CINSTIREA SFINȚILOR

Pe întreg parcursul anului, creştinii comemorează pe mulţi dintre oamenii sfinţi

care au încununat biserica lui Hristos prin viaţa lor deosebită. îi cinstim pe sfinţi pentru
că au reuşit, ca oameni, să împlinească cel mai bine idealul sfinţeniei, al apropierii
spirituale de dumnezeu, rămânând în conştiinţa contemporanilor şi a generaţiilor
următoare ca nişte modele spirituale vii, demne de a fi cinstite şi urmate.
SFINŢII au fost oameni obişnuiţi, preocupaţi de mântuirea proprie şi a semenilor
lor, fiind ajutaţi de harul divin. Ei sunt cinstiţi de către oameni pentru: credinţa
dreaptă(drepţii Vechiului Testament), viaţa curată (Sfântul Nicolae, Sfânta Parascheva
etc.), luptele şi jertfele lor pentru biruinţa credinţei creştine în lume (martirii şi
mărturisitorii), meritele deosebite în viaţa şi istoria Bisericii (Sfinţii Constantin şi
Elena), puterea lor de mijlocitori şi ocrotitori ai omului în relaţia cu Dumnezeu.  Sfinţii
sunt oameni care au trăit în această lume, au existat cu adevărat şi au fost şi ei oameni ca
şi noi. Ei nu sunt personaje de basm inventate de mintea omenească, ci sunt OAMENI ca şi
noi, care au atins desăvârşirea si din cer mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Sfinţii sunt oameni care au dobândit calitatea de”prieteni” ai lui Dumnezeu, “viețuitori
ai cerului”, mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru creștinii care le adresează rugăciuni. Ei
alcătuiesc BISERICA TRIUMFĂTOARE- din ceruri, care sprijină eforturile creștinilor ce
alcătuiesc BISERICA LUPTATOARE  in dobândirea desăvârşirii şi a mântuirii.Ei  sunt cei
care la Judecata universala vor sta in jurul tronului Dreptului Judecător, Hristos.
TEMEIUL TEOLOGIC AL CINSTIRII SFINŢILOR
De la început trebuie sa precizam ca venerarea sfinților este voita de Dumnezeu si ca
ea este posibila datorita participării persoanelor umane la sfințenia lui Dumnezeu sau
împărtăşirii din natura dumnezeiasca cu ajutorul energiilor dumnezeieşti necreate.
Faptul ca venerarea sfinţilor este voita de Dumnezeu se desprinde din Sfânta Scriptura.
Caci daca " toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu" (II. Tim. 3,16), înseamnă ca a fost
voia lui Dumnezeu ca psalmistul sa transmită îndemnul: "Lăudaţi pe Dumnezeu
întru sfinţii Lui!" (Ps. 150, 1). Fiul lui Dumnezeu întrupat i-a cinstit in multe ocazii, in mod
deosebit pe ucenicii Săi.
Astfel, El S-a rugat Tatălui: "Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor" (Ioan
17,22) şi tot în aceeaşi rugăciune a afirmat: "M-am preaslăvit întru ei" (Ioan 17,10). Tot în
semn de cinstire, Mântuitorul i-a numit pe ucenici "prieteni" (Ioan 15,14).
Nu este vorba numai de o cinstire acordată de Mântuitorul ucenicilor pe parcursul vieţii
lor pământeşti, ci aceasta cinstire se prelungește în veșnicie, potrivit făgăduinţei Lui: "Adevăr
grăiesc vouă, ca voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe
tronul slavei Sale, veți ședea si voi pe douăsprezece tronuri,  judecând cele douăsprezece
seminții ale lui Israel" (Matei 19,28). Tălmăcind aceste cuvinte ale Mântuitorului, Sfântul
Ioan Gură de Aur precizează ca "tronurile nu înseamnă scaune de judecata; numai Hristos sta
pe scaun de judecata si judeca. Prin "tronuri" a lăsat să înţeleagă slava şi cinstea nespusa de
care se vor bucura apostolii".
·         Fiind chipul lui Dumnezeu, omul este atras cu necesitate spre Dumnezeu, adică trăieşte
cu dorul după comunicarea cu Persoanele Sfintei Treimi si cu persoanele  umane. Iubirea
aceasta sau setea de iubirea sadita in om explica cinstirea sfinților, fiindcă aceasta este o
manifestare a iubirii de comunicare cu oamenii şi prin ei cu Dumnezeu.
 Pe de o parte, sfințenia nu se poate realiza decât în comuniune, iar pe de alta
parte, comuniunea presupunând iubirea, presupune implicit chemarea, lauda, mulțumirea,
dialogul in general dar si admirația şi urmarea exemplului semenului plin de iubire, purificat
şi înnoit. Cu cat înaintează omul in iubire si se apropie mai mult de ceilalți oameni, cu atât
mai mult se personalizează, adică îşi afirmă personalitatea, iar personalitatea autentică este
omul în stare de sfințenie. Daca participarea la sfințenia lui Dumnezeu este posibilă în viaţa
de după moarte graţie calității omului de persoana distinctă, capabilă de dialog şi în
comuniune cu Dumnezeu Cel personal, atunci şi cinstirea sfinților este posibilă "nu numai
până când sunt în viața trecătoare, dar cu deosebire după moarte când, îndepărtate fiind
oglinzile, privesc Sfânta Treime şi lumina nesfârșita a acesteia le arată în mintea lor
împrejurările noastre".
·         Noi credem ca cinstirea sfinților mobilizează voința credincioșilor pentru căutarea
sfințeniei, iar sfințenia este o însușire a Bisericii dar şi o misiune in mersul ei spre
veșnicie. Sfințenia este o stare cu caracter dinamic, ea sporește sau scade, după cum
creștinul sau comunitatea se hrănește din Hristos si Jertfa Lui sau se sfințește prin propria
jertfire. 
Cinstind pe sfinti, cinstim indirect pe Dumnezeu: <<Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma
primeste si cine Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel Care M-a trimis pe Mine>> (Matei X,
40). Sfintii sint numiti prieteni ai lui Dumnezeu <<Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea
ce va poruncesc>> (Ioan XV, 14; Iacov II, 23), si casnicii Lui: <<Deci dar nu mai sunteti
straini si locuitori vremelnici, ci sinteti impreuna cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu>>
(Efeseni II, 19); sint numiti judecatori ai lumii: <<Oare nu stiti ca sfintii vor judeca lumea?>>
(I Corinteni VI, 2); si in alt loc: <<Adevarat zic voua ca voi cei care Mi-ati urmat Mie, la
nasterea din nou a lumii cind Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale, veti sedea si voi pe
douasprezece tronuri, judecind cele douasprezece seminitii ale lui Israel>> (Matei XIX, 28).
In al doilea rind, cinstim pe sfinti si-I invocam in rugaciunile noastre spre a ruga pe
Domnul Hristos pentru pacatele si necazurile noastre. O facem aceasta pentru ca ei inca in
viata fiind s-au rugat pentru semenii lor. Astfel, Sfintul Pavel, in multe din epistolele sale
marturiseste ca se roaga pentru crestinii din comunitatile infiintate de el: <<Caci totdeauna,
spunea el, in toate rugaciunile mele, ma rog pentru voi toti cu bucurie>> (Filipeni I, 4; I
Tesaloniceni I, 2-3; II Tesaloniceni I, 11; II Tesaloniceni I, 11; II Timotei I, 3).
Sfintii pot sa raspunda rugaciunilor noastre, caci inca din aceasta viata stiau gindurile si
nevoile oamenilor si faceau minuni pentru a-I ajuta. Sfintul Petru si Pavel au savirsit astfel de
minuni, inviind chiar pe unii morti. Sfintul Petru a pedepsit pe Anania si Safira, pentru ginduri
mincinoase (Fapte V, 2-11), a inviat pe Tavita (Fapte IX, 40). Iar Sfintul Pavel a inviat pe
Eutihie (Fapte XX, 9-11).
Sfintii, dupa moarte duc o viata constienta si chiar de acolo cunosc nevoile si necazurile
noastre. Avraam, din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, stia ca fratii bogatului
aveau datoria sa asculte pe Moise si pe prooroci si ca nu se vor schimba chiar la invierea unui
mort: <<Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva din
morti>> (Luca XVI, 31).
Viata sfintilor, dupa moarte este asemanatoare cu cea a ingerilor (Luca XX, 36), ca si
dragostea lor pentru semeni: <<Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru
un pacatos care se pocaieste>> (Luca XV, 10).
 CONCLUZII
o        Sfinţii au dobândit sfinţenie prin deosebita lor hărnicie sufletească, prin credinţa lor
dreaptă şi lucrătoare, prinstăruinţa lor în bine.
o        Şirul sfinţilor s-a continuat în Biserică până în zilele noastre şi se va continua până la
sfârşitul lumii.
o        Cinstirea sfinților decurge din relația lor personală şi conștienta cu persoanele Sfintei
Treimi, care relație, la rândul ei, este rezultatul transfigurării firii umane cu ajutorul harului
divin şi prin efort propriu. Fiecare creștin se poate ridica până la îndumnezeire, la
transfigurare şi sfințire prin unirea cu Dumnezeu atât de intimă, încât poate mărturisi cu
Sfântul Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" 
Creştinii trebuie să urmeze pilda vieţii lor şi să se roage lor ca unora ce mijlocesc lui
Dumnezeu pentru noi.
  Sinodul VII Ecumenic a hotarât pe temeiul practicii vechi a Bisericii cinstirea Nascatoarei
de Dumnezeu, a îngerilor, a apostolilor, a proorocilor, a martirilor si a tuturor purtatorilor de
Dumnezeu.

