LUCIAN BOIA

ROMÂNIA ŢARĂ DE FRONTIERĂ A EUROPEI

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

HUMANITAS BUCUREŞTI
Coperta seriei

RĂZVAN LUSCOV

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOIA, LUCIAN
România, ţară de frontieră a Europei / Lucian Boia.
Ed. A 2-a, rev. − Bucureşti: Humanitas, 2005
Index
ISBN 973-50-0392-9

94(498)

LUCIAN BOIA
ROMANIA. Borderland of Europe
Publicat pentru prima oară de Reaktion Books, Londra, Marea Britanie,
în engleză, 2001
©LUCIAN BOIA, 2001

© HUMANITAS, 2002, 2005, pentru versiunea românească

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/3171819, fax 021/3171824
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/3112330,
fax 021/31350 35, C.P.C.E. – CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro

ISBN 973-50-0392-9
 LUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea
de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase
titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte
limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin
lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la
imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei
largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism,
naţionalism şi democraţie). În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a
stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.
 PREFAŢĂ LA A DOUA EDIŢIE ROMÂNEASCĂ

Autorul moral al acestei cărţi este Michael Leaman, directorul editurii Reaktion Books
din Londra. Cu totul neaşteptat (în septembrie 1999), am primit de la el o scrisoare prin
care îmi solicita o carte despre România. Am acceptat, mi-am amânat celelalte proiecte,
şi am lucrat timp de un an la acest subiect. Tradusă din română în engleză de James
Brown, sub titlul Romania. Borderland of Europe, cartea a ieşit de sub tipar în octombrie
2001, într-o foarte frumoasă prezentare. În 2002 a apărut şi ediţia românească, de fapt
textul original. Prezint acum ediţia a doua, cu numeroase modificări şi adăugiri în raport
cu cea dintâi; în principal, am adus evenimentele de actualitate (care se opreau în prima
versiune la sfârşitul anului 2000) până la începutul anului 2005.

Scopul meu a fost de a răspunde la o întrebare complicată: ce este România? M-am

adresat unui public străin, îndeosebi anglo-saxon (care nu ştie mai nimic despre
România). Se explică astfel unele informaţii elementare, ca şi câteva mici accente
„englezeşti”; de asemenea, reducerea notelor bibliografice la strictul necesar, cu citarea
îndeosebi a lucrărilor în limbi străine, în primul rând în engleză. Cred însă că lucrarea
este suficient de documentată şi de elaborată pentru a nu-l dezamăgi nici pe cititorul
român.

În Istorie şi mit în conştiinţa românească, am supus unei analize critice diversele

construcţii ale istoriei româneşti. De data aceasta, iată propria mea construcţie. Cele
două cărţi sunt, aşadar, complementare. Înfăţişez acum cititorului ceea ce am eu în
minte cu privire la fenomenul românesc, propria mea Românie.
 INTRODUCERE

Imaginile unei ţări

Această carte îşi propune să răspundă la întrebarea: ce este România? Voi încerca
să descriu şi să explic o ţară. Dar poate fi cuprinsă o ţară într-o carte? Da şi nu.
Realitatea este multiformă şi inepuizabilă, în timp ce reprezentarea ei nu poate fi decât
limitată şi simplificată. Şi, inevitabil, subiectivă. O singură ţară, dar câte priviri asupra ei!
O singură istorie, dar câte reconstituiri şi interpretări! Nicio imagine nu are cum să fie
identică cu obiectul reprezentat. Vedem într-un anume fel. Şi cu cât realitatea este mai
complexă şi susceptibilă de a fi privită din foarte multe puncte de observaţie, cu atât
colecţia noastră de imagini câştigă în diversitate. Adaptării (şi deformării) prin imagine i
se adaugă adaptarea (şi deformarea) prin cuvânt. Fără cuvinte nu am putea exprima
nimic, dat tot cuvintele obligă realitatea să intre în anumite tipare mentale prestabilite.
Cuvintele sunt prea abstracte, prea sărace şi prea rigide pentru a reda cu fidelitate
inepuizabila bogăţie şi profunzime a universului.
Putem rezuma, desigur, şi aşa facem îndeobşte, prin câteva imagini şi simboluri. De
când există comunităţi umane, funcţionează un mecanism arhetipal: tandemul identitate-
alteritate. Noi suntem noi, cu trăsăturile noastre, iar ceilalţi sunt diferiţi, fiecare cu
trăsăturile lui. În fapt, oamenii mai mult se aseamănă decât se deosebesc; la fel şi
comunităţile. Putem însă renunţa la distincţii? Se pare că nu. Şi atunci identificăm
trăsături deosebitoare, le scoatem în evidenţă, le punem sub reflector. Şi astfel ne
construim pe noi înşine şi îl construim pe „celălalt”. Într-o manieră oarecum caricaturală.
Oamenii şi comunităţile ajung să se deosebească în mai mare măsură în imaginar decât
în realitate.1
Fiecare dintre noi are în minte asemenea repere geografice şi antropologice
simplificate. Nu întru totul neadevărate, dar nici întru totul adevărate. În ce măsură
reprezintă ele ţara sau oamenii la care ne referim, şi în ce măsură ne reprezintă pe noi
înşine, maniera noastră de a privi şi de a înţelege lucrurile? Acum aproape 2500 de ani,
Herodot, părintele istoriei, a schiţat pentru prima dată un tablou complet al lumii
cunoscute. În faţa cititorului se perindă o mulţime de ţări şi de popoare. Să fie însă oare
aceasta lumea adevărată sau mai curând adaptarea ei „grecească”, privirea grecească
asupra „celorlalţi”? A pune întrebarea înseamnă a da şi răspunsul. Astăzi suntem cu
siguranţă mult mai bine informaţi; mă îndoiesc însă că am fi mai obiectivi sau mai
dezbăraţi de prejudecăţi decât Herodot. Privim „ceva” bine definit; dar privim mereu cu
propriii ochi.
O ţară se multiplică la nesfârşit. Ea înseamnă o mulţime de oameni şi de lucruri,
fiecare cu propria-i individualitate. Înseamnă şi o istorie, aşadar nu un tablou static, ci un
film alcătuit din multiple secvenţe. Şi înseamnă nu numai ceea ce este şi ceea ce a fost,
ci şi conştiinţa oamenilor despre prezent şi despre trecut, despre ei înşişi, despre orice.
Ceea ce oamenii gândesc, ceea ce ei îşi imaginează este la fel de semnificativ (dacă nu
chiar mai semnificativ) ca ceea ce se petrece în fapt. Realitatea şi imaginarul se
împletesc într-un noian de vieţi, de fapte şi de gânduri. Şi toate acestea se înmulţesc din
nou, în tot felul de variante, mai mult sau mai puţin deformate în raport cu realitatea, în
funcţie de perspectiva observatorului. Cum vom face sinteza? Ce merită şi ce nu merită
reţinut? La aceste întrebări nu există răspunsuri simple. Închipuindu-ne că o ţară este
una, facem abstracţie de diversitatea elementelor care o compun ca şi de faptul că
acestea se pot combina în nenumărate sinteze.
Ca orice ţară, şi România se simplifică şi se multiplică în tot felul de imagini şi de
simboluri. Privită dinspre Occident este o ţară aproape exotică, prin simpla ei aşezare:
undeva, la marginea Europei. Funcţionează logica pe care am întâlnit-o deja la Herodot;
ca şi pentru părintele istoriei, „ceilalţi” sunt cu atât mai diferiţi, cu cât se află mai departe
de noi. Povestea lui Dracula s-a integrat perfect în acest sistem de reprezentări. Deşi la
vremea apariţiei faimosului roman, Transilvania aparţinea Ungariei, iar contele Dracula
însuşi nu este un român, ci un aristocrat maghiar, România a moştenit mitul la 1918
împreună cu teritoriul respectiv. Dracula nu şi-ar fi găsit locul nici în Alpi (prea aproape
de inima Occidentului), nici în Tibet (prea departe). Carpaţii îi oferă un decor tocmai
potrivit. Este marginea Europei: acolo unde civilizaţia de tip occidental se deschide spre
o lume deja diferită. Spaţiul românesc reprezintă – pentru Occident – primul cerc al
alterităţii: suficient de apropiat pentru a pune, prin contrast, într-o lumină şi mai puternică
configuraţiile curioase şi comportamentele neliniştitoare.
Doi autori occidentali au scris pagini frapante despre România din preajma celui de-
al doilea război mondial: o ţară aflată la capătul unui secol de modernizare, de apropiere
de structurile şi de cultura Occidentului. Nicicând nu fusese România mai bine integrată
în Europa. Iar Bucureştiul era deja de multă vreme supranumit „micul Paris”. Cei doi
scriitori sunt foarte diferiţi: Paul Morand, un francez monden, cu strânse relaţii în mediul
românesc (căsătorit cu o româncă), şi Olivia Manning, o tânără englezoaică retrasă şi
frustrată, puţin dispusă să vadă lucrurile într-o lumină favorabilă. Primul a publicat în
1935 volumul-eseu Bucarest, cea de-a doua, mai târziu, începând din 1960, o Trilogie
Balcanică, ale cărei prime două volume (Marea şansă şi Oraşul decăzut) au drept cadru
România anilor 1939-1940. Cel dintâi priveşte ţara cu simpatie, cealaltă cu o antipatie
nedisimulată.
Remarcabilă în această nepotrivire este însă acordul fundamental asupra
caracterizării civilizaţiei româneşti în sine. Celor doi vizitatori, care altminteri nu au nimic
comun unul cu celălalt (în afara apartenenţei lor la cultura apuseană), România le apare
ca o ţară doar parţial integrată civilizaţiei europene, o ţară de margine, cu un fond încă
pronunţat de primitivism, amalgam ciudat de viaţă modernă citadină şi de supravieţuiri
rustice.
La Bucureşti, remarcă amuzat Paul Morand, circulă de-a valma automobile Ford şi
care cu boi. Nici vorbă de „micul Paris”! Olivia Manning îi vede pe bucureşteni drept un
fel de ţărani, unii dintre ei ţărani autentici, alţii îmbrăcaţi în haine de oraş. O lume fluidă,
nesigură, unde lucrurile nu prea sunt luate în serios. Pentru scriitorul francez,
mentalitatea cu totul neoccidentală ar fi mai curând o calitate, lecţia pe care românul o
oferă occidentalului: adaptabilitatea, indulgenţa, optimismul, trecerea nepăsătoare prin
istorie. Exact ceea ce o irită pe scriitoarea britanică!
Până la urmă, rămâne faptul că românii sunt percepuţi ca fiind altceva, un popor
animat de alt spirit decât cel al naţiunilor occidentale: o anumită „uşurinţă” de a trăi îi
separă de seriozitatea responsabilă a celorlalţi. În timp ce Occidentul se defineşte ca o
lume ordonată şi previzibilă, România aparţine, dimpotrivă, unui spaţiu vag şi
imprevizibil.2
Din păcate pentru români, latura seducătoare a exotismului s-a estompat în favoarea
imaginilor tenebroase. Dracula a marcat puncte. Ceauşescu i-a venit în ajutor, cu
varianta lui extravagantă de comunism. Iar după el, atâtea alte întâmplări care i-au
nedumerit sau revoltat pe occidentali: o revoluţie sângeroasă încă învăluită în mister,
expediţii devastatoare ale minerilor la Bucureşti, situaţia intolerabilă a copiilor
abandonaţi în stradă sau bolnavi de SIDA… Toate acestea, rupte de context, au devenit
simboluri negative ale României. La extrema cealaltă se conturează imaginea turistică,
bucolică, îmbietoare a ţării: frumuseţea naturii, pitorescul aşezărilor, ospitalitatea
oamenilor, originalitatea artei şi cântecului popular… Şi între aceste extreme, fireşte, tot
felul de alte imagini. Adevărate, neadevărate?
Ce pot face altceva, la rândul meu, decât să aleg şi să interpretez, potrivit propriilor
mele opţiuni? Cu încercarea de a nu simplifica excesiv şi de a explica cât mai mult.
România este cu siguranţă mai normală decât apare în interpretările extreme. Ea
prezintă desigur şi trăsături caracteristice. Acestea nu trebuie însă absolutizate. Mă
îndoiesc că ar exista un tip anume de român. Românii sunt diferiţi între ei şi, totodată,
asemănători cu ceilalţi oameni. Şi regiunile României prezintă un tablou variat. Fireşte,
toate la un loc dau o sinteză care îşi are notele ei particulare. Şi chiar (pentru un
occidental) ciudăţeniile ei. Nu există însă o Românie atemporală. Punctul meu de
vedere este că trăsăturile distincte se explică prin istorie şi prin starea actuală a
societăţii româneşti. România de astăzi nu seamănă prea mult cu România de ieri. Şi
nici România de mâine nu va mai fi ca România de astăzi.
Iată, aşadar, în cele ce urmează, nu România în deplinătatea ei, ci, pur şi simplu, o
interpretare personală, România mea.
 1. Privire pe hartă

