Caiet de LP Biofizica2008

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE TÂRGU MUREŞ
I. Nicolaescu, M. Moldovan
Juliánna Szakács, Cornelia Mesaroş
Biofizică şi Fizică Medicală

Lucrări Practice
2008
Autori
I. Nicolaescu, prof. univ. dr., Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu
Mureş, Facultatea de Medicină
M. Moldovan, şef lucrări drd., Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu
Juliánna Szakács, şef lucrări dr., Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu
Cornelia Mesaroş, asist. univ. drd., Universitatea de Medicină şi Farmacie
Târgu Mureş, Facultatea de Medicină
Referenţi
Prof. univ. dr. Al. Şchiopu, Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu
Conf. univ. dr. M. Olariu, Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu
Mureş, Facultatea de Farmacie
CIP nr. 23792/15.12.2008

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Biofizică şi fizică medicală: lucrări practice/Nicolaescu
Ioan, Moldovan Mircea, Szakács Juliánna, Mesaroş
Cornelia. - Târgu-Mureş: University Press, 2008
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-169-062-9
I. Nicolaescu, Ioan
II. Moldovan, Mircea
III. Szakács Juliánna
IV. Mesaroş, Cornelia
577.3:61
Editura University Press - Târgu Mureş

Director de editură: Prof. univ. dr. Alexandru Şchiopu
Corespondenţă / comenzi: U.M.F. Târgu Mureş, România
Direcţia editurii: Târgu Mureş, str. Gh. Marinescu nr. 38, cod 540130
Tel: 0744-527700, 0265-215551 - 126
Fax: 0265-210407
1 Prefaţă
Având ı̂n vedere poziţia Biofizicii ı̂n curricula ı̂nvăţământului medical e necesar
ca prin cursurile şi lucrările practice de la Disciplina noastră să luăm parte la
formarea unei gândiri logice şi a unor deprinderi practice capabile de a contribui
la fundamentarea cunoşţinţelor necesare pentru abordarea problemelor majore cu
care se confruntă medicina ı̂n etapa actuală.
Deşi suntem conştienţi că nu vom putea cuprinde decât o mică parte din vas-
titatea problematicii medicale, am ı̂ncercat prin tematică să acoperim domeniile
importante, ţinând cont de tehnicile actuale şi de aparatura pe care o avem ı̂n
dotare.
În cadrul lucrărilor de laborator studentul trebuie să se obişnuiască să aibă o
ţinută vestimentară corespunzătoare, să lucreze ı̂n mod ordonat (să aibă halat, să
fie curăţenie pe masa de lucru) şi să păstreze disciplina ı̂n sala de lucrări practice.
Deoarece lucrările practice se desfăşoară sub formă de ciclu, e necesar ca fiecare
student să ştie ordinea ı̂n care va efectua lucrările, trebuind ca ı̂naintea fiecărei
lucrări pe care urmează să o efectueze să acumuleze cunoştinţele necesare pentru a
şti ce determinări are de făcut, prin ce metodă, cum să exprime şi să interpreteze
rezultatele. La ı̂nceputul fiecărei lucrări va ı̂ncepe prin a verifica poziţia de zero a
aparatului, de care va ţine cont la exprimarea rezultatului final. Este inadmisibil să
se exprime rezultatul printr-o singură determinare, fiind necesare mai multe citiri,
cu eliminarea citirilor eronate (cu diferenţe mari faţă de medie) şi interpretarea
statistică a rezultatelor pentru a se obişnui cu semnificaţia preciziei exprimării
rezultatului final şi a unităţilor de măsură.
Toate aceste deprinderi vor contribui atât la comportamentul ulterior la patul
bolnavului cât şi la interpretarea rezultatelor investigaţiilor ı̂n scop de diagnostic
sau terapeutic.
prof. univ. dr. Ioan Nicolaescu
3
4
Cuprins
1 Prefaţă 3
2 Reguli de lucru şi de protecţia muncii ı̂n laboratorul de biofizică 11
3 Măsurări, mijloace şi metode de măsurare 13

3.1 Măsurarea mărimilor fizice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
3.2 Sisteme de unităţi de măsură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
3.2.1 Sistemul Internaţional de Unităţi . . . . . . . . . . . . . . . 14
3.2.2 Formula dimensională a unităţii de măsură . . . . . . . . . . 15
3.3 Mijloace şi metode de măsurare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
3.4 Calculul erorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
3.4.1 Calculul erorilor ı̂n cazul măsurărilor directe . . . . . . . . . 18
3.4.2 Calculul erorilor ı̂n cazul măsurărilor indirecte . . . . . . . . 21
3.5 Prelucrarea datelor şi prezentarea rezultatelor . . . . . . . . . . . . 23
3.5.1 Prezentarea rezultatelor sub formă grafică . . . . . . . . . . 23
3.6 Elemente de Biostatistică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
3.6.1 Testul t-Student . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
3.6.2 Testul χ2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
3.6.3 Corelarea şi regresiunea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
4 Măsurarea maselor 31
4.0.4 Tehnica de lucru cu balanţa analitică . . . . . . . . . . . . . 32
4.0.5 Metode de măsurare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
5 Determinarea densităţii lichidelor cu ajutorul picnometrului 37

5.1 Teoria lucrării practice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
5.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
5.3 Indicaţii practice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
5.4 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
6 Determinarea densităţii solidelor cu ajutorul picnometrului 40

6.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
7 Determinarea vâscozităţii lichidelor 44

7.1 Vâscozimetrului Ostwald . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
7.1.1 Teoria lucrării practice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
7.1.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
7.1.3 Indicaţii practice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
7.1.4 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
7.2 Vâscozimetrul Höppler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
7.2.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
5
7.3 Vâscozimetrului Hess . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
7.3.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
8 Măsurarea rezistenţelor 53
8.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
9 Măsurarea tensiunii electromotoare 57

9.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
10 Polarizarea luminii. Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

metoda polarimetrică 61
10.2 Descrierea aparatului - polarimetrul cu citire indirectă . . . . . . . 63
10.3 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
11 Refracţia luminii. Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

metoda refractometrică 66
11.1.1 Refractometrul Abbè . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
11.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
11.2.1 Etapa I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
11.2.2 Etapa II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
11.2.3 Paşi necesari . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
12 Microscopul optic 73
12.1 Determinarea grosismentului microscopului . . . . . . . . . . . . . . 73
12.1.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
12.2 Determinarea indicelui de refracţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
12.2.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
6
13 Microscopul electronic 80
13.1 Microscopul electronic de transmsie (TEM) . . . . . . . . . . . . . . 81
13.2 Microscopul electronic de baleiaj (SEM) . . . . . . . . . . . . . . . 83
13.3 Prepararea materialelor biologice pentru cercetări de microscopie
electronică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
13.4 Aplicaţii biologice ale microscopiei electronice . . . . . . . . . . . . 87
14 Lentile. Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri. 88

14.2 Modul de lucru - Metoda simplă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
14.3 Modul de lucru - Metoda lui Bessel . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
15 Studiul celulei fotoelectrice 93

15.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
16 Determinarea căldurii specifice al unui corp solid 100

16.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
17 Determinarea variaţiei de entalpie ı̂n procesul de dizolvare 105

17.2 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
18 Trasarea unui spectru de absorbţie şi determinarea concentraţiilor

cu spetrofotometrul ”SPEKOL” 110
18.2 Descrierea aparatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
18.3 Prepararea soluţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
18.4 Trasarea spectrului de absorbţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
18.5 Determinarea concentraţiei unei soluţii . . . . . . . . . . . . . . . . 114
18.5.1 Metoda analitică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
18.5.2 Metoda grafică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
19 Determinarea activităţii unei surse de radiaţii γ. Trasarea curbei

de distribuţie statistică a vitezei de numărare 117
19.1 Contorul Geiger-Müller . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
19.1.1 Timpul mort al contorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
7
19.1.2 Caracteristica de lucru a contorului Geiger-Müller . . . . . . 119
19.2 Unitatea de măsură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
19.3 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
20 Studiul fenomenelor electrice periodice 126

20.1 Componentele osciloscopului catodic . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
20.2 Caracteristicile tubului catodic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
20.3 Baza de timp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
20.4 Vizualizarea tensiunii electrice variabile ı̂n timp . . . . . . . . . . . 129
20.5 Schema bloc a osciloscopului catodic . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
20.6 Modul de lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130
A Determinarea densităţii lichidelor cu ajutorul picnometrului 133

A.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
A.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
B Determinarea densităţii solidelor cu ajutorul picnometrului 135

B.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
B.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
C Determinarea vâscozităţii lichidelor 137

C.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
C.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
D Măsurarea rezistenţelor electrice 139

D.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
D.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140
E Măsurarea tensiunii electromotoare 141

E.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
E.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142
F Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

metoda polarimetrică 143
F.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
F.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
G Refracţia luminii. Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

metoda refractometrică 145
G.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145
G.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
H Determinarea grosismentului microscopului 149

H.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
H.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
8
I Determinarea indicelui de refracţie 151
I.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
I.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
J Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri 153

J.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
J.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
K Studiul celulei fotoelectrice 157

K.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
K.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
L Determinarea căldurii specifice al unui corp solid 161

L.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
L.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
M Determinarea variaţiei de entalpie ı̂n procesul de dizolvare 163

M.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
M.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
N Trasarea unui spectru de absorbţie şi determinarea concentraţiilor

cu spetrofotometrul ”SPEKOL” 165
N.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
N.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
O Determinarea activităţii unei surse de radiaţii γ. Trasarea curbei

de distribuţie statistică a vitezei e numărare 169
O.1 Testarea cunoştinţelor teoretice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
O.2 Datele experimentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170
P Căldurile specifice ale unor soluţii apoase 173
Q Densitatea apei 174
R Vâscozitatea apei 175
9
10
2 Reguli de lucru şi de protecţia muncii ı̂n labo-
ratorul de biofizică
• Laboratorul de biofizică trebuie menţinut curat şi ordonat.
• Trebuie respectat intervalul orar prevăzut pentru activităţile de laborator.
• Se va folosi o vestimentaţie corespunzătoare activităţii (ţinuta obligatorie

presupune halat alb lung şi cu mâneci lungi).
• Este interzisă intrarea ı̂n laborator cu genţi, bagaje, paltoane, etc. Accesul
este permis numai cu ”Caietul de lucrări practice de Biofizică”, calculator şi
penar.
• Intră ı̂n responsabilitatea fiecărui student curăţirea zonei de lucru (masă,

aparat, chiuvetă, etc.).
• Orice problemă / neclaritate trebuie adusă la cunoştinţa cadrului didactic.

Se vor cere informaţii suplimentare şi nu se va continua lucrarea de laborator
până la clarificarea problemei.
• Este interzisă folosirea telefoanelor mobile ı̂n timpul orelor, ele urmând a fi
ı̂nchise la intrarea ı̂n laborator, a cosmeticelor şi a altor produse străine de
scopul lucrărilor practice.
• Este interzis consumul de hrană şi lichide, atât ı̂n laborator cât şi pe hol
(pentru a evita contaminarea lor cu produse chimice).
• Fumatul este strict interzis!
• Nu se vor efectua experimente proprii. Se vor urma ı̂ntocmai etapele prevă-

zute ı̂n lucrarea de laborator.
• Orice defect ce survine la aparatura de laborator folosită, datorat necu-

noaşterii modului de lucru, manevrării defectuase sau indisciplinei, presu-
pune repararea sau ı̂nlocuirea aparaturii ı̂n cauză de către persoana vinovată.
• Orice incident survenit trebuie raportat.
• Trebuie evitată ingerarea sau inhalarea de substanţe chimice.
• Nu se introduc pipetele ı̂n gură. Pentru aspirarea lichidelor se folosesc pipete

prevăzute cu pară de cauciuc sau cu alt dispozitiv de umplere.
• În cazul contactului cu substanţe chimice, se folosesc substanţe corespunză-

toare pentru curăţire
• După efectuarea lucrării practice, instrumentarul / aparatura de laborator

se curăţă şi se depozitează ı̂n locurile lor.
11
• Nu introduceţi obiecte ı̂n sursele de curent. Reţeaua electrică din laborator
furnizează o tensiune de 220V!
• Orice legătură la reţeaua electrică se realizează după inspectarea prealabilă,

de către cadrul didactic, a modului de realizare a conexiunilor.
• După efectuarea determinărilor, aparatele electrice se decuplează de la sursa

de curent ı̂n cazul ı̂n care nu se specifică ı̂n mod expres contrariul.
• E necesară o atenţie deosebită la manevrarea corespunzătoare a materialelor

radioactive. Nu se ating cu mâna!
• Orice ı̂ncălcare a regulilor specifice laboratorului de Biofizică presupune auto-

mat luarea măsurilor de rigoare mergând până la eliminarea din sala de
lucrări practice.
12
3 Măsurări, mijloace şi metode de măsurare
3.1 Măsurarea mărimilor fizice
Ingredientele fizicii sunt: mărimi fizice, legi fizice, fenomene fizice, teorii fizice.
Mărimea fizică exprimă o proprietate sau o particularitate a obiectului / fenomenu-
lui studiat. Orice mărime fizică ne furnizează o informaţie calitativă şi o informaţie
cantitativă. Totalitatea mărimilor fizice care furnizează calitativ aceeaşi informaţie
formează o clasă de mărimi de aceeaşi natură. Clasele de mărimi se deosebesc ı̂ntre
ele calitativ, iar mărimile fizice din aceeaşi clasă se deosebesc ı̂ntre ele cantitativ.
Prin studierea fenomenelor fizice sunt stabilite legile fizice. Aceste legi exprimă
o legătură esenţială ı̂ntre fenomene şi condiţiile ı̂n care se produc, sau o legătură
internă ı̂ntre cauză şi efect. Descrierea şi explicarea fenomenelor fizice trebuie să
fie cantitativă, de aceea legile fizice sunt exprimate sub forma unei propoziţii sau
sub forma unei relaţii matematice ı̂ntre mărimile fizice caracteristice fenomenelor
date / sistemului.
A măsura o mărime fizică ı̂nseamnă a stabili de câte ori se cuprinde ı̂n ea o
altă mărime, de aceeaşi natură, aleasă ı̂n mod convenţional ca unitate de măsură.
Corpul material care reproduce exact şi invariabil unitatea de măsură se numeşte
etalon. Rezultatul operaţiei de măsurare este valoarea măsurată, definită simbolic
prin
A
a= (3.1)
[A]
unde A este mărimea fizică, iar [A] este unitatea de măsură. Ecuaţia de mai sus
ne furnizează relaţia fundamentală a măsurării:
A = a · [A] adică (3.2)

rezultatul măsurătorii = valoarea măsurată · unitatea de măsură
Deşi această formă este des ı̂ntâlnită, ea este incompletă deoarece nu ne furnizează
nici o informaţie referitor la precizia măsurătorii. Dacă mărimea fizică nu are
unitate de măsură ea se numeşte adimensională.
În cazul ı̂n care aceeaşi mărime fizică A este măsurată folosind două unităţi
de măsură diferite cantitativ ([A1 ] şi [A2 ]) obţinem două valori măsurate a1 şi a2 ,
ı̂ntre care există relaţia:
a2 [A1 ] 1
= = (3.3)
a1 [A2 ] τ
[A2 ]
Raportul τ = [A 1]
este adimensional şi se numeşte raport de transformare. Ra-
portul valorilor măsurate ale aceleaşi mărimi fizice este egal cu raportul invers al
unităţilor de măsură. Relaţia de mai sus ne permite să aflăm valoarea măsurată
a2 dacă cunoaştem valoarea măsurată a1 , fără să mai efectuăm o măsurătoare:
a1
a2 = (3.4)
τ
De exemplu, viteza unui automobil este de 36 km/h. Care este viteza automobi-
lului, exprimată ı̂n m/s? Din relaţia (3.3) găsim
m
m/s s 3600
τ= = 1000m = = 3.6 (3.5)
km/h 3600s
1000
13
iar din relaţia (3.4) obţinem
36
a2 = m/s = 10m/s (3.6)
3.6
3.2 Sisteme de unităţi de măsură

Ansamblul de unităţi de măsură definite ı̂n mod arbitrar şi independent unele de
altele formează un sistem incoerent de unităţi de măsură. Folosirea sistemelor
incoerente de unităţi de măsură prezintă următoarele dezavantaje:
• număr foarte mare de unităţi de măsură şi etaloane;
• existenţa coeficienţilor paraziţi, ce depind de unităţile de măsură alese, ı̂n

formulele matematice ce exprimă legile fizice.
Pentru a evita aceste neajunsuri, sunt definite un număr minim de unităţi de

măsură, numite unităţi fundamentale. Celelalte unităţi de măsură, definite cu
ajutorul unităţilor fundamentale, se numesc unităţi derivate. Mulţimea unităţilor
fundamentale ı̂mpreună cu unităţile derivate formează un sistem coerent de unităţi
de măsură. Există mai multe sisteme de unităţi de măsură: CGS (Centimetru-
GramSecunda), MKS (MetruKilogramSecundă), SI(SistemulInternaţional), etc.
3.2.1 Sistemul Internaţional de Unităţi

În 1960, la a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi, a fost adoptat
Sistemul Internaţional de Unităţi (SI). În acest sistem avem două clase de unităţi:
• unităţi fundamentale, ı̂n număr de şapte: metrul, kilogramul, secunda, Am-

perul, Kelvinul, molul şi candela.
Mărimea fizică Denumirea unităţii Simbolul unităţii

lungime metru m
masă kilogram kg
timp secundă s
intensitatea curentului electric Amper A
temperatura termodinamică Kelvin K
cantitatea de substanţă mol mol
intensitatea luminoasă candela cd
14
• unităţi derivate
Mărimea fizică Denumirea unităţii Simbolul unităţii

unghiul plan radian rad
unghiul solid steradian sr
frecvenţa Hertz Hz
forţa Newton N
presiunea Pascal Pa
energia, căldura, lucrul mecanic Joule J
puterea, fluxul radiant Watt W
sarcina electrică Coulomb C
potenţialul electric Volt V
capacitatea electrică Farad F
rezistenţa electrică Ohm Ω
fluxul magnetic Weber Wb
inducţia magnetică Tesla T
inductanţa Henry H
temperatura Celsius grade Celsius ◦
C
fluxul luminos lumen lm
iluminarea lux lx
activitatea Becquerel Bq
doza absorbită Gray Gy
doza echivalentă Sievert Sv
3.2.2 Formula dimensională a unităţii de măsură

În mod evident, legile fizice sunt invariante faţă de schimbarea unităţilor de măsu-
ră. Din acest principiu găsim că ı̂ntre unitatea derivată [A] a mărimii A şi unităţile
fundamentale L, M , T , . . . ale unui sistem de unităţi de măsură trebuie să existe
relaţia:
[A] = Lα M β T γ (3.7)
Această relaţie reprezintă formula dimensională a unităţii derivate [A]; exponenţii
α, β, γ se numesc dimensiunile unităţii derivate [A]. Pentru stabilirea formulei di-
mensionale a unei unităţi derivate se porneşte de la formula de definiţie a mărimii
respective. Această formulă trebuie să fie adevărată şi pentru unităţiile de măsură
a mărimilor fizice, dacă folosim un sistem coerent de unităţi de măsură. De exem-
plu, principiul al doilea al mecanicii stabileşte relaţia dintre acceleraţia unui corp
şi forţa aplicată asupra lui:
F~ = m~a (3.8)
Această relaţie ne permite să determinăm unitatea de măsură a forţei:
[v] L/T
[F ] = [m] · [a] = [m] =M = M LT −2 (3.9)
[t] T
În SI, unitatea de măsură a forţei este newtonul (N), care se exprimă ı̂n funcţie de
unităţile fundamentale, astfel:
1N = kg · m · s−2 (3.10)
Formula dimensională ne permite să. . .
15
• stabilim unitatea de măsură a unei mărimi când aceasta nu are o denumire
specială (de exemplu, unitatea vitezei este m/s);
• verificarea omogenităţii dimensionale a unei formule fizice - ambii termeni /

fiecare termen (dintr-o sumă) ai unei ecuaţii fizice trebuie să aibă aceleaşi
dimensiuni.
3.3 Mijloace şi metode de măsurare

Operaţia de măsurare a unei mărimi fizice este o experienţă care are ca scop de-
terminarea cât mai exactă a valorii numerice a mărimii respective. Pentru a putea
realiza măsurarea este nevoie de:
1. mărimea de măsurat (definirea exactă a ei);
2. etalonul unităţii de măsură pentru mărimea dată;
3. instrumentul / aparatul / instalaţia cu care se realizează măsurarea.

Etalonul unităţii de măsură ı̂mpreună cu instrumentul / aparatul / instalaţia de
măsurare se numesc mijloace de măsurare. În funcţie de precizia asigurată, mij-
loacele de măsurare pot fi:
• mijloace de măsurare de lucru / curente - aceste mijloace de măsurare sunt
folosite ı̂n mod uzual ı̂n laboratoare;
• mijloace de măsurare model (de comparaţie sau martor) - cu aceste mijloace

de măsurare sunt verificate / etalonate mijloacele de măsurare de lucru;
• mijloace de măsurare etalon - reproduc sau stabilesc unitatea de măsură cu

precizie maximă, o păstrează sau o transmit mijloacelor de măsurare model.
După modul ı̂n care se obţin rezultatele măsurătorilor, acestea pot fi:
• Măsurări directe - sunt acele măsurători ı̂n care valoarea mărimii este obţi-
nută ı̂n mod direct, nemijlocit, cu ajutorul unui etalon sau al unui aparat
de măsurat, prin citirea indicaţiilor acestui aparat. De exemplu, măsurarea
unei lungimi cu o riglă, măsurarea unei rezistenţe electrice cu un ohmetru,
etc. reprezintă măsurări directe.
• Măsurări indirecte - permit determinarea valorii unei mărimi fizice pe baza

unei formule (dedusă din legile fizicii) şi a unor măsurări directe a mărimilor
ce intervin ı̂n formula respectivă. De exemplu, măsurarea ariei unei suprafeţe
dreptunghiulare prin măsurarea directă a laturilor şi pe baza relaţiei S =
latura1 · latura2 , reprezintă o măsurare indirectă.
După precizia de măsurare, măsurările pot fi:
• măsurări de laborator - sunt realizate cu mijloace de măsurare de ı̂naltă
precizie, ı̂n condiţii fizice bine determinate. Asupra rezultatului se aplică
calculul erorilor.
• măsurări industriale - sunt realizate cu mijloace de măsurare cu precizie

redusă, dar suficientă pentru realizarea unor produse cu un anumit standard.
16
După modul ı̂n care sunt folosite mijloacele de măsurare ı̂n măsurările directe,
metodele de măsurare pot fi:
• metoda de măsurare directă - valoarea mărimii de măsurat se determină prin
simpla citire a indicaţiei aparatului de măsurare. Precizia este mică şi egală
cu a aparatului de măsurare. De exemplu, măsurarea tensiunii electrice cu
un voltmetru, măsurarea iluminării cu un luxmetru, etc.
• metoda de măsurare prin comparaţie - se caracterizează prin aceea că nu-
mai o parte din valoarea mărimii de măsurat se citeşte cu instrumentul de
măsurare, iar apoi prin participarea unor mărimi etalon se stabileşte valoarea
exactă. Metoda comparaţiei are mai multe variante:
– metoda diferenţială - aparatul de măsură măsoară diferenţa ∆A = A −
A0 sau o mărime proporţională cu această diferenţă. Mărimea A0 este
de aceaşi natură, având valoarea fixă şi cunoscută. Precizia este cu atăt
mai mare cu cât diferenţa ∆A este mai mică. De asemenea, precizia
depinde ı̂n mod evident şi de precizia cu care se cunoaşte A0 . Metoda
se aplică la măsurarea unor mărimi neelectrice cu metode electrice.
– metoda de zero (de nul sau de compensaţie) - ı̂n acest caz, diferenţa ∆A
este redusă la zero prin variaţia mărimii A0 . În acest caz se impune ca
variaţia lui A0 să fie suficient de fină pentru a realiza condiţia ∆A = 0.
Precizia metodei este determinată de precizia cu care se cunoaşte A0
şi de sensibilitatea aparatului care indică egalitatea cu zero a diferenţei
∆A. Metoda se aplică la măsurarea maselor cu ajutorul balanţelor, a
rezistenţelor electrice şi a t.e.m. cu ajutorul punţilor echilibrate, etc.
– metoda de substituţie - constă ı̂n ı̂nlocuirea mărimii necunoscute A cu
o mărime cunoscută A0 , care determină aceeaşi indicaţie a aparatelor
de măsură. În aceste condiţii A = A0 , iar precizia este determinată
de precizia cu care se cunoaşte A0 . Metoda se aplică la măsurarea
rezistenţelor electrice, a capacităţilor electrice, etc.
– metoda coincidenţei - prin această metodă se compară indicaţia unui
aparat de măsură produsă de mărimea A cu o scală gradată cu intervale
cunoscute. Metoda se aplică la măsurarea lungimilor cu ajutorul riglei
cu vernier / şubler / micrometru, la măsurarea frecvenţelor prin metoda
bătăilor, etc.
3.4 Calculul erorilor

Oricât de ı̂ngrijit se efectuează măsurătoarea, oricât de perfecţionate sunt aparatele
de măsură şi orice metodă de măsurare este folosită, rezultatul măsurării este ı̂ntot-
deauna afectat de erori. Abaterea valorii măsurate de la valoarea exactă a mărimii
de măsurat se numeşte eroare de măsurare. După cauzele erorilor, acestea pot fi:
• erori subiective - sunt datorate experimentatorului, depinzând de atenţia şi
ı̂ndemânarea cu care acesta realizează măsurătoarea, dar şi de perfecţiunea
organelor de simţ.
• erori obiective - datorate impreciziei aparatelor de măsură, a metodei de
măsurare, a factorilor externi.
17
După natura lor, erorile sunt clasificate ı̂n:
• erori sistematice - ı̂n condiţii de lucru identice apar ı̂ntotdeauna ı̂n acelaşi
sens sau sunt distribuite după nişte legi care se pot cunoaşte. Caracteristic
acestor erori este că ele pot fi, ı̂n principiu, eliminate. Erorile sistematice
pot fi:
– instrumentale - sunt datorate imperfecţiunii aparatelor de măsură - eta-

lonarea defectuoasă, deplasarea scalei, etc.
– personale - sunt datorate defectelor organelor de percepţie, a lipsei de-
prinderilor / dexterităţilor experimentatorului.
– teoretice - datorate cunoaşterii incomplete a fenomenului studiat, folo-
sirii unor metode de calcul aproximative sau a unor formule empirice
sau simplificate.
• erori accidentale - sunt generate de acţiunea unor factori ı̂ntâmplători, im-

previzibili şi necontrolabili (variaţii de temperatură sau presiune, fluctuaţiile
unor parametrii constructivi ai aparatelor de măsură, etc.). Erorile acci-
dentale se supun unor legi statistice, valabile ı̂n cazul unui număr mare de
determinări efectuate ı̂n condiţii identice.
• erori grosolane - depăşesc cu mult erorile obişnuite şi sunt datorate neatenţiei
experimentatorului (citirea greşită a indicaţiei unui aparat, notarea greşită
a rezultatului, manipularea defectuasă a instalaţiei, etc.). Aceste erori pot fi
recunoscute uşor, iar rezultatele afectate trebuiesc eliminate.
Diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea exactă A0 a mărimii A se nu-

meşte eroare absolută:
δA = A − A0 (3.11)
Eroarea absolută are aceaşi unitate de măsură ca şi mărimea A. Raportul dintre
eroarea absolută şi valoarea exactă a mărimii A se numeşte eroare relativă:
δA
ǫ= (3.12)
A0
Eroarea relativă este adimensională şi se exprimă, de obicei, ı̂n procente. Deoarece
valoarea exactă nu se cunoaşte, se defineşte eroarea relativă aparentă prin raportul
dintre eroarea absolută şi valoarea măsurată:
δA
ǫA = (3.13)
A
Eroarea relativă, fiind adimensională, ne permite să comparăm preciziile cu care
sunt măsurate mărimi fizice de natură diferită.
3.4.1 Calculul erorilor ı̂n cazul măsurărilor directe

A. Măsurări directe singulare
Dacă se efectuează o singură măsurare a mărimii A, eroarea absolută se consideră
18
a fi egală cu valoarea maximă a preciziei aparatului de măsură. Avem
δAmax = precizia instrumentului de măsură (3.14)

A = (Amăsurat ± δAmax ) · unitatea de măsură (3.15)
δAmax
ǫA = (3.16)
Amăsurat
De exemplu:
1. Precizia este indicată pe aparatul de măsură - ı̂n cazul şublerului precizia
1
este de 10 mm. Pentru o valoare măsurată (a diametrului unui cilindru, de
exemplu) de 5mm rezultatul se va scrie sub forma
φ = (5 ± 0.1)mm,
iar eroarea relativă este

