obține un folos, iar atunci când acesta crede, în mod greșit, în
veridicitatea afirmațiilor sale (de exemplu, crede că bijuteriile vândute
sunt veritabile deși acestea sunt false) nu există infracțiunea de
înșelăciune, deoarece legea nu sancționează săvârșirea faptei din
culpă.5
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 120.
2
A se vedea, G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995, p.20.
3
Ibidem.
4
A se vedea, G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995, p.21.
5
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 121.
50
Sub aspectul psihologic, escrocul este tipul de infractor care profită
de încrederea victimei, fără a apela la violență, este abil și posedă un
anumit nivel intelectual și cunoștințe care îi permit să regizeze situații
pentru a obține un folos injust, aparent cu consimțământul victimei.
Referitor la distincția dintre intenția directă și intenția calificată, s-a
arătat că intenția directă, prin cerința ca agentul să urmărească
producerea rezultatului, introduce o anumită nuanță de scop, care se
deduce din interpretarea expresiei folosite de legiuitor, dar nu constituie
o cerință explicită a normei de incriminare, spre deosebire de intenția
calificată prin scop, care este descrisă în norma de incriminare, în mod
explicit, prin folosirea expresiei “în scop de”, prin care se arată care sunt
rezultate care trebuie să constituie scopul agentului pentru a fi întrunite
cerințele normei.1
În cazul infracțiunii de înșelăciune, intenția este calificată prin
elementul scop, adică cel de a obține pentru sine sau pentru altul un
folos material injust, în sensul că este obținut pe nedrept un folos la care
făptuitorul nu este îndreptățit.
Cu privire la aspectele menționate, s-a considerat că intenția
calificată este o intenție caracterizată prin dublu scop, iar în cazul unei
infracțiuni de înșelăciune se poate susține că făptuitorul are ca prim scop
inducerea în eroare a unei persoane (intenție directă) și ca scop secund
(intenția calificată) obținerea unui folos material injust. 2
Prin folos material se înțelege orice profit, avantaj care poate fi
evaluat în bani și care, atunci când este realizat, duce la creșterea sau
consolidarea patrimoniului, iar acest folos este injust atunci când nu
există nicio îndreptățire, fiind indiferent dacă făptuitorul urmărește folosul
pentru sine sau pentru altul. Nu se consideră că folosul are caracter
injust prin faptul că acesta a fost obținut prin inducerea în eroare a
subiectului pasiv.
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune, sub aspectul laturii
subiective, nu este necesar ca folosul material injust să fie efectiv
realizat, deoarece cerința din norma de incriminare se referă la scopul
acțiunii și nu la rezultatul acesteia, dar trebuie ca scopul să fi existat la
momentul săvârșirii faptei.
Conținutul infracțiunii de înșelăciune nu va fi realizat, sub aspectul
laturii subiective, dacă profitul urmărit nu este de ordin material sau nu
este injust.
În practica judiciară s-a decis că lipsește elementul subiectiv
specific înșelăciunii și fapta nu constituie infracțiune în cazul în care
făptuitorul achiziționa animale de la populație în vederea valorificării lor
la abator, cu promisiunea de plată ulterioară a prețului, urmată de
neachitarea acestui preț, dacă neplata prețului promis nu se datorează
voinței achizitorului de animale; ori fapta inculpatului de a conveni cu
1
A se vedea, G. Antoniu, op. cit., p.190.
2
A se vedea V.Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999, p. 279.
51
partea vătămată să-i vândă o locuință, sens în care ia de la aceasta un
autoturism și o sumă de bani, din moment ce partea vătămată a
cunoscut cu certitudine, în momentul încheierii convenției, că inculpatul
nu este proprietarul locuinței respective.1
Nu este realizat elementul subiectiv al infracțiunii de înșelăciune
atunci când persoana care se pretinde înșelată a avut cunoștință de
neconcordanța dintre relatările făptuitorului și realitate, așa încât nu se
poate reține, în aceste condiții, că a fost indusă în eroare și a suferit un
prejudiciu.