La răscruce de civilizaţii

Prima dificultate pe care o prezintă România este chiar aprecierea locului ei pe harta
Europei. Cărei zone îi aparţine: Europei Răsăritene, Balcanilor, Europei Centrale?
Nu este greu de constatat, din punct de vedere strict geografic, că Peninsula
Balcanică nu cuprinde şi România. Limita ei nordică o formează Dunărea, iar România
se află la nord de Dunăre; face excepţie doar Dobrogea, regiunea situată între Dunăre
(la vest şi la nord) şi Marea Neagră (la răsărit). Şi totuşi… Nu doar pământul, munţii şi
râurile definesc un spaţiu de civilizaţie. România este, în bună măsură, balcanică, printr-
o lungă istorie, prin multiple raporturi umane şi culturale. Dunărea mai curând uneşte
decât separă. În Antichitate, triburile tracice ocupau jumătatea de nord a Peninsulei
Balcanice şi teritoriul actual al României. Expansiunea romană şi procesul de
romanizare s-au petrecut atât la sud cât şi la nord de Dunăre. În Evul Mediu, Bizanţul a
oferit românilor principalul model politic, cultural şi religios, în bună măsură prin
intermediul slavilor balcanici. Şi turcii au înaintat tot prin Balcani şi i-au ataşat pe români,
timp de mai multe secole, stăpânirii lor, alături de celelalte popoare balcanice; dintre
acestea, grecii au exercitat, la începutul epocii moderne, o influenţă culturală foarte
puternică. Hotărât lucru, România nu poate fi desprinsă de Balcani, dar cum nu este,
totuşi, un teritoriu propriu-zis balcanic, istoricii şi geografii români au optat pentru
încadrarea ei în „Europa de sud-est”, formulă care cuprinde Balcanii plus România. Iată
problema rezolvată, cel puţin terminologic!
În fapt, lucrurile sunt mai complicate, fiindcă România nu este o ţară omogenă sau,
mai bine zis, nu a fost, până nu demult. România de astăzi (care s-a născut abia la 1859
şi şi-a dublat teritoriul la 1918) este, în mare, alcătuită din trei ţări istorice: Ţara
Românească, la sud, între Dunăre şi Carpaţii de miazăzi; Moldova, la est, între Nistru şi
Carpaţii răsăriteni; şi Transilvania, la apus, despărţită, prin arcul Carpaţilor, de celelalte
două ţări. Simplificând lucrurile, am fi tentaţi să spunem că Ţara Românească, lipită de
Dunăre, se înfăţişează ca predominant balcanică, în timp ce Moldova priveşte nu numai
spre sud, dar şi spre nord, către Polonia, şi spre răsărit, către stepele ruseşti, iar
Transilvania aparţine Europei Centrale şi, într-o măsură apreciabilă, spaţiului occidental
de civilizaţie. Multe valuri au venit dinspre răsărit, de la sciţii antici până la ruşi în epoca
modernă, şi multe altele dinspre apus, de la celţi şi romani până la unguri (porniţi iniţial
dinspre Urali, dar stabiliţi în Câmpia Panonică, la vest de spaţiul românesc) şi germani.
România este aşadar, în acelaşi timp, balcanică, răsăriteană şi central-europeană,
fără să aparţină pe deplin nici uneia din aceste diviziuni, de altfel destul de artificiale.
Dar aşezarea geografică, oricât ar fi de importantă pentru destinul unei ţări, nu
trasează o evoluţie de neclintit. Intervin şi conjuncturile istorice (comunismul, de pildă, a
făcut ca o bună parte a Europei, ataşată Uniunii Sovietice – până în inima Germaniei –
să fie percepută la un moment dat drept „răsăriteană”; odată ieşite din comunism,
aceleaşi ţări sunt considerate astăzi „central-europene”). Poate interveni uneori o
alegere decisivă. O asemenea alegere au făcut românii în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, când s-au decis să se rupă de spaţiul răsăritean şi să se orienteze spre
Occident. În scurt timp, societatea românească a adoptat, în linii generale, modelul
cultural şi politic apusean. Parţial, în realitate, şi încă şi mai mult în imaginar, România a
devenit o prelungire a Europei occidentale.
Iată, aşadar, o ţară care priveşte spre toate punctele cardinale ale Europei.
Individualitatea ei se exprimă şi prin faptul că până acum nu a ales, în mod decisiv, o
anume direcţie.
Spaţiul românesc se înfăţişează ca un spaţiu de margine. De-a lungul istoriei s-a
aflat mereu la limita marilor ansambluri politice şi de civilizaţie. Aici a fost o margine a
Imperiului Roman (frontiera dintre lumea romană şi cea barbară tăind în două Dacia –
România de astăzi). Aici a fost şi marginea Imperiului Bizantin, apoi a Imperiului
Otoman. Şi civilizaţia occidentală tot până aici s-a extins. La începutul epocii moderne,
exact în spaţiul românesc se întâlneau trei mari imperii: otoman, habsburgic şi rus. Faţă
de Rusia, faţă de Germania sau de Austria, faţă de Turcia, românii s-au aflat mereu la
margine. Şi astăzi ei se află tot la margine, la marginea Uniunii Europene, ca ţară de
frontieră, încă în afara Uniunii, şi în curând, tot ca ţară de frontieră, în interiorul ei.
Această permanentă situaţie de „frontieră” a avut două efecte complementare şi
contradictorii. Pe de o parte, un anume grad de izolare, receptarea atenuată a diverselor
modele, perpetuarea structurilor tradiţionale şi o mentalitate ataşată de valorile
autohtone. Pe de altă parte, dimpotrivă, extraordinara combinaţie de infuzii etnice şi
culturale venind din toate direcţiile. România este o ţară care a asimilat, de la o epocă la
alta, sau diferenţiat în funcţie de regiuni, elemente turceşti şi franceze, maghiare şi ruse,
greceşti şi germane… Cu greu s-ar mai găsi în Europa un amestec atât de variat, o
sinteză alcătuită din atâtea culori diferite. Aşezat la răscruce de drumuri şi civilizaţii,
spaţiul românesc este prin excelenţă deschis; l-au caracterizat o permanentă
instabilitate şi o neîncetată mişcare de oameni şi valori. Există în toate o măsură.
Depăşirea măsurii poate provoca reacţii adverse. Receptiv la modelele străine, dar
simţindu-se uneori covârşit de ele, românul încearcă în acelaşi timp să se apere,
salvându-şi fondul autohton. Unii români privesc spre Europa, alţii nu vor să privească în
afară. Europenismul şi autohtonismul ilustrează o polarizare intelectuală tipică societăţii
româneşti. Ne deschidem către ceilalţi sau ne închidem în noi înşine? Confruntarea
dintre aceste tendinţe opuse a însoţit procesul de modernizare a ultimelor două secole.
Evident, nu românii au inventat dramatizarea raporturilor cu „ceilalţi”: aceasta este o
trăsătură universală a imaginarului. Poate însă că românii dramatizează în mod
deosebit, admirând sau respingând, preluând fără nuanţe sau refuzând din principiu.
Este rezultatul contradictoriu al unei istorii contradictorii.
Să mai spunem – complicând în continuare lucrurile – că cele trei ţări din care s-a
alcătuit România modernă se divid la rândul lor în mai multe regiuni. Ţara Românească
este formată din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea; Moldova, din Moldova propriu-zisă,
Basarabia şi Bucovina; iar Transilvania (nume generic prin care se înţelege teritoriul
situat la apus de Carpaţi), din Transilvania propriu-zisă, Banat, Crişana şi Maramureş.
Sunt zece provincii care au avut, sau au căpătat la un moment dat, în funcţie de
evoluţiile istorice, trăsături proprii; ele se deosebesc unele de altele, într-o măsură mai
mică sau mai mare (deosebiri atenuate în ultima jumătate de secol, dar încă
perceptibile). Elementul de legătură l-a constituit prezenţa aproape pretutindeni, ca
populaţie majoritară, a românilor. Dar şi între români există deosebiri şi, cu atât mai
mult, în compoziţia etnică generală a regiunilor sau în raporturile lor cu diverse alte
spaţii europene. Sunt regiuni care au privit spre apus, altele spre Balcani, altele spre
nord sau spre răsărit. Sunt regiuni cu populaţie aproape exclusiv românească, altele în
care, alături de români, trăiesc (şi mai ales au trăit) numeroase alte neamuri, ele însele
de limbi, culturi şi religii foarte diferite: turci şi tătari, maghiari, germani, sârbi, ruşi,
ucraineni, evrei… Aproape o sinteză a Europei!
Pentru a înţelege mai bine România, este util să începem prin a trece în revistă
aceste zece unităţi geografice, istorice şi umane.
De unde vom privi însă, din ce moment al istoriei? Geografia fizică, relativ puţin
schimbată de-a lungul secolelor, este mai uşor de fixat într-o sinteză decât alcătuirile
umane, istorice şi culturale, aflate în permanentă mişcare (pretutindeni, dar cu atât mai
mult în spaţiul românesc, caracterizat printr-o pronunţată instabilitate istorică). Fiecare
epocă înfăţişează altceva. Alegerea pe care o propun, îndeosebi pentru informaţiile
statistice de ordin demografic şi social, este anul 1930. De ce? Din motive mai puţin
arbitrare decât ar părea la prima vedere. Atunci s-a făcut primul (şi singurul)
recensământ în România Mare.1 Toate provinciile româneşti – sau foste cândva
româneşti – sunt astfel reunite şi pot fi comparate cu uşurinţă. În plus, acest moment
corespunde unei faze încă nu foarte avansate de modernizare. Structurile tradiţionale,
rezultând din secole de istorie, erau încă vii. Nu aveau să mai rămână aşa multă vreme.
Peste puţin timp începea experimentul comunist: o politică agresivă de omogenizare
socială şi teritorială. Astăzi, deosebirile – încă existente – dintre provincii s-au atenuat
considerabil. Urbanizarea, pe de o parte, iar, pe de altă parte, emigrarea masivă a unor
etnii (germani, evrei, turci) au modificat radical peisajul uman tradiţional. 1930 este
ultimul moment când modernitatea nu acoperise încă istoria anterioară. Să pornim
aşadar explorarea României din acest punct, urmând ca apoi să derulăm şi alte
secvenţe, fie anterioare, fie mai recente.

Sudul: Ţara Românească

Încep cu Ţara Românească, unitatea istorica-geografică a sudului României de

astăzi (în jurul căreia s-a creat România modernă).2
Prima regiune, privind dinspre vest spre est, este Oltenia, cuprinsă între Carpaţi,
Dunăre şi râul Olt (afluent al Dunării). În colţul său sud-vestic, Carpaţii se întâlnesc cu
Balcanii, iar Dunărea îşi croieşte drum prin această îmbinare de munţi, tăind defileul de
la Porţile de Fier. Relieful Olteniei descreşte dinspre nord spre sud: munţi, dealuri şi
câmpie. Este în cea mai mare parte un ţinut deluros. Este şi ţinutul cel mai românesc
dintre toate ţinuturile româneşti. Prea puţini străini s-au aşezat aici de-a lungul istoriei
(situaţie excepţională în istoria românilor!). Recensământul din 1930 dă un total de
97,5% etnici români. Era şi una dintre cele mai rurale zone ale ţării: doar 13% populaţie
urbană (procentul pe ţară: 20%). În consecinţă, multe trăsături culturale tradiţionale:
număr mai mare de analfabeţi ca în majoritatea celorlalte provincii (şi cu o diferenţă
apreciabilă între gradul de cultură al bărbaţilor şi femeilor, iarăşi o trăsătură tipică de
tradiţionalism: 70,4% bărbaţi ştiutori de carte, însă doar 31% femei, cea mai accentuată
disproporţie din tot spaţiul românesc). Slaba angajare în modernitate a permis
supravieţuirea unui folclor extrem de viu, Oltenia oferind una dintre cele mai dense şi
mai originale variante de artă populară românească. De aici, din munţii Olteniei, a plecat
în lume Constantin Brâncuşi; el avea să revoluţioneze sculptura modernă, în sensul unei
simplificări şi abstractizări corespunzătoare motivelor tradiţionale româneşti.
Mergând spre răsărit şi trecând Oltul, ajungem în Muntenia, provincie de două ori
mai întinsă decât Oltenia, nucleul Ţării Româneşti, şi mai târziu al României. Ca şi
Oltenia, este cuprinsă între Carpaţi şi Dunăre şi, la fel, altitudinea descreşte dinspre
nord spre sud: munţi, dealuri, câmpie, cu deosebirea că, înaintând spre est, câmpia
câştigă tot mai mult teren. Ea acoperă cea mai mare parte a Munteniei. Aici se află
grânarul ţării. Aici, la întretăierea unor importante drumuri comerciale, s-a dezvoltat şi
cel mai mare centru urban, devenit capitală a Ţării Româneşti, apoi a României:
Bucureştiul (situat în Câmpia Dunării, la numai 60 de kilometri de fluviu, deci de
extremitatea nordică a Peninsulei Balcanice). Şi în Muntenia marea majoritate a
populaţiei este tot românească, însă cu un procent mai mare de străini ca în Oltenia:
93,4% în 1930, nivel care scade în mediul urban la 82,3%. Oraşele însumau 27,1% din
populaţie: mult peste media ţării, provincia cea mai urbanizată, în primul rând datorită
capitalei. Bucureştiul, dar şi alte oraşe, precum Brăila, port foarte activ la Dunăre, aveau
o pronunţată notă cosmopolită (alături de români, procente semnificative înregistrând, la
1930, evreii, grecii, ungurii, germanii, ţiganii…).
Dunărea mărgineşte Muntenia nu numai la sud dar şi la est. Apele fluviului îşi
schimbă brusc cursul spre nord, apoi, încă odată, spre răsărit, vărsându-se în Marea
Neagră prin trei braţe care formează cea mai mare deltă a Europei. Între cele două laturi
ale Dunării şi litoralul Mării Negre este cuprinsă Dobrogea. Convenţional, raportând-o la
cele trei mari diviziuni ale ţării, este legată de Ţara Românească. În fapt, şi geografic, şi
istoric, şi în sens etnic-cultural, Dobrogea este de sine stătătoare, una dintre cele mai
interesante entităţi nu numai ale României, ci ale întregului continent. Aici, cel mai
recent pământ european, lumea încă nediferenţiată, terestră şi acvatică a Deltei, cu
uluitoarea ei bogăţie de plante şi animale, se învecinează cu unul dintre cele mai vechi:
munţii Dobrogei, cu înălţimi modeste, tociţi de trecerea vremii; în restul teritoriului, podiş
şi câmpie. Climat în genere arid şi aspru, influenţa mării făcându-se simţită strict pe
litoral. Dobrogea nu a aparţinut Ţării Româneşti decât vreo trei decenii, în vremea
domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). În Antichitate aici trăiau geţii, o ramură a
tracilor, înrudiţi cu dacii. S-au aşezat printre ei şi sciţii, popor de origine iraniană, veniţi
din stepele nord-pontice. Grecii au întemeiat colonii pe litoral. Ruinele uneia dintre ele,
Istros (Histria), reprezintă un important şantier arheologic şi o atracţie turistică. Tomis,
oraşul cel mai mare şi mai activ în epoca elenistică şi romană, este acoperit astăzi de un
oraş modern, Constanţa, principalul port maritim al României. La Tomis a fost exilat (din
motive rămase obscure), în vremea lui Augustus, şi acolo a şi murit, chinuit de dorul
Romei, poetul Ovidiu; statuia lui se înalţă în piaţa centrală a Constanţei.
Dobrogea a fost romană, apoi bizantină, după care a aparţinut primului ţarat bulgar,
din nou bizantinilor, şi iarăşi bulgarilor. În secolul al XIV-lea apare ca un mic stat de sine
stătător, condus de Dobrotici (de unde probabil şi numele provinciei). A fost apoi
încorporată Ţării Româneşti, dar la scurt timp cucerită de turci care au stăpânit-o patru
secole şi jumătate, până la 1878, când a revenit României (în urma războiului ruso-
româno-turc din 1877-1878). Avea pe atunci o populaţie amestecată, grupul islamic:
turcii şi tătarii, fiind mai numeros decât românii. Românii au colonizat teritoriul şi I-au pus
în valoare (până atunci fusese un ţinut de margine al Imperiului Otoman, cu totul
neglijat). S-au aşezat aici români din sudul Transilvaniei, agricultori şi crescători de vite
(mocani), aromâni din Peninsula Balcanică… Constanţa abia dacă era puţin mai mult
decât un sat. A devenit un oraş modern şi unul dintre porturile însemnate ale Europei.
La 1930, structura populaţiei era următoarea (socotind şi Cadrilaterul, două judeţe luate
de la Bulgaria în 1913 şi retrocedate în 1940): români – 44,2% (aşadar, doar o
majoritate relativă), bulgari – 22,8%, turci – 18,5%, tătari – 2,7%, ruşi – 3,4%, germani –
1,5%, greci – 1,1%. În număr mai mic, erau însă reprezentate aproape toate naţiile
Europei şi ale Orientului. Dobrogea a fost – din păcate nu mai este – un mozaic etnic şi
cultural ieşit din comun. Nicăieri, într-un spaţiu atât de restrâns, nu se putea întâlni în
Europa un asemenea amalgam de limbi, religii şi moduri de viaţă.

Răsăritul: Moldova

A doua mare unitate istorico-geografică, Moldova, a avut timp de secole o evoluţie

unitară. La 1775, Imperiul Habsburgic a anexat partea nordică a ţării, care a căpătat
numele de Bucovina. Câteva decenii mai târziu, în 1812, ruşii au anexat jumătatea ei
răsăriteană, numită de atunci Basarabia. Moldova a intrat astfel în epoca modernă
împărţită în trei regiuni, fiecare afirmându-şi trăsături proprii.
Moldova rămasă de sine stătătoare în urma pierderii celor două regiuni ocupă mai
puţin de jumătate din întinderea fostului principat al Moldovei. Este un ţinut de dealuri
domoale, aşezat între liniile paralele nord-sud ale Carpaţilor Răsăriteni şi râului Prut,
afluent al Dunării. Ponderea românilor era la 1930 ceva mai mică decât în Muntenia:
89,8%, procent sensibil mai scăzut la oraşe: 70,8%. Crescuse mult în secolul al XIX-lea
numărul evreilor, majoritatea emigraţi din Galiţia. Reprezentau 6,5% din totalul
locuitorilor, iar în mediul urban 23,1%. La laşi, capitala Moldovei, formau o treime din
populaţie (pe la 1900 erau chiar jumătate), proporţie întâlnită şi în alte oraşe.
Bucovina, cea mai nordică provincie a ţării (împreună cu Maramureşul), adăposteşte
într-un poetic decor de dealuri şi păduri vechea capitală a Moldovei – Suceava –,
precum şi mânăstiri din secolele XV-XVII, astăzi, pe lângă funcţia lor religioasă, puncte
de atracţie turistică (vestite îndeosebi pentru bisericile acoperite cu fresce în exterior).
Anexarea la Austria a complicat alcătuirea etnică a acestui vechi pământ moldovenesc.
La 1930, românii formau 44,5% din populaţie (singura provincie, împreună cu Dobrogea,
unde nu aveau majoritatea absolută), fiind urmaţi de ucraineni, cu 27,7%, şi apoi de
evrei, cu 10,8%, şi de germani, cu 8,9%. La oraşe românii reprezentau doar 33%, evreii
ridicându-se la 30%, iar germanii la 14,7%. Ca şi în cazul Dobrogei, dar alcătuit din alte
elemente, un interesant mozaic etnic şi cultural care, dacă istoria ar fi permis-o, putea
să producă o sinteză originală. Provincia este astăzi tăiată în două, partea de nord
(majoritar ucraineană) revenind în urma celui de-al doilea război mondial Uniunii
Sovietice (acum aparţinând Ucrainei).
Basarabia este mărginită la vest de Prut, la est de fluviul Nistru, iar la sud de litoralul
Mării Negre. După ocuparea ţinutului, autorităţile ruseşti au practicat o politică de
colonizare şi de rusificare. La 1930, componenţa etnică era următoarea: români
– 56,2%; ruşi – 12,3%; ucraineni – 11%; evrei – 7,2%; bulgari – 5,7%; găgăuzi (vorbitori
de limbă turcă, însă creştini) – 3,4%; germani (colonizaţi în secolul al XIX-lea) – 2,8%. În
judeţele din sud, Ismail şi Cetatea Albă, ca şi în nord, în judeţul Hotin, majoritatea o
aveau ucrainenii şi ruşii. Reanexată de Uniunea Sovietică în 1940, Basarabia a fost
divizată, sudul şi nordul revenind Ucrainei, iar partea centrală, căreia i s-a alăturat şi o
fâşie pe malul stâng al Nistrului (Transnistria), cu populaţie în bună măsură tot
românească, a format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în cadrul
imperiului sovietic, devenită, o dată cu destrămarea acestuia, în 1991, independentă,
sub numele de Republica Moldova. Astăzi există în consecinţă două Moldove: regiunea
din România cu acest nume şi Moldova independentă, corespunzând în mare parte, dar
nu în totalitate, Basarabiei.
Şi în principatul Moldovei, Basarabia fusese un ţinut de margine; ponderea politică şi
culturală o avea Moldova dintre Carpaţi şi Prut, rămasă între frontierele României. În
cadrul României Mari, Basarabia era provincia cea mai rămasă în urmă sub aspect
economic şi cultural. Avea proporţia cea mai mică de populaţie urbană: 12,9% (iar în
oraşe românii reprezentau doar 31%). Avea un procent foarte mic de ştiutori de carte:
38,1% (procentul general pe ţară – 57%). Toate acestea plasau Basarabia într-o poziţie
cu totul aparte. Oprimaţi mai înainte, ca şi după aceea, de ruşi, basarabenii au avut
motive să reproşeze şi românilor o atitudine de superioritate şi lipsă de interes faţă de
problemele lor. Este şi acesta un motiv care a contribuit la neintegrarea Basarabiei în
România după dezmembrarea Uniunii Sovietice (alături, fireşte, de alţi factori:
importanta minoritate ruso-ucraineană mai bine plasată economic şi social decât
românii; propaganda antiromânească din anii regimului sovietic, care a lăsat urme;
rezervele sau chiar împotrivirea Rusiei şi Ucrainei faţă de o eventuală unire cu
România). Se pare că lucrurile evoluează spre constituirea unei „naţiuni moldoveneşti”
distincte (chiar dacă ceea ce s-a numit în epoca sovietică „limbă moldovenească” nu
este altceva decât limba română, cu unele particularităţi regionale şi presărată cu
neologisme ruseşti. Cert este însă că diferenţa culturală dintre români şi „moldoveni” s-a
adâncit.)