Preacinstirea Maicii Domnului, un privilegiu al omenirii

Pe Cruce, Hristos ne-a încredinţat Maicii Domnului. Iisus i-a zis Sfântului Ioan
Evanghelistul, de pe Cruce: „Fiule, iată mama ta”, iar prin el, noi toţi am devenit fiii Ei.
Ce privilegiu, Maica lui Dumnezeu să fie şi Maica noastră!
Noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai
pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă.
Cinstirea pe care Biserica Ortodoxa o da Maicii Domnului se
numeste supravenerare (din grecescul “hiperdulia") si este superioara cinstirii sfintilor,
numita venerare (“dulia”) deosebindu-se fundamental de inchinarea inaintea lui Dumnezeu
care am vazut ca se numeste adorare. O veche rugaciune inchinata Maicii Domnului spune
asa: “Cee ace esti mai cinstita decat heruvimii, si mai slavita fara de asemanare decat
serafimii. Care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pe tine cea cu adevarat
Nascatoare de Dumnezeu te marim!”
Temeiuri biblice ale cinstirii Maicii Domnului

Inca de la caderea in pacat a primilor oameni a fost proorocita o femeie care va mijloci
pentru mantuirea lumii: “Dusmanie voi pune intre tine (diavolul prefacut in sarpe) si femeie,
intre samanta ta si samanta ei; aceasta iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul” (Facere
3, 15).
Precum păcaul a venit prin Eva, mântuirea avea să răsară din Eva cea nouă, Fecioara
Maria. La rândul său, profetul Isaia profeţeşte că Mântuitorul lumii se va naşte din Fecioară:
„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,
14).
 Însuşi numele, Maria, în limba ebraică vine de la cuvântul Miriam şi se traduce ca
doamnă, cea plăcută, alteţă, împărăteasă; ea a fost într-adevăr o femeie aleasă, distinsă,
precum a văzut-o profetic şi proorocul David, „aleasa Domnului” şi „regina” care stă de’a
dreapta îmbrăcată în haină aurită. 

Maica Domnului a fost cinstita de:

Îngerul Gavriil: “ Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată
eşti tu între femei! ”(Lc. 1, 28)

Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezatorul: “ Binecuvântată eşti tu între femei şi

binecuvântat este rodul pântecelui tău. ”(Lc. 1, 42)

Oameni simpli din mulţime, ascultând pe Hristos şi văzând minunile Sale rostesc: “ Fericit
este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt! ” (Lc. 11, 27).

Însăşi Sfânta Fecioară prevesteşte situaţia ei excepţională între celelalte femei şi veneraţia

universală de care urma să se bucure: “Măreşte, suflete al meu, pe Domnul … că a căutat spre
smerenia roabei Sale, că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie
mărire Cel Puternic şi sfânt ( este ) numele Lui …” ( Lc. 1, 46-49).   