1
Ibidem, p. 125.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 127.
53
Infracțiunea de înșelăciune se realizează printr-o activitate
infracțională cu desfășurare în timp și spațiu, desfășurare care poate fi
uneori mai simplă, alteori mai amplă, și care poate parcurge mai multe
momente sau faze succesive, ceea ce înseamnă că această infracțiune
prezintă forme și modalități diferite, care atrag o diferențiere a regimului
sancționator.1
Faptele incriminate în partea specială a Codului pen. reprezintă
fapte consumate, caracterizate prin urmăriri tipice, fapte care nu apar
instantaneu, ci pe baza unui proces, care începe cu apariția ideii
infracționale și se termină cu producerea unei urmări tipice. Acest proces
cunoaște atât o etapă internă cât și o etapă externă.
Formele variate ale infracțiunii de înșelăciune diferă după stadiul în
care se află pregătirea sau executarea elementului material al acțiunii de
amăgire, acesta putându-se prezenta ca acte pregătitoare, tentativă,
infracțiune consumată și uneori ca infracțiune epuizată.
4.1.4. Tentativa.
Tentativa este posibilă în cazul infracțiunii de înșelăciune și se
pedepsește (art. 248 Cod pen.) Infracțiunea de înșelăciune poate fi
comisă în oricare dintre modalitățile tentativei, atât cea perfectă, cât și
cea imperfectă, fiind posibilă și tentativa relativ improprie.
Pentru a exista tentativă la infracțiunea de înșelăciune este
necesar să existe hotărârea de a săvârși infracțiunea, să existe un act de
punere în executare a acestei hotărâri și să intervină întreruperea
executării sau neproducerea rezultatului, adică a pagubei.
Există tentativă la infracțiunea de înșelăciune atunci când
hotărârea de a săvârși acțiunea de amăgire cu scopul de a obține un
folos material a fost pusă în executare, dar executarea începută a fost
întreruptă din cauze străine de voința făptuitorului sau a rămas fără
rezultat, ceea ce înseamnă că actele de executare nu au reușit să
realizeze inducerea în eroare sau să producă urmarea imediată, adică
rezultatul păgubitor. Tentativă la infracțiunea de înșelăciune există atât în
cazul în care făptuitorul nu a ajuns să efectueze până la sfârșit acțiunea
1
A se vedea, F. Streteanu, op. cit., p.603.
2
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1974, p. 503.
55
de inducere în eroare, cât și în cazul în care acțiunea nu a reușit să
inducă în eroare și să provoace celui amăgit o pagubă. 1
Infracțiunea rămâne în fază de tentativă atunci când acțiunile de
inducere în eroare sunt întrerupte, independent de voința făptuitorului,
înainte de producerea rezultatului păgubitor pentru victimă, cât și atunci
când acțiunile specifice de înșelare au fost epuizate, fără însă ca
urmarea imediată (prejudiciul material) să apară. Astfel, tentativa există
atunci când acțiunea de amăgire a fost pusă în executare, dar a rămas
fără rezultat, întrucât nu s-a reușit inducerea în eroare a subiectului pasiv
ori nu s-a produs consecința păgubitoare din motive independente de
voința făptuitorului, dar și atunci când rezultatul nu s-a produs din cauza
mijloacelor insuficiente sau defectuoase folosite de făptuitor. 2
Un exemplu din jurisprudență de tentativă la infracțiunea de furt,
care a fost însă greșit calificată ca tentativă la infracțiunea de furt:
inculpatul, cu intenția de a-și însuși, a solicitat calatorilor aflați în
compartimentul unui vagon de cale ferată, o valiză aparținând unui
călător ieșit din acel compartiment, lasată în păstrarea lor, sub pretextul
că a fost trimis de proprietarul ei pentru a i-o duce la vagonul restaurant.
Cei solicitați nu s-au lăsat amăgiți de inculpat și nu i-au încredințat valiza.