Apusul: Transilvania

În sfârşit, a treia mare unitate o formează ţinuturile „de peste munţi” (privind dinspre
Ţara Românească şi Moldova). Se foloseşte, în limbajul curent, numele generic de
Transilvania, deşi în sens propriu Transilvania nu reprezintă decât o parte – este drept,
partea centrală şi cu o individualitate istorico-politică mai bine precizată – a acestui
complex teritorial. Sunt regiunile care au participat nu la istoria Balcanilor sau a
Răsăritului, ci a Europei Centrale (în asociere mai întâi cu Ungaria, apoi cu Imperiul
Habsburgic).
Transilvania propriu-zisă (fostul principat al Transilvaniei) poate fi caracterizată
metaforic drept o „cetate de munţi”. Este înconjurată din toate părţile de Munţii Carpaţi.
Carpaţii meridionali (numiţi cândva şi Alpii Transilvaniei, cu înfăţişare semeaţă şi înălţimi
de peste 2500 de metri) o separă de Ţara Românească, iar Carpaţii răsăriteni de
Moldova. „Arcul carpatic” este completat spre vest de masivul Carpaţilor Apuseni care
marcau limita dinspre Ungaria a principatului. Sub raport etnic, la 1930, românii
reprezentau 57,6%, maghiarii 29,1%, iar germanii 7,9%. La oraşe românii erau încă
minoritari, deşi ponderea lor crescuse după 1918: 35,9%, faţă de maghiari – 39,8% şi
germani – 12,7%. Chiar acum, când oraşele Transilvaniei sunt în măsură apreciabilă
românizate, arhitectura lor lasă să li se întrevadă originea. Clujul (Kolozsvár) şi Târgu
Mureş (Marosvásárhely) au fost oraşe ungureşti, iar Sibiul (Hermannstadt), Braşovul
(Kronstadt) sau Sighişoara (Schässburg), fondate de saşi, păstrează înfăţişarea tipică a
unor burguri germane. Divizările religioase aduceau un grad în plus de complexitate.
Majoritatea românilor părăsiseră la 1700 biserica ortodoxă pentru a deveni greco-catolici
(Blajul, sediul mitropoliei greco-catolice, era supranumit „mica Romă” a românilor).
Germanii (saşi, ai căror strămoşi au emigrat începând de pe la mijlocul secolului al XII-
lea în cea mai mare parte din regiunile nord-vestice ale Germaniei, unii dintre ei rude
îndepărtate ale saxonilor care au trecut în Anglia) îmbrăţişaseră luteranismul. Ungurii
erau împărţiţi între reformaţi (calvini), catolici şi unitarieni. În procente, tabloul religios al
Transilvaniei se înfăţişa astfel: greco-catolici – 31,1%; ortodocşi – 27,7% (singura
regiune, împreună cu Maramureşul istoric în care ortodocşii nu ocupau prima poziţie);
reformaţi – 15,5%; romano-catolici – 12,8%; luterani – 7,6%; unitarieni – 2,1%; mozaici
– 2,5%.
Prin decorul său de munţi şi prin tripla alcătuire etnică, precum şi prin diversitatea
religioasă, Transilvania semăna oarecum cu Elveţia. Spre deosebire însă de aceasta,
zonele etnice nu erau precis delimitate, populaţia fiind amestecată. În plus, condiţiile
sociale nu fuseseră egale. Aristocraţia era maghiară, burghezia în mare măsură
germană, iar majoritatea ţărănimii românească. Elveţia s-a constituit din etnii juxtapuse
(rezultatul fiind o combinaţie de solidaritate şi indiferenţă), în timp ce amestecul
inegalitar caracteristic Transilvaniei a generat frustrări (în ce-i priveşte pe români) şi
tensiuni. Rezultatul nu avea cum să fie o nouă Elveţie, ci orientarea spre România a
românilor majoritari.
Între Transilvania şi Ungaria, coborând dinspre munte spre Câmpia Tisei, se disting
încă trei regiuni care nu au atins însă gradul de coerenţă geopolitică şi de continuitate
istorică ale principatului transilvan. Toate trei sunt tăiate astăzi de frontiera care separă
România de Serbia, Ungaria şi Ucraina.
Banatul, provincia sud-vestică a României, este cuprins între munţi (la răsărit),
Dunăre (la sud), Tisa (la vest) şi Mureş, afluent al Tisei (la nord). Relativa lui autonomie
istorică se datorează faptului că a fost un teritoriu de graniţă, cu funcţia militară
corespunzătoare. În Evul Mediu a aparţinut Ungariei. În secolul al XVI-lea a fost cucerit
de turci. Aceştia l-au pierdut în 1718 în favoarea Imperiului Habsburgic. Răvăşit de
războaie, teritoriul a fost colonizat şi pus în valoare de noua stăpânire. Încă de la
sfârşitul secolului al XVII-lea s-au refugiat aici sârbi de la sud de Dunăre. Au fost aduşi
numeroşi germani (numiţi aici „şvabi”) mai ales din părţile sudice şi vestice ale
Germaniei (catolici, spre deosebire de saşii transilvăneni luterani). Timişoara, capitala
provinciei, a devenit un oraş tipic austriac (supranumit şi „mica Vienă”). În comparaţie cu
Transilvania, cristalizată de secole în structurile ei etnice şi politice, Banatul apărea ca o
frontieră în mişcare, o ţară în mare măsură nouă, pusă în valoare de colonişti. Se
explică astfel şi faptul că tensiunile etnice nu au cunoscut amploarea şi dramatismul
celor din Transilvania (deşi neînţelegeri au existat, şi nu numai între români şi unguri,
dar şi între români şi sârbi; s-a format însă şi o cultură a diversităţii etnice). La 1918,
regiunea s-a împărţit între România şi Iugoslavia (partea revenită Serbiei numindu-se
Voivodina). În 1930, Banatul integrat României avea 54,3% populaţie românească; al
doilea element etnic era cel german, cu 23,8%; ungurii, mai puţini ca în Transilvania,
reprezentau doar 10,4%, iar sârbii şi croaţii, 4,3%. Şi configuraţia religioasă era diferită
de a Transilvaniei: puţini greco-catolici, reformaţi sau luterani; aproape toţi românii –
precum şi sârbii – erau ortodocşi (56,1% din populaţie), iar germanii şi maghiarii
romano-catolici (34,2%).
La nord de Banat se află un ţinut mai vag definit geografic şi istoric, numit de români
Crişana (de la cele trei Crişuri care îl străbat, reunite apoi într-un singur râu, afluent al
Tisei). Regiunea este mărginită la est de Carpaţii apuseni, la sud de Mureş, iar la vest
de Tisa. Frontiera cu Ungaria o taie în două. Istoriceşte a aparţinut Ungariei (fără să
beneficieze ca Transilvania sau Banatul de un statut special), dar ca şi în celelalte
ţinuturi „de peste munţi” majoritatea populaţiei (în partea alipită României la 1918) era
românească; la 1930, românii reprezentau 61,2%, maghiarii 25,1%, iar germanii 5,8%.
 Şi Maramureşul, regiunea cea mai nordică, a făcut parte timp de secole din Ungaria,
însă şi-a păstrat individualitatea, datorită relativei sale izolări. Este o întinsă depresiune
deluroasă – 10.000 km2 – înconjurată de munţi. României i-a revenit doar o treime la
1918, restul (cu populaţie majoritar ucraineană) fiind înglobat atunci în Cehoslovacia
(astăzi în Ucraina). Maramureşul românesc număra, la 1930, 57,5% români, un procent
relativ mic de maghiari – 7%, puţini germani – 2%, în schimb destul de mulţi ucraineni –
11,9%, şi încă şi mai mulţi evrei (stabiliţi într-o perioadă mai recentă) – 20,6%. Altă
trăsătură distinctivă: numărul neînsemnat de ortodocşi, greco-catolicii (români şi
ucraineni) reprezentând 65% din populaţie. Era o regiune pronunţat rurală (cu numai
17% populaţie urbană), cu un număr redus de ştiutori de carte (38%). Datele menţionate
privesc strict Maramureşul istoric; în prezent, sub acest nume, se cuprinde o regiune
mai largă, în partea ei apuseană aflată în afara munţilor şi având un caracter mai puţin
tradiţional şi mai pronunţat urban. Habitatul rural şi un mod de viaţă puţin atins de
modernitate se păstrau mai bine în Maramureş ca oriunde în România (şi încă se mai
păstrează, în ciuda industrializării şi a urbanizării). Există o mulţime de elemente
specifice: costumul, dansul, arta religioasă şi populară, îndeosebi meşteşugul cioplitului
în lemn… Sunt faimoase porţile sculptate maramureşene sau, şi mai impresionante,
bisericile construite în întregime din lemn, cu turle înalte şi zvelte. Alături de Delta
Dunării şi de mânăstirile din Bucovina, peisajul maramureşean este una dintre imaginile
cele mai originale şi mai autentice pe care le oferă România.
O singură ţară, zece regiuni. Zece regiuni, o singură ţară.
România este o sinteză, rezultată dintr-o mare diversitate. Pentru a o înţelege trebuie
interogată istoria. Începând cu nebuloasa şi mitologizata problemă a originilor şi
încheind cu România de astăzi, aflată încă în căutarea drumului său.
 2. O insulă latină

Urmaşii Romei

Originile sunt o preocupare majoră a românilor. În asemenea măsură, încât trecutul

pare uneori pentru ei mai important decât viitorul. Când, cum şi unde s-a format poporul
român? Care sunt elementele lui componente? La aceste întrebări, mitologia răspunde
mult mai sigur decât o poate face o abordare istorică prudentă şi critică. 1
Prima dificultate porneşte chiar de la conceptul în discuţie. Ce înseamnă popor? Ce
îi uneşte pe oameni într-un popor? Iată un termen destul de vag, care a mai fost, în plus,
şi intens politizat. Conceptul antropologic de etnie pare mai adecvat şi mai neutru; dar
până la urmă nu operează decât o deplasare semantică, care nu lămureşte esenţialul.
Principalul liant este îndeobşte limba, o limbă comună; dar şi sub acest aspect apar tot
felul de complicaţii sau de excepţii: un popor poate depăşi limitele unui spaţiu lingvistic,
după cum un spaţiu lingvistic se poate împărţi între mai multe solidarităţi etnice
(fragmentarea dialectală a limbilor aducând un plus de complexitate). Dar nu este numai
limba. Sunt şi alte structuri, sociale şi culturale, care încheagă un popor. Pot fi ele însă
definite cu precizie? Se adaugă – şi este chiar esenţial – un fond simbolic. Un popor (o
etnie) se recunoaşte în anume simboluri, repere istorice, culturale şi politice. Mai întâi de
toate are un nume! Putem oare vorbi despre un popor, atunci când populaţia respectivă
nu are conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi când nu se numeşte ea însăşi într-un
anume fel? Desigur, dacă vrem, în materie de concepte, putem aproape orice. Este însă
corect să ne definim cu precizie opţiunile. Ajunge ca românii să vorbească româneşte
pentru a fi români? Atunci, formarea poporului român se reduce pur şi simplu la
formarea limbii române. Devine o problemă strict lingvistică. Dacă pretindem însă şi alte
repere comune, lucrurile se complică. Când ajung românii să-şi spună cu toţii români, să
se considere un corp comun, distinct de celelalte entităţi etnice? Nu este uşor de spus.
Şi scoţienii vorbesc englezeşte, fără a fi englezi. Ei sunt britanici, dar aici ajungem la
conceptul de naţiune, concept politic modern care înglobează şi depăşeşte semnificaţiile
strict etnice (suveranitatea poporului potrivit principiilor democratice, ideea statului-
naţiune, „sacralizarea” naţiunii care subordonează toate celelalte valori şi structuri…).
Este uşor de spus când s-a afirmat naţiunea română (ca mai toate naţiunile europene,
în secolul al XIX-lea), dar mai greu de definit etapele formării poporului, pentru simplul
motiv că „poporul” este un concept mai vag decât „naţiunea”. Moldovenii sunt parte
alcătuitoare a naţiunii române, nu în mai mică măsură decât „muntenii” – românii din
Ţara Românească. Până în secolul al XIX-lea, ei nu numai că au avut statul lor şi istoria
lor distinctă, dar nici nu şi-au spus români, ci moldoveni. Altminteri erau foarte apropiaţi
– şi conştienţi de acest fapt – prin limbă, cultură şi alte forme de solidaritate de ceilalţi
români. Din perspectiva actuală, sunt români, fără îndoială. Dar din propria lor
perspectivă, cu secole în urmă?
În problema încurcată a originii românilor, există totuşi un punct fix, pe care nu îl
contestă niciun lingvist: faptul că limba română îşi are originea în limba latină. Este o
limbă romanică, întocmai ca italiana, franceza, spaniola şi portugheza, prezentând însă
originalitatea (una dintre multiplele originalităţi româneşti) că a evoluat nu în vestul
continentului, ca celelalte, ci în răsărit, în zona predominant slavă a Europei. Este ce a
rămas din domeniul răsăritean al latinei (care cuprindea în Antichitate şi jumătatea
nordică a Peninsulei Balcanice). În plus, românii poartă un nume remarcabil. Sunt
singurul popor romanic (alături de micul grup al rumanşilor din Elveţia) care a păstrat
numele vechilor stăpânitori ai lumii. Forma iniţială a fost „rumân” (transmisă şi în alte
limbi: „Rumanian”, „Roumain”), modificată în epoca modernă în „român”, pentru a
semăna şi mai bine cu „roman” (ortografierea fiind aproape identică). Iniţial, români îşi
spuneau cei din Ţara Românească, de unde şi numele ţării, apoi denumirea s-a
generalizat (interesant că „rumâni” se numeau în Ţara Românească şi ţăranii
dependenţi, curios amalgam lingvistic între starea socială cea mai de jos şi numele
poporului şi al ţării).
Nu este de mirare că – într-o primă fază – factura limbii române şi însuşi numele de
român i-au îndreptat pe erudiţii căutători ai originilor mai întâi de toate, şi chiar exclusiv,
spre romani. Aşa i-au văzut pe români istoricii din Renaştere: drept descendenţi ai
romanilor. Românii înşişi încep să se intereseze ceva mai târziu de originile lor latine.
Aceasta deoarece, pe când în Occident înflorea Renaşterea, ei se aflau integraţi în
cultura slavonă a Răsăritului. Reperele lor culturale nu erau latine, ci greceşti şi slave,
determinate de apartenenţa lor la Biserica ortodoxă. De fapt, catolicismul şi ortodoxia
împărţiseră Europa în două, indiferent de limbi şi de etnii. Europa latină era Europa
catolică (devenită parţial protestantă în secolul al XVI-lea). Polonezii, deşi slavi,
aparţineau, prin catolicism, spaţiului latin. Românii, deşi vorbeau o limbă romanică,
aparţineau, prin ortodoxie, spaţiului slav. Ei chiar scriau, şi aveau să scrie până în plin
secol XIX, cu caractere chirilice, la fel ca bulgarii, sârbii şi ruşii. Ce contează mai mult:
originile îndepărtate sau sinteza culturală a fiecărei epoci? Într-un sens, polonezii erau
pe atunci mai latini decât românii!
Românii şi-au descoperit latinitatea în secolul al XVII-lea. Este perioada când
slavona, omniprezentă mai înainte în Biserică, în actele de cancelarie sau în primele
scrieri cu caracter istoric, se retrage în favoarea limbii române. Se petrece o primă
deschidere – încă limitată – spre cultura occidentală. Unii tineri boieri merg la studii în
străinătate şi ajung să înveţe şi latineşte. În Polonia, de pildă, cu care Moldova întreţinea
relaţii strânse. Acolo învaţă Grigore Ureche şi Miron Costin, cei mai de seamă istorici
moldoveni din secolul al XVII-lea.
În Letopiseţul Ţării Moldovei, scris în anii 1640, Grigore Ureche constată
asemănarea frapantă dintre unele cuvinte româneşti şi cuvintele latineşti
corespunzătoare. El conchide că românii, toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni), au
o origine comună, şi anume se trag de la Roma. Câteva decenii mai târziu, Miron Costin
dedică o lucrare specială formării poporului român (inaugurând astfel în istoriografia
română o preocupare constantă, obsedantă chiar). Titlul este De neamul moldovenilor,
ilustrând distincţia dintre moldoveni şi munteni; cu toţii aveau însă aceeaşi origine
romană. Pe la 1720, cel mai erudit dintre moldoveni, Dimitrie Cantemir (1673-1723), fost
principe al Moldovei, tratează aceeaşi problemă a originilor într-o amplă şi documentată
lucrare intitulată Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor: moldovenii şi vlahii (românii
din Ţara Românească) sunt aşezaţi împreună în directa descendenţă a romanilor.
Faptele istorice erau – sau păreau – simple. Dacia a fost cucerită de romani, în
vremea împăratului Traian, prin două războaie, purtate în anii 101-102 şi 105-106. În
urma ultimei şi decisivei înfrângeri, Decebal, regele dacilor, s-a sinucis. Traian şi
Decebal s-au constituit într-o dublă imagine simbolică a originii românilor, jucând fiecare
un rol variabil de la o interpretare la alta. Prima versiune nu reţinea decât triumful lui
Traian; Decebal pierduse totul. Până în secolul al XIX-lea, istoricii români, cu puţine
excepţii, nici n-au vrut să audă de vreo componentă dacică a poporului român. Jertfa lui
Decebal a fost gratuită. Dacii au dispărut, nu a mai rămas nimic de la ei. Românii sunt
romani puri.
Avem de-a face, fireşte, cu logica particulară a miturilor fondatoare. Toate
comunităţile – tradiţionale sau moderne îşi construiesc o mitologie a originilor.
„Întemeierea” este pentru o comunitate ceea ce este certificatul de naştere pentru un
individ. Fără un asemenea act nu exişti, sau exişti într-o formă diminuată ori marginală,
fără să fii recunoscut ca atare. De aceea comunităţile ţin atât de mult la miturile lor
fondatoare, pe care le memorează şi le actualizează fără încetare. De aici decurge
tentaţia ideologizării şi politizării momentelor dintâi. Nimic nu este mai prezent decât
începutul! Dar care început? Ne aflăm în faţa unei alegeri, nu a unui dat obiectiv.
Fiecare epocă îşi construieşte şi reconstruieşte istoria, scoţând în relief momente-cheie
şi formulând interpretări în acord cu propriile sale valori şi proiecte. A fost o vreme când
nobleţea originilor conta mai mult decât orice. Un erou excepţional venit de departe
părea mai valorizant decât o fundaţie înălţată pe solul autohton. Fundaţiile se raportau
astfel la creaţii exterioare, prestigioase, mai apropiate de perfecţiunea începuturilor. La
originile Romei se afla troianul Enea. Francezii şi englezii au apelat şi ei în Evul Mediu la
doi troieni, Francus şi Brutus, consideraţi strămoşi îndepărtaţi ai celor două monarhii.
Pentru Europa medievală şi modernă, Roma a reprezentat principalul reper mitologic.
Ideea imperială şi ideea creştină – cele două mari componente ale civilizaţiei europene
– îşi găseau aici punctul de plecare, simbolicul „centru al lumii”. Pentru oamenii
Renaşterii şi, până târziu, în secolul al XVIII-lea inclusiv, cultura latină stătea la baza
oricărei formaţii intelectuale, iar istoria romană se constituia într-un model aparent de
nedepăşit. Noile sinteze imperiale nu îşi propuneau decât să perpetueze (imperfect!)
modelul roman: cazul Bizanţului, al Imperiului romano-german, şi chiar al Moscovei,
care îşi începe politica imperială socotindu-se a „treia Romă” (cu alte cuvinte,
moştenitoare a imperiului universal).
Cum ar fi putut românii să reziste unei asemenea tentaţii? Miturile fondatoare sunt o
categorie universală, dar intensitatea lor, gradul de actualizare, se explică prin stările
prezente. Dacă pentru români genul acesta de mitologie este esenţial, faptul se
datorează, în bună măsură, unor complexe şi frustrări. Cele două ţări române din epocă,
Ţara Românească şi Moldova, erau relativ neînsemnate pe harta Europei, supuse
Imperiului Otoman, şi cu drepturile deseori încălcate de statele mai puternice. Pentru
românii din Transilvania situaţia era mult mai gravă: un popor de ţărani, dominaţi de
aristocraţia maghiară. Cum să nu apară seducătoare revanşa prin istorie? Naţia
aceasta, aflată într-o situaţie precară, a fost cândva, prin strămoşii ei romani, stăpâna
lumii! Şi este de presupus că o nouă istorie glorioasă o aşteaptă în viitor.
Orientarea latinistă a fost continuată şi amplificată de curentul numit „Şcoala
ardeleană”. Contextul său istoric îl constituie anexarea Transilvaniei la Imperiul
Habsburgic, urmată la scurt timp de aderarea la catolicism – în varianta numită „greco-
catolică” (catolică de rit oriental) – a unei părţi dintre români. Faţă de ortodocşi, greco-
catolicii au dispus de unele facilităţi de ordin cultural şi religios. S-au înfiinţat şcoli
româneşti greco-catolice, iar unii tineri şi-au putut continua studiile la Viena şi la Roma.
De aici a izvorât „Şcoala ardeleană”, o mişcare culturală şi naţională urmărind scopul de
a-i lumina pe români şi de a obţine pentru ei un statut similar cu cel al maghiarilor şi
germanilor. Printre argumentele invocate, istoria, şi îndeosebi originile, ocupau un loc-
cheie. Se insista asupra vechimii românilor (anteriori celorlalte grupuri etnice), şi
totodată asupra originii lor latine, pur latine. Ce răspuns mai bun se putea da dispreţului
cu care aristocraţii maghiari îi priveau pe supuşii lor români? În Ungaria, mai mult ca în
alte ţări europene, latina a rămas limbă oficială (în administraţie şi învăţământ) până
spre mijlocul secolului al XIX-lea. Cât respect pentru tradiţia romană! Dar atunci cum
rămânea cu românii? Adevăraţii romani erau ei!
Şi iată-i pe cei trei mari istorici ai „Şcolii ardelene”: Samuil Micu (1745-1806),
Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Petru Maior (1761-1821), făcând tot ce le stătea în
putinţă pentru a-i anihila pe daci şi a pune în evidenţă puritatea latină a românilor. Nu
era atât de simplu, fiindcă, în realitate, nici dacii nu au pierit, nici românii nu au cum să
fie romani puri (de unde s-ar fi extras atâţia romani puri în lumea romană cosmopolită
din secolele II-III?). Pentru a scăpa de daci, istoricii fie îi anihilau pur şi simplu
(războaiele ar fi fost de o brutalitate neînchipuită, adevărate războaie de exterminare),
fie luau în considerare fuga ori alungarea lor de pe teritoriul Daciei. În Istoria pentru
începutul românilor în Dacia (1812), Petru Maior propunea o demonstraţie – prin
reducere la absurd – nu lipsită astăzi de savoare. 2 Întrebarea era dacă unii romani nu s-
ar fi căsătorit totuşi cu femei dace. Nu s-au căsătorit, explică Maior, mai întâi de toate
fiindcă nu mai rămăseseră daci de niciun fel, nici bărbaţi, nici femei. Dar chiar dacă
unele femei ar fi supravieţuit (bărbaţii fiind, evident, toţi morţi în războaie), romanii nici
nu s-ar fi uitat la ele. În genere, ei nu se căsătoreau cu femei de alt neam, cu atât mai
puţin cu femei „sălbatice” din Dacia. Românii au moştenit acest gen de exclusivism: nici
ei nu iau în căsătorie femei străine. Demonstraţie impecabilă: sângele românilor este în
totalitate roman. Ungurii, în schimb, se prezintă cu totul altfel. Mai întâi, originea lor este
departe de a fi nobilă. Şi apoi, când au venit în Câmpia Panonică, s-au tot amestecat,
fiindcă nu aveau femei din neamul lor. Sunt un popor „corcit”. O antiteză perfectă!
„Şcoala ardeleană” s-a prelungit în secolul al XIX-lea, şi nu numai în Transilvania, ci
pe întreg teritoriul românesc, prin curentul latinist, aflat în poziţie dominantă până după
1870. Cel mai influent dintre exponenţii săi, istoricul şi lingvistul August Treboniu Laurian
(1810-1881) – de remarcat prenumele latine, aşa îşi botezau ardelenii copiii, cu nume
latineşti –, îşi începea Istoria românilor, publicată în 1853, de la fondarea Romei (753
înainte de Cristos), adoptând şi sistemul cronologic corespunzător. Istoria românilor se
înfăţişa ca o continuare a istoriei romane. Românii erau romani, nici mai mult nici mai
puţin.
Latinismul a fost alimentat şi de afirmarea ideologiei naţionale în secolul al XIX-lea.
Până în „era naţiunilor”, românii n-au simţit nevoia să se delimiteze net de slavii
înconjurători. Erau ortodocşi ca şi aceştia, iar religia, şi cultura corespunzătoare, contau
mai mult decât originea etnică. O dată însă cu intrarea în faza naţională, ajung la
ordinea zilei despărţirea de lumea slavă şi apropierea de „surorile latine” din Occident.
Roma devine (şi nu numai pentru „greco-catolicii” ardeleni, ci pentru toţi românii) un
simbol mai puternic decât Bizanţul. Românii descoperă că sunt „o insulă latină într-o
mare slavă”, izolaţi, aici, în Răsăritul Europei şi dornici să se desprindă, navigând spre
vest. Invocarea Romei însemna marcarea apăsată a identităţii româneşti şi totodată
voinţa de occidentalizare.