Fiul Său, Hristos Mântuitorul: prin ascultarea şi supunerea faţă de Fecioara Maria (In. 2, 3-
10 – minunea din Cana Galileii); iar când era pe cruce, a dat-o în grija ucenicului Său iubit,
Ioan (In. 19, 26-27).
        Naşterea mai presus de fire a Mântuitorului a păstrat neatinse peceţile fecioriei, Maica
Domnului rămânând fecioară şi după naştere (la fel cum lumina trece prin sticlă, fără a lăsa
urme).
     Din cele mai vechi timpuri, recunoscând importanţa Maicii Domnului în istoria mântuirii,
Biserica o preamăreşte închinându-i rugăciuni, imne, diferite numiri; la toate rugăciunile şi
slujbele i se pomeneşte numele şi i se adresează cereri.

     NUMIRILE DATE MAICII DOMNULUI: Preasfântă, Preacurată Fecioară Maria,

Preabinecuvântată, Pururea Fecioară Maria, Slăvită Stăpână.
·         Biserica  i-a închinat 4 SĂRBĂTORI MARI:
a.      Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie
b.      Intrarea în biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie
c.      Buna Vestire – 25 martie
d.      Adormirea Maicii Domnului – 15 august
MODALITĂŢI DE CINSTIRE A MAICII DOMNULUI:
a.      Sărbători în cinstea Maicii Domnului;
b.      Imne, stihuri , stihuri sau axioane ;
c.      Rugăciuni de mulţumire şi de cerere (în timpul Sfintei Liturghii, a cultului public
şi  particular);
d.      Nu există slujbă bisericească în care să nu existe rugăciuni sau cântări în cinstea Maicii
Domnului .
e.      Slujbe speciale în cinstea şi spre lauda sa  (“Acatistul Bunei Vestiri”,“ Acatistul Maicii
Domnului ”, “ Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului”, “Paraclisul Maicii
Domnului”);
f.       Postul Sfintei Marii (1-14 august);
Mult pot si sfintii lui Dumnezeu, dar nici unul cat Maica Domnului. Daca nu era
Maica Domnului in ceruri, intre Sfanta Treime si noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea
pururea sta in genunchi si se roaga Preasfintei Treimi.
Ea este a patra fata duhovniceasca din ceruri. Intai este Tatal, Fiul si Duhul Sfant, adica
Sfanta Treime, apoi a patra este Maica Domnului.
Biserica cântă : Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare
decat serafimii...  De ce ? Ea a purtat in pantecele ei pe cel ce a zidit serafimii si heruvimii din
nefiinta. Ea n-a purtat un sfant in pantecele ei; ci pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel ce a facut
heruvimii si serafimii numai cu gandirea, pe care L-a purtat in pantecele ei. 
Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos in brate, tu stii ce vezi acolo ?
Cerul si pamantul ! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului si al
pamantului; si Maica Domnului reprezinta pamantul, adica toate popoarele de pe fata
pamantului, ca ea este din neamul nostru.
Iisus Hristos, în marea Sa iubire de oameni, ne-a oferit, ca pe un dar ceresc, pe Mama
Sa, ca să ne fie tuturor mamă bună, mamă care nu îmbătrâneşte, mamă care nu moare, mamă
care nu ne părăseşte [...] Mai puternică decât rugăciunea tuturor îngerilor, drepţilor şi sfinţilor
este rugăciunea Maicii Domnului...
Când nu îndrăznesc să-şi ridice ochii spre dreptul Judecător, creştinii îşi îndreaptă
privirile şi glasul, cu încredere şi umilinţă, către Maica Domnului, aşa cum şi-au îndreptat
glasul şi cei de la nunta din Cana Galileii, ce erau gata să cadă în mare ruşine [...] Maica
Domnului niciodată nu rămâne nepăsătoare, ci, pe toţi cei care îi cer ajutor şi izbăvire, îi apără
de ruşine şi de necazuri, de osânda şi de ispita cea rea.