Fapta nu constituie o tentativă de furt, deoarece, în speță, nu este vorba
de o simplă încercare neizbutită de luare, fără consimțământ, a unui bun
movil aparținând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a
călătorilor din compartiment, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de
proprietarul valizei, după ce în prealabil discutase cu acesta și aflase
unde își lăsase valiza. Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deși apt de a
induce în eroare s-a dovedit a fi insuficient în situația dată,
neproducându-se paguba, fapta nu poate constitui decât tentativă la
infracțiunea de înșelăciune.3
Tentativa la infracțiunea de înșelăciune se pedepsește și în cazul
persoanelor juridice, sistemul de sancționare fiind asemănător celui
prevăzut pentru sancționarea tentativei săvârșite de persoana fizică.
1
A se vedea, V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1974, p. 504.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 130.
3
A se vedea Trib. reg. Cluj, col. I., dec. nr.298/1960, în Legalitatea populară nr. 1/1961, p. 60, cu notă
de O.A. Stoica.
56
Momentul consumării infracțiunilor contra patrimoniului coincide, de
regulă, cu momentul realizării acțiunii sau inacțiunii interzise. Totuși, în
cazul infracțiunilor de leziune, cum este și înșelăciunea, infracțiunea se
consumă doar în momentul apariției rezultatului tipic (paguba), moment
în care poate fi distinct de momentul realizării acțiunii interzise, deoarece
în cazul infracțiunii de înșelăciune momentul realizării acțiunii de
inducere în eroare este, aproape întotdeauna, anterior și cu totul distinct
de momentul apariției pagubei.1
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care sunt întrunite
toate elementele constitutive ale acesteia, ceea ce înseamnă că la
infracțiunea de înșelăciune consumată trebuie să existe o perfectă
coincidență între fapta de înșelăciune săvârșită în concret de autor și
fapta descrisă de art. 244 Cod pen., iar ca infracțiune de rezultat,
consumarea infracțiunii de înșelăciune nu poate avea loc decât în
momentul în care se produce rezultatul descris de art. 244 Cod pen. 2
Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul în care s-a
produs urmarea imediată, adică situația păgubitoare pentru victimă,
concretizată în producerea unei pagube efective în patrimoniul celui
înșelat sau în patrimoniul unei alte persoane, care este diferită de
persoana care a fost indusă în eroare. Pentru consumare înșelăciunii
este necesar ca urmarea tipică se se fi realizat împreună cu cerința sa
esențială, pricinuirea pagubei.3
Infracțiunea nu se consumă în momentul când manevrele
frauduloase se desfășoară, ci după acest moment, când, în urma
manoperelor dolosive, se face trecerea bunurilor din patrimoniul
persoanei vătămate în patrimoniul (posesia) subiectului activ al
infracțiunii de înșelăciune (făptuitorul).
O parte a doctrinei a susținut că pentru consumarea infracțiunii de
înșelăciune se cere numai pricinuirea unei pagube în patrimoniul
victimei, nefiind necesară obținerea bunului de către făptuitor, cu privire
la acest aspect se poate obiecta, în sensul că pentru realizarea laturii
subiective este necesar ca intenția de a induce în eroare să fie însoțită
de scopul urmărit, de a obține un folos material injust pentru sine sau
pentru altul, dar nu este nevoie ca acest scop să fie realizat efectiv,
deoarece este vorba de scopul acțiunii și nu de rezultatul acesteia, ceea
ce înseamnă că pentru existența infracțiunii de înșelăciune este
indiferent dacă folosul material injust a fost obținut sau nu de către
făptuitor sau de altă persoană.4
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 132.
1
Ibidem, p. 133
2
A se vedea F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol.I, Ed.Hamangiu, București, 2008,
p. 603.
3
A se vedea Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea specială, ed.II, Ed. All Beck, București,
2002, p. 214.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p.133.