Romani, daco-romani sau daci?

Şi totuşi, „purismul” latin începe, spre mijlocul secolului al XIX-lea, să fie pus sub
semnul întrebării. Era un semn de maturizare politică şi intelectuală. O dată cu
întemeierea României (1859), proclamarea independenţei (1877) şi a regatului (1881),
românii au putut constata că se pot descurca şi singuri, că reprezintă ceva şi prin ei
înşişi, nu numai susţinuţi de romani. Totodată, istoriografia şi lingvistica ajung să
depăşească faza naţional-romantică, intrând în etapa profesionalizării. Povestea lui
Maior cu femeile dace ignorate de romani cu greu ar mai fi putut fi susţinută de un istoric
responsabil spre sfârşitul secolului. Mai întâi, colonizarea romană începe să fie văzută
în complexitatea şi diversitatea acestui proces. Cu regret, dar cu ceva mai mult realism,
se acceptă faptul că prea puţini romani puri se vor fi aşezat atunci în Dacia. Coloniştii au
fost o populaţie amestecată, aduşi, după cum scria în secolul al IV-lea istoricul
Eutropius, „ex toto orbe romano” (din întreaga lume romană). Liantul îl reprezenta,
fireşte, folosirea latinei ca limbă de comunicare.
S-a isprăvit şi povestea „dispariţiei” dacilor. La 1860, lingvistul şi istoricul Bogdan
Petriceicu Haşdeu (1838-1907) publica un articol cu titlul provocator: Pierit-au dacii?
Răspunsul lui era simplu şi logic: dacii nu aveau cum să dispară. Descoperirile
arheologice au adus apoi şi probe materiale în acest sens. Latinismul, cel puţin în
formele lui extreme, a fost abandonat, şi s-a ajuns la un consens privind originea, nu pur
romană, ci daco-romană a poporului român. Românilor a început să nu le mai fie ruşine
de daci. Le-au descoperit tot felul de calităţi: nobleţea caracterului, curajul, spiritul de
sacrificiu… Se citează îndeosebi aprecierea elogioasă a lui Herodot despre geţi: „cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (propoziţie scoasă însă din context; Herodot sublinia
de fapt alteritatea geţilor în raport cu grecii, o anume notă de primitivism a acestora şi
caracterul mai mult pasional decât raţional al reacţiilor lor). Spiritualitatea dacilor şi
îndeosebi religia lor – cultul lui Zalmoxis – s-au constituit de asemenea în argumente
favorabile.
Zalmoxis este cu adevărat un caz. Şi el îşi face intrarea pe scenă tot în Istoriile lui
Herodot.3 Părintele istoriei spune fără să creadă nici el prea mult – că această zeitate
getă ar fi fost om ca toţi oamenii, şi anume sclav al filosofului Pitagora; o dată eliberat şi
întors printre ai săi, el a propovăduit geţilor ideea nemuririi (preluată, evident, de la
magistrul său). Din acest text s-a înfiripat legenda, încă din Antichitate. Toate sursele
fiind greceşti (apoi şi romane), este imposibil de spus în ce consta autentica credinţă a
geţilor şi dacilor. În Dacia, Zalmoxis nu apare reprezentat în niciun fel, şi nu numai în
perioada preromană (civilizaţiei „orale” a dacilor nefiindu-i caracteristice nici scrisul, nici
reprezentările figurative), dar nici în Dacia romană, bogată în zeităţi de tot felul. Pe
aproape nimic s-a scris o întreagă bibliotecă şi s-a constituit o complexă mitologie antică
şi modernă: exemplu relevant pentru modul cum funcţionează „logica mitologică”. În
cultura română modernă, Zalmoxis a susţinut la un moment dat teoria monoteismului
religiei dacice. Sub acest aspect cel puţin, dacii ar fi fost mai evoluaţi decât grecii şi
romanii, mai aproape decât ei de creştinism. Un singur zeu, faţă de puzderia de zei ai
mitologiei greco-romane! Credinţa în nemurirea sufletului! Unii, mai înfierbântaţi, au
văzut în Zalmoxis chiar un precursor al lui Iisus Cristos. Până şi Mircea Eliade risca –
într-o lucrare de tinereţe – o frază ca aceasta: „Când primii misionari creştini au venit să
propage noua credinţă, dacii au adoptat imediat creştinismul, cu mult înaintea altor
popoare: Zalmoxis îi pregătise cu secole în urmă.” 4
Nimic nu sprijină o asemenea afirmaţie. „Monoteismul” dacic a cedat până la urmă în
faţa concluziei că dacii par să fi fost totuşi politeişti, ca majoritatea popoarelor antice. S-
ar putea de altfel ca ceea ce i se atribuie lui Zalmoxis să nu fie decât o proiecţie în
spaţiul getic a concepţiilor pitagoreice greceşti (nimic mai naiv de altfel decât să
acceptăm ad litteram informaţiile antice privitoare la alcătuirea lumii; acestea nu sunt
realităţi, ci „imagini”, deseori puternic deformate şi chiar inventate. Este greu iar uneori
imposibil să extragem din ele „adevărul”).
Recuperarea dacilor se înscrie în tipologia generală a miturilor fondatoare moderne;
spre deosebire de abordarea tradiţională – preocupată de nobleţea originilor şi mizând
pe intervenţii providenţiale din afară – interpretarea modernă înclină spre continuitate
autohtonă (mergând tot mai adânc în trecut, până în preistorie). Evoluţie stimulată de
marile ideologii ale ultimelor secole: democraţia şi naţionalismul, în sensul cărora
masele autohtone contează mai mult decât elita cuceritoare, iar teritoriul naţional actual
se proiectează în trecutul îndepărtat. Şi progresele înregistrate de arheologie susţineau
această nouă abordare. Arheologul clasic se interesa de operele de artă, de
monumentele marilor civilizaţii. Pentru el, Dacia nu se putea compara cu Grecia sau cu
Roma. Arheologul modern este interesat de orice urmă de viaţă, oricât de modestă.
Pentru el nu există culturi „interesante” şi „neinteresante”.
Şi aşa dacii intră în istorie. Latiniştii începeau istoria naţională fie o dată cu
războaiele daco-romane şi cucerirea romană a Daciei, fie chiar de la fondarea Romei.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea însă, primul capitol revine dacilor. Cea mai importantă
sinteză apărută în această perioadă, Istoria românilor din Dacia traiană (1888-1893),
scrisă de Alexandru D. Xenopol (1847-1920), avea ca punct de plecare anul 513 înainte
de Cristos (prima menţiune despre geţi în Istoriile lui Herodot). Până atunci românii
beneficiaseră de marile virtuţi romane. Acum beneficiau de virtuţile însumate ale dacilor
şi ale romanilor (şi de dreptul istoric suplimentar conferit de cei mai vechi stăpâni ai
pământului, dacii).
Însă romanii şi dacii nu erau uşor de împăcat. Care dintre ei avea totuşi întâietatea?
În acest fel de joc, cinci tipuri de răspuns erau posibile. Primul dintre ele (dominant
cândva): românii sunt romani, nu mai convingea pe nimeni. Al doilea: românii sunt daco-
romani, dar mai mult romani decât daci. Al treilea: românii sunt în aceeaşi măsură daci
şi romani. Al patrulea: românii sunt daco-romani, însă mai mult daci decât romani. Şi, în
sfârşit, al cincilea: românii sunt daci!
Toate soluţiile şi-au avut adepţii lor (şi discuţia nu e încheiată fiindcă nici nu are cum
să fie). Se află aici un indicator ideologic interesant. Românii înclinaţi spre Occident îi
preferă pe romani. Naţionaliştii se simt mai atraşi de daci.
Pe la 1900, şi chiar mai târziu, discursul dominant îi privilegia încă pe romani. Pentru
naţiunea română şi pentru statul român, în plin proces de modernizare şi de
occidentalizare, Roma oferea un simbol care nu putea fi neglijat. Romanii trebuiau
salvaţi: operaţie deloc simplă, o dată ce se constatase că dacii nu dispăruseră. De
regulă, autohtonii sunt mai numeroşi decât coloniştii. Şi totuşi Xenopol considera că
ponderea romanilor ar fi fost mai mare decât a dacilor, iar „exemplarele cele mai mândre
ale rasei româneşti de astăzi nu se pleacă spre caracterul dac, ci mai mult spre cel
roman.”5 Nicolae Iorga, considerat cel mai de seamă istoric român, avea şi el o teorie în
această privinţă. Cu mult înainte de cucerirea Daciei, ar fi pornit din Italia un amplu
curent demografic spre Balcani şi spre Dunăre. Mai întâi, ţăranii italieni i-au romanizat
pe traci şi pe iliri, apoi toţi aceştia au extins romanitatea la nord de Dunăre, având, în
Dacia romană, o superioritate numerică faţă de dacii rămaşi relativ puţini.
Să privim şi marea frescă a Ateneului Român din Bucureşti, unul din monumentele
emblematice ale capitalei. Operă a pictorului Costin Petrescu, inaugurată în 1937, se
înfăţişează ca o amplă istorie în imagini a românilor. Fuziunea daco-romană este
simbolizată prin idila dintre o dacă şi un legionar roman. Lată-l şi pe Traian; el apare,
măreţ, în postură de învingător. În zadar îl vom căuta însă pe Decebal: lipseşte! În
schimb este reprezentat Apolodor din Damasc, arhitectul care a construit podul peste
Dunăre, pe care au trecut legiunile romane. Fără a-i anula pe daci, simbolurile romane
sunt evident dominante.
Dacă dorim un echilibru perfect, îl vom întâlni la Vasile Pârvan (1882-1927),
întemeietorul şcolii moderne româneşti de arheologie, în marea sa lucrare Getica
(1926), precum şi în cartea publicată în engleză Dacia. An Outline of the Early
Civilizations of the Carpatho-Danubian Countries, cuprinzând câteva conferinţe ţinute la
Cambridge (1928). Pârvan vede în Dacia un mare regat, cu o bază etnică omogenă, cu
o civilizaţie avansată, cu o identitate politică şi naţională bine definită. Dacii sunt
valorizaţi la maximum. Dar şi romanii! Ar fi existat un lung proces de occidentalizare,
anterior cuceririi romane, care a pregătit şi uşurat romanizarea efectivă. În Dacia
romană, în mijlocul unei populaţii autohtone rărite şi în condiţiile unei colonizări masive,
elementul roman a fost dominant. Romanizarea s-a extins însă – prin multiple legături –
şi în restul Daciei, neanexat de romani şi populat în continuare de daci. Românii sunt
aşadar, în cel mai înalt grad, şi daci şi romani, iar România de astăzi se regăseşte în
Dacia antică, atât dinainte de romani cât şi din vremea romanilor.
Dacii avansau însă, pas cu pas. Generaţia lui Mircea Eliade – tinerii intelectuali din
anii ’30 – se simţea deja mai apropiată de daci decât de romani. Constantin C. Giurescu
(1901-1977), un istoric reprezentativ al acestei generaţii, înclina, în Istoria românilor
(1935), balanţa în favoarea dacilor. Chiar în provincia romană, considera el, în ciuda
pierderilor suferite în războaie şi a colonizării, dacii au rămas majoritari. Ponderea lor
„biologică” în alcătuirea poporului român a fost aşadar mai mare decât a coloniştilor
romani. Iată o evoluţie semnificativă. Românii au început prin a se considera romani, au
trecut apoi prin faza de daco-romani, pentru a ajunge la condiţia de daci romanizaţi.
Această ultimă sintagmă pare a corespunde cel mai bine conştiinţei istorice actuale.
Stimulaţi de descoperirile arheologice, dar şi de o înclinare naţionalist-autohtonistă, dacii
s-au distanţat de romani. Limbă romanică, dar sânge dacic – aşa s-ar putea rezuma
percepţia comună asupra originilor. Românii se simt astăzi mai mult daci decât romani.
Decebal şi-a luat revanşa asupra lui Traian. Învins acum aproape două milenii, astăzi el
este învingătorul.
S-a mers însă şi mai departe. Până la eliminarea completă a romanilor. „Simetric”
faţă de ceea ce întreprinseseră latiniştii: evacuarea dacilor din istorie. Dar latiniştii aveau
cel puţin argumentul limbii care pleda în favoarea originii romane. „Daciştii”, pentru a fi
convingători, trebuiau să demonstreze că româna nu se trage din latină, ci din dacă,
ipoteză care nu poate stârni decât indignare sau ilaritate printre lingvişti. Mitologia nu
cunoaşte însă dificultăţi. Unii români au ajuns să se considere daci puri (şi par foarte
mulţumiţi!). Tonul l-a dat Nicolae Densuşianu (1846-1911), un erudit fantast, autor al
unei masive cărţi intitulate Dacia preistorică (publicată postum în 1913). Teza pe care o
susţinea, recurgând la un amalgam bizar de informaţii şi deducţii, era aceea că Dacia ar
fi constituit, cu 6000 de ani înainte de Cristos, centrul unui imperiu mondial înglobând
Europa, Mediterana, Egiptul, Africa de Nord şi o bună parte a Asiei. De aici, de la
Dunăre şi Carpaţi, s-ar fi revărsat civilizaţia asupra lumii întregi. De aici au pornit spre
Italia şi strămoşii romanilor. Limbile dacă şi latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi
limbi. Nu dacii au ajuns să vorbească latineşte, ci latinii vorbeau daca! Toate limbile
romanice îşi au obârşia în Dacia. Printre dovezile invocate figurează şi Columna lui
Traian, monumentul înălţat de împărat la Roma după înfrângerea dacilor, decorat cu
basoreliefuri ilustrând – oarecum în stil de benzi desenate – cele două războaie. Dacii şi
romanii – constată Densuşianu – dialoghează pe Columnă fără interpreţi, probă că se
înţelegeau perfect vorbind fiecare în limba lor! Despre limba dacă se pot spune multe,
pentru simplul motiv că nimeni nu o cunoaşte (s-au transmis puţine cuvinte, suficiente
totuşi pentru a permite concluzia că nu semăna deloc cu latina!).
De la latinişti la „dacişti”, actorii se schimbaseră, dar strategia rămăsese aceeaşi.
Prin identificarea mitologică cu romanii, mai întâi, apoi, prin amplificarea, şi mai
mitologică, a civilizaţiei dacice, se compensa, în imaginar, marginalitatea istoriei
româneşti. România se deplasa dinspre periferie spre centru. Trecutul imaginar oferea
ceea ce nu putea oferi prezentul real.
Sinteza daco-romană însemna, în plan ideologic, o soluţie de echilibru între
naţionalism şi europenism. Respingerea romanilor şi asumarea exclusivei moşteniri
dacice însemnau despărţirea de Occident şi cufundarea în autohtonism. Pe o asemenea
interpretare istorică a mizat în perioada interbelică extrema dreaptă. Paradoxal, dar
explicabil, aceste teorii au fost reînviate, câteva decenii mai târziu, prin anii ’70 şi ’80, de
comunismul naţionalist. În ambele variante, dacii pledau pentru o Românie închisă în ea
însăşi, în valorile ei specifice. Insula latină devenea o insulă dacică (prima se izola doar
de vecinii nelatini, cealaltă de lumea întreagă).
Dacii au fost puşi la lucru de ideologia comunistă, în faza de intensificare a
naţionalismului, în jurul anului 1980 (an când s-au sărbătorit cu mare fast 2050 de ani de
la întemeierea primului stat dac condus de Burebista; cronologia a fost „aranjată” pentru
a permite comemorarea, fiind imposibil de spus cu precizie când şi-a început domnia
regele dac). Institutul de istorie al Partidului Comunist, specializat până atunci în
cercetarea mişcărilor muncitoreşti şi revoluţionare, s-a reprofilat radical, începând să se
ocupe (se înţelege cu câtă competenţă!) de problema originilor. Orientarea a fost în mod
hotărât spre daci. S-au reactualizat tezele lui Densuşianu, inclusiv faimosul argument al
absenţei translatorilor pe Columna lui Traian. Se anula astfel romanizarea, romanii
nefiind decât cuceritori temporari ai Daciei. În schimb, se amplifica nemăsurat valoarea
civilizaţiei dace (nu în sensul religios al lui Zalmoxis, comuniştii fiind atei. Se puneau
însă în evidenţă cunoştinţele ştiinţifice şi chiar înclinările filosofice ale dacilor. Izvorul
ideal pentru o asemenea interpretare este Iordanes, istoric din secolul al VI-lea, autor al
unei istorii a goţilor. Propunându-şi să-i înfăţişeze pe goţi într-o lumină cât mai
favorabilă, el îi asimilează cu geţii, cărora le conferă o civilizaţie strălucită. Fără voia lor,
dacii i-au servit atât pe goţi cât şi pe comuniştii români!) Niciun specialist autentic nu a
aderat la teza dacismului pur. Ea a fost îmbrăţişată de falşi cercetători-activişti ai
partidului comunist, ca şi de diverşi intelectuali naţionalişti, lipsiţi de pregătire istorică.
Unii români s-au lăsat tentaţi. S-a dezvoltat astfel un curent de opinie care se manifestă
şi astăzi prin tot felul de interpretări pseudoistorice. Este un fel de religie naţionalistă
pentru care Dacia reprezintă centrul lumii. Apar şi romane pe această temă. Şi nu
lipseşte, desigur, invocarea rituală a lui Zalmoxis, sclav al lui Pitagora, zeu get şi
protector al neamului românesc…

