Curs 1.

INSTALAŢII DE PRODUCERE, TRANSPORT

ŞI DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTRICE

1. Sistem electroenergetic. Sistem energetic. Sistemul energetic naţional

Prin instalaţie electrică se înţelege ansamblul de echipamente electrice

interconectate, situat într-un anumit spaţiu, care are o funcţionalitate bine determinată.
Echipamentele instalaţiilor electrice sunt constituite din totalitatea maşinilor,
aparatelor dispozitivelor şi receptoarelor electrice interconectate între ele.
Receptoarele electrice sunt acele elemente ale echipamentelor electrice care
transformă energia electrică în altă formă de energie(mecanică, termică, luminoasă,)
Ansamblul instalaţiilor electrice de producere, transport, distribuţie şi consum de
energie electrică, care au în comun un sistem continuu de producere şi consum,
formează un sistem electroenergetic (fig.1).

GS ST1 ST2 LES R1

LEA
PT
R2
6 kV 110 kV 6 kV
0,4 kV
10 kV 220 kV 10 kV
400 kV 20 kV
Fig.1 Schema simplificată a unui sistem electroenergetic

GS - generator sincron; ST1 - staţie de transformare ridicătoare de tensiune; LEA - linie

electrică aeriană; ST2 - staţie de transformare coborâtoare de tensiune; LES - linie
electrică subterană; R1 - receptoare de medie tensiune; PT - post de transformare; R2
receptoare de joasă tensiune.
Producerea energiei electrice este realizată de generatorul sincron GS. Pentru
reducerea pierderilor de energie electrică pe instalaţiile de transport, se impune
creşterea tensiunii cu transformatoarele ridicătoare de tensiune din staţia de
transformare ST1 de la 6 kV sau 10 kV (tensiune la bornele generatorului), la 110 kV,
220 kV, 440 kV, etc. În felul acesta pentru aceeaşi energie transportată, curenţii din
liniile de transport sunt mult mai mici.
Transportul energiei electrice spre consumatori se face prin mai multe linii
electrice aeriene (LEA). La consumator tensiunea este micşorată de transformatoarele
staţiei coborâtoare de tensiune ST2 până la nivelul 6 kV, 10 kV sau 20 kV. De la
bornele secundarelor transformatoarelor din ST2, prin linii electrice subterane LES, se
alimentează consumatorii de medie tensiune R1 (în general motoare de medie tensiune
care acţionează maşini de lucru importante ca suflante, exhaustoare, compresoare,
etc.) şi posturile de transformare PT care sunt situate în “centrele de greutate” ale
consumului de energie electrică, dintr-o anumită zonă a unei întreprinderi industriale
sau a unei localităţi. Transformatoarele din posturile de transformare scad nivelul
tensiunii de linie la 0,4 kV. De la barele secundare ale transformatoarelor din PT se
alimentează cu energie electrică consumatorii R2 de joasă tensiune.
Sistemul energetic cuprinde pe lângă sistemul electroenergetic, sursele de
energie primară, instalaţiile de transport a energiei primare la centrala de producere a
energiei electrice, instalaţiile de convertire a energiei primare în energie mecanică şi
maşinile de lucru acţionate de motoarele electrice din instalaţiile de utilizare a energiei
electrice.
Sistemele energetice, în general, au un caracter regional în sensul că principalii
consumatori sunt grupaţi într-o anumită zonă în jurul centralei care produce energia
electrică. Pentru asigurarea continuităţii alimentării cu energie electrică a consumatorilor
de mare importanţă, în cazul apariţiei unui deranjament în instalaţiile de producere şi de
transport a energiei electrice ale sistemului electroenergetic, se impune interconectarea
tuturor sistemelor energetice regionale. La nivelul întregii ţări, prin interconectarea
sistemelor energetice regionale rezultă sistemul energetic naţional. Sistemul energetic
naţional are o configuraţie complexă conţinând mai multe noduri. Nodurile sistemului
energetic naţional sunt formate din staţiile de transformare ST1 ale centralelor electrice.