57
Consumarea infracțiunii de înșelăciune are loc în momentul
producerii pagubei și corespunde cu momentul obținerii folosului material
injust, urmărit de subiectul activ, însă, în unele cazuri, nu este obligatoriu
ca prin producerea pagubei să se obțină profitul urmărit, chiar dacă, de
obicei, acesta este cursul infracțiunii.
1
A se vedea Decizia Judecătoriei Sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1085/1983, p.49.
2
A se vedea C. Mitrache A.Filipaș C. Bulai, Instituţii de drept penal - curs selectiv pentru examenul de
licenţă 2006 - 2007 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, p. 158.
3
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr.2598/2003, în Înalta Curte de Casație și Justiție, Buletinul
Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, București, 2005, p. 694.
4
A se vedea M.C.Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 152.
59
pentru conturarea unor direcții de luptă împotriva acestui gen de
criminalitate.5
În literatura juridică și jurisprudență au fost puse în evidență
multiple moduri de operare în materie de înșelăciune, avându-se în
vedere împrejurările în care sunt comise infracțiuni de acest gen, gradul
de pericol social al acestora, posibilitățile de depistare a acesto
infracțiuni și a făptuitorilor, cum ar fi:
- folosirea unui nume fals, care constituie cea mai banală
escrocherie, folosită, de exemplu, atunci când escrocul își deschide un
cont cu ajutorul unor acte de identitate false;
- însușirea unei calități false, este un mod de operare întâlnit în
practica judiciară, uneori împreună cu folosirea unor nume și înscrisuri
false; calitatea, funcția sau starea civilă, una dintre însușirile persoanei
fizice, stau la baza multor escrocherii, de exemplu, în cazul în care
escrocii se prezintă ca fiind delegați ai unei firme însărcinate cu
strângerea de fonduri de la comercianți, iar falșii reprezentanți fac
încasările în interes propriu;
5
Ibidem.
60
4.3. Tratament sancționator.
Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune implică stabilirea răspunderii
penale pentru fapta săvârșită, cu inevitabila consecință a aplicării
sancțiunilor de drept penal prevăzute de lege, care au rolul de a restabili
ordinea de drept și care trebuie adaptate atât la nevoile de apărare
socială, cât și la gravitatea infracțiunii și la periculozitatea infractorului. 1
1
Ibidem, p. 299.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 322.
3
A se vedea V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului penal român. Partea
specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București, 1972, p. 495
63
Potrivit art. 297 Cod pen., infracțiunea de abuz în serviciu constă în
fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu
știință, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin
aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
Obiectul juridic principal al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale
referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfășurare
presupune îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, în mod corect, cu
respectarea intereselor legale ale persoanelor, iar obiectul juridic
secundar constă în relațiile sociale referitoare la drepturile și interesele
legale ale unei persoane.1
Rezultă că diferența între infracțiunea de înșelăciune și infracțiunea
de abuz în serviciu vizează finalitatea incriminării, în sensul că prin
incriminarea faptelor de abuz în serviciu, legiuitorul a urmărit asigurarea
corectitudinii funcționarilor în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, în timp
ce prin incriminarea faptelor de înșelăciune se urmărește asigurarea
corectitudinii în cadrul relațiilor patrimoniale, relații care necesită bună-
credință și încredere.2
Spre deosebire de infracțiunea de înșelăciune, la infracțiunea de
abuz în serviciu, subiectul activ este calificat prin calitatea de funcționar
public sau de funcționar, așa cum este prevăzut în articolul 297 Cod pen.
Latura obiectivă la infracțiunea de abuz în serviciu presupune fie
îndeplinirea în mod defectuos a unui act privitor la îndatoririle de serviciu
prin îndeplinirea lui în condiții necorespunzătoare, fie neîndeplinirea unui
act, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu prin omisiune din partea
făptuitorului, rămânerea în pasivitate, neefectuarea unui act, pe care
avea obligația să-l îndeplinească în virtutea îndatoririlor de serviciu.