Datoriile fata de sine

Crestinul trebuie sa se calauzeasca in viata dupa legile morale. Acestea ii arata
datoriile prin implinirea carora isi poate intocmi viata potrivit voii lui Dumnezeu si dobandi
mantuirea sufletului.
Datoriile crestinului le-a aratat lamurit Mantuitorul in raspunsul dat unuia dintre
ispititorii Sai, care voia sa cunoasca cea mai mare porunca din Lege, zicandu-i: "Sa iubesti pe
Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este
marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca si aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine
insuti" (Matei 22, 37-39). Asadar, crestinul are datorii catre Dumnezeu, catre sine insusi si
catre aproapele.
Pentru a putea face faţă aşa cum se cuvine diferitelor trebuinţe ale vieţii şi pentru a-şi
îndeplini menirea sa morală, creştinul are nevoie de pregătire sufletească şi trupească. Această
pregătire o au în vedere tocmai datoriile către sine insuşi.
 Datoriile către sine însuşi sunt de două feluri: unele privesc întreaga fiinţă
a credinciosului, iar altele, fiecare parte alcătuitoare a fiinţei sale, adică sufletul şi trupul.
Datoriile creştinului către întreaga sa fiinţă se cuprind în trei virtuţi de
seamă: cinstirea de sine, dragostea de sine şi smerenia.
Cinstirea de sine este virtutea, prin care credinciosul recunoaşte şi preţuieşte vrednicia
cu care Dumnezeu 1-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte fapturi.
Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-1 deosebesc
de toate celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul este creat „după chipul lui
Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că
este „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19) şi chemat la fericirea veşnică. Faptul acesta, de
bună seamă, trebuie să-i fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţa darurile şi
vrednicia cu care 1-a înzestrat Dumnezeu. Creştinul îşi arată cinstirea de sine, pe de o parte,
prin ferirea de faptele rele, care întuneca şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el; iar pe de altă
parte, prin săvârşirea falptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin
păstrarea cinstei sau a numelui celui  bun.
Păcatele împotriva cinstirii de sine sunt: înjosirea prin făţărnicie, linguşirea, vieţuirea
păcătoasă şi nepăsarea faţă de cinstea proprie.
Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harulsfinţitor, năzuieşte
să-şi dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor
morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu. Creştinul îşi arată dragostea de sine prin grija
faţă de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti şi de mântuirea sufletului, după cuvântul
Sfintei Scripturi, care spune: „Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul
său îi va pierde?” (Matei 16, 26), precum şi prin grija pentru sănătatea trupului şi pentru
folosirea lui în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Păcatele împotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, în ura de sine, arătată prin
săvârşirea de fapte rele.
Smerenia, întâlnită cu adevărat numai în religia creştină, este virtutea prin care
creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de
aceea nu se mândreşte cu ele. Smerenia nu se împotriveşte cinstirii şi dragostei de sine.
Smerenia este una dintre cele mai alese virtuţi creştine, fiind cu drept cuvânt numită temelia
lor. 
Smerenia creştină trebuie să fie: 1) Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă;
altfel ea este făţărnicie şi mândrie tăinuită; 2) Să fieunită cu adevărata cinstire şi dragoste de
sine şi cu încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată; 3) Să se arate prin
fapte şi să fie statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală. Păcatele
împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine peste măsură.
După învăţătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creaţie dumnezeiască, chipul lui
Dumnezeu în om, partea spirituală şi nemuritoare care-l deosebeşte pe om de orice altă
făptură, deci partea cea mai de preţ a fiinţei sale. Din această cauză, datoriile către suflet sunt
cele mai sfinte pentru creştini. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor
sufleteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viaţa pământească potrivit legilor
morale şi a dobândi fericirea cerească. Puterile sufleteşti sunt: mintea, vointa şi simţămintele.
Astfel, creştinul trebuie să se îngrijească în primul rând de luminarea şi înzestrarea
minţii cu învăţătura propovăduită de Biserică, apoi cu cea dobândită în familie şi în şcoală.
 Apoi, omul trebuie să lupte ca voinţa sa să rămână statornică pe calea binelui, oricâte
greutăţi sau ispite ar avea. Sentimentele pot fi întărite prin înfrânarea de patimi, prin
lecturarea cărţilor folositoare pentru suflet, prin admirarea frumuseţilor naturii etc.
Datoriile creştinului către trupul său se cuprind în grija de viaţa şi de sănătatea lui, ca
unul ce este locuinţa şi slujitorul sufletului, templu al Duhului Sfânt. El ia parte la primirea
Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi  preamărirea în viaţa cea de după moarte (Rom.
8, 11). Pe de alta parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul căreia creştinul trebuie
să-şi pregătească mântuirea.
Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin: hrană potrivită, îmbrăcăminte
cuviincioasă pentru ocrotirea trupului, locuinţă sănătoasă pentru odihnă şi adăpostire, muncă
şi exerciţii trupeşti care întăresc puterile şi-1 menţin pe om într-o bună stare, vindecarea
sănătăţii zdruncinate de boli etc.
Prezența creștinului la Sfânta Liturghie reprezintă un act de cinstire a sărbătorii și a lui
Dumnezeu. Pentru creștinii mai evlavioși, este chiar o datorie creștină.
Este greșit a crede cineva că, credința este doar în suflet și nu este necesară
participarea creștinului la sfintele slujbe ale Bisericii, mai ales la Sfânta Liturghie din zilele de
duminică și de sărbători. Credința trebuie realmente trăită.

Datoriile față de aproalele.

Traim intr-o societate in care se vorbeste mult despre iubirea celorlalti, intr-o lume
preocupata de comuniune. Este foarte ciudat insa ca, pe cat de mari sunt eforturile de puse
pentru a-i apropia pe oameni, pe atat de mici sunt rezultatele obtinute.
Un exemplu este oferit de telefonia mobila: oamenii vorbesc foarte mult unii cu altii,
dar vorbele lor nu ii apropie. Oamenii isi impartasesc unii altora din propria singuratate.
Dumnezeu e singurul care poate alunga aceasta singuratate si Care poate pune in locul ramas
implinirea dragostei
Nu trebuie sa vedem in aproapele nostru numai pe cel care este de aceeasi credinta, de
aceeasi mentalitate, de aceeasi traire duhovniceasca. Noi trebuie sa ne raportam din punct de
vedere social la iubirea umana. Asta este in primul rand iubirea despre care vom vorbi. Iubirea
umana este respectarea semenului. Deci noi trebuie sa iubim orice faptura de sub soare,
indiferent de religie, de parere si de opinie.
Datoriile faţă de semeni au fost precizate de Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: celui ce
voieşte ...să îţi ia haina ta, lasă-i şi cămaşa(Mt. 5, 40); celui ce te bate pe tine peste obraz,
întoarce-i şi pe celălalt... (Lc. 6, 29); iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine ...(Lc. 6, 35).
Să nu uităm că mântuirea noastră va depinde de trei factori: cum am ştiut să
păzim poruncile lui Hristos, cum am ştiut să ne sfinţim pe noi înşine şi cum am încercat să-L
facem viu pe Dumnezeu în inima şi sufletul aproapelui nostru.
Şi cum putem să facem aceasta din urmă? Împlinind ultimele şase porunci ale
Decalogului. Toate acestea se cuprind în trei virtuţi de
seamă: cinstirea sau respectarea aproapelui; dragostea către aproapele; dreptatea faţă de
aproapele.
 Cinstirea aproapelui este recunoaşterea vredniciei pe care o are orice semen al nostru.
Toţi oamenii fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, au datoria să-şi recunoască unul altuia
vrednicia şi însuşirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu.
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui
binele vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine. In virtutea
aceasta sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi
numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In. 13, 35).
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către
Dumnezeu. De aceea, creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea.
Toți oamenii fiind creați după chipul lui Dumnezeu,au datoria să-și recunoască unul altuia
vrednicia  si însușirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Asemenea datoriilor către sine însuși ,
datoriile față de aproapele nostru, se cuprind și ele în trei virtuți de seamă:

1. Cinstirea sau respectarea aproapelui

2. Dragostea către aproape

3. Dreptatea față de aproape

Dar înainte de a arăta în ce se cuprind acestea , se pune întrebarea : Cine este

aproapele nostru ?. Răspunsul ni-l dă Însuși Mântuitorul , în frumoasa parabolă despre
samarineanul milostiv care a legat rănile și a dat ajutor celui căzut între tâlhari , făra  să
cerceteze cine este el , ci numai văzându-l că este om ca și el . Deci răspunsul este : aproapele
nostru este orice om fără nici un fel de deosebiri. Cinstirea aproapelui ca și cinstirea de sine
însuși , este recunoașterea vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu și
înaintea lui Dumnezeu ca om. Creștinul își îndeplinește datoriile față de aproape prin cinstirea
acestuia. Cinstirea aproapelui se găsește și în ultimele porunci Dumnezeiești : „Cinstește pe
tatăl tau și pe mama ta , că bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ ” , „Să nu ridici
mărturie mincinoasă asupra aproapelui tău ” , „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui
tău „. Dragostea către aproape este virtute prin care creștinul dorește și voiește aproapelui ,
binele vremelnic și veșnic , dându-și totodata și silința de a-i face acest bine . În această
virtute , sălăsluiește deplin duhul învățăturii și vieții creștine , de aceea , Mântuitorul o
numește semnul de recunoaștere deplin duhul învățăturii și vieții creștine .
În deplinătatea ei, iubirea creştină este simultan iubire de Dumnezeu şi iubire de
aproapele, căci una fără cealaltă rămâne incompletă şi poate deveni primejdioasă prin aceea
că, poate degenera în fanatism, într-o iubire crudă sau inumană: „Iubirea de Dumnezeu fără
iubirea de oameni poate lua înfăţişarea unei iubirii abstracte.
Iubirea aproapelui este legata de faptele milei trupesti si sufletesti: faptele milei
trupeşti le-am auzit mereu în Sfânta Evanghelie: să îmbrăcăm pe cel gol, să dăm de mâncare
celui flămând, să adăpăm pe cel însetat, să cercetăm pe cel bolnav în spital, să cercetăm în
temniţă pe cel închis şi, extinzând toate acestea, să facem binele celui ce are nevoie de bine.
 Faptele milei sufleteşti sunt, în principal: îndreptarea celui care este pe cale greşită,
îndreptarea indiferentului, îndreptarea necredinciosului, îndreptarea celui care crede că el este
totul, trezirea lui. Acestea sunt fapte ale milei sufleteşti.
Rugăciunea şi conştiinţa de sine că suntem în păcat sunt tot fapte ale milei sufleteşti.