O sinteză complicată

Bătălia originilor s-a desfăşurat, aşadar, între romani şi daci. Abordarea mitologică
tinde spre simplificare şi promovează purismul rasial: românii nu pot fi decât romani,
daci sau daco-romani. Ideea unui amestec mai complex, etnic şi cultural, diferit, în plus,
de la o perioadă la alta, este rareori luată în discuţie. Şi totuşi ceea ce frapează în
România, şi dă originalitate sintezei româneşti, este tocmai multitudinea şi varietatea
elementelor care au concurat la aceasta.
Mai întâi, chiar componentele aparent simple, dacii şi romanii, ascund o mare
diversitate. Autorii antici disting între geţi şi daci, şi unii şi alţii ramuri ale neamului tracic.
Geţii locuiau în preajma Dunării, mai ales la sud de fluviu, în nordul Bulgariei de astăzi,
dar şi în Câmpia Munteniei, şi în Dobrogea. Dacii îşi aveau nucleul în Transilvania. S-a
forjat la un moment dat, în istoriografia românească, sintagma „geto-daci”, prin care se
sugerează unitatea geţilor şi dacilor, existenţa unui singur popor. Se invocă, printre
altele, autoritatea lui Strabo, geograful grec din secolul 1 înainte de Cristos, care scrie
că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. Ar fi însă naiv să ne închipuim că Strabo (sau
Poseidonius, de la care are probabil informaţia) cunoştea chiar atât de bine dialectele
tracice. Ne lovim mereu de această utilizare, lipsită de spirit critic, a surselor antice. Un
popor geto-dac poate să existe din punctul de vedere naţional modern, dar nu a existat
cu siguranţă în Antichitate. Cei în cauză nu-şi ziceau „geto-daci”, iar un popor fără nume
este greu de imaginat. Spaţiul dacic era fragmentat, chiar dacă triburile vorbeau limbi
apropiate (sau dialecte ale aceleiaşi limbi). În plus, dacii nu erau singuri. Sciţii, popor de
origine iraniană, s-au aşezat, venind din nordul Mării Negre (din Ucraina de astăzi) în
partea de răsărit a teritoriului lor, şi îndeosebi în Dobrogea (numită în Antichitate Scythia
minor). Dinspre apus au venit celţii, un număr dintre ei rămânând în Dacia. Ceva mai
târziu, bastarnii (germanici) şi sarmaţii (de origine iraniană, ca şi sciţii) au locuit şi ei pe
teritoriul dacic. Despre coloniştii romani să nu mai vorbim: ei sunt de toate originile.
A urmat, după retragerea romană, timp de o mie de ani, un impresionant şir de
migraţii care au cuprins actualul teritoriu al României. „Migratorii” au trecut pe aici, dar
mulţi dintre ei nu numai au trecut, dar s-au şi aşezat, convieţuind şi în cele din urmă
amestecându-se cu populaţia autohtonă. La drept vorbind, izvoarele epocii îi
menţionează doar pe ei, uitându-i pe daco-romani. Este o lungă listă unde figurează
goţii şi gepizii (germanici), hunii şi avarii (veniţi din Asia centrală), slavii, maghiarii,
pecenegii şi cumanii (de origine turcă) şi, în sfârşit, tătarii (marea invazie din 1241),
ultimul val migrator dinaintea întemeierii statelor româneşti. Însă nici după mileniul
migraţiilor, românii n-au rămas să trăiască singuri între ei. Spaţiul românesc a atras
străini din toate direcţiile, fie în calitate de oaspeţi, fie de cuceritori. Am arătat puţin mai
înainte cum se prezenta, încă la 1930, acest mozaic etnic, cultural şi religios. Tendinţa
în istoriografia românească a fost de a-i privi pe toţi aceştia ca elemente superficiale şi
tranzitorii, care nu au afectat esenţa sintezei româneşti. Eventual, admiţând o excepţie
pentru slavi.
Dosarul slavilor este, într-adevăr, semnificativ. Ei s-au stabilit pe actualul teritoriu al
României în secolele VI-VII. În număr şi mai mare, au trecut însă la sud de Dunăre (mai
ales după 602, când apărarea bizantină pe Dunăre s-a prăbuşit), slavizând jumătatea
nordică a Peninsulei Balcanice. Aşa s-au născut bulgarii, sârbii şi celelalte popoare
slave din Balcani. În lipsa slavilor, romanitatea ar fi avut toate şansele să se menţină,
atât la nord cât şi la sud de Dunăre. Ar fi putut exista astăzi o mare Românie, înglobând
teritoriul actual al României, Bulgariei şi fostei Iugoslavii! S-ar fi putut petrece însă şi
procesul opus, până la capăt: slavizarea completă, inclusiv a spaţiului nord-dunărean, şi
atunci astăzi n-ar mai exista aici o insulă latină, ci doar slavi. Cert este că asimilarea
slavilor nu a însemnat anularea lor, ci îmbogăţirea sintezei româneşti cu acest nou
element. Concluzie firească, însă greu de acceptat de istoriografia românească
modernă, într-o perioadă când românii hotărâseră să termine cu lumea slavă şi să
privească exclusiv spre Occident.
Se înţelege de la sine că Şcoala latinistă, care îi eliminase pe daci, nici nu a vrut să
audă de slavi. Într-o fază ulterioară, dacii sunt reabilitaţi, nu însă şi slavii. Haşdeu,
susţinător neobosit al dacilor, nu s-a arătat dispus să-i trateze cu aceeaşi îngăduinţă pe
slavi. Opţiune aparent curioasă pentru cel care a fost primul slavist român. Haşdeu era
însă originar din Basarabia (aflată atunci sub stăpânire rusească) şi tot ce se poate
spune este că nu i-a iubit deloc pe ruşi, văzând în panslavism o ameninţare (drept care
îi îndemna pe români la o politică „pan-latină”). După el, influenţa slavă ar fi fost de dată
relativ târzie, rezultat, nu al amestecului etnic, ci al unui împrumut de ordin politic şi
religios. Cu alte cuvinte, slavii nu au afectat esenţa poporului şi culturii româneşti.
Câteva decenii mai târziu – atunci când spiritul critic progresase şi problema
originilor cunoscuse o oarecare dedramatizare – Ioan Bogdan (1864-1919), primul
slavist român cu adevărat profesionist, a prezentat lucrurile într-o cu totul altă lumină.
Pentru el, slavii erau element constitutiv al sintezei româneşti. „Influenţa elementului
slav la formarea naţionalităţii noastre – scria el în 1905 – este aşa de evidentă, încât
putem zice, fără exagerare, că nici nu poate fi vorba de popor român înainte de
absorbirea elementelor slave de către populaţia băştinaşă romană în cursul secolelor
VI-X.” Printre argumentele lui Ioan Bogdan figurează „suma enormă de elemente slave”
intrate în limba română, atât direct, prin convieţuire, cât şi pe cale politico-literară;
folosirea slavonei (limba slavă veche) în biserică şi în stat, şi chiar în „afacerile zilnice
ale românilor”, până în secolele XVI-XVII; ca şi originea slavă a majorităţii instituţiilor
medievale româneşti. Influenţa precumpănitoare a fost a slavilor sudici, mai precis a
statului bulgar (limba slavă folosită în ţările române este în esenţă „medio-bulgara”). 6
Aceste consideraţii ale lui Ioan Bogdan nu au fost reţinute până la ultimele
consecinţe, cu alte cuvinte până la aşezarea slavilor pe acelaşi plan cu dacii şi romanii.
Chiar dacă li se accepta un anume rol, slavii rămâneau într-un plan secundar: un adaos,
poate important, dar nu mai mult decât un adaos, la o sinteză deja încheiată. Face
excepţie prima perioadă a comunismului românesc (anii 1950) când slavii sunt puşi în
vedetă, date fiind raporturile de subordonare faţă de Uniunea Sovietică şi „frăţia” dintre
ţările comuniste (majoritar slave). O dată însă cu afirmarea comunismului naţionalist, în
vremea lui Ceauşescu, lucrurile trec în extrema cealaltă. Dacă nici romanii nu mai erau
iubiţi, cu atât mai puţin slavii! Se avansează concluzia că poporul român şi limba
română erau gata formate, cel puţin în linii mari („protoromânii”), încă din secolul al VI-
lea. Ceea ce însemna că influenţele ulterioare, inclusiv cele slave, nu mai aveau cum să
afecteze în profunzime fondul românesc.
Cam greu, într-adevăr, să evoci în România, cu seninătate ştiinţifică, rolul slavilor în
trecut, fiindcă ei sunt prea prezenţi, astăzi, în jurul României. Identitatea românilor în
epoca modernă s-a afirmat tocmai prin desprinderea de lumea slavă. Faptul că şi
comunismul, în faza lui antinaţională, s-a folosit de slavi în vederea anihilării
sentimentului naţional românesc nu aranjează deloc lucrurile. Cred însă că dreptate
avea Ioan Bogdan. În ce priveşte limba română, contribuţia slavilor a fost cu siguranţă
mai importantă decât a dacilor; pe de altă parte, nu este deloc sigur că slavii ar fi fost
mai puţin numeroşi decât coloniştii romani. Important este însă că un popor nu se
reduce la datele biologice („sângele”) şi nici măcar la cele lingvistice. Abordarea rasial-
lingvistică, de factură romantică, apare astăzi cu totul depăşită. Nu se poate face
abstracţie, vorbind despre slavi, de profundul impact cultural al modelului slavon în Evul
Mediu românesc. Exceptând limba (dar şi sub acest aspect cu o infuzie slavă
semnificativă şi cu folosirea slavei ca limbă de cultură), ţările române prezintă în Evul
Mediu un aspect apropiat de al ţărilor slave din zonă. Nu cu Franţa şi cu Italia semănau
Ţara Românească şi Moldova, ci cu Bulgaria şi cu Serbia.
Un popor nu este ceva dat o dată pentru totdeauna. Este o sinteză fluidă. Şi în orice
caz, o sinteză culturală, nu biologică. Moştenirea strămoşilor se tot diluează, iar
prezentul este mai prezent decât trecutul! Conexiunile contemporane sunt mai
importante decât originile. Strămoşii ajung să conteze mai puţin prin ei înşişi, cât prin
modul cum ne folosim noi de ei pentru a ne marca identitatea. Cu siguranţă că românii
de astăzi seamănă mai bine cu englezii (deşi sunt foarte diferiţi de ei) decât cu dacii şi
cu romanii. Cu aceştia din urmă nu mai seamănă deloc: sunt popoare care au trăit acum
două mii de ani, având o cu totul altă mentalitate şi un alt mod de viaţă decât noi, cei de
astăzi. Este foarte corectă remarca lui Marc Bloch, care cita un proverb arab: „Les
hommes ressemblent plus à leur temps qu’â leurs pères”7.