În doctrină, s-a arătat că pentru a descrie elementul material al
laturii obiective, legea folosește o exprimare generală, fără a arăta în
mod limitativ acțiunile sau inacțiunile prin care se poate comite această
infracțiunie și, practic, prin aceste text se incriminează orice încălcare a
atribuțiilor de serviciu. Astfel, se poate afirma că latura obiectivă la
infracțiunea de abuz în serviciu se poate realiza inclusiv prin inducerea
în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, ca elemente ce
caracterizează conținutul infracțiunii de înșelăciune, care să constituie
baza pentru neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea acestuia în mod
defectuos, ceea ce conduce la concluzia că infracțiunea de înșelăciune,
atunci când este săvârșită de către un funcționar public sau de către un
funcționar, ar fi absorbită în conținutul infracțiunii de abuz în serviciu,
devenită pe această cale o infracțiune complexă. 3
1
A se vedea V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 351.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 324.
3
Ibidem, p. 324.
64
2.3. Delimitarea între infracțiunile de înșelăciune și abuz în serviciu
din perspectiva practicii judiciare.
Se suține că atunci când instanța a reținut infracțiunea de abuz în
serviciu pentru vânzarea cu suprapreț a mărfurilor, implicit instanța a
reținut și fapta de înșelăciune, neavând nicio justificare încadrarea
juridică autonomă a acestei din urmă fapte. 1
Pe de altă parte, în practică s-a reținut că atunci când înșelăciunea
este săvârșită de prepusul unei unități care a recurs la activitatea de
amăgire, de inducere sau de menținere în eroare, a prepusului unei alte
unități, subiectul activ se face vinovat și de infracțiunea de abuz în
serviciu, care se află în concurs formal sau ideal cu infracțiunea de
înșelăciune în convenții.2
În practică se consideră că pentru a reține infracțiune de abuz în
serviciu pentru fapta ospătarului de a trece în nota de plată și de a
încasa de la consumatori, pentru produsele consumate, prețuri
superioare celor reale, nu se cere ca inculpatul să fi obținut un profit
material. Acest lucru conduce la concluzia că există infracțiune de abuz
în serviciu și nu se mai poate vorbi de o absorbire a infracțiunii de
înșelăciune, deoarece nu sunt întrunite condițiile pentru aceasta din
urmă.
În practică s-a reținut că fapta unei persoane neîncadrate la
muncă, care a înlocuit pentru scurt timp, pe un gestionar, la rugămintea
acestuia, de a vinde unele mărfuri cu prețuri superioare celor legale nu
poate constitui infracțiunea prevăzută de art. 297 Cod pen., ci, eventual,
infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 Cod pen., delimitarea
între cele două infracțiuni este făcută prin prisma calității de funcționare
publi sau de funcționar, cerută de art. 297 Cod pen., fiind necesar ca
subiectul activ să fie calificat.
Pe baza raționamentului de mai sus, la întrebarea dacă în cazul în
care funcționarul public sau funcționarul, în exercițiul atribuțiilor sale de
serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește defectuos,
prin inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată
a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
cazul în care se realizează cu scopul de a obține pentru sine sau pentru
altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, există
posibilitatea să se rețină infracțiunea de înșelăciune, deși are această
calitate specială, răspunsul ar trebui să fie negativ, deoarece se va reține
infracțiunea de abuz în serviciu.
1
A se vedea G.Antoniu, C. Bulai(coord.), Practică judiciară penală, vol. V, Ed. Academiei, București,
1998, p. 233.
2
Ibidem, p. 244
65
2.4. Concluzii privind delimitarea între infracțiunile de înșelăciune și
abuz în serviciu.