0.1mm
ǫφ = = 2%
5mm
2. Dacă este indicată clasa de precizie (c), eroarea absolută va fi:
c·N
δAmax = (3.17)
100
unde N este indicaţia maximă a aparatului. Astfel, pentru un voltmetru cu
clasa de precizie c = 1.5 şi cu limita superioară de măsurare de 40V , eroarea
absolută maximă va fi
1.5 · 40 60
δU = = = 0.6V
100 100
În cazul ı̂n care valoarea indicată de voltmetru este de 10V , rezultatul va fi
U = (10 ± 0.6)V

0.6V
ǫU = = 6%
10V
3. În cazul ı̂n care pe aparatul de măsură nu este trecută precizia sau clasa de
precizie, eroarea absolută se consideră a fi egală cu jumătate din cea mai
mică diviziune a scalei aparatului. Acest caz se ı̂ntâlneşte la termometre,
cronometre, etc.
B. Măsurări directe repetate
Presupunem că mărimea A, având valoarea reală A0 , este măsurată de n ori, ı̂n
acealeaşi condiţii. Datorită erorilor accidentale, valorile obţinute, A1 , A2 , . . . , An ,
diferă de valoarea reală A0 . Notăm cu
δAi = A0 − Ai (3.18)
eroarea absolută corespunzătoare măsurătorii i. Aceste erori pot fi atât pozitive

cât şi negative. Prin ı̂nsumarea lor găsim:
n
X n
X
δAi = n · A0 − Ai (3.19)
i=1 i=1
19
de unde rezultă n n
1X 1X
A0 = Ai + δAi (3.20)
n i=1 n i=1
Primul termen din membrul drept al relaţiei de mai sus reprezintă valoarea medie
a măsurătorilor: n
1X
Ā = Ai (3.21)
n i=1
iar cel de-al doilea termen n
1X
δA = δAi (3.22)
n i=1
reprezintă eroarea medie aritmetică a erorilor absolute δAi . Prin urmare, valoarea
reală a mărimii A este dată de relaţia
A0 = Ā + δA (3.23)
În această relaţie, mărimea

n
1X
δA = δAi (3.24)
n i=1
nu poate fi evaluată deoarece ar presupune cunoaşterea valorii reale A0 . Problema
determinării erorilor accidentale δAi a fost rezolvată de Gauss, folosind teoria pro-
babilităţilor.
La baza teoriei lui Gauss stau două proprietăţi ale erorilor accidentale:
1. valorile măsurate Ai sunt distribuite simetric fată de valoarea reală A0 -

erorile accidentale de semne contrare, dar egale ı̂n modul, sunt echiprobabile.
2. erorile mari ı̂n modul sunt puţin probabile, ı̂n timp ce erorile mici ı̂n modul
sunt mai probabile.
Aceste proprietăţi sunt redate şi de curba lui Gauss, adică de graficul frecvenţei
valorilor măsurate ı̂n funcţie de valoarea măsurată (figura 3.1). Maximul acestei
curbe este dat de valoarea reală A0 . Din prima proprietate rezultă că pentru
fA
A
A0
Figura 3.1: Distribuţia frecvenţei valorilor măsurate fA funcţie de valoarea

măsurată A (curba lui Gauss)
20
n → ∞ eroarea medie aritmetică (3.24) tinde la zero:
n
1X
δA = n→∞
lim δAi → 0 (3.25)
n i=1
astfel ı̂ncât, din (3.23), avem
Ā = A0 , pentru n → ∞ (3.26)
În realitate nu putem realiza un număr infinit de măsurări şi, pentru un număr
n mare de măsurări, vom ı̂nlocui A0 cu Ā (A0 ≃ Ā). Cu aceasta, eroarea medie
aritmetică devine n
1X
∆A = (Ā − Ai ) (3.27)
n i=1
şi se numeşte eroare medie.
În calculele curente de erori, se foloseşte eroare medie pătratică σA , definită
prin v
n
1
u
u X
σA = t (Ā − Ai )2 (3.28)
n(n − 1) i=1
iar rezultatul este prezentat sub forma
A = (Ā ± σA ) · unitatea de măsură (3.29)

A = Ā · unitatea de măsură ± ǫA % (3.30)
σA
ǫA = · 100 (%) (3.31)
Ā
3.4.2 Calculul erorilor ı̂n cazul măsurărilor indirecte

Presupunem că mărimea A este dată de funcţia
A = f (x, y, z, . . .) (3.32)
unde x, y, z, . . . , sunt mărimile fizice ce sunt determinate ı̂n mod direct, sau
diferite constante fizice. De exemplu, ı̂n cazul determinării vâscozităţii unui lichid
(lucrarea 7.5),
ρx ∆tx
ηx = ηapă (3.33)
ρapă ∆tapă
mărimile ηapă (vâscozitatea apei), ρapă (densitatea apei) şi ρx (densitatea lichi-
dului) sunt date (cu o anumită precizie), iar ∆tapă (timpul de curgere al apei ı̂ntre
cele două repere) şi ∆tx (timpul de curgere al lichidului ı̂ntre reperele alese) sunt
determinate prin măsurări directe.
Pentru a găsi eroarea absolută cu care este determinată mărimea A, diferenţiem
relaţia (3.32):
∂f ∂f ∂f
dA = · dx + · dy + · dz + . . . (3.34)
∂x ∂y ∂z
Deoarece nu ştim cu ce semn apar erorile dx, dy, dz, . . . , vom considera pozitiv
fiecare termen din membrul drept al relaţiei (3.34). Eroarea relativă se poate
determina prin calcularea raportului dA/A.
Să luăm câteva cazuri simple:
21
1. Dacă f = x + y, avem:
∂f
=1
∂x
şi
∂f
=1
∂y
astfel că din (3.34) găsim
dA = dx + dy
dx + dy
ǫx+y =
x+y
2. Dacă f = x − y, avem:
∂f ∂f
=1 , = −1
∂x ∂y
de unde găsim
dx + dy
dA = dx + dy , ǫx−y =
|x − y|
3. Dacă f = x · y, avem:
∂f ∂f
=y , =x
∂x ∂y
de unde găsim
dA = y · dx + x · dy , ǫx·y = ǫx + ǫy
4. Dacă f = xy , avem:
∂f 1 ∂f −x
= , = 2
∂x y ∂y y
de unde găsim
y · dx + x · dy
dA = , ǫx·y = ǫx + ǫy
y2
Revenind la determinarea vâscozităţii lichidelor, găsim:
ρx ∆tx 1 ∆tx
∆ηx = ∆ηapă + ηapă ∆ρx +
ρapă ∆tapă ρapă ∆tapă
ρx ∆tx ρx 1
+ηapă 2
∆ρapă + ηapă ∆(∆tx ) +
ρapă ∆tapă ρapă ∆tapă
ρx ∆tx
+ηapă ∆(∆tapă ) (3.35)
ρapă (∆tapă )2
ǫηx = ǫη + ǫρx + ǫρ + ǫ∆tx + ǫ∆t (3.36)
apă apă apă
22
3.5 Prelucrarea datelor şi prezentarea rezultatelor
Prelucrarea datelor presupune efectuarea următorilor paşi:
• notarea rezultatelor măsurătorilor directe ı̂ntr-un tabel
• calcularea valorii medii pentru fiecare mărime, rotunjind rezultatul funcţie
de precizia aparatului de măsură
• calcularea abaterilor corespunzătoare fiecărei mărimi măsurate direct
• eliminarea rezultatelor cu abateri mari de la media citirilor şi ı̂nlocuirea lor
cu alte citiri
• calcularea erorii pătratice medii pentru fiecare mărime (rezultatul se rotun-
jeşte astfel ı̂ncât precizia să fie cu un ordin de mărire mai mare decât precizia
mediei)
• introducerea valorilor medii ı̂n formula de calcul şi determinarea mărimii ce
face scopul lucrării practice
• calcularea erorii relative teoretice (cu o formulă de genul 3.36)
• calcularea erorii absolute teoretice (δA = A · ǫA )
• prezentarea rezultatului sub forma (3.29) sau (3.30)
• se poate determina şi eroare absolută/relativă experimentală, folosind fiecare
set de măsurători pentru determinarea mărimii scop A1
3.5.1 Prezentarea rezultatelor sub formă grafică

Uneori e necesară o reprezentare grafică, pentru a avea o imagine corespunzătoare
modului ı̂n care două mărimi fizice se influenţează, sau pentru a găsi o expresie
analitică a legii ce descrie interdependenţa mărimilor. Graficele sunt de două
tipuri: calitative şi cantitative. În cadrul lucrărilor de laborator se construiesc
grafice cantitative, iar pentru a construi corect un grafic trebuie să ţinem cont de
următoarele reguli:
• graficul trebuie să oglindească esenţa fizică a fenomenului fizic studiat
• graficul se trasează numai pe hârtie milimetrică
• se foloseşte ı̂ntreaga suprafaţă disponibilă (graficul nu va ocupa numai o
regiune limitată), prin alegerea corespunzătoare a scalelor
• pe axe se vor trece mărimile reprezentate, ı̂mpreună cu unităţile de măsură
corespunzătoare
• axele pot fi ”tăiate” (adaptate arbitrar) dacă domeniul mărimii reprezentate
este ı̂ndepărtat de origine (intersecţia axelor corespunde cu valoarea zero a
mărimilor reprezentate) sau există regiuni nefizice (de exemplu, indicele de
refracţie absolut nu poate fi subunitar, deci nu vom reprezenta regiunea 0÷1)
1
În cadrul lucrărilor de laborator vom calcula numai erorile experimentale datorită timpului
limitat, insuficient tratării complete.
23
• pot fi alese atât scale liniare, cât şi logaritmice sau semilogaritmice
• graficul trebuie să fie suficient de precis: cea mai mică diviziune de pe scală
nu trebuie să fie mai mică decât precizia cu care s-au determinat mărimile
reprezentate
• gradaţiile scalei sunt date de numere rotunjite (de exemplu, 0-10-20-. . . şi nu
0-11.5-23-. . . )
• ı̂n regiunile ı̂n care graficul este monoton se pot face un număr redus de
determinări, comparativ cu regiunile de extrem sau de inflexiune unde e
necesar un număr mai mare de determinări
• fiecărei perechi de date ı̂i corespunde un punct pe grafic
• curba care ”uneşte” punctele trebui să fie cât mai netedă: nu e obligatoriu ca
ea să treacă prin toate punctele. De regulă se urmăreşte, pe lângă netezimea
curbei, ca numărul de puncte aflate de o parte a graficului să fie egal cu
numărul de puncte din cealaltă parte, iar distanţele dintre puncte şi grafic
să fie minime.
• pe grafic pot fi trecute erorile absolute, reprezentate printr-o bară
• graficul este adevărat pentru orice valoare a mărimilor reprezentate, nu nu-

mai pentru valorile determinate experimental
3.6 Elemente de Biostatistică

O variabilă este orice calitate, caracteristică sau constituent al unui lucru sau
persoană şi care poate fi măsurată. Variabilele pot fi ı̂mpărţite ı̂n două mari
categorii:
• variabile calitative
• variabile cantitative
Există patru nivele/scale de măsurare
• scala nominală - foloseşte numere, simboluri sau alte denumiri, pentru a

atribui fiecare măsurătoare la un număr limitat de categorii, care nu pot
fi ordonate. De exemplu, clasificarea după sex - masculin/feminin, rasă -
alb/negru/asiatic, etc.
• scala ordinală - fiecare măsurătoare este atribuită unei categorii, dintr-un

număr limitat şi care pot fi ordonate după un anumit grad. De exemplu, anul
de studii - elementar/gimnazial/liceal/universitar, dimensiunea unui chist -
mică/mare/foarte mare, etc.
• scala interval - atribuie o măsurătoare la un număr nelimitat de categorii

care au dimensiune egală. De exemplu, scala de temperatură, de inteligenţă,
etc.
24
• scala raport - prezintă punctul de zero şi are intervale egale2 . De exemplu,
nivelul colesterolului, greutatea, etc.
Datele pot fi descrise:
• pictorial, cu...
– tabela de frecvenţă
– histogramele
• sau cantitativ, cu...
– măsurarea tendinţei centrale

∗ media - media aritmetică obişnuită
∗ mediana - valoarea de mijloc a datelor ordonate după amplitudine
∗ dominanta - valoarea din distribuţia de frecvenţe care apare cel mai
des
– măsurarea ı̂mprăstierii
∗ domeniul - diferenţa dintre valoarea maximă şi valoarea minimă a
setului de date Pn
2 (A−A )2
∗ varianţa - definită prin relaţia s = i=1n−1 i
√
∗ deviaţia standard (s = s2 )
3.6.1 Testul t-Student

Una din problemele des ı̂ntâlnite, tratate de statistica matematică, este compararea
a două serii de măsurători. Cea mai simplă metodă de a realiza această comparaţie
este testul t-Student3 . Să presupunem că setul de mărimi obţinute pe lotul martor
(conţinând n1 indivizi) are media X 1 , iar lotul experimental (cu n2 indivizi) ne
furnizează media X 2 . O măsură evidentă a diferenţei dintre cele două serii de
măsurători este diferenţa X 1 − X 2 , dar această diferenţă nu este suficientă. După
cum se vede ı̂n figura (3.2), deşi cele două tipuri de distribuţie ne furnizează aceeaşi
diferenţă a mediilor, ı̂n primul caz putem spune că avem o deosebire semnificativă
a seriilor, pe când ı̂n cel de-al doilea caz această diferenţă poate fi cauzată de
factori aleatori. O măsură a diferenţei dintre cele două serii de date este şi aria
de suprapunere dintre cele două distribuţii - cu cât această arie este mai mică cu
atât diferenţa este mai semnificativă. Deoarece eroarea standard este egală cu √sn ,
diferenţa dintre erorile standard este:
s
s21 + s22
SEd = (3.37)
n
2
Diferenţa dintre scala raport şi interval este că prima prezintă proprietatea ”punctului de
zero”: putem avea un nivel zero de colesterol, dar valoarea zero a scalei Celsius de temperatură
nu reprezintă lipsa agitaţiei termice.
3
Denumirea testului t-Student provine de la inventatorul său, statisticianul William Gossett,
care, fiind irlandez şi berar pe deasupra, a publicat sub pseudonimul Student pentru a fi luat ı̂n
considerare de mediul academic britanic. Se consideră că cea mai mare parte din cercetarea sa
a realizat-o ı̂n pauzele de dupămasă de la berărie, de unde şi litera t (de la ”tea”).
25
frecventa
frecventa
Figura 3.2: Două tipuri de distribuţii care furnizează aceaşi diferenţă a mediilor
dintre lotul martor şi lotul experimental.
ı̂n cazul grupurilor cu dimensiune egală (n1 = n2 = n), sau, ı̂n caz contrar
s
(n1 − 1)s21 + (n2 − 1)s22 1 1

SEd = · + (3.38)
n1 + n2 − 2 n1 n2
Parametrul t este dat de relaţia
X1 − X2
t= (3.39)
SEd
Exemplu
S-a măsurat ı̂nălţimea a 1078 de bărbati şi a primilor lor fii4 , obţinându-se ı̂n
cazul taţilor o ı̂nălţime medie de 169.20cm cu o abatere pătratică medie de 46.25,
iar ı̂n cazul fiilor o ı̂nălţime medie de 171.60cm cu o abatere pătratică medie
de 47.50. Pentru parametrul t găsim valoarea 8, valoare superioară valorii 2.6
corespunzătoare coeficientului de siguranţă de 99%. Deoarece probabilitatea ca
diferenţa să fie ı̂ntâmplătoare este prea mică (sub 1%), există o diferenţă total
semnificativă ı̂ntre cele două serii, observându-se o creştere a ı̂nălţimii la noua
generaţie.
3.6.2 Testul χ2
Se ı̂ncearcă adeseori să se identifice o asociere ı̂ntre un factor de risc şi o boală. În
cazul ı̂n care datele sunt prezentate sub forma unor numere / contorizări a unor
evenimente, sau ı̂n termeni de diferenţe ı̂ntre proporţii, se foloseşte testul χ2 . De
4
K. Pearson şi A. Leer, Biometrika
26
exemplu, am putea examina legătura dintre fumat şi moartea prematură datorită
bolilor cardiovasculare. Aceste genuri de studii presupun două ı̂ntrebări:
• Asocierea este semnificativă d.p.d.v. statistic? - rezultatele ar putea fi rodul
şansei?
• Cât de puternică este asocierea făcută? - asocierea este importantă prac-
tic/clinic?
Sunt formulate două ipoteze:
• ipoteza nulă (H0 ) - nu există o asociere ı̂ntre variabile (de exemplu, ı̂ntre
fumat şi tusea cronică)
• ipoteza alternativă (HA ) - există o asociere ı̂ntre variabile (ı̂ntre fumat şi
tusea cronică)
În cazul testării unei relaţii de asociere ı̂ntre două sau mai multe variabile, da-
tele vor fi inserate ı̂ntr-un tabel de contingenţă. Formula aplicată ı̂n cazul testului
χ2 este:
X (O − E)2
χ2 = (3.40)
E
unde O reprezintă frecvenţa observată, iar E frecvenţa teoretică. Frecvenţele teo-
retice sunt calculate cu relaţia
Oik Okj
P P
k k
Eij = (3.41)
Oij
P
ij
Testul χ2 măsoară discrepanţa dintre frecvenţele observate şi cele teoretice

ı̂n condiţiile ı̂n care ipoteza H0 este adevărată. Pentru a interpreta rezultatul
avem nevoie, pe lângă frecvenţele teoretice, şi de numărul de grade de libertate,
parametru determinat cu relaţia:
df = (număr de rânduri − 1) · (număr de coloane − 1) (3.42)
Mărimea p reprezintă probabilitatea de a obţine un test statistic mai mare sau
egal cu valoarea χ2 calculată, datorită unei şanse aleatoare, ı̂n condiţiile ı̂n care
ipoteza nulă este adevărată, astfel ı̂ncât regula de interpretare este: respinge
ipoteza H0 pentru p ≤ α, α fiind nivelul de semnificaţie.
df ↓ | α → 0.01 0.05 0.10 0.90 0.95 0.99 0.999

1 .000157 .00393 .0158 2.706 3.841 6.635 10.827
2 .0201 .103 .211 4.605 5.991 9.210 13.815
3 .115 .352 .584 6.251 7.815 11.345 16.266
Tabela 3.1: Valorile critice pentru χ2 ı̂n funcţie de gradele de libertate şi nivelul
de confidenţă
Validitatea testului χ2 :
• Testul nu este valid dacă valorile frecvenţelor teoretice sunt mici - deşi nu se
ştie exact ce presupune acest lucru; ”regula de aur” este ca toate frecvenţele
teoretice să fie mai mari decât unu.
27
• Categoriile ı̂n care au fost ı̂ncadrate datele pot fi restrânse pentru a respecta
regula de mai sus. De exemplu gravitatea bolii poate fi reı̂ncadrată de la
”gravă-severă-moderată-uşoară-simptomatică” la ”severă-neseveră”.
Interpretarea rezultatelor
• Un rezultat negativ poate reprezenta atât inexistenţa ipotezei formulate (de

asociere ı̂ntre factor şi boală) la populaţia selectată, dar poate fi atribuit şi
puterii reduse (a testului statistic) ı̂n detectarea unei asociaţii care există.
• O valoare mică a lui p indică o evidenţă puternică a asocierii dintre factori

şi boală, dar NU corespunde cu amplitudinea acestei asocieri.
• Dacă valoarea p calculată este mai mică sau egală cu nivelul de confidenţă
ales, se respinge ipoteza nulă.
Exemplu
Să presupunem că se studiază o posibilă asociere ı̂ntre fumat şi tusea cronică şi că
lotul este format din 100 fumători şi 200 nefumători, iar datele practice au stabilit
următorul tabel de contingenţă:
O Cu simptom de Fără simptom de Total
tuse cronică tuse cronică
Fumători 40 60 100
Nefumători 25 175 200
Total 65 235 300
Tabelul corespunzător frecvenţelor teoretice este:

E Cu simptom de Fără simptom de Total
tuse cronică tuse cronică
Fumători 21.67 78.33 100
Nefumători 43.33 156.67 200
Total 65 235 300
Calculăm χ2 cu relaţia (3.40) şi obţinem:
(40 − 21.67)2 (60 − 78.33)2 (25 − 43.33)2 (175 − 156.67)2

χ2 = + + +
21.67 78.33 43.33 156.67
adică
χ2 = 15.51 + 4.29 + 7.76 + 2.14 = 29.70
Numărul de grade de libertate este egal cu df = 1, astfel că valoarea obţinută
este semnificativă statistic şi sugerează că subiecţii cu tuse cronică nu sunt egal
distribuiţi ı̂ntre fumători şi nefumători, nivelul de ı̂ncredere fiind de 99.9%.
28
3.6.3 Corelarea şi regresiunea
În unele studii se dorşte stabilirea unei dependenţe analitice ı̂ntre variabilele im-
plicate. Regresia constituie o tehnică de investigare a relaţiei dintre variabile,
putând fi folosită atât pentru stabilirea unei legături, cât şi pentru a prevedea
anumite valori. De exemplu, se doreşte stabilirea unei legături ı̂ntre presiunea
sanguină sistolică şi vârstă.
Deşi alegerea unui model corespunzător depinde de tipul variabilelor aflate ı̂n
studiu, ı̂n multe situaţii variabila de interes este o variabilă continuă care poate fi,
eventual, printr-o transformare corespunzătoare, adusă la o distribuţie normală. În
acest caz putem aplica modelul regresiei liniare simple, ce descrie variaţia variabilei
dependente y de variabila independentă x cu relaţia:
y i = a + b · x i + ǫi (3.43)
unde a şi b sunt coeficienţii regresiei, necunoscuţi, iar ǫi este termenul de eroare
aleatoare, normal distribuită. Reprezentarea grafică a lui yi funcţie de xi constituie
”diagrama de ı̂mprăştiere (dispersie)”.
Pentru estimarea valorilor coeficienţilor regresiei se foloseşte metoda celor mai
mici pătrate, adică se caută valorile lui a şi b pentru care suma pătratelor erorilor
este minimizată: n
(yi − a − bxi )2 = minim
X
(3.44)
i=1
ceea ce ne conduce la următorul rezultat:

P P
xj yk
xi yi − j k
P
i n
b = P 2 (3.45)
x
j j
x2i −
P
i n
a = y − bx (3.46)
Cu valorile a şi b cunoscute, putem estima răspunsul y (valoarea prezisă) cores-

punzător ”nivelului” x cu relaţia:
y =a+b·x (3.47)
În cazul unui ”subiect neexpus”, x = 0, iar y = a; ı̂n cazul unui ”subiect expus”,
x = 1, iar y = a + b; deci coeficientul de regresie b reprezintă cantitatea cu
care variază o mărime atunci când mărimea de care depinde variază cu o unitate
(regresia poate fi pozitivă sau negativă după cum cantitatea cu care variază y este
pozitivă sau negativă).
Dacă se doreşte stabilirea tăriei unei legături dintre două variabile, vom folosi
coeficientul de corelare, coeficient care ne furnizează pe lângă tăria legăturii şi
direcţia legăturii liniare dintre cele două variabile. Coeficientul de corelare este
dat de relaţia: Pn
(xi − x)(yi − y)
r = i=1 (3.48)
nsx sy
unde x, y reprezintă valoarea medie, iar sx , sy deviaţia standard corespunzătoare
variabilelor x şi y. Observaţii:
• dacă r = −1 avem o corelaţie perfectă negativă;
29
• dacă r = +1 avem o corelaţie perfectă pozitivă;
• dacă r = 0 nu există nici o corelaţie ı̂ntre variabilele x şi y;
• cu cât punctele de pe diagrama de dispersie aproximează mai bine dreapta de

interpolare, cu atât valoarea absolută a lui r este mai mare (−1 ≤ r ≤ +1).
Exemplu
Pentru studiul legăturii dintre presiunea sistolică şi vârstă, presupunem că avem
următoarele date
vârsta presiunea sanguină vârsta presiunea sanguină
(ani) sistolică (mmHg) (ani) sistolică (mmHg)
x y x y
42 130 85 162
46 115 72 158
42 148 64 155
71 100 81 160
80 156 41 125
74 162 61 150
70 151 75 165
80 156
Aplicând formulele de mai sus obţinem următoarea ecuaţie:
y = 99.6 + 0.71 · x (3.49)
ecuaţie ce ne permite să estimăm presiunea sanguină sistolică, ı̂n cazul unei femei
de 50 de ani ca fiind de 135mmHg. Coeficientul de corelare obţinut ı̂n acest caz
este r = 0.566, valoare ce indică o asociere pozitivă moderată.
Figura 3.3: Diagrama de dispersie corespunzătoare exemplului ales
30
4 Măsurarea maselor
Masa este măsura inerţiei corpurilor. Unitatea de măsură penru masă ı̂n SI este
kg. Etalonul kilogramului este un cilindru de platină aliată cu iridiu şi se află la
biroul internaţional de la Sèvres.
Instrumentul cu care se determină masa unui corp este balanţa. Să enumerăm
câteva tipuri de balanţe:
• Balanţa cu braţe egale
• Balanţa cu braţe inegale - are avantajul de a putea cântării corpuri cu masa
ridicată folosindu-ne de etaloane cu masă mică.
puncte de suspensie puncte de suspensie
bratul balantei bratul balantei
corp (m x)
ac indicator ac indicator
etalon (m 0)
etalon (m 0)
scala gradata scala gradata
corp (m x)
11111111111111111
00000000000000000 111
000 11111111111111111
00000000000000000 11
00
1111111
0000000
0000000
1111111
00000000000000000
11111111111111111 000
111
1111111
0000000
00000000000000000
11111111111111111
111111
000000
000000
111111
00
11
111111
000000
platane platane
(a) (b)
Figura 4.1: Schema de principiu a balanţei cu braţe egale (a), respectiv inegale
(b).
• Balanţa elicoidală - ı̂n limita de elasticitate a resortului, alungirea acestuia

este proporţională cu masa corpului de pe platan. Scala gradată este etalo-
nată direct ı̂n unităţi de masă.
• Balanţa de torsiune - este folosită pentru măsurarea forţelor mici (electrice,
magnetice, gravitaţionale). Unghiul α de deviere al razei de lumină este pro-
porţional cu forţa de torsionare a firului (cu cuplul acestei forţe). Invenţia
acestei balanţe este atribuită fizicianului francez Charles A. de Coulomb
(1777) şi geologului englez John Michell (1750), care au descoperit-o ı̂n mod
independent.
• balanţa hidrostatică, balanţa Jolly, balanţa Mohr - Westphall, etc.
În cele ce urmează ne vom ocupa cu balanţa cu braţe egale. Spunem că balanţa
este bună dacă sunt ı̂ndeplinite următoarele condiţii:
• Condiţia de stabilitate - balanţa trebuie să aibă un echilibru stabil, braţele ei
trebuiesc să fie orizontale. Această condiţie poate fi ı̂ndeplinită dacă centrul
de greutate al braţelor este sub punctul de sprijin.
• Condiţia de justeţe este ı̂ndeplinită dacă balanţa rămâne echilibrată când pu-
nem pe talere două corpuri de mase egale sau dacă interschimbăm greutăţile
echilibrate. Condiţia este ı̂ndeplinită dacă braţele au aceeaşi lungime şi
aceeaşi greutate.
31
• Condiţia de sensibilitate - devierea acului să fie cât mai mare pentru o su-
prasarcină mică. Condiţia este ı̂ndeplinită dacă braţele balanţei sunt lungi,
uşoare, cu centrul de greutate cât mai aproape de punctul de sprijin, iar
cuţitele sunt cât mai ascuţite şi mai dure.
4.0.4 Tehnica de lucru cu balanţa analitică

A. Reguli generale de lucru
• Balanţa se instalează pe o consolă individuală, ferită de orice sursă de căldură

(aparate, soare, etc.) şi de orice sursă de vibraţii
• Înainte de a ı̂ncepe sesiunea de lucru se verifică orizontalitatea balanţei cu

ajutorul bulei de aer şi, la nevoie, se acţionează asupra picioruşelor de reglare
• De asemenea se aduce atât tamburul corespunzător sutelor de miligrame, cât

