Sunteți pe pagina 1din 12

CAPITOLUL IV

METODE DE CALCULATIE A COSTURILOR

1.1. ASPECTE GENERALE

Metodele de calculatie constituie un ansablu de procedee,


instrumente structurate pe etape in functie de specificul activitatii astfel
incat sa dea posibilitatea determinarii costului pe unitatea de produs.

Clasificarea metodelor:

1. Dupa momentul efectuarii calculatiei raportat la


momentul desfasurarii procesului de fabricatie , avem:
- metode utilizate in antecalcul ( metoda standard-cost);
- metode utilizate un postcalcul ( metoda globala pe faxe, metoda
globala pe comenzi);
- metode utilizate atat in antecalcul cat si in postcalcul (metoda
direct- costing, metoda tarif ora/masina si metoda standard cost –
dupa inregistrarea costurilor efective da posibilitatea calculului
analizei si urmaririi abaterilor de la costul prestabilit.

2. Dupa categoria cheltuielilor luate in considerare la


determinarea costului:
- metode de tip absorbant sau integral – pentru determinarea
costului se iau in considerare toate cheltuielile imputabile in mod
rational pe purtatorul de cost.
Acestea cuprind:
* metoda globala
* metoda pe faze, pe comenzi;
* metoda standatrd cost
* metoda tarif ora / masina
- metode de tip partial - pentru determinarea costului se iau in
considerare numai anumite cheltuieli, respectiv acele cheltuieli
care au o anumita legatura ori dependenta de purtotarul de cost.
Acestea cuprind:
* metoda direct costind - presupune separarea cheltuielilor
in variabile si fixe si determinarea costului unitar numai pe baza
cheltuielilor variabile ;
* metoda costurilor directe – presupune separarea
cheltuielilor in directe si indirecte si determinarea costului unitar
pe baza cheltuielilor directe.

3. Dupa obiectivele urmarite:


- metode care au ca singur obiectiv calculul costurilor. Acestea
cuprind:
* metoda globala pe faze, pe comenzi
- metode care pe langa calculul costurilor urmaresc si alte
obiective, indeosebi de analiza. Acestea cuprind:
* metoda standard cost;
* metoda direct costing;
* metoda tarif ora – masina.

Trasaturi si etape privind metodele de calcul

Trasaturi comune:
- fiecare metoda de calcul este caracterizata prin etape succesive
de efectuare a lucrarilor de calculatie;
- in cadrul fiecarei etape se folosesc o serie ori categorie de
procedee de calculatie si modalitati concrete de lucru.

Etape de calcul

Pornind de la structurarea metodelor in metode de tip abserbant si


metode de tip partial, se vor determina si etapele , si implicit, metodele
de calcul pe cele doua categorii de metode.

1. Etape specifice metodelor de tip absorbant:

I. Determinarea si delimitarea cheltuielilor pe purtator si pe


sectoare (colectarea cheltuielilor)
II. Repartizarea cheltuielilor indirecte - folosind procedeul
suplimentarii
III. Separarea cheltuielilor productiei terminate de cele aferente
productiei neterminate – separarea se face in functie de
gradul de finisare a produselor.
IV. Determinarea costului unitar si a abaterilor dintre costul
efectiv si costul prestabilit.

2. Etape specifice metodelor de tip partial:

I. Determinarea si delimitarea cheltuielilor pe purtator si pe


sectoare – colectarea cheltuielilor pe articole de calculatie .
II. Separarea cheltuielilor in raport cu gradul de finisare –
separarea cheltuielilor aferente productiei terminate de cele
aferente productiei neterminate.
III. Determinarea costului unitar pe baza cheltuielilor
imputabile – se iau in considerare numai acele cheltuieli
care au o anumita dependenta ori legatura cu volumul
productiei.
IV. Trecerea cheltuielilor de structura – cheltuieli fixe direct pe
contul de rezultate.
V. Calculul indicatorilor specifici metodei.