2. Producerea energiei electrice

Energia electrică este produsă de centralele electrice. Acestea cuprind un

complex de instalaţii cu ajutorul cărora energia primară este transformată în energie
electrică.
Energiile primare folosite în centralele electrice se clasifică în:
- energii primare existente direct în natură, care pot fi transformate uşor în
energie mecanică sau direct în energie electrică cum sunt: energia vântului, energia
apelor, energia solară;
- energie chimică conţinută în combustibilii solizi (cărbune, huilă, lemn), lichizi
(ţiţei) şi gazoşi (gaze naturale, gaz de cocs, gaz de furnal):
- energia atomică care este eliberată prin reacţia de fisiune nucleară care are loc
la bombardarea cu neutroni a izotopilor radioactivi U235, U233.
Transformarea energiei primare în energie electrică se face potrivit schemei din fig. 2.

Motor
Energie Energie Generator Energie
Primar
primară mecanică electric electrică
Turbină

Fig. 2. Reprezentarea schematică a transformării energiei primare

în energie electrică
În prezent cea mai mare parte de energie electrică este produsă în centrale
termoelectrice (CTE), hidroelectrice (CHE) şi nuclear-electrice (CNE). Această
clasificare a centralelor electrice se face în funcţie de energia primară folosită.
Energia electrică se produce şi cu centrale electrice eoliene. Acestea se
utilizează în regiunile muntoase şi pe litoralul mărilor şi oceanelor, zone în care există
vânt în cea mai mare parte a anului.
 Există şi mijloace de transformare directă a energiei primare în energie electrică.
Aceasta se realizează cu generatoarele magnetohidrodinamice, termoionice şi cu
celulele solare.