PARTICIPAREA LA SFINTELE SLUJBE

Începutul existenţei noastre ca fiinţe conştiente create de Dumnezeu spre

comuniune este realizat prin participarea noastră la harul Duhului Sfânt şi la slujbele
Bisericii. Cultul divin public ortodox deschide credinciosului, în această lume dominată
de timp, calea înălţării şi apropierii de Dumnezeu, calea experienţelor duhovniceşti şi a
trăirii anticipate a Împărăţiei celei cereşti. Omul de azi, omul modern, este într-o
continuă căutare. Ceea ce îi oferă omului linişte şi împlinire este un dar ontologic, şi de
aceea căutările lui nu trebuie să fie pe căi lungi şi îndepărtate, ci aproape de casă, acolo
unde zăreşte o turlă de biserică şi aude un clopot. Odată deschisă uşa bisericii, cel care
intră deschide, conştient sau nu, uşa veşniciei, pătrunde în anticamera acestei stări reale
de dincolo de timp şi se hrăneşte cu pâinea vieţii şi cu apa cea vie, ascultând cuvântul
dumnezeiesc al Sfintei Evanghelii. 
Cum poţi să zici că eşti om credincios dacă nu mergi la biserică, unde-i cerul cel
de pe pământ? Că biserica-i cerul cel de pe pămant. Cum să zici că eşti om credincios
dacă nu te duci în „împărăţia lui Dumnezeu”? Pentru că Sfânta Liturghie este împărăţia
lui Dumnezeu pe pămant.
Viaţa cultică are un dublu rol: abandonarea unui mod de viaţă de cele mai multe ori
neconform cu poruncile dumnezeieşti, o viaţă plină de păcate, şi dorinţa de a-şi schimba viaţa,
de a o înnoi prin sporirea în virtute, în fapte bune, prin îndumnezeirea celui care deja merge
pe această cale. Acest lucru este posibil doar printr-o viaţă religioasă activă, prin participarea
continuă şi perseverentă la sfintele slujbe în general, dar mai ales la Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie, centrul cultului ortodox.
Sfintele slujbe sunt ca nişte porţi prin care omul intră în spaţiul sfânt al Bisericii. Fără
a trece aceste porţi, el nu se poate bucura de darurile Duhului Sfânt care sunt oferite numai în
cadrul Bisericii. Prin primirea lor, toate celelalte aspecte ale vieţii cultice se cer trăite.
Se cere sfinţirea şi îndumnezeirea continuă a vieţii prin participarea la Sfânta Liturghie
şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Se cere binecuvântarea lui Dumnezeu pentru activităţile pe
care le săvârşeşte omul în decursul vieţii lui, lucru care se realizează prin Sfintele Ierurgii,
adică prin acele rugăciuni care se citesc de preot atunci când credinciosul vrea să sape o
fântână, să sfinţească ogorul, casa, maşina etc. Toate acestea dau o stare, dar şi cer o stare.
Cu privire la pregătirea sufletească, pe lângă pravila de rugăciune pe care o săvârşeşte
(seara înainte de culcare, dimineaţa după trezire), credinciosului îi este necesară şi pacea
sufletului care se poate realiza în primul rând prin dobândirea iertării din partea acelora cărora
le-a greşit, dar şi iertarea noastră pe care trebuie să le-o acordăm celor care ne-au greşit, ca să
putem rosti cu seninătate cuvintele divine: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri“ (Matei 6, 12);
 Cu cât pregătirea noastră va fi mai sinceră şi starea morală mai apropiată de duhul pe
care îl transmit Sfintele Taine, cu atât vom simţi şi noi puterea, harul şi importanţa pe care o
au ele pentru mântuirea noastră.
Toţi credincioşii sunt datori să meargă în mod regulat la slujbele bisericeşti şi mai ales
la Sfânta Liturghie, în fiecare duminică sau sărbătoare, exceptaţi fiind doar cei bolnavi.
Biserica este „casa lui Dumnezeu", de care se cuvine să ne apropiem cu inimă curată,
întru plinătatea credinţei, curăţindu-neprin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălăndu-ne
trupul în apă curată... (Evr. 10, 22). Credinciosul trebuie să-şi spele trupul, pentru că urmează
să se înfăţişeze înaintea împăratului împăraţilor, dar trebuie să-şi curăţească şi sufletul prin
rugăciune, pocăinţă, înfrânare de la păcate, împăcarea inimii, alungând din ea orice ură şi
vrăjmăşie, pentru a putea face loc astfel lui Hristos.
Pentru a ne folosi de sfintele slujbe, este bine să venim de la început, înainte de a se
bate clopotul şi toaca pentru începerea slujbei. De asemenea, datori suntem fiecare să
rămânem până la sfârşitul slujbei, pentru a ne putea bucura pe deplin de roadele ei.
Intrând în biserică, creştinul trebuie să lase orice grijă lumească deoparte: toată grija
cea lumească să o lepădăm (fragment din Heruvic) şi să aibă inima şi gândul îndreptate
spre cer, spre Dumnezeu: să avem inimile!.
De asemenea, în biserică se intră cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie.
Bărbaţii trebuie să-şi descopere capul, iar femeile să şi-1 acopere.
Cu atât mai mult trebuie să se pregătească cei ce participă la Sfânta Liturghie şi vor să
se împărtăşească, căci: oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu
nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe
sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu
nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului (1 Cor. 11, 27-29). De
aceea, spovedania este foarte importantă, prin ea creştinul primind iertarea de păcate, fiind
astfel reintegrat în Biserică.
Dacă se întâmplă ca slujba să fie începută, pentru a nu deranja pe nimeni, este
bine să lăsăm închinarea la icoane după sfârşitul slujbei.
Preotul, fiind cel care săvârşeşte slujbele divine, este dator să se pregătească în mod
special. Pentru că el se împărtăşeşte de fiecare dată când slujeşte Sfânta Liturghie, trebuie să-
şi curăţească sufletul prin spovedanie, prin citirea unor rugăciuni anume fixate de Biserică,
prin împăcarea cu cei cu care s-a certat, iar trupul, prin spălarea lui şi îmbrăcarea cu haine
curate, pentru că va sta în Sfântul Altar, locul cel mai sfânt din biserică. De asemenea, trebuie
să fie cu mare băgare de seamă, pentru a nu gusta sau bea nimic seara, după ora 24 şi nici a
doua zi dimineaţă, pentru că el trebuie să se împărtăşească. înainte de începerea Sfintei
Liturghii, el se îmbracă cu toate veşmintele preoţeşti, îşi spală mâinile şi se roagă lui
Dumnezeu să-1 curăţe de păcate, pentru a putea săvârşi cu vrednicie sfânta slujbă.
Participarea credincioşilor la slujbele Bisericii are drept scop dobândirea harului
divin necesar mântuirii. De aceea, pe lângă pregătirea morală şi fizică, creştinul trebuie să
se pregătească şi intelectual. Astfel, fiecare dintre noi suntem datori să cunoaştem rolul
anumitor gesturi rituale, ale obiectelor de cult şi simbolistica slujbelor. participarea
credinciosului la aceste slujbe este extrem de importantă, pentru a înţelege faptul că
umanitatea este chemată la iubirea semenului, şi nu la o formă de trăire izolată.
 Ascultarea de duhovnic
Ascultarea față de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai
mică neascultare alungă harul. Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune
duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate
patimile, puțin câte puțin, se vindecă prin ascultare. Nu mântuie nici preoția, nici postul, nici
asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.
Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos dă
rugăciunea. Nu ne mântuie rugăciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mântuie.
Cel mai grăitor exemplu de ascultare îl găsesc a fi momentul în care Mântuitorul
nostru Iisus Hristos porunceşte Sfântului Petru să arunce mrejele mai adânc (Ioan 5, 4-6), care
după o noapte de trudă în zadar, făcând ascultare, a prins mulţime de peşti. De asemenea, şi
mai târziu, după Învierea din morţi, ascultând de Mântuitorul, ucenicii au prins mulţime de
peşti (Ioan 21, 6). Acesta este rodul ascultării, bogaţia până la saturaţie, de darurile lui
Dumnezeu!
În relaţia noastră de fiu duhovnicesc - părinte duhovnicesc, fie preotul paroh sau
duhovnicul unei mănăstiri se cuvine a avea aceeaşi ascultare ca şi Sfântul Petru. Ascultarea
întru totul aduce după sine părăsirea gândurilor neprielnice unei vieţi duhovniceşti, dar mai
aduce şi bucuria inocentă a înţelegerii şi a descoperirii adevăratului sens al vieţii acesteia.
Duhovnicul poate să cadă. Cel care face ascultare nu cade niciodată. Duhovnicul va da
socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru dânsul, dar cel care face ascultare nu.
Prin duhovnic vorbeşte Hristos. Ascultarea aduce iluminare, lacrimi şi rugăciune.
Dacă n-ai ascultare, chiar dacă le ai pe acestea, le vei pierde. Cât de mult îl cinsteşti şi îl
iubeşti pe duhovnic, atât de mult primeşti. Harul ascultării îl înconjoară pe ascultător că o
flacără şi de aceea nu-l poate prinde diavolul. Dacă lipseşte aceasta flacără, diavolul ne va
devora.
Rari sunt cei ce cunosc taina ascultarii. Cel ce asculta este mare înaintea lui
Dumnezeu. El imita pe Hristos Care ne-a dat El însusi pilda ascultarii. Cel ce asculta si-a pus
toata nadejdea în Dumnezeu si de aceea sufletul sau este pururea în Dumnezeu si Domnul îi
da harul Sau. În fiecare parohie este un om care este al tuturora, pentru ca e parintele sufletesc
al tuturor, care este chemat ca martor, ca sfatuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai
solemne ale vietii. Preotul, în scaunul spovedaniei, împlineste trei lucrari:

1. PARINTE

2. DOCTOR

3. JUDECATOR

Poarta în el Duhul Sfânt si prin Duhul Sfânt ne iarta pacatele. În concluzie, rolul
capital al duhovnicului este de a fi calauza si îndreptator al credinciosului, ajutându-l sa se
desprinda din amorteala pacatului si a mortii si sa afle Raiul prin pocainta, smerenie si iubirea
de vrajmasi.
 ROLUL SFINTELOR SLUJBE

Mergând la biserică şi asistând la slujbele divine, inclusiv la Sfânta Liturghie, creştinii

participă la cea mai mare jertfă din întreaga istorie a omenirii, care s-a înfăptuit pentru iertarea
păcatelor noastre.
O importanta deosebita in modul de viata a fiecarui crestin, o are mersul la biserica.
Credinta in Dumnezeu si participarea la sfintele slujbe,mai ales la Sfânta Liturghie, constituie
pentru fiecare crestin, doua relatii nedespartite. Crestinul adevarat nu poate sa traiasca fara
Sfânta Liturghie. Duminica de duminica, sarbatoare de sarbatoare, acesta lasa grijile lumesti si
merge sa se intalneasca cu Creatorul sau.
Mersul regulat la biserica nu constitue pentru credincios un simplu obicei,o simpla
obligatie sau o scapare din viata sufocanta de zi cu zi, ci dimpotriva, el reprezinta o nevoie
esentiala, adica nevoia de a trai viata cea adevarata, de a gusta din bunatatile necesare
sufletului, de a primi binecuvântare si totodata de a-i multumi lui Dumnezeu pentru toate
darurile Sale.
Observam cum in ziua de astazi majoritatea credinciosilor vin la biserica pentru a-si
gasi linistea sufleteasca,dar si pe cea trupeasca. Parintii bisericii indemna ca atunci când
intram in Biserica sa lasam grijile noastre afara, la usa bisericii, intrând înauntru cu mintea,
gândul si inima la Dumnezeu, pentru ca Acesta sa poata patrunde in suflet, sa-l lumineze,
daruindu-i pacea duhovniceasca.
Biserica este temelie si scoala a vietii duhovnicesti. Înauntru se gaseste veselia celor
amarati, alinarea celor chinuiti si odihna celor osteniti. Aceste bunatati le fagaduieste
Mântuitorul celor ce-l iubesc pe El. Insa din ce in ce mai multi crestini ocolesc biserica,
alegând sa-si petreaca timpul in alt mod.
Dumnezeu a lasat ziua a saptea pentru odihna, poruncindu-i omului ca in aceasta zi sa
se odihneasca si sa-L laude pe Dumnezeu care l-a creat. Însusi numele de "Duminica" prin
traducere din limba latina înseamna "Ziua Domnului". Daca vom reusi sa-i acordam lui
Dumnezeu din aceasta zi, macar doua ore, pentru ca atât dureaza Sfânta Liturghie, vom
dobândi de la El binecuvântare sufleteasca si trupeasca pentru toata saptamana.
De foarte multe ori venim la biserica sa ne rugam pentru cei dragi, sa dobândim ajutor
sau sa-i multumim pentru bunatati-le care ni le-a oferit. Insa, oare rugaciunea noastra pe care
o închinam lui Dumnezeu si sfintilor este ea oare curata? Sa încercam sa ne limpezim mintea
de lucrurile lumesti atunci când ne rugam. Sa nu mai repetam mecanic câteva rugaciuni.
Buzele se misca insa inima nu aude, rostim rugaciunea cu gura insa mintea ne zboara la
dobânzi, contracte, afaceri, cladiri, întâlniri cu prietenii. Daca tu nu poti sa-ti asculti
rugaciunea, cum oare poate Dumnezeu sa o asculte? 
In Sfanta Liturghie credinciosii traiesc si cresc in dragoste si in unirea in Hristos jertfit
si inviat si in acelasi timp ei insisi. Datoria aceasta nu este numai de a participa ci si de a trai
fiecare moment al sfintei liturghii, intrucât liturghia este ceva dumnezeiesc, ea deosebindu-se
net de celelalte slujbe bisericesti. Parintele Arsenie Papacioc spune ca nu este nici o diferenta
intre Raiul lui dumnezeu si Altar in timpul sfintei si dumnezeiestii liturghii. Asadar, liturghie
inseamna coborirea cerului pe pamint, ca sa dam cea mai scurta definitie. Acolo, in biserica,
 cu noi crestinii se afla sfintii ingeri, cetele sfintilor. La momentul heruvicului, in altar coboara
cetele ingeresti din cer, pentru a se minuna de frumusetea sfintei jertfe, de prefacerea darurilor
de pe sfinta masa, a painii in insusi SFINTUL TRUP AL DOMNULUI HRISTOS si al
vinului in INSUSI PREASCUMPUL SINGE AL DOMNULUI. La momentul axionului
Maica Domnului coboara in altar si se roaga pentru noi toti. Apoi sfintii toti se roaga pentru
noi si coboara printre noi. Si INSUSI MINTUITORUL SE AFLA TOT TIMPUL, PE TOT
PARCURSUL SFINTEI LITURGHII PREZENT PE SFINTA MASA A SFINTULUI
ALTAR, IN CALITATE DE SUPREM SI VESNIC ARHIEREU, PREZENT IN CHIP REAL
DAR NEVAZUT, BINECUVANTAND DARURILE CE SUNT PUSE INAINTE-I DE
CATRE PREOT.
Tot cerul este prezent cu noi, iar ingerii slujitori sunt prezenti acolo cu preotii si
diaconii, desavirsind lucrarea sfintei liturghii, ajutind preotul si impreuna slujind cu el. La
sfinta liturghie se intalnesc si se contopesc cele doua biserici, cea luptatoare de pe pamint si
cea triumfatoare din ceruri, formint intr-o cereasca simbioza Biserica lui Hristos, pe care
nimic nu o poate birui. 