şi cel corespunzător zecilor de miligrame, la poziţia de zero (operaţie care
trebuie efectuată după fiecare măsurătoare)
• Încărcarea/descărcarea talerelor se realizează numai cu balanţa blocată şi

numai cu penseta aflată ı̂n cutia cu greutăţi
• Greutăţile se aşează pe platan astfel ı̂ncât centrul de greutate al ansamblului

lor să fie aproximativ ı̂n mijlocul platanului
• Balanţa nu se supraı̂ncarcă (sarcina maximă este afişată pe o etichetă)
• Nu se atinge cu mâna niciuna din piesele balanţei (ı̂nafara şuruburilor de

reglare şi de blocare)
• În timpul determinărilor, uşile laterale sunt menţinute ı̂nchise
• Cântărirea se face ı̂ncercând greutăţile etalon, ı̂n ordine descrescătoare masei
Pentru a efectua o cântărire de precizie trebuie determinat punctul de zero al

balanţei şi sensibilitatea ei.
B. Determinarea punctului zero
Se deblochează balanţa şi se notează diviziunile la care ajunge acul indicator la
n1
n2
n3
n4
n5
...
ns nd
n s +n d
n 0=
2
Figura 4.2: Determinarea punctului zero a balanţei
32
stânga, respectiv la dreapta, ı̂n timpul oscilaţiei libere a balanţei. Se mediază
valorile citite la stânga (ns ), respectiv la dreapta (nd ). Media acestor medii
ns + nd
n0 =
2
reprezintă punctul de zero sau punctul la care s-ar opri balanţa dacă ar fi lăsată să
oscileze liber până la amortizare. Având ı̂n vedere că oscilaţiile acului au perioada
cu atât mai mare şi sunt cu atât mai numeroase cu cât balanţa este mai sensibilă.
C. Determinarea sensibilităţii balanţei
Sensibilitatea este una din mărimile care caracterizează o balanţă, egală cu raportul
dintre unghiul de rotaţie α al braţelor şi suprasarcina G adăugată pe unul din
platanele sale:
α
S= (4.1)
G
Din condiţia de echilibru la rotaţie a balanţei (suma momentelor forţelor să fie
l l
ϕ
d l ϕ d
Gb
Gb G0
G0 G0
1
0
G0 +G
Figura 4.3: Determinarea sensibilităţii balanţei
nulă), vezi figura 4.3, avem:
(G0 + G) · l · sin(ϕ − α) = Gb · d · sin(α) + G0 · l · sin(ϕ + α) (4.2)
unde G0 reprezintă greutatea platanelor, Gb greutatea braţelor balanţei, d distanţa

faţă de punctul de suspensie la care se află centrul de greutate al braţelor, iar ϕ
este unghiul făcut de braţe cu verticala. Din relaţia de mai sus, ı̂n aproximaţia
unghiurilor mici )
sin(α) ≃ α
pentru α = mic (4.3)
cos(α) ≃ 1
găsim
l · sin(ϕ)
S= (4.4)
(2 · G0 + G) · l · cos(ϕ) + Gb · d
Se constată că sensibilitatea depinde nu numai de parametrii constructivi (l, d, Gb ,
ϕ), ci şi de masele corpurilor puse pe platane (prin G0 , G). Astfel, sensibilitatea
balanţei creşte cu lungimea braţelor, cu micşorarea greutăţii braţelor şi scade cu
33
ı̂ncărcarea platanelor. Pentru ϕ = 0 sensibilitatea balanţei devine independentă
de ı̂ncărcătura sa:
l
S|ϕ=0 = S0 = (4.5)
Gb · d
Sensibilitatea S0 se numeşte sensibilitatea de zero şi este un caz ideal.
Pentru studiul experimental al sensibilităţii se determină deviaţia acului ba-
lanţei pentru diferite ı̂ncărcări ale talerelor şi cu aceeaşi suprasarcină. Deoarece
unghiul α este proporţional cu sensibilitatea S şi cu suprasarcina G, curba obţinută
va fi identică cu cea a sensibilităţii (rescalată).
α
(div)
5
4
3
2
1
0 10 20 30 40 50 G/g (mg)
Figura 4.4: Variaţia sensibilităţii balanţei cu ı̂ncărcătura talerelor.
D. Determinarea ı̂ncărcării maxime a balanţei

Aşa cum am văzut anterior, sensibilitatea balanţei scade cu ı̂ncărcarea platanelor.
Se doreşte determinarea ı̂ncărcării maxime pentru care sensibilitatea scade cu 50%,
fiind intersiză o supraı̂ncarcare a balanţei peste această limită. Pentru aceasta sunt
parcurşi următorii paşi:
• Se determină punctul de zero
• Se ı̂ncarcă talerul din dreapta cu o anumită greutate (5mg) şi se notează

deviaţia (ı̂n diviziuni/mg)
• Se adaugă pe fiecare taler câte o greutate suplimentară de 5mg (sau 10mg)

şi se notează deviaţia
• Se repetă pasul de mai sus, crescând treptat ı̂ncărcarea cu 5mg (sau 10mg)
• Se reprezintă grafic deviaţia (ı̂n diviziuni/mg) ı̂n funcţie de ı̂ncărcarea tale-

relor (ı̂n mg), obţinându-se astfel curba sensibilităţii balanţei
• Încărcarea maximă corespunde ı̂ncărcării balanţei pentru care sensibilitatea

se reduce cu 50% din valoarea iniţială.
4.0.5 Metode de măsurare

1. Metoda cântăririi simple - se determină masa corpului folosind aceeaşi paşi ca
la determinarea punctului de zero. La determinarea sensibilităţii am deter-
minat numărul de diviziuni cu care s-a deplasat acul pentru o suprasarcină.
34
Fie N1 numărul de diviziuni corespunzătoare unei suprasarcini de 1mg. Dacă
la măsurarea masei corpului necunoscut, acul este deviat la diviziunea N ,
vom aplica corecţia X = NN1 [mg], corespunzătoare sensibilităţii determinate.
Masa corpului va fi, deci
Mcorp = Metaloane ± X (4.6)
Avem semnul ”+” dacă punctul de echilibru este ı̂n dreapta punctului de
zero, şi semnul ”-” ı̂n caz contrar. Termenul Metaloane conţine atât masa
etaloanelor ”externe”, aşezate cu penseta, cât şi masa etaloanelor ”interne”,
aşezate cu ajutorul tamburilor corespunzători sutelor şi zecilor de miligrame.
2. Metoda lui Borda - se aşează corpul pe un taler şi se echilibrează balanţa

cu corpuri nemarcate (alice). Se ı̂nlocuieşte corpul cu etaloane (greutăţi
marcate) şi se restabileşte echilibrul. Având ı̂n vedere că se lucrează cu
acelaşi braţ, masa corpului este egală cu masa etaloanelor:
mx = m0 (4.7)
l1 l2 l1 l2
alice etaloane alice
00
11
0011
11111
00000 00
00
11 11111
00000
1100
11
00
11
mx m0
111111
000000 00000 000000
11111
111111
000000 111111 111111
000000 00000
11111
(a) (b)
Figura 4.5: Metoda de cântărire a lui Borda
Această metodă elimină eroarea cauzată de inegalitatea braţelor (l1 6= l2 ) -

nu poate fi construită o balanţă cu braţe riguros egale!
3. Metoda lui Gauss (a dublei cântăriri) - ı̂n prima parte a cântăririi corpul
(mx ) este aşezat pe un taler şi se echilibrează cu greutăţi marcate (m1 ), iar
ı̂n cea de-a doua parte corpul (mx ) este aşezat pe celălalt taler şi balanţa se
reechilibrează cu greutăţi marcate (m2 ). Din condiţia de echilibru a balanţei,
avem: )
mx · l1 = m1 · l2 √
⇒ mx = m1 · m2 (4.8)
m2 · l1 = mx · l2
Metoda permite eliminarea erorii cauzate de inegalitatea braţelor şi deter-

minarea acestei inegalităţi.
4. Metoda lui Mendeleev (a ı̂ncărcăturii maxime) - pe un taler sunt aşezate

corpuri nemarcate (alice), iar pe celălalt taler sunt aşezate corpuri marcate
(etaloane) astfel ı̂ncât masa lor să fie egală cu sarcina maximă a balanţei.
35
l1 l2 l1 l2
etaloane
11
00
00
11 11
00
00
11
00
11
00
11 00
11
00
11
mx m1 m2 mx
111111
000000 111111
000000
000000 111111
000000 111111
000000
000000
111111 111111 000000
111111 000000
111111
(a) (b)
Figura 4.6: Metoda de cântărire a lui Gauss
O parte din masele marcate se ı̂nlocuiesc cu masa necunoscută (mx ), menţi-

nându-se echilibrul balanţei. Masa necunoscută va fi egală cu a etaloanelor
retrase de pe taler:
mx = m0 (4.9)
l1 l2 l1 l2
etaloane 111111
000000
000000
111111 111111
000000
000000
111111
0
1 11
00
alice alice
11
00
00
11 1
0
00
11
00
11 000000 00
111111 11
0
1110
00 000000
111111
0011
1100
00
11 000000
111111
000000 1
111111 011
00
001
110
1 000000
111111
000000
111111
1100
0011
011
11
000000
111111
000000
111111
00 000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
1
0 11
00
000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
(a) mx
(b)
110
001
m0
Figura 4.7: Metoda de cântărire a lui Mendeleev
Deoarece se foloseşte ı̂ncărcătura maximă, sensibilitatea balanţei este apro-

ximativ constantă. În acelaşi timp, metoda elimină eroarea cauzată de ine-
galitatea braţelor balanţei.
36
5 Determinarea densităţii lichidelor cu ajutorul
picnometrului
Scopul LP:
1. Să se determine densitatea unui lichid.

2. Să se deducă formula de calcul.
Materiale:
picnometru
apă distilată
lichid cu densitatea necunoscută
termometru
balanţă
5.1 Teoria lucrării practice

Definiţie: Densitatea unei substanţe este egală cu raportul dintre masa de sub-
stanţă şi volumul ocupat de aceasta:
m
ρ= (5.1)
V
Unitatea de măsură:
kg
[ρ]SI = (5.2)
m3
Lucrarea practică se bazează pe posibilitatea stabilirii cu o precizie ridicată a unui
volum de lichid. Vom introduce ı̂n picnometru apă (sau un alt lichid de densitate
111
00000
11
000
11100
11
000
111
00011
11100
00
11
000
111
000
11100
11
00
11
000
11100
11
000
111
00011
11100
00
11
000
111
000
11100
11
00
11
000
11100
11
000
111
00011
11100
00
11
000
11100
11
000000
111111
00000
11111
000
11100
11
000000
111111
00000
11111
000
11100
11
000000
111111
00000
11111
000
11100
11
000000
111111
00000
11111
000
11100
11
000000
111111
00000
11111
000
11100
11
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
000000
111111
00000
11111
Figura 5.1: Picnometrul
cunoscută), respectiv lichidul de densitate necunoscută. Din formula de definiţie

a densităţii (5.1), găsim
mH2 O
VH2 O = (5.3)
ρH2 O
37
respectiv
mlichid
Vlichid = (5.4)
ρlichid
Dacă VH2 O = Vlichid , din relaţiile de mai sus obţinem
mH2 O mlichid mlichid
= ⇒ ρlichid = · ρH2 O (5.5)
ρH2 O ρlichid mH2 O
Prin cântărirea picnometrului plin cu lichid obţinem două mase:
M = m + mH2 O masa picnometrului umplut cu apă
M = m + mlichid masa picnometrului umplut cu lichidul de
′
densitate necunoscută
Cu aceste notaţii şi (5.5), obţinem formula de lucru:
M′ − m
ρlichid = ρH O (5.6)
M −m 2
5.2 Modul de lucru

1. se determină cu ajutorul unui termometru temperatura apei şi se citeşte din
tabel valoarea densităţii apei (ρH2 O )
2. se determină masa picnometrului gol (m)
3. se determină masa picnometrului cu apă (M )
4. se determină masa picnometrului cu lichid (M ′ )
5. se ı̂nlocuiesc valorile găsite ı̂n relaţia (5.6)
6. se repetă paşii de mai sus de cel puţin cinci ori
7. se calculează eroarea experimentală
5.3 Indicaţii practice

1. după fiecare determinare picnometrul se spală cu alcool etilic şi apoi cu eter
şi se usucă cu ajutorul unei trompe de apă
2. lichidul ı̂n exces se şterge cu o hârtie de filtru
3. temperatura se citeşte ı̂n momentul ı̂n care ı̂ncepem cântărirea
5.4 Datele experimentale

kg
ρH2 O = . . . . . . . . . , la t = . . . . . . . . .◦ C
m3
Rezultatul:
kg kg
ρlichid = . . . . . . . . . 3
± ......... 3 (5.7)
m m
sau
kg
ρlichid = . . . . . . . . . ± .........% (5.8)
m3
38
nr. m M M′ ρlichid ρlichid ∆ρlichid ∆ρlichid ǫρlichid
kg kg kg kg
crt. g g g m3 m3 m3 m3
%
10
Tabela 5.1: Prelucrarea datelor experimentale
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
39
6 Determinarea densităţii solidelor cu ajutorul
picnometrului
Scopul LP:
1. Să se determine densitatea unui corp solid.

Materiale:
picnometru
apă distilată
corp cilindric de densitate necunoscută
termometru
balanţă

Definiţie: Densitatea unei substanţe este egală cu raportul dintre masa de sub-
stanţă şi volumul ocupat de aceasta:
m
ρ= (6.1)
V
kg
[ρ]SI = (6.2)
m3
Lucrarea practică se bazează pe posibilitatea stabilirii cu o precizie ridicată a
volumului pe care ı̂l ocupă corpul solid. Vom introduce ı̂n picnometru apă (sau
11
00
000
111 11
0000
11
00
11
000
111 00
1100
11
00
11
000
111 00
1100
11
00
11
000
111
00
11
000
111 00
11
0011
1100
00
11
00
11
000
111 00
1100
11
00
11
000
111 00
1100
11
00
11
000
111 00
1100
11
00
11
000
111
00
11
000
111 00
11
00
1100
11
00
11
00
11
000
111
00
11
000
111 00
11
00
1100
11
00
11
00
11
000
111 00
1100
11
00
11
000
111
00
11
000
111 00
11
00
1100
11
00
11
00
11
000
111
00000
11111
00
1100000
11111
000
111 00
1100
11
000000
111111
000000
111111
00
1100
11
00000
11111
00
1100000
11111
000
111 000000
111111
000000
111111
00
1100
11
00000
11111
00
1100000
11111
000
111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00
1100
11
000000
111111
000000
111111
00
11
000
111
00000
11111
00000
11111 picnometru 00
1100
11
000000
111111
000000
111111
00
11
000
111
00000
11111
00000
11111 00
1100
11
000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
corp
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
lichid 111111
000000
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
00000
11111
111111
000000
1010
000000
111111
0
1
000000
111111
0
1
000000
111111
000000
111111
000000
111111
000000
111111
0
1 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 0 111111
1 000000
000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
00000
11111
00000
11111 000000
111111
000000
111111
a) b)
Figura 6.1: a) Picnometrul cu lichid (apă); b) Picnometrul cu lichid (apă) şi corpul
studiat
un alt lichid de densitate cunoscută), apoi ı̂n picnometrul cu apă vom introduce
40
corpul cu densitate necunoscută. Corpul va dislocui un anumit volum de apă,
astfel ı̂ncât vom avea:
Vcorp = Vapă dislocuită (6.3)
Explicitând relaţia de mai sus obţinem:
mcorp mapă dislocuită
= (6.4)
ρcorp ρapă
Această relaţie ne permite să determinăm densitatea (relativă5 ) corpului dacă sunt
determinate experimental masa corpului şi masa de apă dislocuită.
Masa de apă dislocuită se poate determina din relaţia:
mapă dislocuită = mcorp + mpicnometrul cu apă − mpicnometrul cu apă şi corp

(6.5)
Din relaţiile de mai sus (6.4, 6.5) obţinem
mcorp
ρcorp = ρ
mcorp + mpicnometrul cu apă − mpicnometrul cu apă şi corp apă
(6.6)
sau, cu notaţiile
mc - masa corpului
M - masa picnometrului cu apă
M ′ - masa picnometrului cu apă şi corp
obţinem
mc
ρcorp = ρ (6.7)
mc + M − M ′ apă
6.2 Modul de lucru

1. se determină cu ajutorul unui termometru temperatura apei şi se citeşte din
tabel valoarea densităţii apei (ρapă )
2. se determină masa corpului (mc )
3. se determină masa picnometrului cu apă (M )
4. se determină masa picnometrului cu apă şi corp (M ′ )

1. lichidul ı̂n exces se şterge cu o hârtie de filtru
2. temperatura se citeşte ı̂n momentul ı̂n care ı̂ncepem cântărirea

5
Densitatea determinată este densitatea relativă a corpului deoarece ea este definită ı̂n funcţie
de densitatea apei. Măsurarea densităţii absolute ar presupune determinarea volumului corpului
studiat, lucru care ar implica erori mult mai ridicate decât ı̂n cazul metodei relative.
41
kg
ρH2 O = . . . . . . . . . 3
, la t = . . . . . . . . .◦ C
m
nr. mc M M′ ρcorp ρcorp ∆ρcorp ∆ρcorp ǫρcorp

kg kg kg kg
%
10
Rezultatul:
kg kg
ρcorp = . . . . . . . . . 3
± ......... 3 (6.8)
m m
sau
kg
ρcorp = . . . . . . . . . ± .........% (6.9)
m3
42
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
43
7 Determinarea vâscozităţii lichidelor
7.1 Vâscozimetrului Ostwald
Scopul LP:
1. Să se determine vâscozitatea unui lichid biologic.
3. Să se descrie vâscozimetrul Ostwald.
Materiale:
vâscozimetru Ostwald
cronometru
apă distilată
lichid de vâscozitate necunoscută
7.1.1 Teoria lucrării practice

Definiţie: Pentru un lichid ı̂n mişcare, forţa de frecare dintre două straturi de fluid
este proporţională cu aria suprafeţelor şi cu gradientul de viteză perpendi-
cular pe direcţia de curgere, constanta de proporţionalitate fiind denumită
vâscozitate (legea lui Newton)6 :
dv
Ff = η · S (7.1)
dx
Unitatea de măsură: Relaţia (7.1) defineşte unitatea de măsură a vâscozităţii7 :

N ·s
[η]SI = (7.2)
m2
În lucrarea de faţă vom determina vâscozitatea relativă, determinarea vâscozi-

tăţii absolute fiind dificilă, cu ajutorul vâscozimetrului Ostwald8 (vezi figura 7.1).
6
Legea lui Newton defineşte vâscozitatea dinamică. Mai există o mărime, vâscozitatea cine-
matică, definită prin raportul dintre vâscozitatea dinamică şi densitatea fluidului respectiv.
7
Pentru vâscozitatea dinamic se mai foloseşte şi unitatea de măsură P (poise), după numele
fiziologului francez Français Jean Poisseuille (1799-1869). Între unitatea poise şi unitatea din SI
există relaţia:
N ·s
1 2 = 10P
m
8
Alte tipuri de vâscozimetre:
• vâscozimetrul Engler - folosit la determinarea vâscozităţii uleiurilor comestibile, a
substanţelor uleioase, farmaceutice, tehnice, etc.
• vâscozimetrul Hess - folosit la determinarea vâscozităţii sângelui proaspăt (necesită o
cantitate mică de sânge şi un timp redus de determinare). Vâscozitatea sângelui este de
3.8 ÷ 5.5 ori mai mare decât vâscozitatea apei, la 37◦ C.
• vâscozimetrul Höppler - se bazează pe determinarea timpului de cădere a unei bile printr-
un tub cilindric ı̂nclinat umplut cu lichidul a cărei vâscozitate vrem să o determinăm.
Domeniul de măsurare este 0.1 ÷ 105 cP .
44
Pentru aceasta, măsurăm timpii de curgere printr-o conductă, a unui volum din
fluidele cu vâscozitate cunoscută (apă)/necunoscută (x), ı̂ntre două repere arbitrar
alese. Debitul volumic9 ı̂n cazul unei conducte circulare este dat de formula lui
Poisseuille:
π ∆p · r4
D= (7.3)
8η l
unde
D - debitul volumic
∆p - diferenţa de presiune de la capetele conductei
l - lungimea conductei
r - raza conductei
Cum debitul este definit ca volumul de lichid ce trece ı̂n intervalul de timp ∆t,
orificiu de aspirare
orificiu pentru
introducerea
lichidelor
111111111111
000000000000
0
1
0
1
000000000000
111111111111
a 0
1
0
1
000000000000
111111111111
0
1
termometru
0
1
000000000000
111111111111
0
1
0
1
000000000000
111111111111
0
1
0
1
000000000000
111111111111
0
1
0
1
000000000000
111111111111
0
1
0
1
000000000000
111111111111
0
1
0
1
000000000000
111111111111
b 0
1
0
1
000000000000
111111111111
0
1
0
1
capilar
000000000000
111111111111
0
1
000000000000
111111111111
000000000000
111111111111
000000000000
111111111111
rezervor
000000000000
111111111111
000000000000
111111111111
lichid de termostatare
Figura 7.1: Vâscozimetrul Ostwald

V
printr-o suprafaţă, D = ∆t , volumul de lichid ce se scurge, definit de cele două
repere, este dat ı̂n cazul ambelor lichide de relaţia:
Vapă = Dapă · ∆tapă ≡ Vx = Dx · ∆tx (7.4)
Ţinând cont că diferenţa de presiune este dată de ecuaţia lui Bernoulli (ρgh),
obţinem formula de lucru:
ρx ∆tx
ηx = ηapă · · (7.5)
ρapă ∆tapă
9
Debitul volumic este definit ca fiind volumul de fluid ce trece printr-o secţiune a conductei
ı̂n unitatea de timp. Mai există un tip de debit, debitul masic, definit ca fiind masa de fluid ce
trece ı̂n unitatea de timp printr-o secţiune a conductei.
45
unde
ρapă - densitatea apei
ρx - densitatea lichidului a cărei vâscozitate o determinăm
∆tapă - timpul de curgere a apei ı̂ntre reperele ”a” şi ”b”
∆tx - timpul de curgere a lichidului ı̂ntre aceleaşi repere ”a” şi ”b”
ηapă - vâscozitatea apei distilate
7.1.2 Modul de lucru

1. se notează valoarea densităţii şi a vâscozităţii apei, corespunzătoare tempe-
raturii de lucru, din tabelele date ı̂n anexele Q şi R
2. se notează valoarea densităţii lichidului a cărui vâscozitate vrem să o deter-

minăm
3. se determină timpii de curgere a lichidului/apei ı̂ntre cele două repere ”a” şi
”b”
4. se ı̂nlocuiesc datele experimentale ı̂n formula de lucru şi se trec ı̂n tabel
7.1.3 Indicaţii practice

1. se aspiră aer prin tubul din ramura din stânga până când nivelul lichidu-
lui ajunge deasupra reperului ”a”. Curgerea lichidului va fi ı̂ngreunată de
trecerea prin capilar.
2. după fiecare determinare aparatul va fi spălat şi uscat cu ajutorul unei

trompe de vid.
3. se urmăreşte ca lichidele să nu conţină impurităţi sau bule de aer.
4. se urmăreşte ca tubul capilar să aibă o poziţie verticală, ı̂nclinarea tubului

influenţând negativ precizia determinării.
7.1.4 Datele experimentale
kg
ρH2 O = . . . . . . . . .
m3
kg
ρx = . . . . . . . . . 3
m
N ·s
ηH2 O = . . . . . . . . .
m2
◦
t = ......... C
46
nr. ∆tapă ∆tx ηx ηx ∆ηx ∆ηx ǫηx
crt. s s 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 %
10
Rezultatul:
N ·s N ·s
ηx = . . . . . . . . . · 10−3 2
± . . . . . . . . . · 10−3 2 (7.6)
m m
sau
N ·s
ηx = . . . . . . . . . · 10−3 ± .........% (7.7)
m2
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
47
7.2 Vâscozimetrul Höppler
Scopul LP:
1. Să se determine vâscozitatea unui lichid biologic.

3. Să se descrie vâscozimetrul Höppler.
Materiale:
vâscozimetru Höppler
cronometru
apă distilată

Vâscozimetrul Höppler se ı̂ntrebuinţează pentru determinarea vâscozităţii dina-
1
mice ı̂n domeniul 10 cP ÷ 100.000cP , deci a lichidelor vâscoase (de tipul mierii de
albine). Principiul de funcţionare constă ı̂n determinarea timpului de cădere a
unei bile (de sticlă sau metal), cu un diametru bine determinat, printr-un cilindru
de sticlă ı̂nclinat şi prevăzut cu trei repere. Distanţa căderii este de obicei ı̂n jur
de 10cm. Teoria acestui principiu a fost elaborată de către Stokes. În ipoteza că
spaţiul de mişcare a bilei este infinit faţă de dimensiunile ei, forţa de rezistenţă la
ı̂naintare dată de lichidul vâscos este
R = 6πrηv (7.8)
unde r este raza bilei, η este vâscozitatea dinamică a lichidului, v este viteza de
cădere a bilei. Asupra bilei acţionează trei forţe:
forţa de greutate G = mg (7.9)

forţa lui Arhimede Ga = m l g (7.10)
forţa de frecare (forţa lui Stokes) R = 6πrηv (7.11)
unde m este masa bilei (m = ρb · V ), ml este masa de lichid deslocuit (ml = ρl · V ),

3
ρb este densitatea bilei, ρl este densitatea lichidului, iar V = 4πr
3
este volumul bilei
/ volumul de lichid deslocuit. În cazul mişcării uniforme, suma vectorială a celor
trei forţe se anulează, ceea ce scalar conduce la ecuaţia
G = Ga + R (7.12)
sau, ı̂n mod explicit

4πr3 4πr3
ρb g = ρl g + 6πrηv (7.13)
3 3
de unde
2r2 g(ρb − ρl )
η= (7.14)
9v
48
Din legea mişcării uniforme (şi rectilinii), v = dt , unde d este distanţa parcursă de
bilă ı̂n timpul t, obţinem formula de lucru
2r2 g(ρb − ρl ) · t
η= (7.15)
9d
Definim constanta bilei prin
2r2 g
K= (7.16)
9d
Această constantă este dată ı̂n certificatul aparatului. Formula finală devine
η = K · (ρb − ρl ) · t (7.17)
Limitarea teoretică a formulei este dată de relaţia lui Stokes, valabilă numai ı̂n
cazul curgerilor laminare (NU se aplică ı̂n cazul curgerilor turbulente!).

1. se notează valoarea densităţii bilei, a densităţii lichidului şi a constantei bilei
2. se determină timpul de cădere a bilei ı̂ntre reperele extreme
3. se ı̂nlocuiesc datele experimentale ı̂n formula de lucru şi se trec ı̂n tabel

1. ı̂n cazul unui lichid cu o vâscozitate mare, pentru a reduce timpul de lucru,
se folosesc două repere succesive (se reduce distanţa parcursă la jumătate),
timpul trebuind să fie dublat ı̂nainte de ı̂nlocuirea ı̂n formula de lucru
kg
ρb = . . . . . . . . .
m3
kg
ρl = . . . . . . . . . 3
m
m2
K = ......... 2
s
temperatura = . . . . . . . . .◦ C
49
nr. t η η ∆η ∆η ǫη
crt. s 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 %
10
Rezultatul:
N ·s N ·s
η = . . . . . . . . . · 10−3 2
± . . . . . . . . . · 10−3 2 (7.18)
m m
sau
N ·s
η = . . . . . . . . . · 10−3 ± .........% (7.19)
m2
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
50
7.3 Vâscozimetrului Hess
Scopul LP:
1. Să se determine vâscozitatea sângelui.

3. Să se descrie vâscozimetrul Hess.
Materiale:
vâscozimetrul Hess
cronometru
apă distilată

Pentru determinarea vâscozităţii sângelui proaspăt se foloseşte un vâscozimetru
special, vâscozimetrul Hess, fiind necesară o cantitate mică de sânge şi un timp
redus de determinare (comparativ cu alte vâscozimetre, unde sângele se poate
coagula ı̂n capilar).
Vâscozitatea specifică (relativă) a sângelui, la temperatura normală a corpului
omenesc (37◦ C) este cuprinsă ı̂ntre 3.8 şi 5.5. La copii vâscozitatea este mai mică
decât la adulţi. Sângele este o suspensie, iar vâscozitatea unei suspensii depinde
atât de mediul de dispersie cât şi de particulele aflate ı̂n suspensie, vâscozitatea
fiind dată de relaţia lui Einstein:
η = η0 (1 + 2.5φ) (7.1)
unde η0 este vâscozitatea mediului de dispersie, iar φ este volumul particulelor

dispersate. Formula este valabilă ı̂n cazul unor sfere elastice de dimensiuni mici.
Se observă că vâscozitatea depinde de volumul total al particulelor de disper-
sie şi nu de gradul de dispersie (dimensiunea particulelor). Astfel vâscozitatea
sângelui variază cu numărul (deci volumul total) eritrocitelor şi a leucocitelor.
Prezenţa ı̂n sânge a cantităţi sporite de CO2 are ca efect umflarea celulelor sangu-
ine, deci mărirea volumului total, şi prin urmare mărirea vâscozităţii. Din această
cauză sângele venos este mai vâscos decât sângele arterial. Vâscozitatea specifică
a sângelui creşte ı̂n poliglobulie, anhidremie, hiperuricemie, hipertensiune, con-
sum de alcool şi cafea, oboseală, putând atinge chiar valori de 24. Vâscozitatea
specifică a sângelui scade ı̂n hiperglicemie, hidremie, scăderea cantităţii de CO2 ,
putând ajunge la valoarea 2.