2.1 Producerea energiei electrice în centralele termoelectrice

În ţara noastră centralele termoelectrice deţin ponderea producerii de energie

electrică. În centrala termoelectrică energia internă a combustibilului (legată chimic în
interiorul său) este transformată, prin ardere, în energie termică care apoi este cedată
fluidului de lucru (apă-abur). Energia cinetică a aburului este convertită de turbină în
energie mecanică care, în continuare, este transformată în energie electrică cu ajutorul
generatorului sincron.
După felul energiei furnizate, centralele termoelectrice se împart în: centrale
termoelectrice cu condensaţie, care produc numai energie electrică, şi centrale electrice
de termoficare, care produc atât energie electrică cât şi energie termică.
Cele mai importante circuite ale unei termocentrale cu condensaţie sunt: circuitul
combustibilului, circuitul aerului de combustie, circuitul apă-abur, circuitul electric şi
circuitul apei de răcire pentru condensarea aburului rezidual.
Circuitul combustibilului. Combustibilul este adus în focarul cazanului prin
mijlocul de transport , care poate să fie transportor cu bandă, la încălzirea cu
combustibil solid, sau conductă, la încălzirea cu combustibil lichid sau gazos. În focar,
prin ardere, combustibilul eliberează căldura necesară vaporizării apei. Substanţele
volatile sunt preluate de circuitul aerului iar reziduurile rămase (cenuşa) sunt evacuate.
În funcţie de calitatea combustibilului procentul reziduurilor este de 1% până la 50%.
Circuitul aerului. Oxigenul necesar arderii combustibilului este luat din aerul
introdus în cuptor, prin conducta. Înainte de introducerea în cuptor, aerului I se ridică
temperatura în preîncălzitorul de aer. După ardere aerul împreună cu substanţele
volatile din combustibil, sunt evacuate la coş. O parte din căldura gazelor reziduale este
recuperată cu preîncălzitorul de aer .
Circuitul apă-abur. În cazan apa este încălzită şi transformată în abur. Acesta
este supraîncălzit şi se destinde apoi în turbină. Rotorul turbinei este pus în mişcare de
energia cinetică a aburului. În felul acesta energia aburului este transformată în energie
mecanică. Cantitatea cea mai mare de abur rezidual, de la ieşirea din turbină, este
condensată în condensator. O cantitate mică de abur rezidual este folosită pentru
preîncălzirea apei cu care se alimentează cazanul. Circulaţia apei din acest circuit este
asigurată cu pompele de condens şi de apă rece.
Circuitul electric. Turbinele, generatorul sincron şi generatorul de curent
continuu sunt montate mecanic pe acelaşi arbore. Generatorul de curent continuu, cu o
putere de 5-6% din puterea generatorului sincron, alimentează cu tensiune continuă
înfăşurarea de excitaţie a generatorului. Cea mai mare parte a energiei electrice
produsă în centrală, este expediată la beneficiari prin staţia de transformare şi liniile
electrice aeriene. O mică parte a energiei (7 până la 10%) este utilizată de consumatorii
proprii.
Circuitul apei de răcire. Apa de răcire a serpentinei condensatorului este
antrenată în circuitul de răcire cu pompa, iar apa încălzită prin transferul de căldură din
condensator este răcită în turnul de răcire. Pentru producerea unui kWh de energie
electrică este necesară o cantitate de 0,2…0,4 m 3 de apă. Dacă termocentrala este
amplasată în apropierea unui râu cu debit mare, turnul de răcire nu mai este necesar.
Apa de răcire este refulată din râu, iar cea caldă este deversată tot în râu, priza de apă
rece fiind poziţionată în amonte de locul în care este deversată apa de la ieşirea
serpentinei condensatorului. La centralele electrice de termoficare apa încălzită din
circuitul de răcire este folosită pentru termoficare.
Procesele de transformare a energiilor dintr-o centrală electrică sunt însoţite de
pierderi. Randamentul termic maxim al unei centrale termoelectrice este pentru ciclul
Carnot:
T 1 −T 2
ηe = ⋅100
T1 (1.1)
unde T1 este temperatura sursei calde iar T2 - temperatura sursei reci (temperatura
mediului ambiant). Obişnuit T1 = 818 0 K iar T2 = 2880 K. În acest caz ηc= 64,8%. În
realitate randamentul este mai mic (30-40%). El se poate îmbunătăţi preîncălzind apa
de intrare în cazan, folosind energia termică a aburului rezidual, preîncălzind aerul
necesar combustiei, prin folosirea căldurii gazelor arse, supraîncălzind, în cazanul
termocentralei, aburul dintre treptele turbinei şi prin utilizarea în instalaţiile de
termoficare a aburului rezidual.
Cele mai importante termocentrale din sistemul energetic naţional sunt: CTE
Rovinari (1880MW cu grupuri de 200 şi 315 MW), CTE Mintia-Deva (1200MW cu
grupuri de 200MW), CTE Craiova-Işalniţa (1080MW cu grupuri de 100 şi 315 MW), CTE
Luduş (800MW cu grupuri de 100 şi 200 MW).