Disputa în jurul continuităţii

Cât ar fi de complicate originile româneşti, ele par de-a dreptul simple în raport cu
ceea ce urmează: faimoasa şi la nesfârşit controversata problemă a continuităţii. Până
acum am făcut abstracţie de acest aspect, luând în considerare strict teritoriul fostei
Dacii (şi al României actuale). S-a conturat însă la un moment dat ideea că românii nu
s-ar fi format ca popor pe acest teritoriu, ci ar fi venit de la sud de Dunăre, dintr-o zonă
nu prea bine precizată, probabil din nord-vestul Peninsulei Balcanice; această migraţie
s-ar fi petrecut destul de târziu, prin secolul al XIII-lea, sau ceva mai devreme, începând
din secolul al IX-lea. Teza „imigraţionistă” a fost susţinută mai întâi, spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea, de istoricii germani (austrieci) Franz Joseph Sulzer şi Johann
Christian Engel, apoi, cu un aparat istorico-filologic mai modern, de austriacul Robert
Roesler (în lucrarea Romänische Studien, 1871). A devenit o adevărată dogmă în
istoriografia maghiară şi un permanent motiv de controversă cu istoricii români.
Cum s-a ajuns aici? Din motive foarte diverse, atât de ordin istoric cât şi politic. 8 De
la bun început, se constată o neconcordanţă între procesul efectiv al expansiunii
romane şi al romanizării şi actuala configuraţie etnică a Europei sud-estice.
Jumătatea nordică a Peninsulei Balcanice a făcut parte din Imperiu timp de vreo opt
secole, interval care a permis instalarea şi consolidarea unei puternice vieţi romane. La
nord de Dunăre, pe actualul teritoriu al României, romanii au stăpânit doar jumătate din
Dacia. Provincia Dacia a făcut parte din Imperiu doar 165 de ani (din 106 până în 271,
când a fost abandonată, romanii retrăgându-şi frontiera pe linia Dunării), ceea ce poate
ridica întrebări cu privire la amploarea romanizării.
Pe de altă parte, jumătatea neanexată a Daciei nu a avut în mod logic cum să fie
romanizată (chiar dacă unii istorici susţin contrariul). Rezultatul se dovedeşte însă invers
punctului de plecare: România, „urmaşa Romei” în această parte a Europei, se află la
nord de Dunăre şi nu la sud!
În al doilea rând, ipotezele cele mai diverse au teren liber de manifestare dată fiind
sărăcia izvoarelor privitoare la spaţiul nord-dunărean de-a lungul mileniului care separă
retragerea stăpânirii romane la anul 271 de întemeierea statelor româneşti în secolul al
XIV-lea. Este aşa-numitul „mileniu întunecat”.
Lipsesc cu desăvârşire izvoarele scrise interne. Dar nici izvoarele externe nu spun
mai nimic, sau nimic sigur, despre români (până la Gesta Hungarorum, cronica notarului
anonim – Anonymus – al regelui Ungariei Béla al III-lea, scrisă spre sfârşitul secolului al
XII-lea, care menţionează într-adevăr prezenţa românilor şi a unor mici state româneşti
în Transilvania pe la anul 900, în momentul venirii ungurilor; dar textul este mult
posterior faptelor relatate, adversarii continuităţii româneşti neacordându-i niciun credit
în această privinţă, în timp ce istoricii români, fireşte, îl consideră o sursă preţioasă şi
demnă de încredere). Cu privire la anumite aspecte, arheologia s-a dovedit capabilă de
a suplini lipsa izvoarelor scrise. Ştim astăzi că teritoriul Daciei a continuat să fie dens
populat; putem reconstitui modul de viaţă al celor care au trăit aici. Din păcate,
materialul arheologic nu vorbeşte; el nu ne poate spune ce limbă vorbeau făuritorii
obiectelor respective într-un anume secol şi într-un anume colţ al României de astăzi.
Şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, a intervenit în joc, cu o mare complicaţie de
variante, factorul ideologic şi politic. Negarea continuităţii româneşti şi aducerea
românilor de la sud de Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în
secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, continuând să reprezinte singura interpretare în
istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor întâietatea
cronologică în Transilvania. Dar nici afirmarea continuităţii româneşti nu este o opţiune
mai puţin politizată, de data aceasta, fireşte, în favoarea românilor, a ideologiei
naţionale româneşti, a statului naţional român (identitatea Dacia antică – România
Mare). Interesant este că unele argumente sunt comune imigraţioniştilor şi naţionaliştilor
români. Aceleaşi premise istorice justifică o teorie sau opusul ei! Invocată de latinişti,
obsedaţi de nobleţea şi puritatea sângelui românesc, exterminarea dacilor a servit în
egală măsură teza imigraţionistă: ce argument mai bun decât golirea Daciei de populaţia
ei autohtonă? Şi invers, neromanizarea dacilor, susţinută de extrema naţionalistă a
dacismului pur, nu face decât să ofere argumente, în măsura în care toţi lingviştii serioşi
consideră româna ca limbă romanică, ipotezei expansiunii românilor şi limbii române din
afara spaţiului actual al României.
Pe ce se bazează imigraţioniştii? „Tăcerea izvoarelor” dă de gândit, fără a fi însă un
argument suficient. Dar asemănările dintre română şi albaneză (mai ales o serie de
cuvinte comune)? Ele sugerează că, într-o fază iniţială, cele două popoare ar fi fost
vecine. Fondul slav din limba română (ca şi din cultura şi societatea românească) este
de asemenea de factură balcanică. Dialectul macedo-român sau aromân (vorbit în
Grecia, Albania şi în Macedonia) se aseamănă îndeajuns cu româna de la nord de
Dunăre pentru a-i „atrage” din nou pe români spre Balcani.
La toate acestea, susţinătorii români ai continuităţii nu sunt lipsiţi de replică. Ei
explică asemănările cu albaneza prin substratul comun tracic, respectiv dacic. Acestea
ar fi tocmai cuvintele dace din limba română. Ipoteză din păcate neverificabilă, fiindcă,
încă o dată, limba dacă este necunoscută (ca şi limba tracilor, în genere). Singura
certitudine rămâne asemănarea cu albaneza (care priveşte de altfel şi mai multe cuvinte
de origine latină, unele aproape identice în cele două limbi). Pe de altă parte, slavismele
din română şi influenţa slavă în ansamblu se pot explica nu neapărat prin venirea
românilor din sud, ci prin asimilarea slavilor la nord de Dunăre, proces completat şi
amplificat prin înrâurirea ulterioară a modelului politico-cultural slavon. Nici tăcerea
surselor nu poate fi considerată un argument. Izvoarele medievale se referă de regulă la
elementul stăpânitor, militar şi politic. De altfel, şi vlahii balcanici apar târziu în izvoare.
O migraţie de asemenea amploare pare puţin credibilă. Şi dacă izvoarele nu-i
menţionează pe români la nord de Dunăre, ele nu menţionează nici vreo deplasare a lor
de la sud spre nord. Cu alte cuvinte, izvoarele nu spun nimic despre formarea poporului
român la nord de Dunăre, dar nici despre formarea lui în Balcani. Şi totuşi românii
există!
Pe acest teren nesigur ipotezele s-au înmulţit. Imigraţioniştilor le este greu să spună
cu precizie de unde şi când au pornit la drum românii. Istoricii români, susţinători ai
continuităţii, au elaborat şi ei scenarii destul de diferite. În plus, acordul nu este chiar
perfect între istorici şi lingvişti. Câţiva lingvişti români – şi printre cei mai renumiţi – au
îmbrăţişat chiar teoria imigraţionistă (în genere, lingviştii nu pot face abstracţie de
coloratura balcanică a limbii române). Fapt este că Dacia romană cuprindea în linii mari
Oltenia, Transilvania şi Banatul. Aici s-au petrecut colonizarea romană şi romanizarea,
premise necesare ale formării limbii şi poporului român. Cea mai mare parte a
Munteniei, Moldova, Maramureşul au rămas sub stăpânirea dacilor liberi. Harta
romanizării nu corespunde, aşadar, cu harta României de astăzi. Ea cuprinde jumătate
din România şi, dincolo de Dunăre, jumătate din Peninsula Balcanică. Între aceste limite
trebuia căutată soluţia. 9
Haşdeu avea o înclinare deosebită pentru Oltenia, impresionat de caracterul curat
românesc al acesteia. Aici s-ar fi formai poporul român, decide el, şi de aici s-ar fi extins
treptat în restul teritoriului (din secolul al IV-lea până în secolul al XIV-lea). Xenopol
privilegia Transilvania: cât timp au durat migraţiile (o mie de ani) românii s-ar fi adăpostit
în „cetatea de munţi” a Transilvaniei; apoi, din secolul al XIII-lea, ar fi coborât spre deal
şi câmpie, întemeind cele două state: Ţara Românească şi Moldova. La 1885, Dimitrie
Onciul (1856-1923), fondatorul noului curent critic din istoriografia românească, a
publicat un important studiu despre „teoria lui Roesler”. Ambele interpretări, a istoricului
austriac dar şi a lui Xenopol, i se păreau nesatisfăcătoare. De ce neapărat la sud sau la
nord de Dunăre şi nu la sud şi la nord? Dunărea nu a fost o frontieră, romanii stăpânind
ambele ei maluri, iar limba latină vorbindu-se şi de o parte şi de alta. Vatra poporului
român o constituie, aşadar, – potrivit lui Onciul – Dacia romană împreună cu Moesia
(nordul Peninsulei Balcanice, pe teritoriul actual al Bulgariei şi Serbiei). Era o soluţie de
compromis sau de sinteză între continuitate şi imigraţionism. Toate întrebările primeau
răspuns. Se rezolvau punctele contestabile ale teoriei continuităţii (ciudatele asemănări
cu albaneza, de pildă), fără să se sacrifice însă esenţialul: persistenţa elementului
românesc pe teritoriul României sau cel puţin într-o parte a acestuia (şi în orice caz în
Transilvania, mărul discordiei).
Românii deveneau moştenitorii întregii romanităţi orientale (concepţie susţinută cu
tărie de Nicolae Iorga); pe lângă rolul ei în argumentaţia istorică, această „moştenire
balcanică” era de natură să justifice şi politica românească în zonă: la începutul
secolului al XX-lea, România se erijează în arbitru al Balcani lor şi, în orice caz, în
protectoare a elementului românesc din Balcani (aromânii). Nu este însă mai puţin
adevărat că accentul principal a continuat să cadă asupra teritoriului nord-dunărean,
istoricii fiind preocupaţi, evident, de marcarea frontierelor prezente ale României. Spaţiul
de la sud de Dunăre rămânea un „rezervor” luat în considerare, totuşi secundar.
Totodată, frontiera dintre Dacia romană şi Dacia rămasă dacică (tăind în două România
actuală) tindea să se estompeze. Pârvan considera că, într-un fel sau altul, viaţa
romană a pătruns şi în satele dace din Muntenia şi Moldova. Şi Iorga identifica o
timpurie (dar ipotetică!) Ţară Românească ce ar fi cuprins toate ţinuturile româneşti.
Gheorghe Brătianu (1898-1953), într-o lucrare deseori citată în problematica
continuităţii: Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain (1937), accepta
totuşi faptul că Moldova şi Basarabia au reprezentat o fază mai târzie a expansiunii
româneşti în Evul Mediu. Rămâne într-adevăr greu de înţeles, indiferent de ce spun unii
istorici, cum s-ar fi putut romaniza regiunile necolonizate de romani. Doar prin contacte
comerciale, oricât ar fi de strânse, oamenii nu renunţă la limba lor pentru a adopta o altă
limbă. Trebuie să fi existat în Evul Mediu o expansiune românească, dacă nu de la sud
de Dunăre, atunci dinspre jumătatea de sud-vest a României (corespunzătoare Daciei
Romane) spre est şi spre nord.
Comunismul nu s-a mai încurcat în asemenea subtilităţi. A procedat radical, cum îi
stătea în obicei. Pe de o parte a renunţat la sudul Dunării (pentru a nu alimenta teoria
imigraţionistă, dar şi potrivit principiului: nu intervenim în treburile altora, pentru ca nici
alţii să nu intervină în ale noastre), iar pe de altă parte a decis că poporul român s-a
format exact pe întregul teritoriu de astăzi al României. Mai ales în faza comunismului
naţionalist, disputa cu istoriografia maghiară a determinat un accent foarte apăsat pe
continuitate. Arheologii au fost puşi la lucru. Aveau misiunea de a dovedi o continuitate
absolută, în fiecare colţ al României, şi au dovedit-o, sau cel puţin au afirmat-o. S-a
făcut o confuzie între urmele materiale şi caracteristicile etnice (inclusiv limba). În fapt,
rezultatele obţinute sunt echivoce şi cu dublu tăiş. Se constată, după o primă fază de
continuitate daco-romană, o răsturnare arheologică completă în jurul anului 600, o dată
cu instalarea slavilor. Totul se schimbă: aspectul locuinţelor, inventarul lor şi chiar ritul
funerar. În mod curios, arheologii din perioada comunistă au tras de aici concluzia unei
neîntrerupte continuităţi etnice româneşti! În termeni strict arheologici nu este
continuitate, ci discontinuitate. A curs multă cerneală în jurul culturii Dridu (după numele
unui sat din Câmpia Dunării), identificată, de prin secolul al VIII-lea, atât în România cât
şi în Bulgaria. Cercetătorii români o consideră românească, bulgarii însă, dar şi alţi
specialişti „neromâni”, văd în ea o sinteză de civilizaţie slavă. Pentru unii, românii sunt
prezenţi peste tot, pentru alţii, au dispărut! În cea de-a doua variantă, ei ar fi fost pur şi
simplu înghiţiţi de slavi, fenomen similar cu cel petrecut în alte părţi, acolo unde
amprenta romană s-a şters în urma invaziilor (Britania, Panonia, nordul Peninsulei
Balcanice, Africa de Nord). Descoperirile arheologice susţin până la urmă ambele teorii:
continuitatea şi imigraţionismul.
Rezultatul meciului este nul. Stau faţă în faţă scenarii perfect opuse, deşi clădite cu
acelaşi material. Este şi aceasta o originalitate a istoriei româneşti, un caz particular în
istoriografia europeană. Potrivit multiplelor interpretări divergente, româneşti şi străine,
mai vechi sau mai noi, românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespunzător României
moderne, sau numai într-o parte a acestui teritoriu, sau pe un teritoriu sensibil mai mare
decât România de astăzi, sau complet în afara frontierelor româneşti! Românii rămân,
aşa cum a spus un istoric francez, Ferdinand Lot, „o enigmă şi un miracol istoric”
(caracterizare preluată de Brătianu în titlul lucrării menţionate). Va fi rezolvată cândva
enigma? Trebuie să ne resemnăm cu ideea că istoria nu ne răspunde la toate întrebările
şi, mai rău chiar, ne derutează adesea cu răspunsuri contradictorii.
Dar oare ce s-ar întâmpla dacă s-ar dovedi, să zicem, că românii au venit într-adevăr
mai târziu, de undeva din Balcani? Nu s-ar întâmpla nimic! O asemenea concluzie nu ar
afecta cu nimic configuraţiile naţionale prezente. Nu cred că cineva s-ar gândi să-i
reîntoarcă pe români la sud de Dunăre (evacuându-i de aici pe sârbi şi pe bulgari!).
Atunci ar trebui şi ungurii să pornească îndărăt spre Urali, iar americanii să revină în
Europa lăsând continentul indienilor autohtoni. Acesta este un joc stupid. Care poate
deveni însă sângeros. Nu din vina istoriei, se înţelege, ci din vina oamenilor de astăzi
care manipulează istoria urmărindu-şi interesele. Şi în Kosovo a existat, ca pretext, o
dispută în jurul continuităţii (sârbii susţinând că acesta este „leagănul” naţiunii şi statului
lor, în timp ce albanezii se consideră mult mai vechi, ca descendenţi ai traco-ilirilor).
Istoria este peste tot un alibi; problemele sunt ale prezentului, nu ale trecutului. România
este aşa cum este nu fiindcă dacii şi romanii au trăit aici acum două mii de ani, ci fiindcă
românii sunt astăzi majoritari în toate provinciile ei, inclusiv în Transilvania, şi fiindcă ei
au vrut şi vor să trăiască într-un stat românesc. Dacă ar fi devenit minoritari în
Transilvania (ca sârbii în Kosovo) la ce le-ar mai fi folosit continuitatea istorică? După
cum şi maghiarii, deşi mai puţini decât românii, sunt la ei acasă în Transilvania,
indiferent când au venit aici. Popoarele din Europa Centrală şi sud-estică trebuie să
înveţe să depăşească dihotomia majoritate-minoritate şi să privească mai mult spre
viitor decât spre trecut.