Vâscozimetrul Hess se compune din două capilare calibrate C şi C1 dispuse ı̂n
formă de U, având prelungire tuburi cu diametru mai mare cu rol de rezervoare.
Tuburile sunt conectate printr-un robinet R şi la o pară prevăzută cu ventil care
poate crea presiune/depresiune.
51
Figura 7.1: Vâscozimetrul Hess
1. Deschizând robinetul R se aspiră ı̂n tubul C apă până la reperul 0, apoi se

ı̂nchide robinetul.
2. Se prelevează sânge cu ajutorul unei pipete şi se introduce ı̂n tubul C1 până
la reperul 0.
3. Se aspiră concomitent apă şi sânge, până când sângele ajunge la diviziunea
1 (corespunzătoare tubului C1 ).
4. Se citeşte direct vâscozitatea relativă a sângelui de pe capilara cu apă (tubul

C).
5. Se aspiră mai departe, concomitent din ambele tuburi, până când sângele
ajunge la diviziunea 2 (corespunzătoare tubului C1 ).
6. Se citeşte gradaţia de pe capilara cu apă şi se ı̂mparte la 2, obţinându-se

astfel o nouă valoare pentru vâscozitatea sângelui.

1. De menţionat că vâscozitatea sângelui este altfel influenţată de temperatură
decât apa, astfel că valoarea determinată se corectează ı̂n felul următor:
pentru fiecare grad de temperatură peste / sub 20◦ C se adaugă / scade 1%
din rezultat.
diviziunea ηr
nr. −
52
8 Măsurarea rezistenţelor
Scopul LP:
1. Să se determine rezistenţa electrică prin metoda punţii Wheatstone
Materiale:
cutie cu rezistoare necunoscute

cutie cu rezistoare etalon
sursă de tensiune
galvanometru
reocord
fire conductoare
ı̂ntrerupător

Definiţie: Orice conductor este caracterizat de o mărime numită rezistenţă elec-
trică (R). Pentru un conductor caracterizat de secţiunea S şi lungimea l,
rezistenţa electrică este dată de relaţia:
l
R=ρ (8.1)
S
unde ρ este o caracteristică a materialului din care este realizat conductorul,
numită rezistivitate.
[R]SI = Ω (8.2)
Folosind legea lui Ohm, se defineşte unitatea de măsură a rezistenţei ca
fiind rezistenţa unui conductor care este traversat de un curent electric cu
intensitatea de un amper atunci când la capetele lui se aplică o tensiune
electrică de un volt.
Lucrarea practică se bazează pe metoda lui Wheatstone, care este o metodă de

zero. Puntea Wheatstone este o punte de curent continuu reprezentată printr-un
patrulater ı̂nchis, compus din rezistenţele Rx , R0 , r1 şi r2 , legate ı̂ntre ele prin
conductori. Într-una din diagonalele acestei scheme se află sursa de tensiune elec-
tromotoare, iar ı̂n cealaltă diagonală a schemei se află un galvanometru sensibil.
Această diagonală a schemei se numeşte punte propriu zisă. Întregul proces de
măsură cu ajutorul acestui montaj este legat de condiţia de anulare a curentului ı̂n
punte. Puntea propriu zisă nu constă ı̂n mod obligatoriu numai din doi conductori
şi un galvanometru, conectaţi ı̂n diagonala montajului, ci ı̂n unele cazuri, puntea
poate fi constituită şi dintr-un sistem mai complex care ı̂n afară de galvanometru
mai conţine şi rezistenţe (punte dublă). Metoda este deosebit de precisă, poziţia
de zero a galvanometrului (echilibrul punţii) fiind uşor de apreciat. Condiţia de
echilibru este
IG = 0 (8.3)
53
C
I1 I3
IG
Rx R0
G
I3
I1 IG
A l1 l2 B
I2 D I4
E
k
Figura 8.1: Schema electrică a punţii Wheatstone
Aceasta implică anularea tensiunii electrice ı̂ntre punctele C şi D, adică egalarea
potenţialelor electrice dintre aceste puncte (UCD = VC − VD ). Ţinând cont de
acest lucru obţinem:
UAC = UAD (8.4)

UCB = UDB (8.5)
sau, folosind legea lui Ohm
Rx · I1 = RAD · I2 (8.6)
R0 · I3 = RDB · I4 (8.7)
Prima lege a lui Kirchhoff, ı̂n condiţia de echilibru a punţii, scrisă pentru
nodurile C şi D, ne conduce la
I 1 = I3 (8.8)
I 2 = I4 (8.9)
Facând raportul ecuaţiilor (8.6-8.7), curenţii electrici se simplifică şi obţinem
Rx RAD
= (8.10)
R0 RDB
sau
RAD
Rx = R0 · (8.11)
RDB
unde RAD , respectiv RDB , reprezintă rezistenţa conductorului AD, respectiv DB.
Folosindu-ne de relaţia de definiţie a rezistenţei electrice (8.1), obţinem formula
de lucru:
AD l1
Rx = R0 · = R0 · (8.12)
DB l2
La acelaşi rezultat se ajunge şi dacă folosim şi cea de-a doua lege a lui Kirchhoff
pentru puntea Wheatstone (pentru ochiurile de reţea ACDA şi BCDB), ı̂n condiţii
de echilibru (IG = 0).
54
8.2 Modul de lucru
1. se realizează montajul corespunzător punţii Wheatstone
2. contactul mobil D, se aşează la mijlocul lui AB şi se variază R0 până când

acul galvanometrului este aproape de zero
3. se modifică poziţia contactului mobil D până când la ı̂nchiderea şi deschiderea

circuitului acul galvanometrului nu mai deviază de la poziţia de zero
4. se determină l1 şi l2 cu o precizie de ordinul milimetrilor
5. se ı̂nlocuiesc datele obţinute ı̂n relaţia (8.12)
6. se repetă paşii 2-4 pentru alte patru valori diferite ale lui R0
7. se calculează eroarea relativă experimentală

1. cursorul D, la echilibrul punţii, trebuie să se găsească ı̂n treimea centrală
a conductorului AB, deoarece erorile sunt minime ı̂n această zonă. Erorile
cresc exponenţial o dată cu deplasarea spre capetele conductorului AB.
2. nu se menţine contactul k ı̂nchis pentru o perioadă mare de timp, mai ales

la ı̂nceputul experienţei, când puntea nu este echilibrată, pentru a proteja
galvanometrul.
55
nr. l1 l2 R0 Rx Rx ∆Rx ∆Rx ǫR x
crt. cm cm Ω Ω Ω Ω Ω %
10
Rezultatul:
Rx = . . . . . . . . . Ω ± . . . . . . . . . Ω (8.13)
sau
Rx = . . . . . . . . . Ω ± . . . . . . . . . % (8.14)
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
56
9 Măsurarea tensiunii electromotoare
Scopul LP:
1. Să se determine tensiunea electromotoare a unui element necunoscut
Materiale:
sursă de tensiune necunoscută

elementul Weston
sursă de alimentare
galvanometru
reocord
fire conductoare
ı̂ntrerupător

Definiţie: Tensiunea electromotoare (t.e.m.) este diferenţa de potenţial ı̂ntre
bornele unui element galvanic atunci când acesta nu debitează curent ı̂n
circuitul exterior.
Tensiunea electromotoare (E) este numeric egală cu energia (lucrul mecanic)
consumată pentru a deplasa prin tot circuitul o sarcină pozitivă, egală cu
unitatea. Dacă sarcina este deplasată prin circuitul exterior sursei, atunci
lucrul mecanic consumat pentru deplasarea sarcinii pozitive unitate de la o
bornă la alta este numeric egală cu tensiunea la borne Ub , iar lucrul mecanic
cheltuit pentru a deplasa aceeaşi sarcină prin interiorul sursei este egal cu
tensiunea interioară Ui . Deci tensiunea electromotroare va fi:
E = Ub + Ui (9.1)
Tensiunea electromotoare este caracteristică pentru fiecare element galvanic

ı̂n parte, valoarea ei depinzând de natura substanţei electrozilor şi de natura
şi concentraţia electrolitului.
[E]SI = V (9.2)
Pentru măsurarea t.e.m. se foloseşte o metodă de compensare care constă ı̂n

anularea curentului printr-unul din elemente, legând ı̂n opoziţie două elemente
galvanice. În acest caz, se compară t.e.m. a elementului necunoscut cu t.e.m. a
unui element Weston normal care are o valoare constantă şi cunoscută de 1,0183V,
indiferent de temperatura mediului. Cand acul galvanometrului indică valoarea
zero ı̂nseamnă că prin circuitul elementului nu mai trece curent şi in acest caz
lungimea firului (AD) este proporţională cu t.e.m. a elementului respectiv (firul
şi cursorul formează un divizor de tensiune, iar căderea de tensiune pe segmentul
AD este egală şi de semn opus t.e.m. introdusă ı̂n montaj).
Avem două situaţii:
57
E
A D D’ B
EW
k
G
Ex
Figura 9.1: Schema electrică folosită pentru măsurarea t.e.m. prin metoda de
compensare
1. când ı̂n circuit este elementul Weston, avem
EW = k · AD (9.3)
2. când ı̂n circuit este elementul necunoscut, avem
Ex = k · AD′ (9.4)
Făcând raportul celor două relaţii se obţine formula de lucru:
AD′
Ex = EW · (9.5)
AD
9.2 Modul de lucru

1. se realizează montajul corespunzător, cu elementul Weston inserat
2. se alege o anumită valoare pentru tensiunea de alimentare (E), sub 5V
3. se modifică poziţia contactului mobil D până când la ı̂nchiderea şi deschiderea

circuitului acul galvanometrului nu mai deviază de la poziţia de zero
4. se determină AD cu o precizie de ordinul milimetrilor
5. se ı̂nlocuieşte elementul Weston cu elementul necunoscut
6. Se determină noua poziţie de echilibru AD
7. se ı̂nlocuiesc datele obţinute ı̂n relaţia (9.5)
8. se repetă paşii anteriori pentru alte patru valori diferite ale tensiunii de
alimentare E
9. se calculează eroarea relativă experimentală
58
1. la realizarea montajului se va avea ı̂n vedere ca polaritatea elementelor să
coincidă (toate elementele de tensiune să fie legate cu aceeaşi polaritate către
nodul A)
2. cursorul D, la echilibrul punţii, e de preferat să se găsească ı̂ntr-o regiune cât

mai apropiată de B (modificând corespunzător valoarea tensiunii de alimen-
tare E)
3. nu se modifică valoarea tensiunii de alimentare E decât după efectuarea unui

set complet de măsurători (AD şi AD’)
4. nu se menţine contactul k ı̂nchis pentru o perioadă mare de timp, mai ales

la ı̂nceputul măsurătorii, când puntea nu este echilibrată, pentru a proteja
galvanometrul.

EW = . . . . . . . . . V
nr. Esursă AD AD′ Ex Ex ∆Ex ∆Ex ǫ Ex
crt. V cm cm V V V V %
10
59
Rezultatul:
Ex = . . . . . . . . . V ± . . . . . . . . . V (9.6)
sau
Ex = . . . . . . . . . V ± . . . . . . . . . % (9.7)
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
60
10 Polarizarea luminii. Determinarea concen-
traţiilor soluţiilor prin metoda polarimetrică
Scopul LP:
1. Să se determine concentraţia unei soluţii optic active

2. Să se descrie polarimetrul şi principiul de funcţionare
Materiale:
polarimetru
apă distilată
soluţie optic activă de concentraţie necunoscută
soluţie etalon
apă distilată

Lumina este o undă electromagnetică. După cum ştim, unda electromagnetică
este un ansamblu de câmpuri electrice şi magnetice care se generează reciproc (o
variaţie a câmpului magnetic produce un câmp electric, iar o variaţie a câmpului
electric produce un câmp magnetic) şi astfel se propagă din aproape ı̂n aproape.
Direcţiile de oscilaţie a câmpului electric şi magnetic sunt perpendiculare atât
ı̂ntre ele cât şi cu direcţia de propagare a undei electromagnetice. Deoarece ı̂ntre
inducţia magnetică şi intensitatea câmpului electric există relaţia
E
B= (10.1)
c
unde c = 3 · 108 m/s este viteza luminii ı̂n vid, deducem că senzaţia de lumină este
dată de câmpul electric. Pentru lumina naturală, deoarece nu există o direcţie
preferenţială de oscilaţie a câmpului electric, câmpul electric oscilează ı̂n toate
direcţile cu amplitudine egală (vezi figura 10.1-a). În anumite condiţii, această
distribuţie a direcţiilor de oscilaţie a câmpului electric se poate schimba (la trecerea
printr-un nicol, la reflexia/refracţia sub un anumit unghi, etc.), obţinându-se astfel
lumina parţial polarizată (vezi figura 10.1-b) sau lumina total polarizată (vezi
figura 10.1-c). Fenomenul fizic prin care din lumină naturală se obţine lumină
polarizată se numeşte polarizarea luminii. Planul definit de direcţia de oscilaţie a
a b c
Figura 10.1: a) lumina naturală; b) lumina parţial polarizată; c) lumina total

polarizată
61
câmpului electric şi direcţia de propagare a undei electromagnetice se numeşte plan
de polarizare. Substanţele care rotesc planul de polarizare atunci când radiaţia
electromagnetică se propagă prin această substanţă se numesc substanţe optic
active. Dacă planul de polarizare este rotit ı̂nspre dreapta, soluţia se numeşte
dextrogiră, iar dacă planul de polarizare este rotit spre stânga, soluţia se numeşte
levogiră.
Metoda de faţă foloseşte lumină polarizată obţinută prin trecerea luminii natu-
rale printr-un nicol (după numele celui care le-a inventat, fizicianul William Nicol).
Acesta este format din două prisme de Spat de Islanda lipite cu balsam de Canada.
Valoarea unghiului de rotire a planului de polarizare de către o soluţie optic
activă depinde de:
• un factor care depinde de natura solvitului (ρ)
• de concentraţia soluţiei (c)
• de grosimea stratului (l)
Unghiul de rotaţie mai depinde puţin de lungimea de undă folosită şi de tempera-
tură. De aceea este indicat să se lucreze ı̂n lumină monocromatică şi la temperatură
constantă, ı̂n general +20◦ C. În aceste condiţii putem scrie:
α=ρ·l·c (10.2)
Factorul ρ se numeşte rotaţie specifică şi se defineşte ca fiind unghiul cu care este
rotit planul de polarizare de către o coloană de lichid cu lungimea egală cu 1dm şi
cu concentraţia de 1g/cm3 .
Metoda folosită pentru determinarea concentraţiei este o metodă relativă. Pre-
supunând că substanţa de concentraţie necunoscută şi soluţia etalon au aceeaşi
natură şi că lungimea probei este aceeaşi, relaţia (10.2) se poate scrie, pentru cele
două soluţii, astfel:
α0 = ρ · l · c0 (10.3)
αx = ρ · l · cx (10.4)
Dacă facem raportul celor două relaţii, găsim formula teoretică de lucru:
αx
cx = c0 · (10.5)
α0
În această relaţie, cx , respectiv c0 , reprezintă concentraţia soluţiei necunoscute,
respectiv a soluţiei etalon, iar αx , respectiv α0 , unghiul cu care este rotit planul
de polarizare a luminii ı̂n cazul celor două soluţii.
Pentru verificarea/calibrarea polarimetrului, vom determina unghiul cu care
este rotit planul de polarizare pentru apa distilată, ştiind că aceasta nu este optic
activă:
αapă =0 (10.6)
teoretic
Dacă polarimetrul nu este corect calibrat (deplasare de scală), vom avea:

αapă 6= 0 (10.7)
practic
Astfel că va trebui să facem corecţii ı̂n formula de lucru, relaţia (10.5) devenind:
αx − αapă
cx = c0 · (10.8)
α0 − αapă
62
10.2 Descrierea aparatului - polarimetrul cu citire indi-
rectă
Polarimetrul are forma unui tub metalic aşezat ı̂n poziţie orizontală pe un suport.
La unul din capete, tubul are nicolul polarizor, iar la celălalt capăt are analizorul.
Între polarizor şi analizor se găseşte un spaţiu acoperit cu un capac, ı̂n care se
introduce tubul cu soluţia optic activă. Acest tub are lungimea de 10cm sau 20cm
şi este confecţionat din sticlă, metal sau ceramică. Extremităţile tubului sunt
deschise şi şlefuite ı̂n aşa fel ı̂ncât să se poată ı̂nchide ermetic cu două rondele
de sticlă. Peste ele se ı̂nşurubează o garnitură metalică. Ca izvor de lumină se
foloseşte o lampă cu vapori de sodiu. Dacă aceasta lipseşte se poate folosi lumina
naturală, cu condiţia ca să intercalăm ı̂n drumul razelor un filtru pentru a obţine
lumină monocromatică. Un dispozitiv mecanic roteşte analizorul ı̂n jurul axului
optic, unghiurile de rotaţie fiind ı̂nregistrate pe un disc divizat ı̂n 360◦ cu notaţii
de la 0 la capetele aceluiaşi diametru.
Lumina care traversează analizorul este privită printr-o lunetă. Un sistem
optic special ı̂mparte câmpul vizual ı̂n trei zone (două semicercuri identice şi o
zonă centrală). Când secţiunile nicolilor sunt paralele, cele trei zone apar egal
iluminate, iar când sunt perpendiculare, tot câmpul lunetei apare ı̂ntunecat. În
poziţiile intermediare, cele două zone (zona centrală şi cea marginală) apar diferit
iluminate. Pornim de la situaţia ı̂n care analizorul este aliniat cu polarizorul,
a b c
Figura 10.2: Diferite situaţii ı̂n care se poate afla câmpul vizual al polarimetrului
sectiunile nicolilor sunt paralele, deci avem un câmp vizual uniform iluminat. La
introducerea unei soluţii optic active ı̂ntre polarizor şi analizor, aceasta roteşte
planul de polarizare a luminii cu unghiul α, astfel ı̂ncât câmpul vizual devine
iluminat neuniform. Analizorul trebuie rotit cu acelaşi unghi α pentru ca radiaţia
luminoasă să nu fie atenuată, câmpul vizual redevenind uniform iluminat.
10.3 Modul de lucru

1. se determină unghiul de rotire a planului de polarizare pentru apa distilată
(se determină deplasarea de scală). În absenţa substanţei optic active, di-
viziunea 0 de pe scala gradată superioară ar trebui să se suprapună peste
diviziunea 0 de pe cea inferioară. Datorită erorilor induse de aparat, această
suprapunere nu este perfectă, fiind necesară determinarea unghiului αapă
corespunzător cazului de luminozitate uniformă şi minimă.
2. În momentul introducerii soluţiei de cercetat ı̂n tub, datorită rotirii planului
63
de polarizare se modifică luminozitatea câmpului vizual. Pentru a ajunge din
nou la luminozitatea minimă iniţială, se roteşte vernierul/manşonul şi citeşte
unghiul de rotire a planului de polarizare pentru soluţia cu concentraţie ne-
cunoscută.
3. se determină unghiul de rotire a planului de polarizare pentru soluţia etalon
5. se repetă paşi de mai sus de cel puţin cinci ori

1. tubul se umple cu soluţie astfel ı̂ncât să nu aibă ı̂n interior bule de aer,
iar rondelele de sticlă se şterg, asigurându-ne astfel că lungimea probei este
constantă

cO = . . . . . . . . . %
64
nr. αapă α0 αx cx cx ∆cx ∆cx ǫc x
crt. grade grade grade % % % % %
10
Rezultatul:
cx = (. . . . . . . . . ± . . . . . . . . .)% (10.9)
sau
cx = . . . . . . . . . % ± . . . . . . . . . % (10.10)
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
65
11 Refracţia luminii. Determinarea concentra-
ţiilor soluţiilor prin metoda refractometrică
Scopul LP:
1. Să se traseze graficul de variaţie a indicelui de refracţie cu concentraţia

soluţiei
2. Să se determine concentraţia unei soluţii, folosind metoda grafică
3. Să se determine concentraţia unei soluţii, folosind metoda analitică
4. Să se descrie refractometrul Abbè
Materiale:
refractometrul Abbè
soluţie etalon (soluţie de glucoză 30%)
apă distilată
soluţie cu concentraţie diferită
eprubete
pipete
alcool etilic (pentru curăţirea prismelor refractometrului)

Definiţie: Refracţia este fenomenul fizic ı̂n care lumina ı̂şi schimbă direcţia de
propagare atunci când trece dintr-un mediu optic ı̂n alt mediu optic10 .
Viteza luminii ı̂ntr-un mediu optic este mai mică decât viteza luminii ı̂n vid,
deoarece ı̂n mediul optic lumina este ı̂n mod constant absorbită şi reemisă de
atomii ce formează materialul. Raportul dintre cele două viteze definesc indicele
de refracţie absolut11 :
c
n= (11.1)
v
unde c este viteza luminii ı̂n vid, iar v este viteza luminii ı̂n mediul optic. Se
defineşte şi indicele de refracţie relativ a unui mediu optic faţă de alt mediu optic,
ca fiind raportul dintre vitezele luminii ı̂n cele două medii, optic diferite:
v1
n21 = (11.2)
v2
Se poate arăta uşor că este satisfăcută relaţia:
n2
n21 = (11.3)
n1
unde n1 , n2 sunt indicii de refracţie absoluţi ai celor două medii optice.
Refracţia se supune următoarelor două legi:
10
În cazul particular ı̂n care unghiul de incidenţă este nul, direcţia de propagare a luminii nu
se modifică.
11
Pentru majoritatea substanţelor avem 1.3 < n < 1.7
66
• Raza incidentă, raza refractată şi normala la suprafaţa de separaţie se găsesc
ı̂n acelaşi plan.
• Între unghiul de incidenţă şi unghiul de refracţie avem următoarea relaţie:

sin i n2
= (11.4)
sin r n1
Indicele de refracţie caracterizează natura substanţei şi depinde de mai mulţi

factori ca:
• lungimea de undă - pentru majoritatea substanţelor indicele de refracţie

scade cu lungimea de undă (caz ı̂n care avem dispersie normală)
• temperatura - curba de variaţie a indicelui de refracţie cu temperatura este

caracteristică substanţei
• presiunea - indicele de refracţie creşte odată cu creşterea presiunii
• concentraţia - indicele de refracţie creşte odată cu creşterea concentraţiei

soluţiei
Având ı̂n vedere variaţia indicelui de refracţie cu lungimea de undă şi cu tem-
peratura, notarea standard a indicelui de refracţie este
n20
D = 1.3475 (11.5)
unde D reprezintă lungimea de undă folosită - ı̂n acest caz linia D sodiului, adică
589.3nm, cea mai folosită ı̂n cazul refractometrelor, iar 20 reprezintă temperatura
(ı̂n grade Celsius) la care s-a făcut măsurarea.
Refractometrele care funcţionează cu lumină naturală (albă) sunt prevăzute
cu un set de prisme de compensare care ”corectează” dispersia astfel ı̂ncât ”re-
produc” indicele de refracţie care ar fi obţinut ı̂n cazul ı̂n care am folosi lumina
monocromatică cu lungimea de undă 589.3nm.
După cum am amintit, indicele de refracţie variază cu concentraţia, iar pentru
o soluţie binară, această variaţie este liniară (sau aproape liniară). Avem
n = n0 + k · c (11.6)
unde n0 este indicele de refracţie al solventului pur, iar k este o constantă (panta
dreptei). Astfel, dacă cunoaştem mărimile n0 şi k, putem calcula concentraţia unei
soluţii, determinând indicele de refracţie.
11.1.1 Refractometrul Abbè

Refractometrul Abbè12 este format din două prisme - o prismă de ”iluminare” şi o
prismă de ”măsurare”. Proba este situată ı̂ntre cele două prisme, iar indicele ei de
refracţie nu-l poate depăşi pe cel al prismei de măsurare/refracţie. Această prismă
este realizată dintr-o sticlă cu indicele de refracţie mare (1.75). Baza celei de-a
12
Se poate construi un refractometru care să se bazeze pe reflexia luminii la suprafaţa de
separaţie dintre o prismă şi proba. Aceste tipuri de refractometre sunt folosite la monitorizarea
continuă a proceselor industriale.
67
doua prisme nu este netedă, astfel ı̂ncât punctele acesteia pot fi considerate surse
de lumină ce emit lumina ı̂n toate direcţiile. După cum se vede ı̂n figura 11.1 -
ce reprezintă o secţiune schematică prin refractometrul Abbè - există un unghi de
refracţie maxim ce corespunde unghiului de incidenţă maxim, iar raza de lumină
corespunzătoare ajunge ı̂n punctul L. Orice altă rază de lumină ce intră ı̂n prisma
de măsurare va avea unghiul de refracţie mai mic şi va ajunge ı̂n stânga punctului
L. Se formează astfel două zone - zona luminată şi zona ı̂ntunecată.
detaliu inversat
prisma de
masurare prisma de iluminare
i
proba
sursa de prisma de refractie
prisma de lumina
iluminare r
111
000
zona luminata
zona intunecata
oglinda
Figura 11.1: Refractometrul Abbè. Dimensiunile reale diferă de cele din schema -
grosimea stratului de probă este de 0.1 ÷ 0.2mm.
11.2 Modul de lucru

Lucrarea are două etape de lucru. În prima etapă se determină mărimile n0 şi k,
iar ı̂n a doua etapă se determină concentraţia soluţiei.
11.2.1 Etapa I
Varianta A
Relaţia (11.6) ne permite să determinăm indicele de refracţie n0 . Dacă introducem
ı̂n această relaţie c = 0, obţinem n = n0 , deci n0 este indicele de refracţie al
solventului pur, iar valoarea acestuia se poate determina cu refractometrul.
Aceeaşi relaţie ne furnizează valoarea constantei k, folosindu-ne de o soluţie
etalon (cunoaştem concentraţia ce ). Determinând cu refractometrul Abbè indicele
de refracţie al etalonului (ne ), obţinem
ne − n0
k= (11.7)
ce
Evident, pentru a limita erorile, vom folosi mai multe soluţii etalon, de concentraţii
diferite dar de aceeaşi natură cu soluţia a cărei concentraţie vrem să o determinăm,
obţinând mai multe valori pentru k.
Varianta B
Preparăm mai multe soluţii etalon, de aceeaşi natură cu soluţia studiată şi, cu
ajutorul refractometrului, le determinăm indicele de refracţie. Reprezentăm gra-
fic punctele (ne , ce ) obţinute - variaţia indicelui de refracţie cu concentraţia.
68
Intersecţia dreptei caracteristice cu axa ne furnizează valoarea indicelui de refracţie
n0 , iar panta acestei drepte - valoarea constantei k.
n0 tg α=k
Figura 11.2: Variaţia indicelui de refracţie cu concentraţia soluţiei
11.2.2 Etapa II
Se determină cu ajutorul refractometrului Abbè indicele de refracţie (nx ) al soluţiei
de concentraţie necunoscută (cx ). Relaţia (11.6) ne furnizează formula de lucru:
nx − n0
cx = (11.8)
k
Concentraţia soluţiei mai poate fi determinată şi prin metoda grafică, folosindu-ne
de reprezentarea grafică obţinută ı̂n etapa I.
11.2.3 Paşi necesari

1. se prepară soluţiile etalon, pornind de la ce dată (30%): 6%, 12%, 18%, 24%
(se amestecă 1/2/3/4 parţi de etalon cu 4/3/2/1 părţi de apă distilată)
2. se determină indicele de refracţie al solventului pur (n0 ) - se face media

aritmetică a mai multor măsurări
3. se determină constanta k - se face câte o măsurare pentru fiecare soluţie

etalon şi apoi se calculează media aritmetică
4. se determină indicele de refracţie al soluţiei de concentraţie necunoscută (nx )
6. se repetă ultimii doi paşi de cel puţin cinci ori
69
Figura 11.3: Câmpul vizual ı̂n cazul refractometrului pus la punct

1. se pune la punct firele reticulare astfel ı̂ncât suprafaţa de separaţie din-
tre zona luminată şi zona ı̂ntunecată să nu fie colorată (dacă suprafaţa de
separaţie nu apare ı̂n câmpul vizual sau nu este clar delimitată, se reintroduce
lichidul al cărui indice de refracţie vrem să-l determinăm)
2. prisma de măsurare este construită din sticlă moale, putând fi foarte uşor
zgâriată. Se are ı̂n vedere a se evita acest lucru, având grijă să nu o atingem
cu obiecte dure - pipeta, spatula, etc.
3. prismele refractometrului se vor curăţa imediat după efectuarea măsurătorii,

folosind doar soluţia de spălat pusă la dispoziţie. Se interzice curăţirea prin
frecare sau curăţirea ei cu mişcări de tip ”ştergerea cu radiera”.
4. indicele de refracţie poate fi determinat cu cinci zecimale, deoarece se poate

aprecia jumătatea celei mai mici diviziuni (de exemplu, ı̂n figura 4, valoarea
indicelui de refracţie este 1.33275)
b
a
1,330 1,340
Figura 11.4: Scala refractometrului Abbè. Diviziunea ”a” reprezintă a treia zeci-
mală, iar diviziunea ”b” a patra zecimală
70
nr. n0 n0 ne ce k k
crt. - - - %
Tabela 11.1: Etapa I. Determinarea coeficienţilor n0 şi k
c(%)
Figura 11.5: Variaţia indicelui de refracţie cu concentraţia
71
nr. nx cx cx ∆cx ∆cx ǫc x
crt. - % % % % %
10
Tabela 11.2: Etapa II. Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
cx = (. . . . . . . . . ± . . . . . . . . .)% (11.9)
sau
cx = . . . . . . . . . % ± . . . . . . . . . % (11.10)
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
72
12 Microscopul optic
12.1 Determinarea grosismentului microscopului
Scopul LP:
1. Să se determine grosismentul microscopului optic
2. Să se reprezinte mersul razelor de lumină prin microscopul optic (for-
marea imaginii).
Materiale:
microscop optic
ocular prevăzut cu scală gradată
lamelă de sticlă prevăzută cu o reţea de linii de constantă cunoscută

Microscopul este un aparat optic care este utilizat la examinarea/studiul corpurilor
de dimensiuni foarte mici. Din punct de vedere constructiv, el este alcătuit din
două părţi principale: partea mecanică (piciorul microscopului, coloana, măsuţa,
etc.) şi partea optică (sistem ocular, sistem obiectiv, sursă de lumină, oglindă,
condensor). Sistemul ocular poate fi aproximat cu o lentilă subţire, având distanţa
focală de ordinul centimetrilor. De asemenea, sistemul obiectiv, ı̂n primă apro-
ximaţie, poate fi considerat o lentilă subţire cu distanţa focală ı̂ntre zecimi de
mm şi 10mm. Mersul razelor de lumină prin microscop (formarea imaginii) este
reprezentat schematic ı̂n figura 12.1.
La fel ca orice alt instrument optic, microscopul este caracterizat de puterea
separatorie, puterea optică, grosisment, etc.
Definiţie: Grosismentul este definit prin relaţia:
tg α2
G= (12.1)
tg α1
unde α1 este unghiul sub care se vede (cu ochiul liber) obiectul ţinut la
distanţa optimă de vedere (δ ≃ 25cm), respectiv α2 este unghiul sub care se
vede imaginea prin ocular.
[G]SI = adimensional (12.2)
Având ı̂n vedere că microscopul se pune la punct astfel ı̂ncât imaginea să fie
situată la distanţa optimă de vedere (δ), conform reprezentării grafice, avem
y1 y2
tg α1 = tg α2 = (12.3)
δ δ
Pe măsuţa microscopului se aşează o lamă de sticlă cu diviziuni gradate. Se
alege un număr de diviziuni (N1 ). Cunoscând constanta reţelei (σ, distanţa dintre
două gradaţii), dimensiunea obiectului este
y1 = N 1 · σ (12.4)
73
y1 α1
F1 F2 F’1 α2 F’2
Obiectiv
y2
Ocular
∼δ
Figura 12.1: Mersul razelor de lumină prin microscopul optic
Cu ajutorul scalei milimetrice din ocular se poate determina mărimea imaginii

y2 = N 2 (12.5)
unde N2 este numărul de diviziuni de pe scala milimetrică ı̂n care se ı̂ncadrează
imaginea.
Cu relaţiile (12.1), (12.3), (12.4) şi (12.5) obţinem formula de lucru:
N2
G= (12.6)
N1 · σ

1. se notează constanta lamelei - distanţa dintre două gradaţii (σ)
2. se pune la punct microscopul astfel ı̂ncât să se vadă clar gradaţiile
3. se alege un număr de diviziuni de pe lamela gradată (N1 )
4. se determină numărul de diviziuni de pe scala gradată (din ocular) ı̂n care
se ı̂ncadrează diviziunile alese la pasul anterior (N2 )

1. E de preferat să se considere un număr cât mai mare de diviziuni de pe
lamela gradată, deoarece eroarea este mai mică.
74
σ = . . . . . . . . . mm
nr. N1 N2 G G ∆G ∆G ǫG
crt. − mm − − − − %
10
Rezultatul:
G = ......... ± ......... (12.7)
sau
G = ......... ± .........% (12.8)
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
75
12.2 Determinarea indicelui de refracţie
Scopul LP:
1. Să se determine indicele de refracţie a unei lame de sticlă transparentă.