2.2 Producerea energiei electrice în hidrocentrale

Centralele hidroelectrice (CHE) funcţionează pe baza energiei cinetice şi

potenţiale a căderilor de apă. Nivelul apei este mai ridicat decât nivelul turbinei. La
nivelul turbinei întreaga energie potenţială a apei este transformată în energie cinetică.
Curentul de apă acţionează turbina hidraulică care transformă energia cinetică în
energie mecanică la arborele acesteia. La rândul ei turbina acţionează generatorul
electric, care transformă energia mecanică în energie electrică.
Puterea hidraulică este energia hidraulică transmisă turbinei în unitatea de timp:
1
Ph =mgh
t (1.2)
unde m este masa cantităţii de apă care străbate turbina în timpul t, g - acceleraţia
gravitaţională iar h - înălţimea de cădere a apei.
Pe de altă parte:
m=ρV (1.3)
unde ρ este densitatea iar V volumul apei cu masa m.
Cu (1.2) şi (1.3) rezultă:
V
Ph =ρ gh
t (1.4)
Raportul V/t este debitul de apă care trece prin turbină:
 V
Q=
t (1.5)
deci:
Ph =ρ ghQ (1.6)
Din relaţia (1.6) rezultă că puterea hidraulică depinde atât de înălţimea h de
cădere a apei cât şi de debitul Q a acesteia.
Puterea mecanică la arborele turbinei este dată de relaţia:
Pt =ηt⋅ρ ghQ
(1.7)
în care ηt este randamentul turbinei cu valoarea cuprinsă între 95-97,5%, deci
randamentul total al hidrocentralei este în jur de 80%.
Pentru a produce aceeaşi putere la arborele turbinei este necesară fie o cădere
mare a apei cu un debit mic, fie o cădere mică cu un debit mare de apă, aşa cum
rezultă din relaţia (1.7). Din acest punct de vedere hidrocentralele se clasifică în CHE cu
acumulare, instalate în derivaţie cu firul apei, şi CHE fără acumulare, pe firul apei.

Baraj

hb

Staţia de transformare
Castel de echilibru
Albia râului A Tunel de cabluri
hn
Conductă forţată

Sala maşinilor Albia râului B

Hidroagregat

Tunel de fugă

Fig.2.2 Schema de principiu a unei hidrocentrale cu acumulare, cu trecere dintr-un râu

în altul
La CHE cu acumulare, în principiu, (fig.2.2), apa din baraj este adusă la centrală
printr-o conductă de aducţiune cu panta mică (mult mai mică decât panta albiei râului)
care urmează, o linie de nivel, centrala electrică fiind amplasată în aval, la distanţă
mare de baraj, la nivelul albiei râului. În felul acesta înălţimea totală de cădere a apei
este compusă din înălţimea hb a barajului şi din câştigul de înălţime h n obţinut prin
amenajarea hidrotehnică corespunzătoare (h = h b + hn).
Mărirea înălţimii de cădere h a apei se poate face în mai multe moduri şi anume:
- prin ridicarea nivelului amonte mărind înălţimea barajului h b (fig.2.2);
- prin coborârea nivelului aval, cu lucrări hidrotehnice corespunzătoare (fig.2.2).
Sala maşinilor este amplasată subteran iar apa este evacuată în exterior printr-
un tunel de fugă cu pantă mică;
- prin combinarea celor două soluţii ridicând nivelul din amonte prin creşterea
înălţimii barajului hb şi coborând nivelul din aval prin construirea unei aducţiuni şi a unui
castel de echilibru din care apa trece la turbină prin conducta forţată. Sala maşinilor
este subterană: aşa este realizată CHE Argeş cu putere instalată P = 220 MW şi o
diferenţă de nivel h = 324 m.
Centralele hidroelectrice fără acumulare (amplasate pe firul apei) au următoarele
caracteristici:
- debitul apei este mare de aceea se amplasează pe cursul fluviilor;
- înălţimea de cădere a apei este dată exclusiv de ridicarea nivelului realizată de baraj.