Asemanari si deosebiri

Metode de tip ABSORBANT Metode de tip PARTIAL


Cheltuieli : - directe Cheltuieli : - variabile
- indirecte - fixe
ETAPE
1. Colectarea cheltuielilor 1. Colectarea cheltuielilor
Ch directe + Ch indirecte Ch variabile + Ch fixe
(purtator de cost) (sector de (produs)
activ.) (structura/sector)
2. Repartizarea cheltuielilor -
indirecte
Ch indirecte (procedeul
suplimentarii )
( sector )
→ Produs (costul produsului ) → Ch
directe + Ch indirecte
3. Separarea cheltuielilor dupa 2. Separarea cheltuielilor dupa
gradul de finisare – productia gradul de finisare al produselor –
terminata/neterminata pentru separarea se face dupa cheltuielile
cheltuieli totale ( Ch directe + Ch partiale (Ch variabile)
indirecte)
4. Determinarea costului unitar – se 3. Separarea cheltuielilor prin
aplica procedeele specifice, iar procedeul specific de determinare
costul unitar are la baza cheltuielile a costului unitar. Costul unitar
totale ( Ch directe si ch indirecte) este de tip partial (are la baza
numai cheltuieli variabile).
- 4. Trecerea cheltuielilor de
structura (cheltuielilor fixe) in
costul perioadei si implicit in
contul de rezultate.
Cheltuieli fixe → Cost perioada →
Cont rezultate
Cost perioada = Cheltuieli fixe
2. Calcul de indicatori specifici
Direct costing:
- punct de echilibru
- factor de acoperire
- coeficient de siguranta dinamic
- intervalul de siguranta
2. Prezentarea metodelor de calculatie

a. Metode de tip absorbant :


- clasice : metoda globala, moetoda pe comenzi, metoda pe
faze;
- evoluate: metoda standard cost
b. Metode de tip partial:
- metoda direct costing
METODA DIRECT-COSTING

1. Prezentarea generală
2. Analiza relaţiei preţ-cost-volum
3. Calcule de optimizări

1. Prezentarea generală

Este o metodă de calcul de tip parţial. Are la bază separarea


costurilor în variabile şi fixe şi luarea în considerare la determinarea
costului unitar numai a cheltuielilor variabile .
Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli de structură sau
cheltuieli de capacitate şi sunt raportate pertotal activitate, fără a fecta
fiecare produsn în parte.
Fiecare produs va genera un preţ de vânzare unitar, o cheltuială
variabilă unitară şi o contribuţie brută unitară.

Ch. V F
dependente de produs dependente de
capacitate
se urmăresc pe produs se urmăresc pe
total

Un produs generează:
- un preţ de vânzare unitar Pvu
- un cost unitar ctu – determinat în funcţie de cheltuielile
variabile unitare
- o contribuţie brută unitară Cbu

Ctu = Chvu

costul unitar = cheltuiala variabilă unitară

Cbu=Pvu-ctu

Contribuţia brută unitară (marja de participare la profit) este


utilizată pentru acoperirea cheltuielilor fixe şi pentru obţinerea unui
anumit profit.
Cheltuielile fixe şi profitul se urmăresc şi se determină numai pe
total întreprindere.

- pe total întreprindere

pe produs Pvu ctu Cbu


devin:

total intrep. CA ChV T


Cbt
(Q)

Ch.totale  ChVT  ChFT

ChVT - cheltuieli variabile totale


ChFT - cheltuieli fixe totale
Cbt - contribuţia brută totală

Profitul(P)=Venituri totale(CA)-cheltuieli totale

P  Cbt  ChFT

Cbt  CA  ChVT

P  CA  ChVT  ChFT

Metoda ia în considerare o producţie fabricată, vândută şi


încasată.
Potrivit relaţiilor de calcul de mai sus, schema de anasamblu
utilizată pentru calculaţie în metoda direct-costing, se prezintă astfel:

Nr.crt Explicaţie Simbol


1. Cifra de afaceri CA
2. Cheltuieli variabile totale ChVT
3. Contribuţia brută la profit Cbt
(1-2)
4. Cheltuieli fixe ChFT
5. Rezultatul (Profit/Pierdere) P/P
(3-4)
La nivel de produs se regăsesc primele trei elemente:
- preţ vânzare unitar Pvu
- cheltuiala variabilă unitară ctu
- contribuţia brută unitară la profit Cbu

2. ANALIZA RELAŢIEI PREŢ-COST-VOLUM ŞI INDICATORI


SPECIFICI METODEI

În cadrul unei întreprinderi, se află într-o corelaţie deplină volumul


de activitate cu pretul şi cheltuielile variabile, iar pe de altă parte,
volumul de activitate cu capacitatea de producţie şi implicit cheltuielile
fixe. Acestea sunt în corelaţie cu purtătorul de cost (produsul) care pe de
o parte generează cheltuieli dependente de acestea, iar pe de altă parte
necesitatea existenţei unei anumite capacităţi de producţie.

Această corelaţie se exprimă cu ajutorul următorilor


indicatori:

1. Punctul de echilibru Pe
2. Factorul de acoperire Fa
3. Coeficientul de siguranţă dinamic Ks
4. Intervalul de siguranţă Is

1. PUNCTUL DE ECHILIBRU SAU PUNCTUL CRITIC SAU


PUNCTUL MORT – este reprezentat de acel acel nivel de activitate la care
cheltuielile sunt egale cu veniturile iar rezultatul este 0, adică nu avem
nici profit nici pierdere.
Cheltuielile fixe se acoperă din contribuţiile brute unitare.
Orice unitate de produs obţinută sau realizată peste nivelul
punctului de echilibru va genera un profit egal cu contribuţia brută
unitară
În schimb, oprice produs nerealizat pâna la nivelul punctului de
echilibru va genera o pierdere egală cu contribuţia brută unitară.

Relaţii de calcul:
- când unitatea fabrică şi vinde un produs

Cheltuieli. fixe.totale
Pe 
Cbu

- când unitatea fabrică şi vinde mai multe produse


Cheltuieli.totale. fixe
Pe 
Cbu

Cbt
Cbu 
Qvi

Q vi - cantitatea de produse vândută şi încasată

Punctul de echilibru poate fi exprimat:

- cantitativ respectiv cantitatea de produse ce trebuie fabricată


şi vândută astfel incat cheltuielile să fie egale cu veniturile
(pentru acoperirea tuturor cheltuielilor). Este exprimarea,
relaţia principală a punctului de echilibru.
- valoric, respectiv CA la nivelul punctului de echilibru

Cheltuieli. fixe.totale
Pe  - cantitativ
Cbu

CA  Q Pe  * Pvu - valoric
Pe

Pvu - preţul de vânzare unitar

Q Pe este Pe exprimat cantitativ.

- procentual arată de câte procente din întreaga producţie


fabricată de întreprindere este nevoie, astfel încât ă se ajungă la
nivelul punctului de echilibru.

Q Pe 
0
0 Pe  *100
Q vi

Cunoscând punctul de echilibru se poate stabili şi ce cantitate de


produse trebuie fabricată şi vândută pentru a obţine un anumit profit.

Exemplu:

O unitate produce şi vinde un singur produs. Se cunosc


următoarele:
- cost unitar ctu = 7 lei
- preţ vânzare unitar Pvu = 10 lei
- Q =100.000 buc
- cheltuieli fixe totale 120.000

Cbu=Pvu-ctu= 10-7=3

ChFT 120.000
Pe    40.000buc
Cbu 3

CA  40.000 *10  400.000lei


Pe

40.000
0
0 Pe  *100  40 0 0
100.000

Ce cantitate trebuie fabricată şi vândută astfel încât întreprinderea


să obţină un profit de 6000 lei ?

ChFT  Pr ofitul.dorit 120.000  6000


Q / Pr ofit.dorit    42.000buc
Cbu 3

Care este cheltuiala totală pentru 42.000 buc ?