Materiale:
microscop optic
lamelă de sticlă
cerneală

Definiţie: Indicele de refracţie absolut este definit prin raportul dintre viteza lu-
minii ı̂n vid şi viteza luminii ı̂n mediul optic considerat:
c
n= (12.9)
v
unde c este viteza luminii ı̂n vid, iar v este viteza luminii ı̂n mediul optic.
[n]SI = adimensional (12.10)
Definiţie: Indicele de refracţie relativ a unui mediu optic faţă de alt mediu optic
este raportul dintre vitezele luminii ı̂n cele două medii:
v1
n21 = (12.11)
v2
[n21 ]SI = adimensional (12.12)
Se poate arăta uşor că este satisfăcută relaţia:

n2
n21 = (12.13)
n1
unde n1 , n2 sunt indicii de refracţie absoluţi ai celor două medii optice.
Din experienţa noastră ştim, de exemplu, că apa unui râu este mai adâncă
decât pare. De asemenea, fiecare dintre noi a observat că linguriţa din cana cu
ceai pare frântă. La fel, grosimea unei lamele de sticlă pare mai mică decât este
ı̂n realitate. Discrepanţa dintre grosimea reală şi grosimea aparentă depinde de
indicele de refracţie absolut al lamelei.
Legea refracţiei ı̂n cazul de faţă se scrie astfel
n · sin i = sin r (12.14)
Din figura 12.2 găsim

x x
tg i = tg r = (12.15)
e d
76
r
11
00
00
11
00
11
x 000
111
00
11 000
111
00
11 000
111
00
11 d 000
111
000
111
00
11 i 000
111
00
11 000
111
00
11
00 000
111 e
11
00
11 000
111
00
11 n 000
111
00
11 000
111
00
11 000
111
00
11 000
111
000
00
11 111
000
111
00
11 000
111
Figura 12.2: Grosimea aparentă a unei lamele de sticlă
Presupunând că se priveşte lamela perpendicular pe suprafaţa ei, unghiurile de

incidenţă şi de refracţie sunt mici, astfel că putem face aproximarea
tg α ≃ sin α (12.16)
Din relaţiile de mai sus obţinem relaţia de lucru

e
n= (12.17)
d
Grosimea reală a lamelei (e) se determină cu ajutorul micrometrului, iar grosimea
aparentă a lamelei se determină cu ajutorul microscopului: măsuţa microscopului
se poate deplasa micrometric, iar deplasarea ei poate fi determinată cu ajutorul
tamburului prevăzut cu scală. Lamela de sticlă, pe feţele căreia sunt două pete,
este plasată pe măsuţa microscopului. Punem la punct microscopul astfel ı̂ncât să
vedem o pată clară. Rotim apoi tamburul ”fin”, ı̂n sens crescător, astfel ı̂ncât să
vedem clar cealaltă pată clară. La o rotaţie a tamburului pentru ”reglaj fin” cu o
gradaţie, măsuţa microscopului se deplasează cu 0.002mm. Având ı̂n vedere că o
rotaţie completă presupune 100 de gradaţii sau 200 de diviziuni, avem
1rot = 0.2mm (12.18)
deci, grosimea aparentă a lamelei se determină cu relaţia
d = N · 0.2 + (b1 − b0 ) · 0.001 (mm) (12.19)
unde N este numărul de rotaţii complete, b0 este diviziunea corespunzătoare primei

pete clare, iar b1 este diviziunea corespunzătoare celei de-a doua pete clare.

1. se pune câte o picături de cerneală pe fiecare faţă a lamelei
2. se pune la punct microscopul astfel ı̂ncât să se vadă clar pata inferioară, iar
cea superioară să apară ı̂n câmpul vizual
3. se notează diviziunea de pe tamburul micrometric (b0 )
77
4. se roteşte ı̂n sens crescător tamburul micrometric până când se vede clar
cealaltă pată şi se noteză numărul de rotaţii complete (N ) şi diviziunea
curentă/finală (b1 )
nr. e b0 b1 N d n n ∆n ∆n ǫn
crt. mm − − − mm − − − − %
10
Rezultatul:
n = ......... ± ......... (12.20)
sau
n = ......... ± .........% (12.21)
78
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
79
13 Microscopul electronic
Microscopia electronică reprezintă o tehnică importantă ı̂n elucidarea structurii
corpurilor solide şi a materialului biologic, având o aplicabilitate ı̂nsemnată ı̂n
domenii ca biologia celulară, genetică, medicină, chimie organică, geologie, fizica
semiconductorilor, ştiinţa materialelor, metalurgie. Rezultatele obţinute prin in-
troducerea microscopului electronic ı̂n diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii sunt
legate de posibilitatea observării şi studiului direct al materiei sub nivel molecular.
Prin această tehnică au fost vizualizate pentru prima oară planele reţelei cristaline,
grupuri de atomi sau atomi izolaţi, virusuri, macromolecule.
Această tehnică de lucru a permis stabilirea unor punţi de legătură ı̂ntre ramuri
şi discipline diferite cum ar fi ı̂ntre citologie şi patologie, ı̂ntre biochimie şi biofizică.
De asemenea au apărut ramuri noi ale ştiinţei medicale ca de exemplu virusologia,
imunomicroscopia electronică.
În microscopie se utilizează noţiunea de putere de rezoluţie ca fiind distanţa
minimă dintre două puncte ale obiectului, ale căror imagini mai pot fi observate
distinct, vizual ı̂n imaginea microscopică.
Cu toate perfecţionările aduse microscoapelor fotonice nu s-a putut depăşi pu-
terea de rezoluţie de aproximativ 0,25 µm. Cu alte cuvinte, sistemul optic al
microscopului fotonic nu poate să separe două puncte din structura unui preparat
care se află la o distanţă mai mică de 0,25 µm.
Această limită de rezoluţie a microscopului fotonic se datorează ı̂n mare măsură
lungimii de undă λ a fasciculului luminos folosit ı̂n iluminarea preparatului, după
cum reiese din formula lui Abbè:
0, 61 · λ
d= (13.1)
n· α
În formula de mai sus, dacă ı̂nlocuim lungimea de undă a luminii (5600 Å), indi-
cele de refracţie al uleiului de imersie n cu 1,512 şi semiunghiul aperturii α care
nu depăşeşte valoarea de 0,94 se obţine puterea de rezoluţie a microscopului optic:
d = 2430Å(0, 243µm). Singura soluţie pentru mărirea puterii de rezoluţie a fost
folosirea, la iluminarea preparatului, a unei radiaţii electromagnetice cu lungimea
de undă mai mică decât cea a spectrului vizibil al luminii. Deci s-a impus con-
struirea unui alt tip de microscop care să folosească o radiaţie electromagnetică cu
lungime de undă cât mai mică. Fizicianul francez Louis de Broglie a emis ı̂n 1924
ipoteza că electronii au proprietăţi ondulatorii, adică le este asociată o undă, din
acest punct de vedere asemănandu-se cu fotonii. Lungimea de undă de Broglie
este dată de formula:
h
λ= (13.2)
mν
unde: λ-lungimea de undă a electronilor, h-constanta lui Planck, v-viteza electro-
nilor, m-masa electronilor. Cu cât tensiunea de accelerare a electronilor este mai
mare cu atât lungimea de undă de Broglie este mai mică. Folosind acest princi-
piu, ı̂n iunie 1933, doi cercetători ai unui institut tehnic berlinez, E. Knoll şi M.
Ruska, au pus ı̂n funcţie primul microscop electronic experimental care a atins o
rezoluţie de 500Å. Astăzi, cele mai perfecţionate microscoape electronice digitale
au rezoluţii de 1,2Å.
Există o gamă largă de microscoape electronice care diferă prin principiul de
funcţionare şi prin caracterul investigaţiilor posibile de efectuat prin utilizarea lor
80
ı̂n practică:
• Microscoape electronice de transmisie (TEM), utilizate pentru cercetări ul-

trastructurale;
• Microscoape electronice de baleiaj (SEM) folosite la studiul ultramorfologiei

suprafetelor cu ajutorul electronilor secundari sau reflectaţi;
• Microscoape electronice de transmisie şi baleiaj (STEM), care permit studiul

ultrastructural al preparatelor prin transmisie de electroni şi al suprafeţelor
prin electroni secundari sau reflectaţi pe principiul SEM;
• Microscoape electronice analitice de transmisie (TEAM);
• Microscoape electronice sistemice;
• Microscoape electronice cu fotoemisie;
• Microscoape ionice cu emisie de câmp (FIM), care permit vizualizarea directă

a modului de orientare a atomilor ı̂ntr-un material.
13.1 Microscopul electronic de transmsie (TEM)

Principial, construcţia unui microscop electronic este ı̂ntr-o oarecare măsură ana-
logă construcţiei microscopului optic obisnuit. Părţile principale a unui microscop
electronic sunt: sistemul de vidare, tunul electronic, sistemul lentilelor de focali-
zare, camera preparatului cu suportul obiectului, ecranul fluorescent, dispozitivul
de fotografiere şi blocurile speciale pentru alimentarea electrică a părţilor compo-
nente.
Sistemul de vidare La trecerea electronilor prin aer are loc un proces de ab-
sorbţie şi ı̂mprăştiere a acestora. Pentru obţinerea unui fascicul electronic
intens este necesară funcţionarea aparatului ı̂ntr-o incintă cu vid ı̂nalt (10−6 ÷
10−8 P a). Acest vid este realizat de un sistem de pompe: prima treaptă de
vid este realizată de o pompă mecanică rotativă şi asigură un vid de 10−4
Pa, iar a doua este formată din una sau mai multe pompe de difuzie care
realizează vidul ı̂nalt.
Tunul electronic Este construit dintr-o sursă de electroni (filament) care joacă
rolul catodului, un anod şi un electrod de focalizare (cilindru Wehnelt).
Funcţionarea sursei de electroni se bazează pe două fenomene fizice: emisia
termoelectronică, constand ı̂n emiterea de electromi din suprafaţa metalelor
ı̂ncălzite şi emisia prin efect de camp ı̂n care electronii sunt eliberaţi din
metal prin acţiunea unui camp electric intens plasat ı̂n apropierea metalu-
lui. Emisia termoelectronică utilizează filamente ı̂ncălzite ı̂n formă de V sau
U, confecţionate din wolfram sau catozi masivi din hexaborură de lantan.
Ambele tipuri de tunuri folosesc o sursă de joasă tensiune pentru ı̂ncălzirea
catodului şi o sursă de ı̂naltă tensiune pentru acceleraea electronilor.
Lentilele electromagnetice Microscoapele electronice folosesc ı̂ntre patru şi şa-

se lentile electromagnetice denumite ı̂n funcţie de destinaţia lor: condensoare,
81
obiectiv, intermediare şi proiectoare. Campurile electrice şi magnetice cu si-
metrie axială influenţeză mişcarea electronilor acceleraţi şi se comportă faţă
de fluxul de electroni ca veritabile lentile care permit formarea unor imagini
mărite ale obiectului. Lentilele electromagnetice necesită o mare stabilitate
a curentului de alimentare şi a tensiunii de acclelerare. Lentila condensor
serveşte la focalizarea fasciculului electronic pe obiectul supus investigaţiei.
In mod uzual lentila constă dintr-o combinaţie ı̂ntre o lentilă puternică cu
distanţă focală scurtă, care crează o imagine micşorată a sursei de electroni şi
o lentilă mai slabă cu distanţă focală mare, care transferă imaginea micşorată
ı̂n planul obiect. Lentila obiectiv formează imaginea primară a obiectului.
Această lentilă este prevăzută, la fel ca şi lentila condensor, cu o diafragmă
confecţionată dintr-un disc de molibden, platină sau cupru, cu orificii centrale
circulare de diferite diametre. Diafragma obiectivului se introduce ı̂n apropi-
erea planului focal al acestei lentile şi joacă un rol important ı̂n ı̂nbunătăţirea
contrastului imaginii. Imaginea mărită, formată de lentila obiectiv, serveşte
drept obiect pentru lentila intermediară, iar imaginea obţinută cu ajutorul
lentilei intermediare este mărită de lentila proiector. Mărirea finală este
produsul măririlor realizate de cele trei lentile şi poate ajunge 106X.
Camera probei Este spaţiul din interiorul coloanei microscopului dintre lentila
condensor şi lentila obiectiv, mărginită de două diafragme. Accesul se face
printr-o ecluză pentru adaptarea presiunii la cea ambientală sau al vidul din
coloană, iar proba se introduce ı̂ntr-un orificiu ı̂n lungul axului optic prevăzut
cu măsuţa preparatului. Sectiunile realizate cu ajutorul ultramicrotomului
şi fixate pe grilă sunt manipulate prin intermediul portobiectului ı̂n afara şi
interiorul camerei.
Ecranul de observare Imaginea formată de un fascicul de electroni este invizi-

bilă şi de aceea se folosesc ecrane acoperite cu substanţe fluorescente, care
emit radiaţii luminoase atunci cand sunt bombardate cu electroni. De obi-
cei, ecranele sunt acoperite cu straturi subţiri luminiscente de sulfură de zinc,
sulfură de bariu, sulfură de canmiu, silicat de calciu, etc.
Camera fotografică Se găseşte sub camera de observaţie care conţine ecranul

fluorescent şi este prevăzută cu o casetă cu 12 sau 24 de plăci fotografice. Ca-
mera are un sistem de vidare fiind ı̂n conecsiune directă cu coloana microsco-
pului. Astfel, este posibilă ı̂nmagazinarea imaginilor, mărirea şi prelucrarea
lor ulterioară prin tehnicile fotografice, imbunătăţind calitatea informaţiei.
Blocurile de alimentare electrică Sistemul electronic, deosebit de important,

este alcătuit din două blocuri: unul responsabil cu realizarea unei tensiuni
ı̂nalte, bine stabilizate, iar celălalt responsabil de realizarea unui curent bine
stabilizat pentru alimentarea lentilelor, micşorand pe cat posibil aberaţiile
lor. Accesarea luminii, rezoluţiei şi clarităţii imaginii se realizează prin con-
sola de comandă situată pe un panou frontal.
Partea principală a unui microscop electronic de transmisie (TEM) o constituie

coloana vidată care conţine tunul electronic şi sistemul de lentile eletromagnetice.
După ieşirea din tun, electronii sunt focalizaţi pe probă. Pentru ca ei să poată
traversa proba este necesar ca aceasta să aibă o grosime suficient de mică, iar
82
electronii să posede energii suficient de mari. ı̂n urma acestei interacţiuni dintre
fasciculul de electroni şi proba de investigat au loc două tipuri de ı̂mprăştiere:
inelastică (are loc cu pierdere de energie) şi elastică (fără pierdere de energie).
Contribuţia ı̂mprăştierii elastice la ı̂mprăştierea totală este mult mai mare decât
cea a ı̂mprăştierii inelastice. Fasciculul incident de electroni, paralel şi cu secţiune
mică, devine după traversarea probei un fascicul divergent mult lărgit. Astfel
electronii ı̂mprăştiaţi vor forma un con spaţial a cărui axă este reprezentată de
traiectoria nedeviată a fasciculului incident.
Imaginea electrono-optică a obiectului se formează prin intermediul lentilei
obiectiv cu ajutorul electronilor ı̂mprăştiaţi. Fasciculul paralel, format ı̂n tunul
electronic şi lentila condensor, conţine electroni de aproximativ aceeaşi energie.
După traversarea probei, fasciculul emergent conţine electroni deviaţi sub unghiuri
diferite. Datorită diafragmei lentilei obiectiv, electronii deviaţi sub unghiuri mai
mari nu vor participa la formarea imaginii. Prin lentila obiectiv vor trece doar
electronii nedeviaţi sau cei slab deviaţi şi vor forma pe ecranul fluorescent imaginea
electrono-optică a obiectului de studiat.
Datorită neomogenităţii probei, diferitele sale zone vor ı̂mprăştia electronii ı̂n
mod diferit. Strălucirea imaginii depinde de cantitatea de electroni care cade pe
ecran. Unei densităţi maxime a probei ı̂i corespunde o zonă ı̂ntunecată pe ecran
iar unei densităţi minime o zonă mai luminoasă. Diferenţa de strălucire ı̂ntre
zone ı̂nvecinate ale imaginii probei defineşte contrastul imaginii ı̂n microscopia
electronică. Din punct de vedere cantitativ, ı̂n TEM, contrastul dintre două zone
diferite ale probei este dat de diferenţa relativă a numărului de electroni care trec
prin diafragmă după ı̂mprăştierea ı̂n cele două zone:
N2
G= (13.3)
N1
unde: G-este intensitatea contrastului, N1 , N2 -reprezintă numărul de electroni pe
unitatea de suprafaţă proveniţi din cele două zone ı̂nvecinate ale probei.
13.2 Microscopul electronic de baleiaj (SEM)

Microscopia electronică de baleiaj (scanning), este o tehnică electronomicroscopică
simplă având ı̂n acelaşi timp o serie de avantaje şi dezavantaje faţă de microscopia
electronică de transmisie, fiind ı̂n general complementară acesteia. Acest tip de
microscoape dă posibilitatea examinării unor preparate cu o grosime ce variază
ı̂ntre câţiva milimetri diametru şi un centimetru ı̂nălţime, cu suprafeţe neregu-
late furnizand imagini tridimensionale ale obiectelor cercetate, dar nu pot reda
informaţii morfostructurale ce se regăsesc ı̂n grosimea materialului.
În SEM, fasciculul de electroni, produs de tunul electronic (TE) este micşorat
la maxim prin intermediul a două sau trei lentile electromagnetice rezultând un
fascicul cu diametrul sub 100Å, care este proiectat pe preparat. Cu ajutorul a două
bobine de deflexiune (BD), activate de un generator de baleiaj (G), fasciculul pri-
mar este focalizat şi determinat să efectueze o mişcare de raster peste preparat,
realizandu-se o măturare a suprafeţei acestuia. ı̂n consecinţă fasciculul explorator
se află ı̂n puncte diferite ı̂n perioade diferite de timp. ı̂n urma impactului fascicu-
lului primar de electroni cu preparatul sunt generate o serie de semnale, datorate
mai ales emisiei electronilor secundari reflectaţi. Electronii secundari sunt captaţi
83
Figura 13.1: Formarea imaginii ı̂n TEM. C1 , C2 -condensor, D1 , D2 -diafragma con-
densorului, DC-bobină de deflexie, P-preparat, OB-lentila obiectiv, D3 -diafragma
lentilei obiectiv, IL-lentila intermediară, MP-lentila proiectoare, S-ecran.
84
Figura 13.2: Schema constructivă a microscopului electronic de baleiaj. TE-
tun electronic, C1 , C2 -lentile condensor, BD-bobină de deflexiune, P-preparat,
DES-detector de electroni secundar, DET-detector de electroni transmişi, EDAX-
detector de raze X, M-monitor, F-fotomultiplicator, G-generator de baleiaj, A-
amplificator, TC-tub catodic. (După [11])
de un detector (DES), iar curentul format de aceştia este amplificat (A) şi trimis
ı̂ntr-un tub catodic (TC). Generatorul de baleiaj (G) trimite un curent de aceeaşi
formă (dinte de ferăstrău) atat pe preparat cât şi ı̂n tubul catodic. Se realizează
o sincronizare perfectă ı̂ntre mişcarea spotului explorator şi cel generat de tubul
catodic pe ecranul acestui monitor. Fiecărui punct de pe probă ı̂i corespinde un
punct de pe ecranul tubului catodic. Strălucirea unui punct al imaginii pe ecranul
monitorului depinde de numărul de electroni secundari care părăsesc preparatul
din punctul respectiv. Marirea imaginii se realizează prin modificarea curentului
ı̂n bobina de deflexie (BD) şi este dată de raportul de dimensiune dintre cele două
mişcări de raster ale spotului explorator şi cel sintetizator. Dacă preparatul este
foarte subţire, o parte din electronii fasciculului primar trec prin preparat. Ei pot
fi captaţi de un alt detector (DET) şi trimişi ı̂n (TC) pentru realizarea imaginii.
13.3 Prepararea materialelor biologice pentru cercetări de

microscopie electronică
Deoarece probele biologice sunt extrem de fine şi au rezistenţă mecanică scăzută,
obţinerea preparatelor biologice necesită utilizarea unor metode specifice de pregă-
tire. ı̂n funcţie de natura preparatelor biologice (virusuri, bacterii, ţesuturi, replici
ale unor probe biologice-depunerea pe suprafaţa probei a unui strat subţire de
substanţă, care apoi se separă de probă şi reprezintă o copie negativă a topografiei
suprafeţei) se adoptă diverse tehnici de preparare.
Probele preparate pentru TEM trebuie să ţină seama, ı̂n privinţa grosimii,
de tensiunea acceleratoare pentru ca transmisia electronilor să se facă fără pier-
deri energetice excesive. ı̂n general, pentru tensiuni mai mici de 100kV, grosi-
85
mea secţiunilor poate varia ı̂ntre 100-1000Å. Principalele etape de preparare ale
unor secţiuni ultrafine pe probe biologice, sunt: fixarea, deshidratarea, includerea,
secţionarea. Întreaga procedură urmăreşte obţinerea unor felii subţiri de preparat
ı̂n care structura fină să fie conservată cu o alterare minimă faţă de realitatea
biologică.
Fixarea asigură stabilizarea structurii biologice cat mai aproape de starea nativă.
Tipul de fixator, procedeul folosit şi durata diferitelor etape ale procesului
de fixare depind de natura materialului biologic. Printre agenţii de fixare
utilizaţi se numără: tetraoxidul de osmiu (OsO4 ), permanganatul de pota-
siu (KM nO4 ), bicromatul de potasiu (K2 CrO7 ), aldehidele (formaldehida,
glutaraldehida, acroleina) precum şi unii acizi şi catechine.
Deshidratarea se efectuează imediat după fixare şi are scopul de-a elimina apa
din ţesuturile fixate fără a produce modificări ı̂n structura moleculei. Alege-
rea solventului pentru deshidratare este ı̂n funcţie de materialul de includere
(acetonă, etanol).
Includerea se aplică ı̂n stadiul final de preparare a unei probe biologice. Pen-
tru obţinerea prin tăiere a unor secţiuni subţiri, proba este infiltrată cu un
mediu de includere lichid care produce prin polimerizare un corp solid. Un
mediu ideal de includere trebuie să fie solubil ı̂n etanol sau acetonă ı̂naintea
polimerizării, să nu altereze proba fizic sau chimic, să se durifice uniform,
dar să rămână totuşi destul de plastic ı̂n vederea tăierii şi să fie relativ sta-
bil la bombardamentul electronic. Principalele tipuri de medii de includere
sunt răşinile epoxidice (araldită, Epon 812, Durcupan), răşinile poliesterice
(VestopalW, lac poliesteric M.E. 6611, rigolac), metacrilaţi.
Secţionarea se face cu aparate speciale numite ultramicrotoane, care taie felii

subţiri (100-1000Å) din locul care conţine ţesutul de studiat. Tăierea se face
cu cuţite speciale de sticlă sau diamant.
În scopul ı̂mbunătăţirii contrastului şi rezoluţiei se utilizează metode speciale: co-
lorarea pozitivă, colorarea negativă şi umbrirea sau metalizarea.
Pregătirea unui preparat pentru cercetări la SEM este mult mai simplă decât
ı̂n cazul TEM dat fiind faptul că preparatele biologice care urmează a fi examinate
pot avea dimensiuni foarte variate, de la câţiva microni până la câţiva centimetri.
Pentru a păstra nealterată structura preparatelor se foloseşte fixarea pe cale fizică
sau chimică, mai ales pentru ţesuturile moi. Unele preparate dure nu necesită
tratamente speciale de fixare. Unele preparate pot fi examinate ı̂n stare proaspătă
pentru o perioadă scurtă de timp folosind un voltaj de accelerare mic (1-3kV)
şi o rezoluţie slabă. ı̂n vid, preparatul se deteriorează după câteva minute. Prin
ı̂ngheţare aceste efecte pot fi ı̂nlăturate. Metodele de fixare prin congelare şi uscare
ı̂n vid prezervă cel mai bine structura tridimensională a preparatelor biologice.
În fixarea chimică pot fi utilizaţi oricare dintre fixatorii utilizaţi ı̂n microscopia
electronică de transmisie. Preparatele fixate pe o cale sau alta se montează pe
suportul pentru preparat sau portobiect cu ajutorul unei vopsele cu proprietăţi
conductoare pe bază de Ag sau Cu.
Toate preparatele biologice au o slabă conductibilitate. Pentru a creşte această
conductibilitate electrică şi termică, deci pentru a preveni fenomenele de ı̂ncărcare
86
electrică şi denaturările prin căldură, este nevoie ca preparatele să fie metalizate.
Se folosesc metale ca: Ag, Cu, Au, Al, aliaje aur-paladiu, aur-platină. Pentru
fiecare preparat ı̂n parte trebuie experimentat un anumit procedeu de metalizare.
13.4 Aplicaţii biologice ale microscopiei electronice