Pornind de la modul în care legiuitorul definește infracțiunile de
înșelăciune și de abuz în serviciu, precum și de la faptul că anumite
fapte ridică probleme de calificare determinate de posibilitatea folosirii
unor mijloace de inducere în eroare, de amăgire, de prezentare
deformată a realității, care pot fi specifice ambelor infracțiuni, pentru a
evita dificultățile de aplicare a textelor legale în practică, cu repercusiuni
negative în planul formării unei practici unitare în materie, trebuie avute
în vedere criterii clare și precise aplicabile la delimitarea dintre
infracțiunile de înșelăciune și abuz în serviciu. 1
Se poate afirma că textul art. 297 Cod pen. are o formulare foarte
generală, spre deosebire de art. 244 Cod pen. în cazul căreia
neîndeplinirea atribuțiilor funcționarului ar fi circumstanțiată la ipoteza
realizării prin inducere în eroare. Se poate observa că infracțiunea de
abuz în serviciu ar putea fi reținută chiar în cazul în care victima este
conștientă de modul corect în care ar trebuie îndeplinite atribuțiile de
serviciu de către funcționare, spre deosebire de infracțiunea de
înșelăciune, în cazul căreia victima nu cunoaște modul corect de
îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către funcționar, tocmai datorită
inducerii în eroare din partea acestuia.2
1
A se vedea Codul penal german, cu modificări până la data de 23.06.2011, disponibil la
http://bundesrecht.juris.de/stgb/BJNR00127071.html.
2
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 522.
3
A se vedea G. Antoniu, op.cit., p. 151.
4
A se vedea M.C. Dobrilă, op. cit. 523.
70
În concluzie, dreptul penal german atinge mai multe domenii în
care poate fi săvârșită infracțiunea de înșelăciune, legiuitorul german
având în vederea la elaborarea codurilor penale realitate socială și
metodele noi prin care poate fi săvârșită infracțiunea de înșelăciune.
1
A se vedea M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul cod penal, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 523.
2
A se vedea G. Delrue, L’ escroquerie et l'abus de confiance, Livres pratiques policieres, Ed. Maklu,
Anvers- Apeldorn, 2007, p.5.
3
A se vedea M.C. Dobrilă, op.cit., p. 525.
71
preferate de legislațiile franceze, germane sau belgiene. Legiuitorii din
țările mai sus menționate au ales să abordeze infracțiunile contra
patrimoniului în mai multe titluri, acoperind mai multe domenii și având
grijă ca infracțiunea de înșelăciune să cuprindă toate metodele noi de
comitere a faptei, necesitatea venind tocmai din realitatea socială.
CONCLUZII
Protecția patrimoniului împotriva faptelor de înșelăciune reprezintă
o dorință a fiecărei societăți moderne, în acest sens, se pot observa
preocupările încă din cele mai vechi timpuri, alături de preocupările
prezente și cele privind realizarea protecției în perspectiva provocărilor
viitoare în care se întrevăd noi metode de comitere a înșelăciunii, aceste
preocupări de contracarare imediată și promptă a metodelor care apar
arată interesul constant manifestat de legiuitorul român cu privire la
găsirea celor mai bune mijloace de combatere a acestui fenomen.
Lucrarea urmărește să pună în vedere necesitatea ocrotirii patrimoniului,
pe de o parte, iar, pe de altă parte, modalitățile de realizare efectivă a
acestui obiectiv, cu particularitățile pe care le prezintă infracțiune de
înșelăciune cu locul pe care îl ocupă în cadrul dreptului penal.
Actualitatea temei analizate este datorată de frecvența
îngrijorătoare a infracțiunii de înșelăciune în peisajul infracțional, se
urmărește de către legiuitor readucerea în atenția societății având în
vederea amploarea pe care a luat-o înșelăciunea în ultimii ani în
România, fenomen în creștere odată cu dezvoltarea economică și cu
intensificarea raporturilor juridice specifice.
Protecția patrimoniului și a faptelor de înșelăciune reprezintă o
preocupare constantă, fiind necesară analizarea materialului doctrinar
cât și a realității și a consecințelor practice ale faptelor săvârșite
împotriva patrimoniului. Este necesar, de asemenea, analiza stadiului în
care se află înfracțiunea de înșelăciune în România, observarea evoluției
fiind necesară pentru intervenirea cât mai promptă prin reglementări
menite să stopeze creșterea infracțiunii de înșelăciune. Această
intervenție are menirea să îmbunătățească calitatea relațiilor sociale,
încrederea dintre oameni, precum și încrederea într-o societate sigură,
bazată pe o continuă evoluție a legislației în acord cu realitatea socială.