O limbă altfel decât celelalte

Dacă nu este deloc sigur cum se împarte sângele românesc, în procente dace,
romane, slave sau de alte origini, dacă este greu de spus cum s-au cristalizat limba şi
poporul român, un lucru rămâne totuşi bine stabilit: româna este o limbă romanică.
Teoria extravagantă a unei române dacice nici nu poate fi abordată într-o discuţie
serioasă. Pentru romanişti este o limbă fascinantă: a evoluat departe de ceilalţi membri
ai familiei şi în mod independent. A asimilat elemente specifice (slave, turceşti, greceşti,
maghiare), care o diferenţiază şi mai mult de romanitatea occidentală (cu împrumuturile
ei predominant germanice, practic inexistente în română). Este, cu siguranţă, cea mai
originală dintre limbile romanice.10
Structurile limbii (morfologia şi sintaxa) sunt într-o măsură covârşitoare latine. În ce
priveşte vocabularul, lucrurile se prezintă ceva mai complicat, iar polemicile nu au lipsit.
Între 1870 şi 1879, lingvistul Alexandru Cihac a publicat, la Frankfurt, un dicţionar
etimologic român (Dictionnaire d’étymologie daco-romane). Rezultatul studiului său era
surprinzător (şi cu atât mai surprinzător cu cât românii fuseseră educaţi până atunci în
spiritul respectului moştenirii latine). Concluzia era că, din totalul de 5765 de cuvinte
luate în considerare, 2361 erau slave, doar 1165 latine, 965 turceşti, 635 împrumutate
din greaca modernă, 589 maghiare şi 50 albaneze. Altfel spus, vocabularul românesc ar
fi fost în proporţie de două cincimi slav şi numai o cincime latin. Cuvintele latineşti abia
dacă erau puţin mai numeroase decât cele turceşti. Se înţelege ce emoţie a provocat
acest calcul în România. Sau Cihac a greşit, sau românii nu mai sunt romani, nici măcar
prin limbă! S-a constatat apoi că multe cuvinte lipsesc din dicţionar şi nu toate
etimologiile sunt corecte. Este o iluzie să ne închipuim că statistica ar fi o ştiinţă
obiectivă şi exactă. De fiecare dată depinde ce şi cum numeri! Un studiu ulterior, datat
1942, întreprins pe un număr mult mai mare de cuvinte (peste 40.000), a redus
procentul cuvintelor slave la 16,41% (faţă de aproape 41% la Cihac); şi tendinţa
„statistică” a acestora e în continuare în scădere.
Problema însă nu este aici. Nodul gordian l-a tăiat B.P. Haşdeu, cu un studiu
fundamental, care priveşte nu numai limba română. 11 Şi engleza este în aceeaşi situaţie.
În engleză, sunt mai multe cuvinte romanice (din franceză sau latină) decât germanice.
Ceea ce nu împiedică engleza să aparţină totuşi familiei germanice. La fel şi în limba
română: contează mai puţin numărul brut de cuvinte latine (diferit de altfel de la o
„numărătoare” la alta) cât – afirmă Haşdeu – valoarea lor de circulaţie. Prin teoria
„circulaţiei cuvintelor” (frecvenţa cuvintelor, spunem astăzi), Haşdeu a adus o contribuţie
importantă în lingvistica generală. Nu este de mirare că tocmai un român a lansat ideea:
în România se ducea o aprigă bătălie în jurul originilor şi părea indispensabilă
„cântărirea” contribuţiei fiecăruia dintre elementele fondatoare. Soluţia este simplă şi de
necontestat. Cine foloseşte toate cuvintele unei limbi? Pe cele mai multe nici măcar nu
le cunoaştem. Altele apar strict ocazional în vorbirea curentă. Sunt însă şi cuvinte care
revin neîncetat. În dicţionar par toate egale, în fapt însă nu sunt. În româneşte se pot
formula fraze întregi numai cu cuvinte latine; s-au identificat şi strofe de poezii populare
care nu conţin cuvinte de alte origini; dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din
elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare.
Vocabularul esenţial este, aşadar, în bună măsură latin (afirmaţie care nu trebuie
însă exagerată, fiindcă nici elementele nelatine nu sunt neglijabile, româna fiind o limbă
destul de amestecată). Om, bărbat, femeie… sunt cuvinte latineşti. Unele cuvinte latine
au căpătat cu totul alt sens în română decât în limbile occidentale. Pământ, de pildă
(atât în sensul de „sol” cât şi de „glob pământesc”), derivă din cuvântul latin
„pavimentum” (care înseamnă „pardosea”). În schimb, „terra”, însemnând în latineşte
„pământ” (de unde „terra” în italiană, „terre” în franceză), a dat în româneşte ţară.
Cuvântul bătrân vine din „veteranus” (termen folosit pentru soldaţii vârstnici). Sat derivă
din „fossatum” („şanţ” în latineşte, ceea ce duce cu gândul la aşezările protejate cu
şanţuri de apărare).
Fondul slav formează, incontestabil, al doilea element constitutiv al limbii române.
Nici structurile gramaticale şi fonetice n-au rămas neatinse de influenţa slavă, însă
aceasta se manifestă mai ales în vocabular. Cuvintele slave au fost şi sunt numeroase
(în ciuda marginalizării unora, sau dublării lor, şi chiar înlocuirii cu neologisme, în genere
de origine franceză). Dacă „om”, „bărbat” şi „femeie” sunt latineşti, nevastă este un
cuvânt slav. Tot slave, dragoste şi iubire. O mulţime de denumiri privind corpul uman,
elemente ale naturii, gospodăria ţărănească, agricultura şi creşterea vitelor, organizarea
socială şi militară sunt de aceeaşi origine. Boier, termen definind pe nobilul român, este
un cuvânt slav. Voievod, titulatura principilor români în Evul Mediu, de asemenea. Sunt
slave numeroase prefixe şi sufixe, cu ajutorul cărora se formează familii de cuvinte,
ceea ce dă o coloratură slavă mai generală limbii române (adesea rădăcina este latină,
dar particulele adăugate sunt slave). Ţăran vine de la „ţară”, cuvânt de origine latină, dar
adăugându-i-se sufixul slav „an”; ţărancă primeşte încă un sufix, „că”, tot de factură
slavă. Slavii au transmis românilor şi multe nume de persoană, ca şi un număr
impresionant de toponime (o bună parte a geografiei româneşti – râuri, dealuri, munţi,
localităţi – poartă denumiri slave; printre acestea, Moldova, numită astfel de la râul
omonim, sau Dâmboviţa, râul care străbate Bucureştiul).
Fondul turcesc este al treilea ca importanţă (referindu-ne la româna „tradiţională”,
fără neologismele adoptate în ultimele două secole). Se poate lua de fapt în considerare
o influenţă orientală mai largă, unele cuvinte turce fiind eventual anterioare perioadei
otomane (preluate de la pecenegi, cumani, tătari), după cum, prin intermediul turcei s-au
transmis o serie de cuvinte provenind din arabă şi persană. 12 Spre deosebire de slavă,
turca nu a afectat structura limbii române. Cuvintele turceşti sunt în majoritatea lor
substantive, cu înţeles concret, definind elemente materiale sau de civilizaţie. Multe au
intrat în graiul popular, rezultat al unei îndelungate apropieri româno-otomane şi al
adoptării de către români a unor produse, tehnici, obiceiuri sau mode turceşti (din
secolul al XV-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea). Cioban, musafir, duşman,
odaie, duşumea, tavan, dulap, chibrit sunt cuvinte de origine turcă. Şi gastronomia
românească se declină în bună măsură pe turceşte, începând cu felurile de mâncare
considerate astăzi tipic româneşti: ciorba şi sarmalele. Terminologia premodernă din
arhitectură şi urbanism vădeşte de asemenea o puternică influenţă turcească. Unele
cuvinte au suferit o depreciere o dată cu îndepărtarea de modelul oriental. Mahala, de
pildă, însemna „cartier”; acum, pentru „cartier”, românii folosesc cuvântul francez
„quartier”, iar „mahala” a căpătat un sens peiorativ: cartier de margine, cu populaţie de
condiţie modestă. Maidan însemna spaţiu deschis, piaţă; acum sensul este de teren
neîngrijit.
Au intrat în româneşte şi destul de multe cuvinte din greaca medievală şi modernă.
Grecii au oferit românilor, în Evul Mediu, un important model politic, religios şi cultural. În
plus, destul de mulţi greci s-au stabilit în ţările române, proces care a culminat în secolul
al XVIII-lea, în perioada zisă „fanariotă” (de la principii numiţi de Poartă, în majoritatea
lor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului). S-a petrecut atunci o adevărată
invazie de cuvinte greceşti; majoritatea lor nu a rezistat însă procesului de modernizare
din secolul al XIX-lea. Sunt însă şi astăzi în limba română unele cuvinte esenţiale de
origine grecească: ieftin, folos, frică, a lipsi, a plictisi…
Există şi un fond de cuvinte de origine maghiară, nu foarte multe în limbajul curent,
dar câteva dintre ele importante. Oraş este unul dintre acestea (de la „város”; de
remarcat că cetate este de origine latină şi târg de origine slavă – încă o ilustrare a
mozaicului lexical românesc). Alte cuvinte: hotar, neam, şi chiar gând, o vorbă plină de
înţelesuri şi subtilităţi în româneşte.
Dar unde sunt dacii? Nu au lăsat nicio moştenire lingvistică? Cu siguranţă că trebuie
să fi lăsat ceva. Haşdeu, cel care i-a salvat pe daci de furia latiniştilor, a fost şi primul
care a încercat să delimiteze fondul dacic din limba română. A ajuns să identifice peste
80 de cuvinte pe care le considera dace. Dar cele mai multe dintre etimologiile propuse
de el nu au rezistat. Alţii au preluat ştafeta. Specialistul recent al acestei probleme, I.I.
Russu, a ajuns la concluzia că vreo 160 de cuvinte ar aparţine substratului dacic.
Împreună cu derivatele lor, ele ar reprezenta circa 10% din fondul principal de cuvinte al
limbii române.13 Iarăşi statistica! Cam prea mare entuziasmul; este evident că aici se
amestecă şi ideologia, căutarea insistentă a originilor dace. Necazul este – am mai spus
– că limba dacă rămâne necunoscută, aşa că nimic nu poate, în acest domeniu, depăşi
stadiul ipotezelor. Metoda curentă se bazează pe paralela dintre română şi albaneză.
Cuvintele comune ar fi (cu excepţia celor latine, se înţelege), în română, de origine
dacă. Printre acestea: mal, brad, a se bucura (şi substantivul bucurie, ca şi numele de
persoană Bucur, şi de aici numele capitalei României, Bucureşti). Până la urmă, orice
cuvânt căruia nu i se poate stabili o altă origine (latină, slavă şi aşa mai departe) ar
putea fi dacic! Pe de altă parte, se înţelege că dacii, şi tracii în general, au preluat latina
în felul lor. Peste tot „substratul” a avut partea lui de contribuţie în „coruperea” limbii
latine şi îndreptarea ei spre limbile moderne respective. Aşa se explică, probabil, unele
particularităţi comune românei, bulgarei şi albanezei (trei limbi care, altminteri, aparţin
unor familii complet diferite). De pildă, în ce priveşte fonetica, închiderea lui a în ă,
vocală atât de caracteristică românei, ca şi celorlalte două limbi balcanice.
Cu aceasta discuţia despre limba română încă nu s-a încheiat. Mă voi opri puţin mai
departe asupra procesului de occidentalizare declanşat în secolul al XIX-lea, cu urmări
însemnate şi asupra limbii. Ceea ce rămâne, dincolo de marca latină dominantă, este
remarcabilul şi pitorescul amestec prezent în sinteza lingvistică românească: reflectare
a unei istorii frământate şi supusă unor variate influenţe şi interferenţe. Ca şi România,
limba română este inconfundabilă: cu nota ei predominant latină, dar şi cu sensibila
coloratură slavă, cu cuvintele orientale care ţâşnesc din când în când, cu sunetele ei
specifice (ă, î, ţ, ş), atât de greu de pronunţat de un străin. Dintre toate limbile, cea mai
apropiată de română este italiana. Aş spune că, paradoxal, româna seamănă mai bine
cu italiana decât italiana cu româna! Un român înţelege câte ceva când aude vorbindu-
se italieneşte (totuşi, strămoşii romani!); un italian înţelege mult mai puţin româneşte,
derutat de vorbele slave şi orientale, ca şi de pronunţie. În tot cazul, un italian nu va
vorbi niciodată perfect româneşte. În schimb, mulţi bulgari deprind româna foarte bine şi
o vorbesc fără accent (tocmai fiindcă „tonul” general al celor două limbi este
asemănător). Să fie românii mai apropiaţi de italieni sau de bulgari? Cine ar putea
spune? De italieni, desigur, prin rădăcinile latine, ca şi prin voinţa unei elite, în epoca
modernă, de a privi spre Occident. Dar şi de bulgari, ca şi de alte popoare balcanice,
prin substratul trac, prin componenta slavă, prin religia ortodoxă, prin influenţa orientală
şi printr-o lungă istorie comună. România rămâne însă România, o ţară greu de
clasificat!
 3. Cum s-a făcut România

De la Dacia la principatele medievale

„De la Nistru pân’la Tisa” este o sintagmă bine cunoscută printre români. Ea
defineşte limitele României ideale (cu observaţia că populaţia românească trece spre
est şi dincolo de Nistru, în timp ce spre vest Tisa este în cea mai mare parte a cursului
său un râu unguresc, pe ambele sale maluri). La sud Dunărea completează geografia
simbolică românească: un spaţiu închis între trei ape. O suprafaţă de vreo 300.000 de
km2, comparabilă cu a Italiei sau a insulelor britanice. Râurile, aşadar, sunt percepute
ca frontiere naturale care îi separă pe români de ceilalţi. Dar munţii? Carpaţii împart în
două teritoriul românesc. „Responsabilitatea” lor este privită de istorici în mod diferit.
Xenopol vedea în bariera de munţi principala explicaţie a divizării statale: Carpaţii ar fi
despărţit Transilvania de celelalte două provincii, obligând pe de altă parte Moldova să
privească spre est, iar Ţara Românească spre sud. Alţi istorici, dimpotrivă, au conferit
Carpaţilor o funcţie unificatoare, considerându-i „coloana vertebrală” care structurează şi
susţine organismul românesc. Despre rolul factorilor geografici în istorie se poate afirma
aproape orice, ca şi despre cauzele evoluţiilor istorice în genere. Cam greu de spus cum
ar fi arătat România fără Carpaţi sau insulele britanice dacă n-ar fi fost insule! Dunărea
şi Carpaţii sunt liniile de rezistenţă ale spaţiului românesc. Cum România n-a existat
dintotdeauna, teritoriul său actual este sugerat prin referirea la spaţiul carpato-danubian,
sau, mai recent, carpato-danubiano-pontic, pentru a include şi Dobrogea cu litoralul
Mării Negre. Românii nu prea au privit însă spre mare; aceasta n-a avut nici pe departe
pentru ei însemnătatea munţilor şi a Dunării. Ei nu sunt un popor „maritim”. Marea a
intrat cu adevărat în istoria lor o dată cu alipirea gurilor Dunării şi a Dobrogei la 1878.
Indiferent a cui o fi fost „vina”, cert este că spaţiul „carpato-danubiano-pontic” nu a
evoluat, până în epoca modernă, unitar, ci dimpotrivă, fărâmiţat, şi supus unor influenţe
străine diverse şi chiar divergente.1 Geţii şi dacii nu s-au aflat într-o singură alcătuire
politică decât în vremea lui Burebista, contemporan al lui Cezar (mijlocul secolului I
înainte de Cristos); dar cu siguranţă că nici acest „imperiu”, sensibil mai întins decât
România de astăzi, nu a avut gradul de coeziune imaginat de unii istorici recenţi şi mai
ales de propaganda istorico-politică din vremea lui Ceauşescu (când se invoca statul
dac „centralizat şi unitar” al lui Burebista, în termeni sugerând o echivalenţă cu România
lui Ceauşescu). O dată cu Burebista, a dispărut însă şi statul lui, divizându-se în mai
multe entităţi politice. Abia spre sfârşitul secolului I după Cristos, Decebal a reunit cea
mai mare parte a Daciei sub stăpânirea sa. Dar şi a doua tentativă de regat dacic a
eşuat. În urma celor două războaie purtate cu dacii, romanii şi-au extins stăpânirea
peste Dunăre şi Carpaţi. Trei zone distincte s-au conturat pe actualul teritoriu al
României. Regiunile apusene au format, timp de 165 de ani, Dacia romană. Răsăritul şi
nordul au rămas în posesia dacilor liberi. Dobrogea, pe de altă parte, inclusă în Imperiu
încă din anul 28 înainte de Cristos, a fost încadrată în provincia sud-dunăreană Moesia,
devenind mai târziu, sub denumirea Scythia minor, o provincie de sine stătătoare;
romanii, apoi bizantinii aveau să o stăpânească până în secolul al VII-lea.
După abandonarea Daciei de romani, regiunea a rămas deschisă invaziilor şi
stăpânitorii s-au tot succedat pe un teritoriu fragmentat şi vag structurat politic. Aproape
totul cu privire la acest mileniu rămâne ipoteză, începând, după cum am văzut, chiar cu
problema prezenţei românilor la nord de Dunăre.
Admiţând totuşi continuitatea, rămâne întrebarea în ce fel de formaţiuni politice au
trăit românii şi care au fost raporturile lor cu popoarele sau statele dominante în această
parte a Europei. Prima impresie este a unei vieţi aproape „vegetale” confundată cu
munţii şi pădurile (Xenopol a susţinut teza unei „retrageri la munte”, iar C.C. Giurescu,
mai târziu, a văzut în pădure principalul adăpost al românilor în epoca migraţiilor). Sunt
imagini romantice – cu siguranţă nu întru totul corespunzătoare realităţii – care au hrănit
o întreagă mitologie: distincţia dintre români şi „ceilalţi”, civilizaţia de factură aparte a
românilor, înfrăţiţi cu natura („codrul, frate cu românul”)… Cert este însă că această
zonă s-a aflat timp de secole la o margine a Europei şi a cunoscut o viaţă istorică
„diminuată”.
O ipoteză interesantă priveşte rolul social-politic al slavilor. Cuceritorii slavi ar fi
alcătuit clasa conducătoare. Termenul „boier” este într-adevăr de origine slavă (preluat
de slavi de la bulgari). S-ar explica astfel şi dublul sens al cuvântului „rumân”: român,
dar şi ţăran dependent. Aceasta ar fi fost condiţia românilor: ţărani supuşi unei
aristocraţii slave (cu timpul, fireşte, asimilată, şi alcătuind mai târziu boierimea
românească). Originea etnică a categoriilor sociale (susţinută în cazul românilor de
istorici precum Petre P. Panaitescu2 şi C.C. Giurescu) se inspiră evident din situaţii şi
interpretări similare privind istoria Franţei şi a Angliei: aristocraţia franceză formată prin
cucerire de franci, iar cea engleză, tot prin cucerire, de normanzii francezi (interpretare
care a cunoscut o anume vogă în secolul al XIX-lea, mai ales datorită istoricului francez
Augustin Thierry).
O dată cu instalarea ungurilor în Câmpia Panonică (896) începe şi expansiunea lor
spre Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica lui Anonymus (contestată în acest punct
de istoricii maghiari), menţionează trei mici principate române sau slavo-române care au
fost supuse de unguri. Pe la 1100 Transilvania era deja organizată ca principat în cadrul
Ungariei (sub termenul slav – sau român de origine slavă – de voievodat). De partea
cealaltă a munţilor şi-a exercitat dominaţia – greu de spus în ce forme şi în ce măsură –
primul ţarat bulgar, întemeiat după invazia bulgarilor (populaţie de origine turcă) la anul
679 şi aşezarea lor în nordul Peninsulei Balcanice (unde au fost slavizaţi, lăsând doar
numele lor bulgarilor de astăzi).
La începutul secolului al XI-lea bizantinii distrug acest prim stat bulgar şi revin la
Dunăre. La 1185, o răscoală condusă de fraţii Petru şi Asan se încheie prin alungarea
bizantinilor şi constituirea celui de-al doilea ţarat bulgar, cunoscut în istoriografia
românească sub titulatura de „imperiu româno-bulgar”. Şi aceasta este o dispută istorică
interesantă. A fost cândva „România” stăpânită de bulgari, sau dimpotrivă, Bulgaria
însăşi a fost creată de români? În Evul Mediu, vlahii balcanici („fraţi” cu românii nord-
dunăreni, urmaşi ai tracilor romanizaţi) erau încă numeroşi; cu timpul, ei aveau să
dispară în masa slavă. Din punctul de vedere al istoricilor români, chiar întemeietorii
noului stat fiind vlahi, apelativul „româno-bulgar” părea justificat. În fapt, în imaginarul
istoric românesc, participarea la „marea istorie” sud-dunăreană compensa lipsa unei
asemenea istorii la nord de Dunăre.
În sfârşit, de prin secolul al XIII-lea, spaţiul românesc începe să prindă contururi mai
ferme. Spre mijlocul acestui secol sunt menţionate câteva stătuleţe la sud de Carpaţi,
dependente de coroana ungară. Din unificarea lor, în primele decenii ale secolului al
XIV-lea, a rezultat Ţara Românească. Era, cum s-ar spune, momentul, fiindcă ungurii,
stăpâni în Transilvania, se pregăteau să-şi instaleze dominaţia şi dincolo de Carpaţi. La
1330, voievodul Ţării Româneşti, Basarab, a obţinut în munţi, la Posada, o victorie
strălucită împotriva regelui Ungariei, Carol Robert. Este una dintre datele-cheie ale
istoriei românilor.
Atunci s-a născut de fapt Ţara Românească. La mijlocul aceluiaşi secol apare şi
Moldova, tot în urma unui proces de „desprindere” de Ungaria.