Succese importante ale biologiei moleculare din ultimele decenii, cum ar fi: ana-
liza detaliată a biosintezei proteinelor, replicarea materialului genetic, descifrarea
reacţiilor imunologice de respingere a grefelor, au beneficiat din plin de aportul
microscopiei electronice.
Prin microscopie electronică s-a evidenţiat pentru prima dată structura in-
ternă a mitocondriilor cu rol de centrale energetice ale celulei. Savantul de origine
română G. E. Palade, laureat al premiului Nobel, a descoperit prin microscopie
electronică, ribozomii - elemente ultrastructurale cu rol esenţial ı̂n sinteza pro-
teinelor ı̂n cadrul celulei. A fost fondată imunomicroscopia electronică, o nouă
disciplină având ca obiect studierea prin tehnici electronomicroscopice a reacţiilor
imunitare, de apărare a organismului viu contra oricărei agresiuni externe. Orga-
nismul se apără prin producerea de anticorpi, capabili de-a reacţiona specific cu
microbii sau toxinele (antigeni) care au provocat apariţia lor. După descoperirea
clasei de anticorpi numită imunoglobuline (IG) a fost posibilă detecţia acestora,
prin utilizarea de AC-marcaţi, ı̂n cadrul examenului ultrastructurii celulare. S-a
detectat prezenţa IG la nivelul organitelor celulare.
Microscopia electronică a dezvăluit ı̂n ţesuturi şi organismele examinate o lume
fascinantă şi aproape de nebănuit cu o imensitate de detalii importante, imposi-
bil de observat prin microscopia optică. S-a elucidat structura şi funcţionalitatea
lizozomilor - mici saci digestivi cu rol de stomac al celulei, ı̂nconjuraţi de o mem-
brană proprie, existenţa citoscheletului - cuprinde numeroase componente: reţeaua
microtubulară, sistemul de filamente intermediare şi reţeaua foarte fină microtu-
bulară.
Un succes al microscopiei electronice l-a constituit observarea directă pentru
prima oară, a virusurilor formaţi dintr-o moleculă de ADN sau ARN ı̂nconjurată
de un ı̂nveliş protector de natură proteică şi eventual câteva enzime.
În bacteorologie, prin metode de impregnare selectivă, au fost studiate nume-
roase tipuri de bacterii şi bacteriofagi cu o complexitate mult mai mare decât cea
a virusurilor. De exemplu o bacterie conţine ADN, mai multe tipuri de ARN, un
perete, o membrană, sute de enzime, ribozomi,etc. Studiile de microscopie electro-
nică au creat un teren favorabil şi pentru investigarea rolului funcţional al diverse-
lor structuri detectate , al dinamicii proceselor intracelulare. Biofizica, biochimia,
imunologia, farmacologia, şi-au unit eforturile ı̂n analiza complementarităţii unor
procese specific biologice, ca de exemplu: combinaţiile specifice ale enzimelor, hor-
monilor şi receptorilor sau a reacţiilor antigen-anticorp. Investigaţiile la nivelul
membranei plasmei care mediază toate interactiunile dintre celulă şi mediul ex-
terior au permis identificarea pe suprafaţa externă a celulei a unor receptori care
determină legarea şi asimilarea ı̂n interior a majorităţii macromoleculelor biolo-
gice (proteine, hormoni, virusuri). Deşi nu a permis, până ı̂n prezent, observarea
directă a materiei vii ı̂n funcţionalitatea ei reală, microscopia electronică are un
domeniu imens de aplicaţii ı̂n caracterizarea materialului biologic şi ı̂n cercetarea
biomedicală.
87
14 Lentile. Determinarea distanţei focale a unei
lentile subţiri.
Scopul LP:
1. Să se determine distanţa focală a unei lentile subţiri prin metoda clasică
şi a lui Bessel.
2. Să se determine convergenţa lentilei subţiri.
3. Să se deducă formula de lucru ı̂n cazul metodei lui Bessel.
Materiale:
banc optic
obiect
lentilă subţire
ecran
ruletă milimetrică

Definiţie: Se numeşte dioptru suprafaţa de separaţie dintre două medii optic di-
ferite. De interes practic sunt dioptrul sferic şi dioptrul plan, pentru care
suprafaţa de separţie este sferică, respectiv plană.
Definiţie: Lentila este ansamblul format de doi dioptrii din care cel puţin unul
este sferic. Lentila este subţire dacă grosimea ei este relativ mică comparativ
cu razele de curbură ce o definesc.
Definiţie: In cazul unui fascicul paralel de lumină la trecerea prin lentilă acesta
va converge ı̂ntr-un punct numit focar. Dacă fasciculul de lumină incident
este paralel cu axa de simetrie al lentilei, punctul de convergenţă se numeşte
focar principal, ı̂n caz contrar avem de-a face cu un focar secundar.
Definiţie: Distanţa focală este distanţa dintre planul principal al lentilei şi focarul
corespunzător.
[f ]SI = m (14.1)
Definiţie: Convergenţa unei lentile reprezintă inversul distanţei focale.

1
C= (14.2)
f
Unitatea de măsură: Dioptria este convergenţa unei lentile care are distanţa
focală de 1m.
1
[C]SI = = δ (dioptria) (14.3)
m
88
y1 F2
F1
y2
f
x1 x2
Figura 14.1: Sistemul optic folosit pentru determinarea distanţei focale a unei
lentile subţiri
Prima metodă de determinare a distanţei focale a unei lentile subţiri presupune

determinarea distanţelor x1 , x2 , pentru care se obţine o imagine clară pe ecran şi
ı̂nlocuirea acestor valori ı̂n formula lentilelor subţiri13 :
1 1 1
= + (14.4)
f x1 x2
A doua metodă folosită pentru determinarea distanţei focale este metoda lui
Bessel. Pentru aceasta se alege o distanţă suficient de mare ı̂ntre obiect şi ecran
(≥ 4f ) şi se determină poziţiile lentilei pentru care se obţin imagini clare pe
ecran. Având ı̂n vedere principiul reversibilităţii drumului razelor de lumină, pu-
tem obţine una din cele două situaţii din cealaltă prin inversarea rolurilor obiectului
si imaginii:
x1 ↔ x2 (14.5)
Cu notaţiile
L d
x1 = − (14.6)
2 2
L d
x2 = + (14.7)
2 2
(14.8)
şi relaţia (14.4) putem uşor obţine formula de lucru pentru metoda lui Bessel
L d
1 1 1 + +L − d
L 4L
= L d + L d = L2 22 2
= L2 d2
=
f 2
− 2 2
+ 2 − d L
+ d
4
− 4
L2− d2
2 2 2 2
L2 − d2
f= (14.9)
4L
13
Această formulă este dedusă ı̂n optica gaussiană, folosind principiile opticii geometrice şi
aproximaţia unghiurilor mici
89
y1 F2
F1
y2
f
d
L
Figura 14.2: Sistemul optic folosit de metoda lui Bessel pentru determinarea
distanţei focale
14.2 Modul de lucru - Metoda simplă

1. se alege o poziţie cât mai ı̂ndepărtată ı̂ntre obiect şi ecran
2. se modifică poziţia lentilei până când se obţine o imagine clară (mărită/mic-

şorată)
3. se determină notează valorile lui x1 şi x2
14.3 Modul de lucru - Metoda lui Bessel

1. se alege o poziţie cât mai ı̂ndepărtată ı̂ntre obiect şi ecran
2. se modifică poziţia lentilei până când se obţine o imagine clară şi se mar-
chează această poziţie
3. se modifică poziţia lentilei până când se obţine cealaltă imagine clară şi se
marchează noua poziţie
4. se determină distanţa dintre cele două poziţii ale lentilei pentru care se obţin
imagini clare
5. se determină distanţa dintre obiect si ecran (imagine)
90
1. se alege o distanţă dintre obiect şi imagine cât mai mare pentru ca unghiurile
de incidenţă să fie cât mai mici şi deci pentru a ne situa ı̂n limitele de
valabilitate a opticii gaussiene
2. Atenţie la unităţile de măsură: distanţa focală se determină ı̂n cm, iar

convergenţa ı̂n dioptrii (m−1 )!
nr. x1 x2 f f ∆f ∆f ǫf C
crt. cm cm cm cm cm cm % m−1
10
Rezultatul:
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . cm (14.10)
sau
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . % (14.11)
91
..................................................................
Observaţii: ..................................................................
..................................................................
..................................................................
92
15 Studiul celulei fotoelectrice
Scopul LP:
1. Studiul variaţiei intensităţii curentului fotoelectric ı̂n funcţie de ilumi-

narea fotocatodului, I = f (E);
2. Studiul variaţiei intensităţii curentului fotoelectric ı̂n funcţie de tensiu-
nea aplicată celulei, I = f (U );
Materiale:
celula fotoelectrică cu semiconductori

banc optic
sursă de lumină
sursă de tensiune continuă stabilizată
microampermetru

Definiţie: Emisia de electroni la suprafaţa unui corp, ı̂n urma acţiunii anumi-
tor radiaţii electromagnetice, poartă numele de efect fotoelectric. A fost
descoperit de H. Hertz, ı̂n 1887. Fenomenul a fost explicat ţinând cont de
caracterul corpuscular al luminii.
Pe baza principiului efectului fotoelectric funcţionează celulele fotoelectrice, care

transformă energia luminoasă ı̂n energie electrică. Ele au o mare răspândire ı̂n
multe domenii ale ştiinţei şi tehnicii.
Celula fotoelectrică cu vid constă dintr-un mic balon de sticlă vidat, acoperit
pe o anumită porţiune interioară cu un strat metalic ce constituie fotocatodul. Se
utilizează straturi de cesiu, potasiu, argint şi altele, ı̂n funcţie de domeniul spectral
la care trebuie să fie sensibilă celula. Anodul este un disc metalic situat ı̂n cen-
trul celulei. Sub acţiunea radiaţiilor luminoase, fotocatodul emite electroni liberi
de pe suprafaţa iradiată prin efect fotoelectric extern. Fotoelectronii expulzaţi
sunt captaţi de anod şi acceleraţi ı̂n câmpul electric de tensiunea aplicată celulei.
Curentul fotoelectric poate fi măsurat cu un microampermetru.
Fotorezistenţele folosesc efectul fotoelectric intern la semiconductoare. Prin ilu-
minare creşte numărul de electroni şi de goluri pozitive, ceea ce duce la micşorarea
rezistenţei electrice a semiconductorului respectiv. La o fotorezistenţă, semicon-
ductorul (seleniu, sulfură de cadmiu, de taliu, de plumb, etc.) este depus sub
formă de strat subţire pe o plăcuţă izolatoare (sticlă). La marginile plăcuţei se
află două straturi ı̂nguste, metalice, care constituie electrozii fotorezistenţei. Dacă
se leagă aceşti electrozi la o porţiune dintr-un circuit dat, curentul prin acel circuit
va fi modificat prin iluminarea fotorezistenţei cu radiaţii de o anumită lungime de
undă.
În lucrarea de faţă, variind condiţiile ı̂n care are loc experienţa (iluminare,
tensiune) se pot stabili următoarele legi ale fenomenului:
93
1. Intensitatea curentului fotoelectric depinde, pentru o iluminare monocro-
matică dată, de diferenţa de potenţial U dintre cei doi electrozi. Curba
variaţiei curentului ı̂n funcţie de diferenţa de potenţial se reprezintă cu o
porţiune crescătoare care se continuă până unde apare un palier care dă
valoarea curentului de saturaţie IS .
2. Curentul electric urmează aproape fără inerţie variaţia fluxului luminos şi
este proporţional cu aceasta.
celula fotoelectrica
sursa de lumina
kΩ
V
µA
Figura 15.1: Montajul folosit pentru trasarea curbelor caracteristice ale celulei
fotoelectrice
I
(µA)
Is
∆I
U
(V)
∆U
Figura 15.2: Caracteristica curent-tensiune
Dependenţa fotocurentului de intensitatea luminii incidente are o mare im-

portanţă ı̂n măsurători fotometrice. Este necesară cunoaşterea variaţiei curentului
fotoelectric ı̂n funcţie de iluminarea fotocatodului E. Iluminarea este numeric egală
cu fluxul luminos total incident pe unitatea de suprafaţă a corpului iluminat.
Il
· cos i
E= (15.1)
r2
unde Il este intensitatea luminoasă, r este distanţa dintre sursa de lumină şi cor-
pul luminat, iar i este unghiul pe care-l formează raza incidentă cu normala la
suprafaţa considerată.
Unitatea de măsură pentru iluminare este luxul. Un lux este iluminarea dată
de un flux luminos de un lumen pe o suprafaţă de un m2 , corespunzător unei
iluminări normale.
94
15.2 Modul de lucru
Pentru trasarea celor două caracteristici ale intensităţii curentului fotoelectric se
foloseşte circuitul din figura (15.1).
a) Variaţia intensităţii curentului fotoelectric ı̂n funcţie de tensiunea
aplicată celulei, I = f (U );
1. Păstrăm iluminarea celulei constantă (pentru R = constant) şi variem foto-

curentul prin modificarea tensiunii de alimentare a celulei;
2. Creştem tensiunea de alimentare din 2 ı̂n 2 volţi şi citim fotocurenţii cores-
punzători indicaţi de microampermetru;
3. Se iau 15 puncte (Un , In ) şi se trasează curba I = f (U );
4. Din porţiunea deaptă a graficului se calculează rezistenţa internă a celulei:

∆U
Ri = (15.2)
∆I
b) Variaţia intensităţii curentului fotoelectric ı̂n funcţie de ilumina-

rea fotocatodului, I = f (E);
1. Fixăm tensiunea de alimentare a celulei la o valoare constantă (de preferat

la mijlocul regiunii liniare de pe caracteristica curent-tensiune);
2. Fixăm R1 = 1m distanţa maximă dintre sursă şi celulă şi considerăm că
acestei distanţe ı̂i corespunde o iluminare E1 = 1lx;
3. Citim la microampermetru valoarea fotocurentului I1 ;
4. Apropiem fotocelula de sursa de lumină la distanţele R2 , R3 , ....Rn şi citim

fotocurenţii corespunzători I2 , I3 , ....In ;
5. Calculăm iluminările E2 , E3 , ....En , ştiind că iluminarea este invers propor-

ţională cu pătratul distanţei, conform relaţiei (15.1)
En R2 1
= 21 ⇒ En = (15.3)
E1 Rn Rn2
deoarece R1 = 1m şi E1 = 1lx din ipoteză;
6. Cu valorile fotocurenţilor citite pe microampermetru şi cu valorile ilumină-

rilor calculate după formula (15.3) se traseaza curba I = f (E) pe hârtie
milimetrică
7. Se iau cel putin 10 puncte (En , In ) pe grafic.
95
R = . . . . . . . . . cm
nr. U I
crt. V µA
10
11
12
13
14
15
Tabela 15.1: Datele experimentale corespunzătoare caracteristicii curent-tensiune
Rezultatul:
Ri = . . . . . . . . . Ω (15.4)
96
I
(µA)
U
(V)
Figura 15.3: Caracteristica curent-tensiune
I
(µA)
E
(lx)
Figura 15.4: Caracteristica curent-iluminare
97
U = .........V
nr. Rn En In
crt. cm lxa µA
1 1
10
11
12
13
14
15
a
De fapt determinarea se face ı̂n unităţi de E1
Tabela 15.2: Datele experimentale corespunzătoare caracteristicii curent-iluminare
98
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
99
16 Determinarea căldurii specifice al unui corp
solid
Scopul LP:
1. Să se determine căldura specifică a unui corp solid.

3. Să se enunţe principiile calorimetriei.
Materiale:
calorimetru
apă distilată
corpul solid a cărui căldură specifică vrem să o determinăm
termometru
balanţă

Definiţie: Căldura specifică14 reprezintă căldura primită/cedată de unitatea de
masă a unei substanţe pentru a-şi ridica/coborâ temperatura cu un grad.
Q
c= (16.3)
m · ∆T
J
[c]SI = (16.4)
kg · K
Calorimetria este partea din termodinamică ce se ocupă cu metodele de măsurare

a căldurii şi a coeficienţilor calorici. Principiile calorimetriei sunt:
1. Căldura necesară ridicării temperaturii unui corp cu un grad este egală cu

căldura cedată de acelaşi corp ı̂n cazul ı̂n care temperatura sa coboară cu un
grad.
14
Coeficienţii calorici stabilesc o relaţie de proporţionalitate ı̂ntre căldura schimbată de un
sistem şi variaţia de temperatură a sistemului respectiv. Pe lângă căldura specifică, mai există
două specii de coeficienţi calorici:
• Căldura molară, definită ca fiind căldura primită/cedată de un mol de substanţă pentru
J
a-şi ridica/coborı̂ temperatura cu un grad (cu unitatea de măsură mol·K ):
Q
cν = (16.1)
ν · ∆T
• Capacitatea calorică reprezintă căldura primită/cedată de o substanţă (corp) pentru a-şi

J
ridica/coborâ temperatura cu un grad (unitatea de măsură este K ):
Q
C= (16.2)
∆T
100
2. În cazul ı̂n care mai multe corpuri cu temperaturi diferite formează un sistem
izolat, după un interval de timp nespecificat, sistemul ajunge la echilibru
termic, ceea ce ı̂nseamnă că toate părţile componente au aceeaşi temperatură.
3. Pentru un sistem izolat, căldura cedată de subsistemul cu temperatură mai

ridicată (decât temperatura de echilibru) este egală ı̂n modul cu căldura
primită de cealaltă parte a sistemului care are temperatura mai coborâtă:
Qprimită = |Qcedată | (16.5)
Aceată relaţie reprezintă ecuaţia calorimetrică.
Practic, ne folosim de un dispozitiv, calorimetru, ce formează cu o aproximaţie

bună un sistem izolat. Calorimetrul este format din (vezi figura 16.1):
• vas cu pereţi dublii şi capac prevăzut cu orificii
• agitator
• termometru
termometru
capac
1
0
1111111111
0000000000
0
1 agitator
0
1
0
1
0000000000
1111111111
0
1
0
1
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
0
1
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
apa
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
corp 11111111111111111
00000000000000000
0000000000000
1111111111111
00000000000000000
11111111111111111
0000000000000
1111111111111
000
111
00000000000000000
11111111111111111000
111
000
111
00000000000000000
11111111111111111000
111
000
111
00000000000000000
11111111111111111000
111
vasul calorimetrului izolator
Figura 16.1: Calorimetrul
Pentru a aplica ecuaţia calorimetrică la acest sistem trebuie să identificăm com-
ponentele sistemului care primesc căldură şi pe cele care cedau căldură. În cazul
nostru, corpul este ı̂ncălzit ı̂ntr-un vas cu apă la temperatura de fierbere15 , apoi
15
Este foarte important să aducem temperatura corpului la temperatura de fierbere a apei,
deoarece ı̂n acest caz apa se comportă ca un termostat, iar cele două temperaturi vor fi egale.
În caz contrar, temperatura corpului va fi diferită de temperatura apei, fapt care ne introduce
erori suplimentare.
101
este introdus ı̂n calorimetru. Prin urmare, corpul cedă căldură, iar apa din vas
şi calorimetrul (vas + termometru + agitator) primesc căldură. Din relaţiile de
definiţie a coeficienţilor calorici, avem:
Qcedată = mc · cs · (θ − tc ) (16.6)
Qprimită = ma · ca · (θ − ta ) + C · (θ − ta ) (16.7)
unde, am folosit următoarele notaţii:

mc - masa corpului
tc - temperatura iniţială a corpului (∼ 100◦ C)
cs - căldura specifică a solidului (scopul lucrării practice)
ma - masa apei din calorimetru
ta - temperatura iniţială a apei din calorimetru
C - capacitatea calorica a calorimetrului
θ - temperatura de echilibru a sistemului
Înlocuind expresiile de mai sus ı̂n ecuaţia calorimetrică, obţinem formula de lucru:
(ma · ca + C) · (θ − ta )
cs = (16.8)
mc · (tc − θ)
16.2 Modul de lucru

1. se notează valorile capacităţii calorice a calorimetrului (C) şi a căldurii spe-
cifice a apei (ca )
2. se determină masa corpului (mc )
3. se determină masa de apă din calorimetru (ma ), măsurându-se masa calori-

metrului cu şi fără apă
4. se ridică temperatura corpului ı̂ntr-un vas separat cu apă şi determină această
temperatură (tc )
5. se măsoară temperatura apei din calorimetru (ta )
6. se introduce corpul ı̂n calorimetru şi se determină temperatura de echilibru

(θ)

1. Atenţie! Este interzisă atingerea corpului termometrului de vasul calorime-
trului sau de vasul de ı̂ncălzire: ı̂n timpul măsurării temperaturii termome-
trul se introduce şi se ţine ı̂n apă cu mâna, apoi va fi depozitat ı̂n cutia
sa.
102
2. temperatura iniţială a apei şi a calorimetrului au fost presupuse egale, ca
atare, după ce se introduce apa ı̂n calorimetru, se aşteptă puţin ı̂nainte de a
determina temperatura, pentru a se stabili echilibrul termic.
3. deoarece scala de temperatură Celsius este deplasată faţă de scala de tempe-

ratură Kelvin (absolută) cu o valoare fixă (T (K) = t(◦ C) + 273.15), nu este
necesară conversia temperaturilor ı̂n scala Kelvin.

J J
cH2 O = . . . . . . . . . C = .........
kg · K K
nr. mc tc ma ta θ cs cs ∆cs ∆cs ǫc s
J J J J
crt. kg ◦
C kg ◦
C ◦
C kg·K kg·K kg·K kg·K
%
10
Rezultatul:
J J
cs = . . . . . . . . . ± ......... (16.9)
kg · K kg · K
sau
J
cs = . . . . . . . . . ± .........% (16.10)
kg · K
103
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
104
17 Determinarea variaţiei de entalpie ı̂n procesul
de dizolvare
Scopul LP:
1. Să se determine căldura specifică a unei soluţii, variaţia de entalpie ı̂n
procesul de dizolvare şi căldura de reacţie.
Materiale:
calorimetru
termometru
apă distilată
sare (N aCl, N H4 Cl, etc.)

Definiţie: Entalpia este o funcţie termodinamică definită cu relaţia
H = U + pV (17.1)
unde H reprezintă entalpia sistemului termodinamic, U energia sa internă,

p presiunea, iar V volumul.
[H]SI = J (17.2)
Definiţie: Efectul caloric molar reprezintă căldura schimbată de un sistem la

dizolvarea unui mol de substanţă
J
[Ecal ]SI = (17.3)
mol
Procesul de dizolvare este un proces chimic ce decurge la presiune constantă, pre-
siunea atmosferică, deci avem o transformare izobară. Luând ı̂n considerare o
variaţie infinitezimală a parametrilor termodinamici şi principiul ı̂ntâi al termodi-
namicii, obţinem pentru procesul de dizolvare egalitatea dintre variaţia de entalpie
şi căldura schimbată16 . Extinzând rezultatul pe ı̂ntregul proces, găsim:
∆H = Q (17.4)
Ca atare, determinarea variaţiei de entalpie ı̂n procesul de dizolvare se reduce

la determinarea căldurii schimbate de sistem cu mediul ı̂nconjurător. În cazul
dizolvării unui mol de substanţă, căldura schimbată se numeşte căldură molară
de dizolvare. Sistemul nostru este format din calorimetru şi soluţie, prin urmare
căldura schimbată de sistem cu exteriorul poate fi scrisă
Q = Qcalorimetru + Qsoluţie (17.5)

16
La curs vi se demonstrează acest fapt.
105
adică
Q = C · ∆T + msol · csol · ∆T (17.6)
Formula de lucru este:
∆H = (C + msol · csol ) · ∆T (17.7)
unde
C - capacitatea calorică a calorimetrului
msol - masa soluţiei (msolvent + msolvit )
csol - căldura specifică a soluţiei
∆T - variaţia de temperatură
Efectul caloric molar se calculează cu relaţia
M · ∆H
Ecal = (17.8)
ms
unde
M - masa molară a solvitului
ms - masa de substanţă dizolvată (msolvit )
17.2 Modul de lucru

1. se introduce ı̂n calorimetru o cantitate determinată de apă distilată (100g)
2. se mojarează cca. 10g de sare (clorură de amoniu, de exemplu)
3. se introduce sarea ı̂ntr-o eprubetă şi ı̂mpreună cu aceasta ı̂n calorimetru
4. se citeşte temperatura iniţială, după ce s-a stabilit echilibrul termic
5. se răstoarnă conţinutul eprubetei ı̂n calorimetru şi se agită pentru a produce

dizolvarea substanţei
6. se urmăreşte variaţia de temperatură şi se citeşte temperatura finală
7. se determină prin interpolare simplă şi/sau grafică căldura specifică a soluţiei
8. se ı̂nlocuiesc valorile obţinute ı̂n relaţiile (17.7, 17.8) şi se introduc ı̂n tabel
9. se reia paşii de mai sus, de cel puţin 3 ori
10. se determină eroarea experimentală

1. Cantitatea de apă introdusă ı̂n calorimetru se determină prin măsurarea a
100ml de apă cu ajutorul unui cilindru gradat. Atenţie la erorile datorate
variaţiei densităţii cu temperatura!
106
2. O altă unitate de măsură a căldurii este caloria17 . Capacitatea calorică este
dată ı̂n J/K, iar căldura specifică a soluţiei este tabelată (vezi Anexa P) ı̂n
cal/gram · grad, este deci necesară o uniformizare dimensională, ı̂nainte de
ı̂nlocuirea ı̂n formula de calcul.
c s (cal/gram grad)
Figura 17.1: Hârtie milimetrică pentru obţinerea prin interpolare grafică a căldurii
specifice a soluţiei
3. Pentru determinarea căldurii specifice a soluţiei e necesară determinarea

mărimii n - această mărime reprezintă numărul de moli de apă ı̂n care s-
a dizolvat un mol de substanţă18 . După reprezentarea grafică a valorilor
tabelate (anexa P) putem determina căldura specifică a soluţiei, folosindu-
ne de valoarea lui n. O altă metodă, mai simplă, dar inexactă, presupune
ı̂ncadrarea valorii n ı̂ntr-unul din intervalele tabelate şi deducerea căldurii
specifice prin interpolare simplă.
17
Caloria este o unitate de măsură nerecomandată. De-a lungul timpului au fost folosite mai
multe calorii:
(a) caloria denumită ”la 15◦ C”: 1cal15 = 4.1855J
(b) caloria denumită ”IT” (International Table): 1calIT = 4.1868J
(c) caloria denumită ”termodinamică”: 1calth = 4.184J
18
Se determină numărul de moli de apă, numărul de moli de substanţă dizolvată şi se determină
n cu relaţia
νapă
n=
νsolvit
107
J kg kg
C = ......... Mapă = . . . . . . . . . Msolvit = . . . . . . . . .
K kmol kmol
nr. mapă ms νapă νs n c ti tf
J
crt. g g moli moli - kg·K
◦
C ◦
C
nr. msol ∆T ∆H ∆H Ecal ∆ (∆H) ∆ (∆H) ǫ∆H
J
crt. kg K J J mol
J J %
Rezultatul:
∆H = . . . . . . . . . J ± . . . . . . . . . J (17.9)
sau
∆H = . . . . . . . . . J ± . . . . . . . . . % (17.10)
108
..................................................................
Observaţii: ..................................................................
..................................................................
..................................................................
109
18 Trasarea unui spectru de absorbţie şi deter-
minarea concentraţiilor cu spetrofotometrul
”SPEKOL”
Scopul LP:
1. Să se traseze un spectru de absorbţie
2. Să se determine concentraţia unei soluţii
Materiale:
spectrofotometru SPECOL
soluţie de CuSO4 de concentraţie 0.40% (soluţie etalon)
hidroxid de amoniu N H4 OH
apă distilată
eprubete
pipetă

Metoda care se utilizează ı̂n această lucrare se numeşte spectrofotometrie de ab-
sorbţie ı̂n domeniul vizibil pe macroprobe şi se bazează pe legea absorbţiei luminii
(legea Lambert-Beer), care poate fi scrisă sub forma:
I = I0 · 10−γ·l·c (18.1)
unde,
I0 - intensitatea luminii incidente (care cade pe probă)
I - intensitatea luminii emergente (care iese din probă)
γ - coeficient specific de extincţie al substanţei colorate (depinde de natura
substanţei şi de lungimea de undă a luminii incidente)
c - concentraţia soluţiei absorbante
l - grosimea stratului de soluţie străbătut de razele luminoase (grosimea probei)
Se numeşte transmitanţă (coeficient de transmisie) T , raportul dintre intensi-
tatea luminii emergente (I) şi intensitatea luminii incidente (I0 ):
I
T = (18.2)
I0
Presupunând exclus fenomenul de reflexie (pe probă), coeficientul de absorbţie
(absorbanţă) este definit prin
I0 − I
A= =1−T (18.3)
I0
Dacă exprimăm absorbanţa şi transmitanţa ı̂n procente, vom avea următoarea
relaţie de legătură
A + T = 100% (18.4)
110
Definiţie: Se numeşte extincţie E logaritmul inversului transmitanţei T .
1
E = log10 = −log10 T (18.5)
T
[E]SI = 1 , (mărime adimensională) (18.6)
Valoarea extincţiei poate varia ı̂ntre 0 şi infinit. Transmitanţa T şi absorbanţa A
iau valori ı̂ntre 0 şi 1, sau dacă se exprimă ı̂n procente, pot lua valori ı̂ntre 0% şi
100%.
18.2 Descrierea aparatului

Aparatul este un spectrofotocolorimetru fabricat de firma ”Karl Zeiss” Jena. Pro-
bele de analizat se introduc ı̂n dispozitivul /1/. Sub acest dispozitiv, aparatul are
o fantă prevăzută cu un obturator manevrabil cu ajutorul clapetei /2/ care obtu-
rează ı̂n poziţia ”0” fasciculul de lumină. Atunci când suportul pentru cuve se află
ı̂n poziţia ”a” sau ”b” iar clapeta /2/ ı̂n poziţia G #, fasciculul de lumină străbate
fie cuva cu soluţie, fie cuva cu solvent şi cade pe o fotocelulă, care transformă
semnalul luminos ı̂ntr-un semnal electric afişat pe instrumentul de măsură /3/ a
cărui scară este gradată ı̂n unităţi de transmisie (T ) şi extincţie (E). Butonul /7/
de pe panou comandă un amplificator de semnal. Pe panoul frontal se găseşte
tamburul /4/ cu care se modifică lungimea de undă a radiaţiei incidente pe cuva
cu soluţie sau solvent. În dreapta instrumentului de măsură se găsesc doi tamburi
/5/ şi /6/ care permit reglarea valorii 0, respectiv 100 pe scala transmitanţei.
Figura 18.1: Schema spectrofotometrului Spekol
18.3 Prepararea soluţiilor

Se prepară un set de soluţii de concentraţii cunoscute: c1 , c2 , c3 , c4 , c5 .
Eprubeta I - se pune 1ml din soluţia etalon (soluţie de CuSO4 de concentraţie
0.40%) şi 4ml de H2 O
111
Eprubeta II - se pun 2ml din soluţia etalon si 3ml de H2 O
Eprubeta III - se pun 3ml din soluţia etalon si 2ml de H2 O
Eprubeta IV - se pun 4ml din soluţia etalon si 1ml de H2 O
Eprubeta V - se pun 5ml din soluţia etalon
Eprubeta VI - se pun 5ml de H2 O
Eprubeta VII - se pun 5ml soluţie X1 de concentraţie necunoscută

Astfel ı̂n fiecare eprubetă obţinem 5 ml soluţie de concentraţie cunoscută c1 , c2 , c3 ,
c4 , c5 , ı̂n a VI-a lichidul de compensare, respectiv ı̂n a VII-a soluţia de concentraţie
necunoscută. În continuare ı̂n fiecare eprubetă se mai adăugă 1ml de hidroxid de
amoniu.
18.4 Trasarea spectrului de absorbţie

1. se pune comutatorul sursei de alimentare a lămpii ı̂n poziţia ”I”;
2. se introduce ı̂n cuva din stânga a suportului lichidul de compensare (apă +

N H4 OH), iar ı̂n cuva din dreapta o soluţie de CuSO4 ;
3. se fixează lungimea de undă la 440nm;
4. se pune clapeta /2/ ı̂n poziţia 0 şi cu ajutorul tamburului /5/ se aduce acul
indicator ı̂n dreptul valorii 0 de pe scala transmitanţei;
5. se deplasează suportul cuvelor astfel ı̂ncât cuva cu lichidul de compensare va

fi ı̂n dreptul fantei. Se trece clapeta /2/ ı̂n poziţia G
# şi cu ajutorul tamburului
/6/ se aduce acul indicator ı̂n dreptul diviziunii 100 pe scala transmitanţei
(E = 0);
6. se ı̂mpinge suportul cuvelor spre stânga până ce cuva cu soluţie va fi ı̂n

dreptul fantei, şi astfel pe instrumentul de măsură se citeşte transmitanţa T;
7. se calculează absorbanţa după formula A = 100 - T (%);
8. se repetă toate operaţiile de mai sus pentru lungimi de undă crescătoare din
20 ı̂n 20 nm, până la 620 nm;
9. se reprezintă grafic curba A = f (λ), obţinându-se astfel spectrul de absorbţie

pentru soluţia analizată.