CA=Q*Pv=42.000*10= 420.000 lei


ChT  ChVT  ChFT   Chvu * Q   ChFT   7.000 * 42.000  120.000  414.000 lei

P  CA  ChT  420.000  414.000  6000 lei


P

Cheltuiala fixă rămâne aceeaşi, corelăm producţia cu cheltuielile


variabile.

Exemplu:

În cazul în care întreprinderea produce şi vinde mai multe


produse:
- se fabrică 3 produse A, B, C în următoarele cantităţi:
* produs A 30.000 buc
* produs B 20.000 buc
* produs C 10.000 buc
- contribuţia brută unitară 180.000
- cheltuieli fixe totale 120.000 lei
Să se determine punctul de echilibru.

Cbt 180.000
Cbu    3 lei
Q A  Q B  QC 30.000  20.000  10.000

ChFT 120.000
Pe    40.000 buc
Cbu 3

2. FACTORUL DE ACOPERIRE Fa- exprimă rentabilitatea


potenţială şi se calculează procentual.
Cu cât factorul de acoperire este mai mare, cu atât contribuţia
produsului respectiv la realizarea de profit este mai mare.

Relaţia de calcul:
a) Pe baza contribuţiei brute şi a CA
- calculul pe produs

Cbu
Fa  *100
Pvu

- pe total produse

Cbt
Fa  *100
CA
Pe

b) Pe baza cheltuielilor fixe şi a CA la nivelul Pe

ChFT
Fa  *100
CA
Pe

Cunoscând factorul de aoperire se poate determina CA la nivelul Pe.

Exemplu:

O întreprindere produce şi vinde o cantitate de Qvi  100.000 buc


Pvu=10 lei/buc
ctu= 7 lei/buc
ChF T =12.000 lei
Să se determine factorul de acoperire.

- pe produs
Cbu=Pvu-ctu=10-7=3 lei

Cbu 3
Fa  *100  *100  30 0 0
Pvu 10

- pe total produse

CA=Pvu*Q=10*100.000=1.000.000 lei

300.000
Fa  *100  30 0 0
1.000.000

Cb t =100.000*3=300.000 lei

ChFT 120.000
Pe    40.000  Q
Cbu 3 Pe

120.000
Fa  *100  30 0 0
400.000

chvu 7 7
Pvu     10
1  Fa 1  0,3 0,7

Factorul de acoperire stă la baza fundamentărideciziei privind


lansarea în fabricaţie a unor produse, menţinerea în fabricaţie sau
scoaterea dinfabricaţie a unor produse.
Se vor menţine sau lansa în fabricaţie produse cun Fa cel mai
ridicat şi implicit vor fi scoase din fabricaţie produse cu Fa cel mai scăzut
sau negativ.

3. COEFICIENTUL DE SIGURANŢĂ DINAMIC Ks –exprimă în cifre


relative cu cât pot să scadă vânzările astfwel încât unitatea să ajungă la
nivalul Pe (să nu intre în zona pierderilor)

Se calculează în mai multe variante:

CA  CA
1. Ks  Pe *100
CA

2. Ks  G  g
G – reprezintă în procente vânzările totale (100)
g – reprezintă punctul de echilibru exprimat %

P
3. Ks  *100
Cbt

Exemplu:

Pe baza exemplului de la factorul de aoperire să se calculeze Ks.

1.000.000  400.000
Ks  *100  60 0 0
100.000

Ks=100% -40%=60%

180.000
Ks  *100  60%
300.000

40.000
%P  *100  40%
100.000

CA=1.000.000=Pvu*Q

P  Cbt  ChFT  300.000  120.000  180.000

4. Intervalul de siguranţă Is – exprimă în valori absolute cu cât


pot să scadă vânzările astfel încât întreprinderea să ajungă la nivelul
Pe.

Is  CA  CA  1.000.000  400.000  600.000


Pe