Un exemplu de hidrocentrală fără acumulare este CHE Porţile de Fier I construită

în colaborare cu Iugoslavia (Serbia), fiecare ţară având câte-o centrală cu puterea
instalată de 1068 MW (6x178 MW).
Amenajările hidroenergetice sub aspectul formei şi complexităţii pot să fie, simple
realizate dea lungul unui râu, cu trecere dintr-un râu în altul aparţinând aceluiaşi bazin
hidrografic, complexe cu mai multe captări de râuri care alimentează acelaşi baraj şi
amenajări cu valorificarea integrală a energiei hidraulice a unui curs de apă.
Ca exemple de amenajări hidroenergetice simple situate dea lungul unui râu,
caracterizate prin aceea că toate construcţiile hidrotehnice ale unei CHE sunt realizate
pe valea şi versanţii aceluiaşi râu, se pot da CHE Bicaz (P = 210 MW; h = 143 m) şi
CHE Sadu V (P = 27 MW; h = 400 m).
Amenajările hidroenergetice, cu trecere dintr-un râu în altul contribuie la o
creştere importantă a căderii de apă. Acest gen de amenajări se pot realiza numai când
există două râuri apropiate, cu o diferenţă mare de nivel. Pe râul a cărui albie are nivelul
mai mare se amplasează barajul iar la nivelul albiei râului cu nivel scăzut, subteran sau
suprateran este amplasată sala maşinilor. Conducta de aducţiune trebuie să străbată
dealul care separă cele două râuri iar castelul de echilibru va fi amplasat pe versantul
văii cu nivel mic. Această metodă a fost utilizată la realizarea CHE Lotru (P = 500 MW;
h = 809 m).
Amenajările hidroenergetice complexe sunt cele care, pentru mărirea debitului de
apă, colectează, cu ajutorul unor lucrări hidrotehnice suplimentare, mai multe cursuri de
apă, în general afluenţi ai râului principal, în acelaşi baraj. Aşa sunt amenajările de pe
râul Lotru şi Râul Mare Retezat.
Valorificarea integrală a potenţialului hidroenergetic a unui curs de apă este
realizată prin cascade de hidrocentrale cu lacuri de acumulare proprii pentru asigurarea
independenţei funcţionării. Astfel de amenajări hidroenergetice au fost realizate pe
Bistriţa şi Râul Mare Retezat. Spre exemplu pe Bistriţa sunt amplasate 12 CHE cu o
putere totală de 244 MW.
 O centrală hidroelectrică are următoarele construcţii hidrotehnice: barajul, priza
de apă, aducţiunea, sala maşinilor sau clădirea centralei şi canalul sau tunelul de fugă.
Barajele sunt foarte diferite în funcţie de înălţime, de locul de fundare, de criteriile
economice. În general barajele se construiesc din beton sau beton armat, fiind
prevăzute cu zone de deversare, vane de evacuare a apelor, deschideri de fund pentru
evacuarea aluviunilor, jgheaburi de trecere a peştilor, ecluze pentru trecerea navelor.
Priza de apă a barajului face trecerea din baraj în aducţiune şi opreşte corpurile
plutitoare şi aluviunile.
Aducţiunea de apă asigură alimentarea cu apă a turbinei din baraj. Aducţiunea
este compusă din canale deschise sau conducte de aducţiune, castelul de echilibru şi
conducta forţată. S-a văzut că există şi construcţii în care legătura dintre baraj şi turbină
este realizată numai prin conducta forţată.
Castelul de echilibru sau camera de apă are rolul de distribuire a apei şi de
amortizare a oscilaţiilor hidraulice (lovituri de berbec) cauzate de manevrarea vanelor
din conducta forţată. Conducta forţată are înclinare mare (poate să fie şi verticală) şi
asigură legătura dintre castelul de echilibru şi turbină. Sunt dimensionate corespunzător
pentru a rezista şocurilor hidraulice. La intrarea în turbină conducta forţată este
prevăzută cu vane de închidere rapidă.
Sala maşinilor, respectiv clădirea centralei, adăposteşte turbinele şi
generatoarele.
Tunelul de fugă asigură evacuarea apei din turbină.
Turbinele centralelor hidroelectrice, în funcţie de căderea şi debitul de apă, sunt
de tip Pelton, Francis şi Kaplan. La CHE cu căderi mari de apă şi debite mici se
folosesc turbine de tip Pelton, cu ax vertical sau orizontal, cu unul sau mai multe
injectoare. CHE cu debite şi căderi mijlocii sunt echipate cu turbine de tip Francis, cu ax
vertical şi palete ale statorului reglabile. La CHE cu debite mari şi căderi mici de apă, se
utilizează turbine elicoidale de tip Kaplan, cu ax vertical cu paletele statorului şi rotorului
reglabile.
Turbinele hidraulice au turaţia mult mai mică faţă de cele cu abur (72-150
rot/min., 250-750 rot/min.); din acest motiv generatoarele sincrone sunt construite cu
polii aparenţi, fiind răcite cu aer.
CHE sunt legate la sistemul energetic naţional lucrând în paralel cu CTE. În felul
acesta se utilizează raţional combustibilul şi energia resurselor hidraulice.
În comparaţie cu CTE, CHE necesită investiţii mari pentru realizare dar după
amortizarea lor producţia de energie electrică se realizează cu un preţ de cost scăzut.
Un avantaj mare a CHE este acela că nu sunt poluante.