Legiuitorul trebuie să aibă ca scop formarea unei legislații cât mai
flexibile, care să acopere domenii cât mai vaste, deoarece o
72
reglementare rigidă nu poate face față unei sociețăți într-o continuă
dezvoltare, având în vedere modalitățile noi prin care se poate comite
frauda, și, de asemenea, încrederea scăzută a oamenilor.
Asigurarea protecției patrimoniului împotriva infracțiunii de
înșelăciune și găsirea unor mijloace cât mai adecvate pentru combaterea
acestor fapte nu constituie doar o dorință la nivel formal, teoretic, ci este
o necesitate având în vedere explozia din ultimii ani și ușurința prin care
se poate săvârși această infracțiune, frecvența este uzată atât de des,
încât face parte din viața de zi cu zi. Victimele sunt induse în eroare
zilnic, prin încrederea acordată ele remit de bună voie bunuri, deoarece li
se prezintă o realitate falsă, fiecare făptuitor având propria metodă de
săvârșire a infracțiunii. Importanța acestui aspect este dată de faptul că
infracțiunea poate cauza un prejudiciu grav în patrimoniul persoanei
induse în eroare.
În opinia mea, consider că infracțiunea de înșelăciune ar trebui
reglementată mult mai vast, atingând domenii cât mai vaste, prin
reglementarea ca parte dintr-un capitol distinct referitor la infracțiunile
contra patrimoniului realizate prin fraudă.
Prezenta lucrare realizează o cercetare a infracțiunii de înșelăciune
ca parte dintr-un întreg, pornind de la general la particular, mai întâi prin
contuarea unui cadru general destinat protecției patrimoniului, protecție
asigurată atât prin mijloace de drept civil, cât și prin mijloace de drept
penal atunci când este cazul, adică atunci când sfera de protecție
asigurată de alte mijloace nu este suficientă.
Privită în ansamblu, infracțiunea de înșelăciune prezintă un grad
ridicat de pericol social, deoarece fenomenul a luat amploare, faptele de
aceste gen sunt în creștere, dar mai ales faptul că săvârșirea infracțiunii
are un impact negativ asupra încrederii și bunei-credințe pe care trebuie
să se întemeieze relațiile sociale cu caracter patrimonial, precum și
protejarea persoanei de pagubele care îi pot fi aduse prin inducerea în
eroare de către o altă persoană. Lucrarea analizează infracțiunea de
înșelăciun, ca infracțiune prin care se urmărește destabilizarea încrederii
și bunei credințe.
În analiza infracțiunii de înșelăciune, clarificarea noțiunii de
înșelăciune trebuie analizată prin raportarea la conceptul de fraudă, care
este des utilizat, dar insuficient clarificat, frauda fiind considerată o
denumire generică legată de ideea de a înșela, de a induce în eroare cu
scopul obținerii unor foloase de natură materială în detrimentul unei
persoane față de care se produce un prejudiciu, de aceea este necesară
reglementarea cât mai clară pentru a se face delimitarea între fraudă și
înșelăciune.
În lucrare s-a urmărit realizarea unei analize sistematizate, care să
confere o viziune amplă și unitară asupra temei și cu evidențierea
aspectelor relevante într-un context mai larg, ce implică atât o
73
dimensiune penală a cercetării, cât și o dimensiune civilă, alături de o
abordare din punct de vedere istoric, psihologic, inclusiv prin raportarea
la aspecte de drept comparat sau la modificările legislative preconizate
de legislatia viitoare, cu scopul de a contribui la sporirea orizontului de
cunoștințe în legătură cu săvârșirea faptelor de înșelăciune și la protecția
patrimoniului prin incriminarea acestora, cu speranța că prezentarea
acestor aspecte să contribuie la îmbunătățirea acestor protecții.