Chemarea Omului spre asemănarea cu Dumnezeu

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cu posibilitatea ca acesta, în mod liber ,
să ajungă la asemănarea sa cu Creatorul. Acest demers presupune efort și voință, rezultatul se
obținea în timp.
Chipul lui Dumnezeu, adică sufletul omului, conține, ca dar de la Dumnezeu,
următoarele:
 puterile spirituale: rațiunea, sentimentul și voința;
 libertate, nemurire, aspirația către Dumnezeu;
Asemănarea cu Dumnezeu NU înseamnă identitate (a deveni deoființă cu
Dumnezeu)  , ci faptul că ființa umană se desăvârșește, după cum ne îndeamnă Mântuitorul:
Scopul vieții noastre rămâne același încă de la crearea noastră: viața veșnică în
legătură/comuniune cu Dumnezeu. În acest caz, sufletul va trebui să aibă putere sau
stăpânire asupra trupului, să se ajungă la înduhovnicire, chiar la îndumnezeirea omului.

 După învăţătura Bisericii noastre omul a fost creat de Dumnezeu într-un mod
aparte faţă de celelalte făpturi. Dacă celelalte făpturi au fost create prin cuvânt, omul a fost creat
printr-o intervenţie specială a lui Dumnezeu, atât cât priveşte trupul, cât şi sufletul. „Atunci, luând
Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a
făcut omul fiinţă vie" (Facerea 2, 7). Privind trupul, omul a fost zidit de Dumnezeu din ţărână, iar
privind sufletul, acesta a fost zidit „după chipul Său" (Facerea 1,26).
 Raportându-ne la Dumnezeu ,,chipul” se referă la însușirile omului ca duh,
rațiune, libertate, sete de absoulut, iar ,,asemănarea” se referă la starea finală de sfințenie atinsă de
om cu ajutorul harului dumnezeiesc. ,,Chipul ” lui Dumnezeu l-am dobândit prin creație, iar ,,după
asemănare” ajungem noi înșine, prin voința noastră liberă.
 Sufletul nu se confundă cu trupul, iar trupul nu constituie o realitate separată de
suflet, fiindcă trupul dispune de o raţionalitate plasticizată care rămâne ancorată în realitatea
spirituală şi unitară a chipului lui Dumnezeu din om. Constituţia omului are caracter dihotomic,
fiind alcătuita de Dumnezeu din trup şi suflet, dar această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul
lui Dumnezeu, care îmbrăţişează atât sufletul, cât şi trupul.
 Prin creație între Dumnezeu și om se stabilește un dialog: Dumnezeu îi dă omului
chipul Său, iar acesta trebuie sa îi raspundă prin a ajunge la o cât mai mare apropiere de El. Dacă
omul nu vrea sa răspundă la chemarea lui Dumnezeu, El nu va forța niciodată propriul chip din
om, caracterizat prin libertate, pentru a-l mântui forțat. Chipul curat al omului de la creație a fost
alterat, dar nu distrus total prin păcatul originar și a fost nevoie de jertfa mântuitoare a lui Iisus
Hristos pentru a restaura acest chip.
 După botez, când ne este șters păcatul strămoșesc si mirungere, când primim harul
Sfantului Duh începem drumul cel anevoios pe calea mântuirii prin îndeplinirea celor 3 condiții
fundamentale ale mântuirii subiective sau personale: harul(primit prin Taina Mirungerii), credința
si faptele bune.
 Asemănarea cu Dumnezeu se dobândește printr-un efort al nostru de a îndeplini
poruncile divine și de a practica virtutea, opusă păcatului. Sfinții Părinți ai Bisericii vorbesc de un
urcuș duhovnicesc cuprinzând mai multe trepte: curățirea omului de patimi, însănătoșirea lui
morală, prin care se trece spre o adoua treaptă, dobândirea virtuților, dintre care cele mai mari sunt
credința, nădejdea și iubirea.
 Cu ajutorul harului divin și prin căutările proprii, omul ajunge la convingerea că
toate cele descoperite de Dumnezeu sunt adevărate. Credința primită de om la Botez prin harul lui
Dumnezeu trebuie întărită pe parcursul vieții, prin efortul personal și prin voința proprie. În viața
omului există îndoială, însă credința adevărată îl determină să trăiască în conformitate cu
poruncile divine. Să facă fapte bune și să-și iubească aproapele.
 Pocăința presupune conștientizarea păcatului, regretul pentru faptele rele făcute și
dorința de îndreptare și de înaintare în virtute. Creștinul trebuie să trăiască starea de pocăință pe tot
parcursul vieții, nu doar în momentul mărturisirii păcatelor prin Taina Spovedaniei.
 Păcatele repetate devin patimi. Eliberat de păcate prin Spovedanie, onul trebuie să
își continuie efortul de a de înfrâna de la faptele rele. Înfrânarea începe cu stăpânirea de sine,
renunțarea la păcate și se continuă cu înlăturarea gândurilor care îndeamnă la păcat.
 Adeseori, Dumnezeu îngăduie încercările, pentru a-l întări pe credincios în
credință sau pentru a-l aduce pe calea cea bună. Omul trebuie sp le accepte, să le descopere
semnificația pozitivă și să nu i se împotrivească lui Dumnezeu, având ca model absolut de răbdare
pe Mântuitorul.
 Dacă omul primește cu răbdare ispitele provocare de firea proprie, de lume sau de
diacol și încercările îngăduite de dumnezeu, însufletul lui se naște, cu ajutorul harului divin,
nădejdea. Nădejdea comuniunii cu Dumnezeu și a cunoașterii împărăției Lui îi dau omului curajul
necesar pentru a duce o viață duhovnicească, chiar și atunci când are necazuri.
 Nepătimirea este starea de sfințenie, pe care credincioșii o pot atinge în grade
diferite. În această stare omul nu mai păcătuiește cu ușurintă, nici cu gândul nici cu fapta și își
manifestă iubirea față de întreaga creație a lui Dumnezeu.
 În efortul personal pentru eliberarea de patimi, harul lui Dumnezeu- primit prin
Sfintele Taine în Biserică și ca răsplată pentru efortul personal depus prin rugăciune, post, lecturp
duhovnicească, meditație religioasă- îl ajută pe creltin sa dobândească desăvârșirea. Asemănarea
cu Dumnezeu este chemare către toți oamenii. Treptele către desăvârșire sunt un urcuș permanent
al credincioșilor, care se continuă în veșnicie.