1. La ı̂nceput se pune butonul /7/ ı̂n poziţia 1. Atunci când nu se mai poate
regla din tamburul /6/ valoarea 100 pe scala instrumentului de măsură, se
trece butonul /7/ ı̂n poziţia 10 sau, dacă e cazul ı̂n dreptul valorii 100.
2. soluţiile necunoscute vor fi colorate ı̂n acelaşi mod cu hidroxid de amoniu ca

şi soluţiile etalon.
112
nr. λ T A
crt. nm % %
10
11
12
13
14
15
Tabela 18.1: Variaţia absorbanţei cu lungimea de undă
113
A(%)
λ (nm)
Figura 18.2: Spectrul de absorbţie
18.5 Determinarea concentraţiei unei soluţii

Pentru determinarea concentraţiei unei soluţii trebuie efectuată prima parte a
lucrării ”trasarea unui spectru a de absorbţie”. Vom determina concentraţia
soluţiei prin două metode: metoda grafică, prin interpolarea graficului E = f (c)
şi prin metoda analitică, cu ajutorul relaţiei (18.7).
18.5.1 Metoda analitică

1. Se fixează cu ajutorul tamburului /4/ lungimea de undă la valoarea pentru
care absorbanţa este maximă (determinată din graficul A = f (λ)).
2. Se introduce fiecare soluţie etalon (cu concentraţia c1 , c2 , c3 , c4 , c5 ) ı̂n cuva

din dreapta, ı̂ncepând cu soluţia cu concentraţie mai mică şi terminând cu
soluţia cu concetraţie mai mare, având grijă să nu se depăşească reperul de
”nivel maxim”. Pentru fiecare soluţie se execută paşii de mai jos:
3. Se calibrează aparatul (punctul de zero şi 100 pe scala absorbţiei) cu ajutorul

soluţiei de calibrare;
4. Se comută cuvele şi se citeşte pe scala E a instrumentului de măsură valoarea

extincţiei;
5. Se determină concentraţia cx a unei soluţii necunoscute folosind formula:

Ex
cx = c0 (18.7)
E0
unde c0 şi E0 sunt concentraţia şi extincţia unei soluţii cunoscute, Ex fiind
extincţia măsurată pentru această probă.
114
6. Se calculează eroarea experimentală (absolută şi relativă).
18.5.2 Metoda grafică

1. Cu perechile de valori extincţie-concentraţie, corespunzătoare soluţiilor eta-
lon, determinate ı̂n secţiunea anterioară, se reprezintă grafic variaţia extinc-
ţiei ı̂n funcţie de concentraţie.
2. Se determină concentraţia cx , pe cale grafică, prin interpolare, pe baza curbei

de etalonare E = f (c).

1. Măsurarea extincţiilor se face pornind de la soluţia cu concentraţia mai mică
spre soluţia cu concentraţie mai mare.
2. Extincţia variază liniar cu concentraţia, deci graficul se obţine prin inter-

polarea liniară a punctelor de definiţie, iar dreapta trebuie să treacă prin
origine.
3. Se va compara concentraţia obţinută pe cale analitică cu valoarea obţinută

pe cale grafică.
c(%)
Figura 18.3: Variaţia extincţiei cu concentraţia
115
Ex = . . . . . . . . . (18.8)
nr. c0 E0 cx cx ∆cx ∆cx ǫc x
eprubetă % - % % % % %
II
III
IV
Rezultatul:
cx = (. . . . . . . . . ± . . . . . . . . .)% (18.9)
sau
cx = . . . . . . . . . % ± . . . . . . . . . % (18.10)
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
116
19 Determinarea activităţii unei surse de radia-
ţii γ. Trasarea curbei de distribuţie statistică
a vitezei de numărare
Scopul LP:
1. Să se reprezinte grafic distribuţia statistică a vitezei de numărare.

2. Să se determine activitatea unei surse de radiaţii γ.
Materiale:
detector de radiaţii
sursă etalon cu activitate cunoscută
surse de radiaţii cu activitate necunoscută
numărător de particule
19.1 Contorul Geiger-Müller

Contorul Geiger-Müller face parte din categoria detectorilor cu ionizare ı̂n gaz,
ca şi camera de ionizare şi contorul proporţional. Este alcătuit din doi electrozi
introduşi ı̂ntr-un tub de sticlă dau de metal. Tubul conţine şi un gaz nobil la
presiune joasă (zeci de torii).
Contor Geiger−Muller
C
Numarator
Figura 19.1: Schema de conectare a contorului Geiger-Müller
De obicei, electrozii au geometrie cilindrică, anodul fiind un fir metalic, subţire,

dispus pe axul unui cilindru care constituie catodul. Acesta din urmă poate fi un
strat conductor depus pe peretele interior al tubului de sticlă, iar dacă tubul ex-
terior este metalic, va servi chiar el drept catod. Între cei doi electrozi se aplică o
diferenţă de potenţial. La trecerea unei radiaţii prin volumul contorului se produce
excitarea şi ionizarea moleculelor gazului. În funcţie de natura radiaţiei incidente,
ionizarea se poate face direct, ı̂n cazul particulelor ı̂ncărcate electric, sau indi-
rect, prin intermediul electronilor smulşi din peretele contorului de radiaţiile X
117
şi gamma, respectiv al unei particule ı̂ncărcate rezultate dintr-o reacţie nucleară
produsă de neutroni. Ionii şi electronii formaţi, dacă sunt acceleraţi ı̂n câmp elec-
tric, pot produce la rândul lor ionizări secundare. Caracterul descărcării interioare
depinde deci de tensiunea aplicată pe contor. Sarcinile electrice apărute ı̂n urma
trecerii unei particule sunt colectate şi provoacă variaţia ı̂ntr-un timp scurt a ten-
siunii aplicate pe contor, deci un puls de tensiune care apare la bornele contorului
şi care este transmis printr-un condensator la instalaţia de numărare. În cazul
contorului Geiger-Müller, ca şi la contorul proporţional, apare fenomenul de mul-
tiplicare ı̂n gaz a sarcinilor prin ionizări secundare, adică descărcarea ı̂n avalanşă.
Funcţionarea detectorului se bazează pe existenţa unui câmp electric de intensitate
mare, astfel că descărcarea ı̂n avalanşă se intensifică şi este insoţită de avalanşe
secundare. Astfel pulsurile de tensiune care apar au amplitudine mare (1-10 V sau
mai mult) şi pot fi numărate direct, fără amplificare prealabilă.
Studiind distribuţia câmpului electric ı̂n interiorul contorului, s-a ajuns la con-
cluzia că ı̂n regiunea din jurul firului central se obţine un câmp electric intens ı̂n
care electronii sunt acceleraţi puternic şi ı̂n deplasarea lor spre anod produc ionizări
ı̂n avalanşă. De asemenea se produce şi excitarea unor molecule de gaz, care se
dezexcită ı̂ntr-un timp foarte scurt ( 10−9 sec), emiţând fotoni cu lungimea de undă
ı̂n vizibil sau ultraviolet. Aceşti fotoni pot smulge fotoelectroni de pe suprafaţa
catodului sau din gaz, iar fotoelectronii pot genera noi avalanşe care se suprapun
peste cea iniţială. Descărcarea ı̂n avalanşă se produce ı̂ntr-o regiune limitată ı̂n
jurul firului central şi ı̂n care apar electroni şi ioni pozitivi. În timp ce electronii
sunt colectaţi, ionii pozitivi, avănd o mobilitate mult mai mică, vor forma o sarcină
spaţială ı̂n jurul anodului care va determina scăderea cămpului electric. Pentru o
anumită densitate de ioni pozitivi, câmpul electric din jurul anodului devine mai
mic decât pragul necesar multiplicării ı̂n gaz şi astfel se ı̂ntrerupe descărcarea.
Contorul Geiger-Müller este neselectiv, poate servi numai pentru numărarea
particulelor; are, ı̂n schimb, sensibilitate mare - este suficient să apară un electron
ı̂n interiorul său pentru ca acesta să declanşeze descărcarea ı̂n avalanşă. După
colectarea electronilor, ionii pozitivi deplasându-se lent, ajung la catod. Aici se
neutralizează cu electroni smulşi din catod, procesul fiind ı̂nsoţit de eliberarea
unei cantităţi de energie. Când această energie depăşeşte lucrul de extracţie al
catodului, poate fi eliberat un electron care va genera o nouă descărcare Geiger-
Müller. Procesul se poate repeta şi la ieşirea contorului vor apare noi pulsuri de
tensiune. În tot acest timp contorul nu mai este sensibil la radiaţii. Este deci
necesar ca descărcarea să fie stinsă. Extincţia se poate realiza ı̂n două moduri:
1. prin metode externe, cu ajutorul unui circuit de stingere.
2. prin metode interne (autoextincţie).
Prima variantă se poate realiza alegând, de exemplu, rezistenţa R de la ieşirea
contorului suficient de mare (108 ÷ 109 Ω) astfel ı̂ncât, după apariţia unui puls,
tensiunea aplicată contorului scade sub valoarea necesară ântreţinerii descărcării.
Există dezavantajul că, ân acest mod, se măreşte constanta de timp mort a cir-
cuitului de colectare şi deci contorul va fo blocat un timp mai ı̂ndelungat. De
aceea se preferă cea de a doua variantă, autoextincţia. La gazul nobil cu care
este umplut contorul se adaugă un procent mic de gaz de ”stingere”, gaz care are
potenţialul de ionizare mai mic decât gazul nobil şi energia de disociere mică. Ast-
fel, sarcinile ionilor pozitivi se redistribuie, trecând mai ales la moleculele gazului
118
de stingere. Ionii pozitivi se vor neutraliza la catod, dar energia eliberată va fi
cheltuită preferenţial pentru disocierea moleculelor gazului de stingere fără elibe-
rare de electroni care să ântreţină descărcarea ı̂n gaz. Ca gaze de stingere se pot
folosi anumiţi vapori organici (alcool etilic, formiat de etil) sau halogeni. Existenţa
unui număr finit de molecule ale gazului de stingere limitează viaţa contorului la
un anumit număr de ore de funcţionare sau, mai exact, de pulsuri ı̂nregistrate.
19.1.1 Timpul mort al contorului

Aşa cum am spus, un anumit timp după iniţierea unei avalanşe contorul este
insensibil la alte particule care pătrund ı̂n volumul său sensibil. După ı̂ntreruperea
unei descărcări, ionii pozitivi se deplasează spre catod şi câmpul electric creşte,
atingând la un anumit moment valoarea necesară declanşării unei noi descărcări,
deci contorul este din nou sensibil la radiaţii. Timpul scurs de la ı̂nceputul unei
avalanşe până ı̂n momentul ı̂n care se poate declanşa următoarea, se numeşte timp
mort al contorului. Particulele care intră ı̂n detector la intervale de timp mai mici
decât timpul mort nu pot fi ı̂nregistrate separat.
19.1.2 Caracteristica de lucru a contorului Geiger-Müller

Această caracteristică reprezintă variaţia numărului de pulsuri R, ı̂nregistate ı̂n
unitatea de timp ı̂n funcţie de tensiunea V aplicată pe contorul plasat ı̂ntr-un
câmp de radiaţii de intensitate constantă. Un contor Geiger-Müller ı̂ncepe să
funcţioneze de la o anumită tensiune Vp, numită pragul de aprindere. La ı̂nceput,
pulsurile au amplitudine mică, ı̂n general sub pragul de senisbilitate al instalaţiei
de numărare. Odată cu creşterea tensiunii pe detector, peste o anumită tensiune,
V1, toate pulsurile vor avea amplitudine suficient de mare pentru a fi detectate
şi caracteristica va avea palier până la o tensiune V2. Mărind şi mai mult ten-
siunea aplicată, viteza de numărare creşte vertiginos, şi contorul intră ı̂n regim de
descărcare disruptivă. Palierul va avea o pantă, p, care se calculează cu formula
R2 − R1 100
p = 100 · · (19.1)
R V2 − V1
cu R = R2 +R2
1
şi se exprimămı̂n % per 100 V. R1 şi R2 sunt vitezele de numărare
corespunzătoare tensiunilor V1 , de ı̂nceput de palier, respectiv V2 , de sfârşit de
palier.
Lungimea şi panta palierului caractarizează calitatea unui contor Geiger -
Müller. Un contor bun va avea o pantă sub 5% per 100 V, dar şi o pantă de
10% este acceptabilă. În funcţie de gazul de umplere, lungimea palierului va
fi de 150-250 V. Spre sfârşitul vieţii contorului palierul se scurtează, iar panta
creşte. Tensiunea de lucru V0 a unui contor Geiger-Müller se alege pe palier pen-
tru ca măsurile să nu fie practic influenţate de eventualele fluctuaţii ale tensiunii
de alimentare. Pentru ca acest punct să rămână pe palier şi spre sfârşitul vieţii
contorului, V0 se alege de obicei la o treime de la ı̂nceputul palierului.
Activitatea unei surse radioactive se defineşte ca fiind numărul dezintegrărilor
efectuate ı̂n unitatea de timp, indiferent de natura radiaţiilor emise. Numărul
dezintegrărilor coincide, de cele mai multe ori, cu numărul radiaţiilor emise, la
fiecare dezintegrare fiind emisă o radiaţie. Există şi cazuri ı̂n care la o singură
dezintegrare se emit două sau mai multe radiaţii. În asemenea cazuri, numărul
119
R
(puls/s)
R2
R1
U
Vp Vp V1 Vp V2 (V)
n
Figura 19.2: Caracteristica de lucru a unui contor Geiger-Müller
radiaţiilor emise este egal cu numărul dezintegrărilor ı̂nmulţit cu un coeficient

numit ”factor de schemă”. Activitatea unei surse este definită de formula:
dN
Λ=− (19.2)
dt
unde dN este numărul de nuclee care se dezintegrează ı̂n intervalul de timp dt.
Semnul ”-” se ataşează ı̂n mod convenţional, indicând faptul că numărul de nuclee
care se dezintegrează scade ı̂n timp.
Determinarea activităţii se face prin intermediul vitezei de numărare, putând
fi utilizate două metode:
• metoda relativă
• metoda geometriei cunoscute
În metoda de faţă vom folosi metoda relativă. Această metodă necesită o probă
etalon (de activitate cunoscută).
Principiul metodei se bazează pe faptul că viteza de numărare este direct
proporţională cu activitatea probei. Dacă pentru proba etalon, de activitate ra-
dioactivă Λ0 , ı̂nregistrăm o viteză de numărare R0 , iar pentru proba de activitate
necunoscută Λx , ı̂nregistrăm viteza Rx , utem scrie:
R0 = kΛ0 (19.3)
Rx = kΛx (19.4)
Prin raportarea celor două ecuaţii, obţinem

Rx
Λx = Λ0 · (19.5)
R0
Deoarece numărătorul de radiaţii ı̂nregistrează o anumită viteză de numărare
şi ı̂n lipsa unei surse de radiaţii (din cadrul fondului natural de radiaţii), ı̂n primul
rând se fac determinări ı̂n absenţa sursei. Viteza de numărare obţinută ı̂n acest
caz este ”viteza de numărare a fondului”. Valorile Rx şi R0 introduse ı̂n formula
120
de calcul se obţin prin scăderea din valorile obţinute pentru probele respective a
vitezei fondului.
Rx = rx − rf ond (19.6)
R0 = r0 − rf ond (19.7)
unde rx este viteza de numărare ı̂nregistrată de numărător, iar rf ond este viteza de
numărare a fondului.
Pentru a putea fi utilizată, proba etalon trebuie să fie confecţionată astfel ı̂ncât
activitatea sa să fie apropiată ca valoare de cea a probei de analizat, să aibă acelaşi
volum şi aceeaşi formă geometrică cu proba de analizat, să conţină izotopi ce emit
aceleaşi tipuri de radiaţii şi să nu conţină elemente absorbante pentru radiaţia
măsurată. Totodată, pentru obţinerea unor rezultate precise, este necesar ca atât
proba de analizat cât şi cea etalon să respecte aceeaşi geometrie de aşezare ı̂n faţa
contorului.
19.2 Unitatea de măsură

Ca unitate de măsură pentru activitatea surselor de radiaţii, ı̂n sistemul interna-
ţional (S.I.) se foloseşte Bequerel-ul (Bq).
dez
1Bq = 1 (19.8)
sec
În practică, datorită valorilor reale pe care le au activităţile surselor ı̂n mod normal,
se foloseşte ca unitate de măsură Curie-ul (Ci).
1Ci = 3, 7 · 1010 Bq (19.9)
Activitatea raportată la masa sursei se defineşte ca fiind activitate specifică şi se

măsoară ı̂n Ci/kg.
19.3 Modul de lucru

1. Măsurarea vitezei de numărare rf ond se face timp de cel puţin 10 secunde de
20 de ori, sursa de radiaţii aflându-se cât mai departe de contor.
2. După măsurarea fondului se aduce sursa şi se pune lângă contor ı̂n locaşul
ei special amenajat.
3. Se porneşte numărătorul şi se măsoară viteza de numărare r timp de 10

secunde.
4. Măsurarea se repetă de 20 ori şi se calculează viteza de numărare medie.
5. Pentru trasarea curbei de distribuţie statistică a vitezei de numărare rf pen-

tru fondul de radiaţii (curba lui Gauss) se va determina viteza de numărare
a fondului de radiaţii la 5 secunde de 250 de ori, astfel obţinem un set de
250 de date. Se determină numărul de apariţii a fiecăreivalori a vitezei de
numărare.
121
1. Se elimină valorile extreme din măsurătorile efectuate (viteza de numărare
pentru fondul de radiaţii, sursa etalon şi sursa cu activitate necunoscută), şi
se mediază valorile măsurătorilor rămase ı̂n tabel.
2. Sursele de radiaţii gamma după efectuarea măsurătorilor se depozitează (se

pun) ı̂n castelul de plumb sau cărămizi de plumb.
3. Pentru fiecare sursă de radiaţii cu activitate necunoscută se ı̂ntocmeşte un

tabel (de mai jos).

ΛO = . . . . . . . . . Ci
nr. rfond rfond r0 r0 rx rx Λx
crt. p/s p/s p/s p/s p/s p/s Ci
10
Rezultatul:
Λx = . . . . . . . . . Ci (19.10)
122
nr. rfond nr. rfond nr. rfond nr. rfond nr. rfond
crt. p/s crt. p/s crt. p/s crt. p/s crt. p/s
1 21 41 61 81
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20 40 60 80 100
Tabela 19.2: Viteza de numărare a fondului
123
rfond ν rfond ν rfond ν rfond ν rfond ν
p/s - p/s - p/s - p/s - p/s -
Tabela 19.3: Frecvenţa de apariaţie a vitezei de numărare a fondului
r f (p/s)
Figura 19.3: Distribuţia statistică a vitezei de numărare
124
..................................................................
..................................................................
Observaţii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
125
20 Studiul fenomenelor electrice periodice
Scopul LP:
1. Să se identifice mărimile caracteristice ale unui semnal electric afişat pe

ecranul osciloscopului.
2. Să se determine frecvenţa unui semnal necunoscut, prin metoda figurilor
lui Lissajous.
Materiale:
picnometru
apă distilată
lichid cu densitatea necunoscută
termometru
balanţă
Osciloscopul catodic este un aparat electronic de măsură şi control folost atât
ı̂n cercetare cât şi ı̂n industrie / aplicaţii uzuale. Cu ajutorul acestui aparat se
obţine o reprezentare grafică a variaţiei mărimii electrice (tensiunea) ı̂n funcţie de
timp. Un exemplu de mărime electrică variabilă ı̂n timp este tensiunea electrică
sinusoidală, din a cărei expresie matematică
u = Umax sin(ω · t + ϕ) (20.1)
deducem mărimile caracteristice măsurabile cu ajutorul osciloscopului catodic:

amplitudinea (tensiunea maximă), frecvenţa / perioada, faza / defazajul dintre
două tensiuni electrice variabile.
Dar nu numai fenomene electrice pot fi studiate cu ajutorul osciloscopului ca-
todic, ci şi alte fenomene fizice, dacă mărimile fizice variabile ı̂n timp implicate ı̂n
aceste fenomene pot fi transformate ı̂n mărimi electrice, cu ajutorul unor traductori
/ senzori adecvaţi.
Ca principiu de funcţionare, osciloscopul catodic se bazează pe devierea unui
fascicul de electroni ı̂ntr-un câmp electric orizontal/vertical. Ca urmare, princi-
palele caracteristici ale osciloscopului catodic sunt sensibilitatea mare şi inerţia
practic nulă.
20.1 Componentele osciloscopului catodic

Componenta de bază a osciloscopului catodic este tubul catodic, format dintr-un
tub de sticlă cu o formă specială, prevăzut cu diferiţi electrozi şi vidat până la o pre-
siunea de ordinul 10−6 mmHg. De asemenea, pe partea din faţă a tubului, ecranul,
este depusă o substanţă specială ce produce fluorescenţa, ca urmare a cedării unei
părţi din energia electronilor din fasciculul electronic acestei substanţe şi transfor-
marea acestei energii ı̂n energie luminoasă. Dintre substanţele luminiscente, mai
des ı̂ntâlnite, amintim vilemitul (Zn2 SiO4 ), sulfurile de zinc/cadmiu, compuşi ai
fosforului, etc. Sursa de electroni este formată din filamentul F şi catodul C (un
cilindru de nichel acoperit pe partea frontală cu oxizi de bariu), care prin emisie
termoelectrică emite electroni. Catodul se află ı̂n interiorul unui cilindru Cmd,
126
ecran
tub catodic
F C Cmd A1 A2 DV DH
Figura 20.1: Componentele tubului catodic
care joacă rolul unei grile de comandă, deoarece prin modificarea potenţialului
electric aplicat acestei grile se modifică numărul de electroni ce părăsesc catodul,
adică intensitatea fasciculului de electroni (şi deci şi intensitatea punctului lumi-
nos produs pe ecran, punct numit ”spot”). Filamentul F , catodul C şi grila de
comandă Cmd produc deci fasciculul luminos şi formează aşa numitul ”tun elec-
tronic”. Electronii emişi de tunul electronic sunt acceleraţi succesiv de anodul A1 ,
respectiv A2 , pe care sunt aplicate tensiuni de ordinul kV. Anodul A2 are rolul de
a focaliza fasciculul de electroni pe ecranul tubului catodic. Înainte de a ajunge la
ecran, fasciculul luminos trece printre două perechi de plăci metalice (de deflexie)
dispuse orizontal DV , respectiv vertical DH , şi care au rolul de a devia fasciculul de
electroni pe verticală, respectiv orizontală, prin aplicarea unui potenţial electric.
20.2 Caracteristicile tubului catodic

Inerţia nulă - este dată de viteza foarte mare cu care se mişcă electronii, deci
a timpului foarte mic ı̂n care electronii străbat tubul catodic, de unde şi
timpul de răspuns foarte mic. Presupunând că electronii emişi de catod
au energie cinetică nulă, energia cinetică a electronilor este dată de lucrul
mecanic efectuat de forţele câmpului electrostatic aplicat ı̂ntre catod C şi
anodul A1 , respectiv A2 , deci
mv 2
= eU (20.2)
2
unde m este masa electronului (m = 9.1 · 10−31 kg), v este viteza electronului,
e este sarcina electrică elementară (e = 1.6 · 10−19 C), iar U este diferenţa
de potenţial alectric dintre anod şi catod. Ştiind că U este de ordinul kV,
obţinem că viteza electronilor este de ordinul 107 ms . Având ı̂n vedere dimen-
siunea mică a osciloscopului catodic, timpul de răspuns este de ordinul 10−8 s.
Pentru procese fizice cu o durată mai mică decât acest timp de răspuns, os-
ciloscopul catodic nu mai reprezintă un instrument de studiu potrivit.
Sensibilitatea este dată de devierea spotului luminos pe ecran la aplicarea unei

tensiuni pe plăcile de deflexie. Deoarece avem două tipuri de plăci de deflexie,
127
vom avea sensibilitatea tubului electronic la tensiune pe direcţia ”x” (aplicată
pe plăcile de deflexie DH )
x mm
SH = , [SH ]SI = (20.3)
UDH V
respectiv, sensibilitatea tubului electronic la tensiune pe direcţia ”y” (apli-
cată pe plăcile de deflexie DV )
y mm
SV = , [SH ]SI = (20.4)
UDV V
20.3 Baza de timp

Pentru a vizualiza un semnal electric variabil ı̂n timp trebuie ca pe plăcile de
deflexie pe orizontală să se aplice o tensiune electrică de o formă specială, numită
tensiune de baleiaj sau tensiune ı̂n dinţi de fierăstrău. Dacă pe plăcile de baleiaj
A B
UD B
H
t1 t2
A
T
Figura 20.2: Baza de timp
orizontal se aplică o tensiune electrică liniară ı̂n timp (perioada t1 ), de forma19