BIBLIOGRAFIE
DOCTRINĂ:
1. Nasty Marian Vlădoiu, Drept penal român partea specială, Ed.
Universul Juridic, 2014;
2. Mirela Carmen Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul
cod penal, Ed. Hamangiu, București, 2014;
3. Geert Delrue, L’ escroquerie et l'abus de confiance, Livres pratiques
policieres, Ed. Maklu, Anvers- Apeldorn, 2007;
4. George Antoniu, Costică Bulai(coord.), Practică judiciară penală, vol.
V, Ed. Academiei, București, 1998;
5. Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999;
6. Ioan Doltu, Politica penală referitoare la protecția persoanei și
patrimoniului (II), în Dreptul nr.7/2006;
7. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu,
București, 2007;
8. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed.
Lumina Lex, București, 2001;
9. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H.Beck,
București, 2009;
10. Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a 6-a, Ed.
Hamangiu, 2012;
11. Minodora Vladu Prejudiciul cauzat prin infracțiuni contra persoanei
fizice, Ed. Hamangiu, București, 2010;
12. Horia Diaconescu, Drept penal, Partea specială, vol. I, Ed. All Beck,
București, 2005;
13. Mihail Udroiu, Drept penal partea speciala, ed. II, Ed. Hamangiu,
2016;
14. Costică. Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Instituții de Drept
Penal, Ed.Trei, București, 2001;
15. Vintilă Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Infracțiuni contra
avutului obștesc, Ed. Academiei Republicii Socialiste, România, 1970;
74
16. Constantin Mitrache, Avram Filipaș Costică Bulai, Instituţii de drept
penal - curs selectiv pentru examenul de licenţă 2006 - 2007 cu ultimele
modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, Bucureşti;
17. V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, Explicații teoretice ale codului
penal român. Partea specială, vol III, Ed. Academiei R.S., București,
1974;
18. Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
București, 2014;
19. Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999
20. George Antonoiu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal român,
București, 1967;
21. Florin Streteanu, Daniel Nitu, Drept penal, parte generală, vol. I, Ed.
Universul Juridic, București, 2014;
22. O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1976;
23. I. Gh. Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune, Casa de editură și
comerț ,, Scaiul” SRL, București, 1993;
25. O. Loghin, Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, ed. a III-a,
Casa de editură și presă Șansa, București, 1997;
26. V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept Penal. Partea specială. Teorie și
practică judiciară, Ed. Wolters Kluwor, București, 2008;
27. V. Păvăleanu, Drept penal special, Ed. Universul Juridic, București,
2010.
JURISPRUDENȚĂ:
1. Tribunalul Municipal București., secția penală, decizia nr. 491/1999, în
2. C.P.J.P, 1990;
3. I.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 3622/2004, www.legalis.ro;
4. A se vedea, Decizia Trib. București, s. I pen., dec. nr. 680/2005;
5. Tribunalul Suprem, s.pen., dec. Nr.2068/1977;
6. C.A. București, s. a II-a pen., dec. nr. 277/1997, în R.D.P. nr.3/1998;
7. I.C.C.J., Sectia penala decizia nr. 1279/212, www.scj.ro;
8. I.C.C.J. Secția penala decizia nr 1274/2014, www.scj.ro,
9. Decizia Judecătoriei Sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1085/1983;
10. I.C.C.J., s. pen., dec. nr.2598/2003, în Înalta Curte de Casație și
Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2003, Ed.
All Beck, București;
12. Codul penal german, cu modificări până la data de 23.06.2011,
disponibil la http://bundesrecht.juris.de/stgb/BJNR00127071.html.;
13. C.A. Brașov, dec. pen.nr.928/2003;
14. Propunerea legislativă privind etichetara produselor care conțin
gluten – pl-x nr. 763/2010, disponibil la
http://cdep.ro/proiecte/2010/700/60/3/pl763/pdf.
75
76