3. Instalaţii de transport şi distribuţie a energiei electrice

Energia electrică, produsă în centrale, este transmisă la consumatori prin reţele

electrice. Reţelele electrice compuse din linii electrice, staţii de transformare, staţii de
conexiuni şi posturi de transformare care concură la transportul şi distribuţia energiei
electrice la consumatori).
Reţelele electrice, datorită importanţei lor în economia naţională, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să asigure continuitatea alimentării cu energie
electrică a consumatorilor (mai ales a consumatorilor de mare importanţă), să prezinte
siguranţă în funcţionare, să asigure parametrii calitativi ai energiei furnizate şi prin
modul de funcţionare, să determine eficienţa economică a investiţiilor făcute pentru
realizarea lor.
Energia electrică este transportată la consumator pe diferite trepte de tensiune,
care sunt stabilite pe baza unor criterii tehnico-economice, ţinând seama de pierderile
de energie în reţea şi de valoarea investiţiilor. Pierderile de energie în reţea sunt direct
proporţionale cu lungimea reţelei şi cu puterea vehiculată şi invers proporţionale cu
pătratul tensiunii.
În ţara noastră tensiunile de linie din reţelele electrice de curent alternativ sunt:
0,4 kV; (6 kV); 10 kV; 20 kV; (35 kV), (60 kV); 110 kV; 220 kV; 400 kV. În paranteză
sunt trecute valorile tolerate ale unor nivele de tensiune.
După nivelul tensiunii, reţelele electrice se împart în:
- reţele de joasă tensiune (JT), cu tensiuni sub 1 kV;
- reţele de medie tensiune (MT), cu treptele de (6 kV); 10 kV; 20 kV şi (35 kV);
- reţele de înaltă tensiune (ÎT), cu treptele de (60) kV; 110 kV şi 220 kV;
- reţele de foarte înaltă tensiune (FIT) cu nivel de tensiune peste 220 kV
Transportul şi distribuţia energiei electrice la consumatori se face prin linii
electrice.
După scop, liniile electrice se împart în: linii de transport şi linii de distribuţie a
energiei electrice.
Liniile electrice de transport asigură transportul spre consumatori a unei cantităţi
mari de energie electrică. Liniile de transport pot fi: de legătură între două noduri ale
sistemului electroenergetic (asigură interconexiunea staţiilor de transformare ale
centralelor electrice) şi de transport a energiei de la un nod, la un centru de consum.
Liniile de distribuţie au o configuraţie mult mai complexă decât cele de transport
a energiei electrice. Ele vehiculează puteri mai mici, pe distanţe mai scurte şi la un
număr mai mic de consumatori.
Nu se poate face o delimitare netă, după nivelul de tensiune, între liniile de
transport şi cele de distribuţie a energiei electrice. Liniile de transport a energiei
electrice au nivelele de tensiune 400 kV, 220 kV sau chiar 110 kV, iar cele de distribuţie
0,4 kV, 6 kV, 10 kV, 20 kV mergând până la 110 kV sau 220 kV, pentru alimentarea
marilor consumatori.
Din punct de vedere constructiv, liniile electrice se împart în: linii electrice aeriene
(LEA) şi linii electrice în cablu (LEC). Liniile electrice aeriene sunt utilizate în general la
transportul pe distanţe mari cât şi la distribuţia energiei electrice la mari consumatori, iar
cele în cablu, sunt folosite mai ales la distribuţia energiei pe distanţe mici şi în condiţii
speciale de traseu. LEC au costul mai ridicat.