UDH = k · t (20.5)
din ecuaţia ce defineşte sensibilitatea tubului catodic pe direcţia ”x” (20.3), găsim
poziţia spotului ı̂n funcţie de timp:
x = SH · k · t (20.6)
19
Matematic vorbind, tensiunea de baleiaj orizontal are forma UDH = k · t − U0 , deoarece
la momentul iniţial tensiunea aplicată este negativă, dar acest lucru nu este esenţial ı̂n cele
ce urmează. De fapt, diferenţa dintre cele două forme ale tensiunii de baleaj corespunde unei
translaţii dea lungul axei UDH .
128
După cum se vede, spotul va avea o mişcare uniformă (liniară ı̂n timp), plecând de
la momentul iniţial - punctul ”A”, unde tensiunea aplicată pe plăcile de deflexie
pe orizontală este negativă, iar spotul luminos este deviat la marginea din stânga
a ecranului osciloscopului, trecând prin poziţia centrală ”O”, unde tensiunea de
deflexie este nulă şi deci spotul luminos nu este deviat, şi ajungând ı̂n punctul ”B”,
aflat la marginea din dreapta al ecranului tubului catodic, unde tensiunea aplicată
pe plăcile de deflexie pe orizontală este pozitivă. În momentul ı̂n care spotul
ajunge ı̂n punctul ”B”, tensiunea electrică aplicată scade brusc la valoarea iniţială,
iar spotul luminos descrie o mişcare asemănătoare dar ı̂n sens invers. Având ı̂n
vedere timpul extrem de scurt ı̂n care tensiunea electrică revine la valoarea din
punctul ”A” (t2 ≪ t1 ) şi inerţiei ochiului, această mişcare de ı̂ntoarcere a spotului
luminos ı̂n punctul ”A” nu va fi sesizată, urmând ca ciclu de deplasare spre dreapta
(”A”-”B”) şi de revenire (”B”-”A”) să fie reluat.
20.4 Vizualizarea tensiunii electrice variabile ı̂n timp

În momentul ı̂n care pe plăcile de deflexie pe verticală se aplică o tensiune electrică
variabilă ı̂n timp, să zicem de forma (20.1), discuţia de la secţiunea anterioară
poate fi reluată, dar de această dată, deplasarea spotului va fi verticală, iar poziţia
spotului va fi dată de forma tensiunii aplicate, după cum se poate deduce din
ecuaţiile (20.1, 20.4):
y = SV · Umax sin(ω · t + ϕ) (20.7)
Eliminând timpul din ecuaţiile (20.6, 20.7), găsim ”reprezentarea grafică” realizată
de spotul luminos pe ecranul tubului catodic:
x
y = SV · Umax sin(ω · + ϕ) (20.8)
SH k
sau
y = Ymax sin(ωy x + ϕ) (20.9)
unde
Ymax = SV · Umax (20.10)

ω
ωy = (20.11)
SH k
sunt elementele caracteristice mărimii ”y”. Prin determinarea practică a acestor
mărimi se poate deduce de exemplu aplitudinea tensiunii electrice aplicate sau a
frecvenţei acesteia.
20.5 Schema bloc a osciloscopului catodic

În figura (20.5) este dată schema bloc a unui osciloscop catodic. Din figură lipseşte
blocul de alimentare, blocul de focalizare şi blocul de reglare a intensităţii lumi-
noase.
Dacă semnalul de cercetat este periodic, pentru a obţine pe ecran o figură
stabilă e necesar ca ı̂ntre frecvenţa semnalului studiat şi frecvenţa tensiunii de
baleiaj orizontal să existe un raport ı̂ntreg, astfel ı̂ncât figura obţinută să conţină
una sau mai multe perioade complete ale semnalului studiat. Pentru asigurarea
constanţei acestui raport se utilizează circuite de sincronizare. După cum reiese
129
Figura 20.3: Schema bloc a osciloscopului catodic
din schema bloc a osciloscopului catodic, putem avea o sincronizare internă, o

sincronizare externă sau o sincronizare cu frecvenţa de 50Hz a reţelei electrice din
laborator. De asemenea, e posibilă aplicarea unui semnal electric anume pe plăcile
de deflexie orizontală, util de exemplu ı̂n cazul ı̂n care se doreşte determinarea
frecvenţei unui semnal necunoscut, prin metoda figurilor lui Lissajous20 . În figura
(20.5) sunt reprezentate figurile lui Lissajous corespunzătoare compunerii a două
semnale electrice cu aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi amplitudine, dar cu o anumită
diferenţă de fază, iar ı̂n figura (20.5) sunt date figurile lui Lissajous corespunzătoare
compunerii a două semnale electrice de aceeaşi amplitudine, aceeaşi fază, dar cu
frecvenţe aflate ı̂n raporturi de 21 , respectiv 23 .
Figura 20.4: Figurile lui Lissajous corespunzătoare compunerii a două semnale

electrice cu aceeaşi frecvenţă şi cu aceeaşi amplitudine, dar cu o anumită diferenţă
de fază de a) ∆ϕ = 0◦ , b) ∆ϕ = 45◦ , c) ∆ϕ = 90◦ , d) ∆ϕ = 135◦ , e) ∆ϕ = 180◦
20.6 Modul de lucru

Pentru a determina frecvenţa unui semnal electric necunoscut, prin metoda figu-
rilor lui Lissajous, se procedează ı̂n felul următor:
1. Se ı̂ntrerupe generatorul de baleiaj (baza de timp) pe poziţia ”OFF”
2. Se focalizează spotul luminos astfel ı̂ncât dimensiunea acestuia să fie cât mai
mică
20
Figurile lui Lissajous au fost studiate de Nathaniel Bowditch ı̂n 1815, şi ı̂n mod independent
şi mai detaliat de Jules-Antoine Lissajous ı̂n 1857
130
Figura 20.5: Figurile lui Lissajous corespunzătoare compunerii a două semnale
electrice cu aceeaşi amplitudine şi cu aceeaşi fază, dar cu frecvenţe diferite:
a) ωωxy = 21 , b) ωωxy = 23
3. La bornele de deflexie orizontală (”Hor. gain”) se introduce un semnal cu o

frecvenţă cunoscută (de la generatorul de frecvenţă cunoscută)
4. Se reglează amplitudinea semnalului de referinţă astfel ı̂ncât spotul luminos

să nu depăşească marginea ecranului
5. Se aplică semnalul de frecvenţă necunoscută la bornele de baleiaj vertical

(”Ver. gain”)
6. Se reglează amplitudinea semnalului astfel ı̂ncât spotul luminos să nu depă-

şească marginea superioară/inferioară a ecranului
7. Se modifică frecvenţa semnalului de referinţă astfel ı̂ncât să se obţină o figură

stabilă / o curbă cu conturul ı̂nchis (figura Lissajous21 )
8. Se trasează imaginar o dreaptă orizontală şi se determină numărul de inter-

secţii cu figura lui Lissajous (Nx )
9. Se trasează imaginar o dreaptă verticală şi se determină numărul de inter-

secţii cu figura lui Lissajous (Ny )
10. Se determină frecvenţa semnalului electric, cunoscând că raportul numărului

de intersecţii pe verticală/orizontală coincide cu raportul fracvenţelor sem-
nalelor aplicate pe plăcile de baleiaj vertical/orizontal:
Ny νx
= (20.12)
Nx νy
de unde
Nx
νy = ν x · (20.13)
Ny
21 ωx
Figura obţinută prin compunerea a două semnale se ı̂nchide dacă raportul ωy este un număr
raţional.
131
11. Se compară rezultatul obţinut cu rezultatul obţinut ı̂n mod direct cu ajutorul
unui frecvenţmetru.

1. Semnalele electrice se aplică la bornele de baleiaj prin intermediul unor con-
densatoare, pentru a separa componenta continuă a tensiunii electrice (pen-
tru ca semnalul de intrare să nu influenţeze punctul de lucru al osciloscopu-
lui).
2. Intersecţia liniei imaginare cu un punct de pe figura Lissajous se va contoriza

dublu
νy |Lissajous = . . . . . . . . . Hz (20.14)
νy |frecvenţmetru = . . . . . . . . . Hz (20.15)
132
A Determinarea densităţii lichidelor cu ajutorul
picnometrului
REFERAT
Numele şi prenumele: Grupa: Data:
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
A.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi densitatea lichidelor:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Descrieţi picnometrul:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Pe ce ipoteză se bazeaza lucrarea practică?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Formula de lucru este:
ρlichid =
• Care este semnificaţia mărimilor fizice care apar ı̂n formula de lucru?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
133
A.2 Datele experimentale
kg
ρH2 O = . . . . . . . . . 3
, la t = . . . . . . . . .◦ C
m
nr. m M M′ ρlichid ρlichid ∆ρlichid ∆ρlichid ǫρlichid

kg kg kg kg
%
10
Tabela A.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
kg kg
ρlichid = . . . . . . . . . 3
± ......... 3 (A.1)
m m
sau
kg
ρlichid = . . . . . . . . . ± .........% (A.2)
m3
134
B Determinarea densităţii solidelor cu ajutorul
picnometrului
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
B.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi densitatea solidelor:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Descrieţi picnometrul:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
ρcorp =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
135
B.2 Datele experimentale
kg
ρH2 O = . . . . . . . . . 3
, la t = . . . . . . . . .◦ C
m
nr. mc M M′ ρsolid ρsolid ∆ρsolid ∆ρsolid ǫρsolid

kg kg kg kg
%
10
Tabela B.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
kg kg
ρsolid = . . . . . . . . . 3
± ......... 3 (B.1)
m m
sau
kg
ρsolid = . . . . . . . . . ± .........% (B.2)
m3
136
C Determinarea vâscozităţii lichidelor
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
C.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi vâscozitatea dinamică şi cinematică:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Descrieţi vâscozimetrul Ostwald:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Enunţaţi legea lui Newton. Care este valabilitatea legii lui Newton?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Scrieţi legea lui Hagen-Poisseuille şi indicaţi semnificaţia mărimilor ce apar.
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
ηx =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
137
C.2 Datele experimentale
kg kg
ρH2 O = . . . . . . . . . , ρx = . . . . . . . . .
m3 m3
N ·s
ηapă = . . . . . . . . . , t = . . . . . . . . .◦ C
m2
nr. ∆tapă ∆tx ηx ηx ∆ηx ∆ηx ǫηx
crt. s s 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 10−3 Nm·s2 %
Tabela C.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
N ·s −3 N · s
ηx = . . . . . . . . . · 10−3 ± . . . . . . . . . · 10 (C.1)
m2 m2
sau
N ·s
ηx = . . . . . . . . . · 10−3 ± .........% (C.2)
m2
138
D Măsurarea rezistenţelor electrice
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
D.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi rezistenţa electrică şi unitatea ei de măsură:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Reprezentaţi schema punţii Wheatstone:
• De ce e indicat să obţinem echilibrul punţii Wheatstone pentru poziţii cen-

trale ale cursorului D?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
Rx =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
139
D.2 Datele experimentale
nr. l1 l2 R0 Rx Rx ∆Rx ∆Rx ǫR x
crt. cm cm Ω Ω Ω Ω Ω %
10
Tabela D.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
Rx = . . . . . . . . . Ω ± . . . . . . . . . Ω (D.1)
sau
Rx = . . . . . . . . . Ω ± . . . . . . . . . % (D.2)
140
E Măsurarea tensiunii electromotoare
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
E.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi tensiunea electromotoare:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Reprezentaţi schema electrică folosită:
• De ce este folosit elementul Weston?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
Ex =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
141
E.2 Datele experimentale
EW = . . . . . . . . . V
nr. Esursă AD AD′ Ex Ex ∆Ex ∆Ex ǫ Ex
crt. V cm cm V V V V %
10
Tabela E.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
Ex = . . . . . . . . . V ± . . . . . . . . . V (E.1)
sau
Ex = . . . . . . . . . V ± . . . . . . . . . % (E.2)
142
F Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin
metoda polarimetrică
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
F.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi polarizarea luminii:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Ce este substanţa optic activă?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• De ce este necesară determinarea unghiului de rotire a planului de polarizare
ı̂n cazul apei distilate?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
143
cx =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
F.2 Datele experimentale

cO = . . . . . . . . . %
nr. αapă α0 αx cx cx ∆cx ∆cx ǫc x
crt. grade grade grade % % % % %
10
Tabela F.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
cx = (. . . . . . . . . ± . . . . . . . . .)% (F.1)
sau
cx = . . . . . . . . . % ± . . . . . . . . . % (F.2)
144
G Refracţia luminii. Determinarea concentraţii-
lor soluţiilor prin metoda refractometrică
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
G.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi refracţia:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Ce este indicele de refracţie şi de cine depinde el?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Descrieţi refractometrul Abbè:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
cx =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
145
G.2 Datele experimentale
nr. n0 n0 ne ce k k
crt. - - - %
Tabela G.1: Etapa I. Determinarea coeficienţilor n0 şi k
c(%)
Figura G.1: Variaţia indicelui de refracţie cu concentraţia
146
nr. nx cx cx ∆cx ∆cx ǫc x
crt. - % % % % %
10
Tabela G.2: Etapa II. Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
cx = (. . . . . . . . . ± . . . . . . . . .)% (G.1)
sau
cx = . . . . . . . . . % ± . . . . . . . . . % (G.2)
147
148
H Determinarea grosismentului microscopului
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
H.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi grosismentul:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Descrieţi microscopul:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
G=
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
149
H.2 Datele experimentale
σ = . . . . . . . . . mm
nr. N1 N2 G G ∆G ∆G ǫG
crt. − mm − − − − %
10
Tabela H.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
G = ......... ± ......... (H.1)
sau
G = ......... ± .........% (H.2)
150
I Determinarea indicelui de refracţie
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
I.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi indicele de refracţie absolut:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Enunţaţi legile refracţiei:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Formulele de lucru sunt:
n=
d=
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
151
I.2 Datele experimentale
nr. e b0 b1 N d n n ∆n ∆n ǫn
crt. mm − − − mm − − − − %
10
Tabela I.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
n = ......... ± ......... (I.1)
sau
n = ......... ± .........% (I.2)
152
J Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
J.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi distanţa focală:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Care sunt principiile opticii geometrice:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Deduceţi formula lui Bessel
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Formulele de lucru sunt:
f=
fBessel =
• Care este semnificaţia mărimilor fizice care apar ı̂n formulele de lucru?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
153
J.2 Datele experimentale
10
Tabela J.1: Distanţa focală. Imagine micşorată
Rezultatul:
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . cm (J.1)
sau
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . % (J.2)
154
10
Tabela J.2: Distanţa focală. Imagine mărită
Rezultatul:
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . cm (J.3)
sau
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . % (J.4)
155
nr. L d f f ∆f ∆f ǫf C
10
Tabela J.3: Distanţa focală. Metoda lui Bessel
Rezultatul:
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . cm (J.5)
sau
f = . . . . . . . . . cm ± . . . . . . . . . % (J.6)
156
K Studiul celulei fotoelectrice
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
K.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi celula fotoelectrică:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Care este principiul de funcţionare al celului fotoelectrice:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Cum determinăm iluminarea celului fotoelectrice?
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
157
K.2 Datele experimentale
R = . . . . . . . . . cm
nr. U I
crt. V µA
10
11
12
13
14
15
Tabela K.1: Datele experimentale corespunzătoare caracteristicii curent-tensiune
Rezultatul:
Ri = . . . . . . . . . Ω (K.1)
158
U = .........V
nr. Rn En In
crt. cm lx µA
1 1
10
11
12
13
14
15
Tabela K.2: Datele experimentale corespunzătoare caracteristicii curent-iluminare
159
I
(µA)
U
(V)
Figura K.1: Caracteristica curent-tensiune
I
(µA)
E
(lx)
Figura K.2: Caracteristica curent-iluminare
160
L Determinarea căldurii specifice al unui corp
solid
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
L.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi căldura specifică:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Descrieţi calorimetrul:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Enunţaţi principiile calorimetriei:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
cs =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
161
L.2 Datele experimentale
J J
cH2 O = . . . . . . . . . C = .........
kg · K K
nr. mc tc ma ta θ cs cs ∆cs ∆cs ǫc s
J J J J
crt. kg ◦
C kg ◦
C ◦
C kg·K kg·K kg·K kg·K
%
10
Tabela L.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
J J
cs = . . . . . . . . . ± ......... (L.1)
kg · K kg · K
sau
J
cs = . . . . . . . . . ± .........% (L.2)
kg · K
162
M Determinarea variaţiei de entalpie ı̂n procesul
de dizolvare
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
M.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi entalpia şi efectul caloric:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Deduceţi formula de calcul:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
∆H =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
163
M.2 Datele experimentale
J kg kg
C = ......... Mapă = . . . . . . . . . Msolvit = . . . . . . . . .
K kmol kmol
nr. mapă ms νapă νs n c ti tf
J
crt. g g moli moli - kg·K
◦
C ◦
C
nr. msol ∆T ∆H ∆H Ecal ∆ (∆H) ∆ (∆H) ǫ∆H
J
crt. kg K J J mol
J J %
Tabela M.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
∆H = . . . . . . . . . J ± . . . . . . . . . J (M.1)
sau
∆H = . . . . . . . . . J ± . . . . . . . . . % (M.2)
164
N Trasarea unui spectru de absorbţie şi deter-
minarea concentraţiilor cu spetrofotometrul
”SPEKOL”
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
N.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi transmitanţa, absorbanţa şi extinţia:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Enunţaţi legea Lambert-Beer:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
cx =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
165
N.2 Datele experimentale
nr. λ T A
crt. nm % %
10
11
12
13
14
15
Tabela N.1: Variaţia absorbanţei cu lungimea de undă
166
A(%)
λ (nm)
Figura N.1: Spectrul de absorbţie
c(%)
Figura N.2: Variaţia extincţiei cu concentraţia
167
Ex = . . . . . . . . . (N.1)
nr. c0 E0 cx cx ∆cx ∆cx ǫc x
eprubetă % - % % % % %
II
III
IV
Tabela N.2: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
cx = .........% (N.2)
grafic
cx = (. . . . . . . . . ± . . . . . . . . .)% (N.3)
sau
cx = . . . . . . . . . % ± . . . . . . . . . % (N.4)
168
O Determinarea activităţii unei surse de radiaţii
γ. Trasarea curbei de distribuţie statistică a
vitezei e numărare
REFERAT
...................... ...................... ......................
Îndrumător Nota : ......................
O.1 Testarea cunoştinţelor teoretice

• Definiţi activitatea radioactivă:
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
• Descrieţi principiul de funcţionare al contorului Geiger-Müller
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
Λx =
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
..................................................................
169
O.2 Datele experimentale
ΛO = . . . . . . . . . Ci
nr. rfond rfond r0 r0 rx rx Λx
crt. p/s p/s p/s p/s p/s p/s Ci
10
Tabela O.1: Prelucrarea datelor experimentale
Rezultatul:
Λx = . . . . . . . . . Ci (O.1)
170
nr. rfond nr. rfond nr. rfond nr. rfond nr. rfond
crt. p/s crt. p/s crt. p/s crt. p/s crt. p/s
1 21 41 61 81
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20 40 60 80 100
Tabela O.2: Viteza de numărare a fondului
171
rfond ν rfond ν rfond ν rfond ν rfond ν
p/s - p/s - p/s - p/s - p/s -
Tabela O.3: Frecvenţa de apariaţie a vitezei de numărare a fondului
r f (p/s)
Figura O.1: Distribuţia statistică a vitezei de numărare
172
P Căldurile specifice ale unor soluţii apoase
N H4 Cl KCl
n c n c
cal cal
- gram·grad
- gram·grad
10 0.778 15 0.761
25 0.881 30 0.850
50 0.937 50 0.904
100 0.966 100 0.948
200 0.982 200 0.970
N aCl N aN O3
n c n c
cal cal
- gram·grad
- gram·grad
10 0.791 10 0.796
20 0.863 25 0.863
30 0.895 50 0.918
50 0.931 100 0.950
100 0.962 200 0.975
200 0.978
M gSO4 KN O3
n c n c
cal cal
- gram·grad
- gram·grad
20 0.744 25 0.832
50 0.857 50 0.901
100 0.917 100 0.942
200 0.952 200 0.976
Tabela P.1: Căldurile specifice ale unor soluţii apoase. Mărimea n reprezintă
numărul de moli de apă ı̂n care s-a dizolvat un mol de substanţă.
173
Q Densitatea apei
◦
C 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
0 999.841 847 854 860 866 872 878 884 889 895
1 900 905 909 914 918 923 927 930 934 938
2 941 944 947 950 953 955 958 960 962 964
3 965 967 968 969 970 971 972 972 973 973
4 973 973 973 972 972 972 970 969 969 966
5 965 963 961 959 957 955 952 950 947 944
6 941 938 935 931 927 924 920 916 911 907
7 902 898 893 888 883 877 872 866 861 855
8 849 843 837 830 824 817 810 803 796 789
9 781 774 766 758 751 742 734 726 717 709
10 700 691 682 673 664 654 645 635 625 615
11 605 595 585 574 564 553 542 531 520 509
12 498 486 475 463 451 439 427 415 402 390
13 377 364 352 339 326 312 299 285 273 258
14 244 230 216 202 188 173 159 144 129 114
15 099 084 069 054 038 023+ 007+ 991+ 975+ 959+
16 998.943 926 910 893 877 860 843 826 809 793
17 774 757 739 722 704 686 668 650 632 613
18 595 576 558 539 520 501 482 463 444 424
19 405 385 365 345 325 305 285 265 244 224
20 203 183 163 141 120 099 078 056 035 013
21 997.992 970 948 926 904 882 860 837 815 792
22 770 747 724 701 678 655 632 608 585 561
23 538 514 490 466 442 418 394 369 345 320
24 296 271 246 221 196 171 146 120 095 069
25 044 018 992+ 967+ 941+ 914+ 888+ 862+ 836+ 809+
26 996.783 756 729 703 676 649 621 594 567 540
27 512 485 457 429 409 373 345 317 289 261
28 232 204 175 147 118 089 060 031 002 973+
29 995.944 914 885 855 826 796 766 736 706 676
30 646 616 586 555 525 494 464 433 402 371
kg
Tabela Q.1: Densitatea apei ı̂n funcţie de temperatură, ı̂n m3
.
• De regulă, cifrele din tabel reprezintă partea zecimală - partea ı̂ntreagă nu

se repetă pentru a uşura citirea.
• Semnul plus semnifică faptul că partea ı̂ntreagă este cea indicată pe rândul
următor.
• Rândurile ne furnizează partea ı̂ntreagă a temperaturii, iar coloanele partea

zecimală.
174
R Vâscozitatea apei
◦
C 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
0 1.792 1.731 1.672 1.619 1.567 1.518 1.472 1.428 1.386 1.346
10 1.307 1.271 1.236 1.202 1.170 1.140 1.111 1.082 1.055 1.029
20 1.005 0.981 0.957 0.935 0.914 0.893 0.873 0.854 0.836 0.818
30 0.800 0.784 0.767 0.752 0.737 0.722 0.708 0.694 0.681 0.668
40 0.656 0.643 0.632 0.620 0.603 0.598 0.588 0.578 0.568 0.558
50 0.549 0.540 0.531 0.522 0.514 0.506 0.498 0.490 0.483 0.475
60 0.468 0.461 0.455 0.448 0.441 0.435 0.429 0.423 0.417 0.411
N ·s
Tabela R.1: Vâscozitatea apei ı̂n funcţie de temperatură, ı̂n 10−3 · m2
.
• Rândurile ne furnizează zeci, iar coloanele unităţi, de grade Celsius.
175
Bibliografie
[1] Nicolaescu I., Îndrumător de lucrări practice de biofizică şi fizică farmaceutică,
UMF Târgu Mureş, 1971
[2] Nicolaescu I., Olariu M., Oprişor I., Filep V., Damjanschitz B., Îndrumător de
lucrări practice de biofizică şi fizică farmaceutică, UMF Târgu Mureş, 1985
[3] D. Borşan, ş. a., Tehnici de laborator ı̂n fizică, Editura Didactică şi Pedagogică,
1978
[4] Măruşteri S. M., Noţiuni fundamentale de biostatistică, curs online disponibil

la www.umftgm.ro/info/carte statistica.pdf, 2007
[5] Tătar S., Caiet de lucrări practice - Informatică Medicală, UMF Târgu Mureş,
2002
[6] Chernick M. R., Friis R., Introductory Biostatistics For The Health Sciences,
John Wiley & Sons, New Jersey, 2003
[7] Norman G. R., Streiner D. L., Biostatistics The Bare Essentials, B. C. Decker
Inc., London, 1998
[8] Chap T. Le, Introductory biostatistics, John Wiley & Sons, New Jersey, 2003
[9] Neagu M., Munteanu O., Dodenciu D., Nagy I., Neagu A., Lucrări practice de
Biofizică, Editura Eurobit, Timişoara, 2006
[10] Alexandroaei D., Dorina Creangă, Delibaş M., Dana Dorohoi, Gabriela Leu,
Erzilia Lozneanu, Luca D., Magdalena Postolache, Scutaru V., Cristina Stan,
Ţâmpu A., Ţâmpu D., Experimente de fizică generală şi biofizică, Editura
Universităţii ”Al. I. Cuza” Iaşi, 2000
[11] Ploaie P. G., Zoe Petre, Introducere ı̂n microscopia electronică cu aplicaţii la
biologia celulară şi moleculară, Editura Academiei, Bucureşti, 1979
176

Caiet de LP Biofizica2008

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caiet de LP Biofizica2008

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE TÂRGU MUREŞ

Biofizică şi Fizică Medicală

CIP nr. 23792/15.12.2008

Editura University Press - Târgu Mureş

prof. univ. dr. Ioan Nicolaescu

2 Reguli de lucru şi de protecţia muncii ı̂n laboratorul de biofizică 11

3 Măsurări, mijloace şi metode de măsurare 13

5 Determinarea densităţii lichidelor cu ajutorul picnometrului 37

6 Determinarea densităţii solidelor cu ajutorul picnometrului 40

7 Determinarea vâscozităţii lichidelor 44

9 Măsurarea tensiunii electromotoare 57

10 Polarizarea luminii. Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

11 Refracţia luminii. Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

14 Lentile. Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri. 88

15 Studiul celulei fotoelectrice 93

16 Determinarea căldurii specifice al unui corp solid 100

17 Determinarea variaţiei de entalpie ı̂n procesul de dizolvare 105

18 Trasarea unui spectru de absorbţie şi determinarea concentraţiilor

19 Determinarea activităţii unei surse de radiaţii γ. Trasarea curbei

20 Studiul fenomenelor electrice periodice 126

A Determinarea densităţii lichidelor cu ajutorul picnometrului 133

B Determinarea densităţii solidelor cu ajutorul picnometrului 135

C Determinarea vâscozităţii lichidelor 137

D Măsurarea rezistenţelor electrice 139

E Măsurarea tensiunii electromotoare 141

F Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

G Refracţia luminii. Determinarea concentraţiilor soluţiilor prin

H Determinarea grosismentului microscopului 149

J Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri 153

K Studiul celulei fotoelectrice 157

L Determinarea căldurii specifice al unui corp solid 161

M Determinarea variaţiei de entalpie ı̂n procesul de dizolvare 163

N Trasarea unui spectru de absorbţie şi determinarea concentraţiilor

O Determinarea activităţii unei surse de radiaţii γ. Trasarea curbei

P Căldurile specifice ale unor soluţii apoase 173

Q Densitatea apei 174

R Vâscozitatea apei 175

• Trebuie respectat intervalul orar prevăzut pentru activităţile de laborator.

• Se va folosi o vestimentaţie corespunzătoare activităţii (ţinuta obligatorie

• Intră ı̂n responsabilitatea fiecărui student curăţirea zonei de lucru (masă,

• Orice problemă / neclaritate trebuie adusă la cunoştinţa cadrului didactic.

• Fumatul este strict interzis!

• Nu se vor efectua experimente proprii. Se vor urma ı̂ntocmai etapele prevă-

• Orice defect ce survine la aparatura de laborator folosită, datorat necu-

• Orice incident survenit trebuie raportat.

• Trebuie evitată ingerarea sau inhalarea de substanţe chimice.

• Nu se introduc pipetele ı̂n gură. Pentru aspirarea lichidelor se folosesc pipete

• În cazul contactului cu substanţe chimice, se folosesc substanţe corespunză-

• După efectuarea lucrării practice, instrumentarul / aparatura de laborator

• Orice legătură la reţeaua electrică se realizează după inspectarea prealabilă,

• După efectuarea determinărilor, aparatele electrice se decuplează de la sursa

• E necesară o atenţie deosebită la manevrarea corespunzătoare a materialelor

• Orice ı̂ncălcare a regulilor specifice laboratorului de Biofizică presupune auto-

A = a · [A] adică (3.2)

3.2 Sisteme de unităţi de măsură

• număr foarte mare de unităţi de măsură şi etaloane;

• existenţa coeficienţilor paraziţi, ce depind de unităţile de măsură alese, ı̂n

Pentru a evita aceste neajunsuri, sunt definite un număr minim de unităţi de

3.2.1 Sistemul Internaţional de Unităţi

• unităţi fundamentale, ı̂n număr de şapte: metrul, kilogramul, secunda, Am-

Mărimea fizică Denumirea unităţii Simbolul unităţii

Mărimea fizică Denumirea unităţii Simbolul unităţii

3.2.2 Formula dimensională a unităţii de măsură