O întârziere istorică

Ceea ce frapează este constituirea tardivă a statelor româneşti. Românii intră târziu
în istorie, nu în sensul că n-ar fi existat înainte, ci în sensul că abia acum devine
„vizibilă” prezenţa lor în Europa şi li se aude vocea distinctă. Evul Mediu începe efectiv
în ţările române în secolul al XIV-lea, atunci când în Occident era pe sfârşite şi se
apropia Renaşterea. Un decalaj istoric considerabil: problema românilor a fost (şi este
încă) reducerea treptată a handicapului. În plus, au fost state mici, greu de comparat cu
Ungaria şi Polonia, „mari puteri” ale Europei centrale, şi chiar cu regatele sud-dunărene,
Bulgaria şi Serbia, care şi-au avut momentele lor de expansiune şi de glorie cu mult
înainte de întemeierea ţărilor române. Aveau, în terminologie apuseană, rang de
„principate” („principele” purtând dubla titulatură de voievod şi domn – cel din urmă
cuvânt provenind din latinescul „dominus”). Nu puteau fi – potrivit ierarhiei feudale a
Evului Mediu – pe un plan de egalitate cu regatele vecine. Regele Ungariei s-a
considerat de la bun început suzeran al celor două ţări. Pentru a contracara pretenţiile
ungureşti de dominaţie, domnii Moldovei, iniţial vasali ai Ungariei, au depus apoi
jurământ de vasalitate regilor Poloniei. Ţara Românească a rămas în mai mare măsură
apropiată de Ungaria, alternând manifestările de independenţă cu perioade de
recunoaştere a vasalităţii.3
Condiţia aceasta, destul de modestă, chiar în raport cu vecinii, nu numai cu
Occidentul, a generat în conştiinţa modernă a românilor un complex de inferioritate şi, în
mod logic, diverse tactici pentru a-l compensa. S-a pus astfel accentul pe caracterul
particular al civilizaţiei româneşti (care nu este inferioară altora, ci diferită), pe victoriile
obţinute împotriva unor adversari mai puternici, pe rolul românilor în apărarea
creştinătăţii europene. Un fapt scos în evidenţă este şi remarcabila vitalitate a ţărilor
române, care au reuşit, în condiţii tulburi – prin război şi prin diplomaţie – să-şi păstreze
existenţa, în timp ce ţări cândva puternice, ca Ungaria sau Polonia (fără a mai vorbi de
statele balcanice), s-au prăbuşit, înghiţite de puteri şi mai mari, şi au dispărut pentru un
timp de pe scena istoriei. Este, desigur, o consolare, dar care nu poate şterge cu totul
amintirea frustrantă a unui rol secundar interpretat prea multă vreme.
S-a adăugat, ca un handicap suplimentar, şi sistemul nefericit al succesiunii la tron
(mai bine zis, lipsa unui adevărat sistem). Nu era nici ereditar, nici pur şi simplu electiv,
ci amestecat, „ereditar-electiv”. Ereditar, în principiu, în cele două dinastii (Basarabii în
Ţara Românească, Muşatinii în Moldova), dar ignorând criteriul apusean al transmiterii
tronului în linie directă. Nu numai fiii (femeile fiind oricum excluse), dar şi fraţii sau rudele
mai îndepărtate puteau aspira la domnie. Singura condiţie: să fie „os domnesc”, să
aparţină familiei. Iniţial, alegerea s-a operat între limite rezonabile. Cu timpul însă
pretendenţii s-au înmulţit. S-au urcat pe tron şi fii naturali şi, în aceste condiţii, evident şi
persoane care doar pretindeau că sunt fii de domnitori (este şi cazul lui Mihai Viteazul,
cel mai vestit dintre voievozii români, care s-a declarat fiu postum al domnitorului
Pătraşcu cel Bun; istoricii moderni nu par prea convinşi de această filiaţie, oricum
imposibil de dovedit). Cu timpul, au apărut rude foarte îndepărtate, care de fapt nu erau
rude deloc; unii îşi adăugau numele Basarab pentru a fi mai convingători. Într-o ultimă
fază, nici această formalitate n-a mai contat: oricum, domnitorii începuseră să fie numiţi
de turci.
Cum se alegeau domnitorii, fie din dinastie, fie din afara ei? În principiu, de adunarea
boierilor, uneori de o mai largă adunare a ţării. Conflictele erau însă numeroase, în lipsa
unei reguli stricte (exceptând situaţiile când domnitorul îşi asocia fiul la domnie,
asigurându-i, teoretic, succesiunea). Se recurgea şi la ajutor din afară, prilej de
intervenţie pentru unguri sau pentru turci. Aşa stând lucrurile, nu toţi domnitorii îşi
duceau până la sfârşit domnia; unii erau alungaţi sau ucişi. Au fost şi câteva domnii
lungi, cărora le-au corespuns şi realizările cele mai durabile, politice şi culturale. Astfel,
Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Ţara Românească şi contemporanul său Alexandru
cel Bun (1400-1432) în Moldova; apoi, Ştefan cel Mare (1457-1504), cu cea mai lungă
dintre stăpâniri, considerată epoca de glorie a Moldovei; domniile paralele ale lui Matei
Basarab (1633-1654) în Ţara Românească şi Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova; şi, în
sfârşit, în Ţara Românească, Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Dar acestea sunt
mai curând excepţii. Regula a fost a schimbărilor dese de domnie, a domniilor scurte, de
cel mult câţiva ani, instabilitate care s-a accentuat de la un secol la altul. Instabilităţii
generale din această parte a Europei i s-a adăugat instabilitatea internă. Prea multă
instabilitate! Istoria românilor are o pronunţată notă anarhică. Cum să se construiască
durabil? Se află aici originea unei neîncrederi în istorie, în orice proiect pe termen lung.
O doză de fatalism s-a insinuat în cultura românească. Stare de spirit exprimată de
Miron Costin într-o frază memorabilă: „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om
sub vremi.”

În faţa turcilor

Raporturile cu turcii reprezintă un important capitol de istorie, dar şi de mitologie

românească. Imaginea mitologică este a unei lupte neîntrerupte şi a unor strălucite
biruinţe obţinute de micile ţări române împotriva unui imens imperiu. Românii şi-au
salvat astfel fiinţa naţională, apărând totodată Europa creştină. Realitatea istorică este
însă – ca întotdeauna – mai complexă, şi în bună măsură diferită.
Turcii îşi încep expansiunea în Balcani pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Spre
sfârşitul secolului, cele două ţarate în care se împărţise Bulgaria sunt cucerite, şi
Imperiul Otoman ajunge la linia Dunării, la graniţa Ţării Româneşti. O dată cu căderea
Constantinopolului (1453), partida este definitiv pierdută de creştini în Balcani.
Tentativele occidentale de cruciadă antiotomană (Nicopole, 1396; Varna, 1444) se vor
sfârşi în dezastru. Turcii sunt totuşi opriţi la Belgrad, unde suferă o înfrângere la 1456.
Trei sferturi de veac mai târziu reiau însă expansiunea. Armata ungară este nimicită la
Mohács în 1526, iar în 1541 cea mai mare parte a Ungariei devine provincie turcească.
De două ori turcii asediază şi Viena, în 1529 şi 1683, de fiecare dată fără succes: este
limita extremă a înaintării lor spre Occident.
Ţările române se aflau în prima linie. Luptele cu turcii s-au imprimat în conştiinţa
naţională mai mult ca oricare altă temă istorică. Vocaţia românilor în Evul Mediu (şi
marea lor contribuţie la istoria europeană) ar fi fost să se războiască cu turcii, prelungită
încleştare din care au ieşit de cele mai multe ori victorioşi. În realitate, dacă adunăm anii
de conflict, ajungem doar la câteva decenii din jumătatea de mileniu de relaţii româno-
otomane. Românii au câştigat unele bătălii, turcii au câştigat altele. Însă a câştiga o
bătălie nu înseamnă a câştiga războiul. Războaiele le-au câştigat până la urmă turcii!
Rezultatul lor este incontestabil: intrarea, pentru multă vreme, a ţărilor române în orbita
otomană.
Trei dintre bătălii sunt cu deosebire celebrate ca mari victorii româneşti: Rovine
(1394), Vaslui (1475) şi Călugăreni (1595). Informaţiile despre Rovine sunt fragmentare.
S-ar putea să fi fost o bătălie nedecisă. Cert este că după aceea, Mircea cel Bătrân,
domnitorul Ţării Româneşti, a fost nevoit să se refugieze peste munţi, recăpătându-şi
tronul cu sprijinul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Ceva mai târziu el s-a
lansat într-o politică de anvergură, amestecându-se în conflictul dintre pretendenţii la
tronul Imperiului Otoman. Ultimul cuvânt l-au avut însă turcii. Spre sfârşitul domniei lui
Mircea, Ţara Românească, diminuată teritorial, a trebuit să accepte suzeranitatea
otomană şi să plătească tribut.
La Vaslui, niciun dubiu posibil: a fost o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare. Dar
în anul următor, 1476, a urmat o victorie turcească şi pustiirea Moldovei. Iar un deceniu
mai târziu, şi Ştefan a trebuit să se supună, plătind tribut, după ce pierduse şi sudul
Basarabiei.
La Călugăreni (între Bucureşti şi Dunăre), rezultatul bătăliei a fost echivoc (pentru
români este o mare victorie românească, turcii o socotesc o victorie turcească). După
luptă, Mihai Viteazul s-a retras spre munţi, abandonând Bucureştiul; a revenit, cu
sprijinul unei armate transilvănene, forţele reunite ale celor două principate reuşind să-i
alunge pe turci peste Dunăre. Dar, peste câţiva ani, tot edificiul construit de Mihai avea
să se năruie, Ţara Românească rămânând dependentă de Poartă.
În mai multe rânduri, ţările române au participat la coaliţii antiotomane ale statelor
creştine. Ungaria a fost o piesă centrală a sistemului. Învingătorul turcilor la Belgrad, în
bătălia din 1456, a fost un voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, de origine
română. Ungurii îl numesc Hunyadi Janos, românii Ioan (sau Iancu) de Hunedoara.
Indiferent de origine, el era însă catolic şi nobil ungar; fiul său, Matei Corvin, a devenit
rege al Ungariei. Impunătorul său castel poate fi admirat la Hunedoara, în sudul
Transilvaniei, iar mormântul, în catedrala catolică din Alba Iulia (capitala medievală a
Transilvaniei).
Cum de n-au cucerit turcii ţările române? Istoricii români şi-au tot pus această
întrebare. Cum de n-au avut soarta Ungariei, o ţară cu atât mai mare şi aparent mai
puternică? Răspunsul patriotic este lesne de intuit: turcii n-au cucerit ţările române,
fiindcă n-au fost capabili să o facă, dată fiind rezistenţa românească. Interpretată astfel,
istoria românilor se transfigurează în epopee eroică. Un fel de reeditare a luptei dintre
David şi Goliat. Dar dacă armatele româneşti nu erau chiar atât de mici? Teza unui
specific militar românesc a fost susţinută mai ales în perioada comunistă (şi în strânsă
legătură cu doctrina militară a lui Ceauşescu, a mobilizării întregului popor!). Spre
deosebire de modelul feudal occidental, la români intra în acţiune „oastea cea mare”,
alcătuită în principal din ţărani liberi. Era o mobilizare cvasigenerală. Ţara Românească
şi Moldova puteau ridica astfel la luptă efective mai numeroase decât marile puteri
europene! Disproporţia militară dintre români şi turci ar fi fost, aşadar, mai mică decât s-
a considerat iniţial. Unii istorici au încercat totuşi să judece lucrurile mai realist. P.P.
Panaitescu aducea în discuţie două argumente. Primul, uşor de sesizat la o simplă
privire a hărţii, este acela că drumul turcilor spre inima Europei nu trecea prin ţările
române. Teatrul românesc era pentru ei oarecum periferic. Înaintarea turcească s-a
făcut pe linia Belgrad-Buda-Viena. De aceea a căzut Ungaria şi nu Ţara Românească!
Al doilea argument privea exploatarea economică a ţărilor române; indirect, prin
monopolul comercial exercitat şi prin tribut turcii câştigau mai mult decât ar fi obţinut
printr-o administrare directă.4 În sfârşit, o interpretare recentă dărâmă tot eşafodajul
interpretărilor tradiţionale româneşti: n-ar avea rost să încercăm să răspundem la
întrebarea „de ce n-au cucerit turcii ţările române”, pentru simplul motiv că, de fapt, le-au
cucerit!5
Sporadicele victorii româneşti nu au împiedicat trecerea treptată a ţărilor române sub
autoritatea otomană. Mai întâi Ţara Românească, cea mai expusă, apoi Moldova,
urmate (într-o situaţie de ceva mai mare autonomie) de Transilvania, rămasă principat
de sine stătător după dispariţia Ungariei. Iniţial nu a fost decât plata unui tribut. Cu
timpul însă, ţările române au intrat în sistemul politic, militar şi economic otoman. Turcii
s-au amestecat, şi din ce în ce mai des, în numirea şi înlăturarea domnilor. S-a ajuns
într-o fază când atât boierii autohtoni cât şi turcii se simţeau îndreptăţiţi, în egală
măsură, să-i aleagă pe domni. Apoi lucrurile s-au simplificat: în secolul al XVIII-lea,
domnii sunt pur şi simplu numiţi şi revocaţi de Poartă, ca nişte simpli funcţionari
otomani. Rangul domnitorului era echivalent celui de paşă (şi nici măcar de prima
categorie, ci de a doua!). Nu este însă mai puţin adevărat că ţările române şi-au păstrat
o anumită autonomie, diminuată de la o perioadă la alta, dar niciodată anulată. Aveau
propriile lor instituţii şi se conduceau după propriile lor legi şi obiceiuri. Şi-au păstrat
clasa conducătoare, aristocraţia autohtonă, spre deosebire de vecinii slavi din sud.
Turcii nu s-au instalat pe teritoriul românesc; nu a existat aici o colonizare otomană şi
nicio acţiune de islamizare. Ca urmare, România modernă, spre deosebire de statele
din Balcani, nu a moştenit minorităţi turce sau musulmane (exceptând Dobrogea care,
timp de o jumătate de mileniu, a fost efectiv înglobată în Imperiu).
Bătăliile cu turcii – oricât de puternic ar străluci în aminti rile istorice ale românilor –
au avut consecinţe mai puţin însemnate decât încadrarea ţărilor române, timp de secole,
în şi stemul otoman. Mai mult decât un conflict prelungit s-a petrecut o interferenţă a
civilizaţiilor. Aşa au intrat în limba română – cu siguranţă nu pe câmpul de luptă! –
numeroasele cuvinte de origine turcă. Şi rolul românilor în apărarea Europei trebuie
aşezat la proporţiile lui reale, cu atât mai mult cu cât drumul spre Europa centrală nu
trecea prin ţările române. Spre 1500, Apusul devenise suficient de puternic pentru a nu
mai risca să cadă în mâinile otomanilor. Faptul că turcii au ajuns de două ori în faţa
Vienei şi de două ori au fost înfrânţi nu are prea mare legătură cu istoria românilor.
Important este însă că românii au reuşit să-şi salveze propria existenţă, în condiţii
istorice care nu le-au fost deloc favorabile.
Secolul al XVIII-lea a marcat apogeul integrării în lumea balcanică şi orientală.
Domnitorii, uneori români, dar în majoritate greci, sunt acum simpli administratori ai
Porţii. Însoţindu-i pe aceşti domnitori „fanarioţi” se stabilesc în ţările române o mulţime
de greci. Familiile aristocratice se amestecă. Se petrece o simbioză culturală româno-
grecească. Greaca devine limba de cultură, precum fusese slavona în urmă cu câteva
veacuri. Boierii se îmbracă după moda orientală. Copiii lor învaţă la şcoală în greceşte.
Peisajul citadin capătă caracteristici turceşti.
Românii păreau bine ancoraţi în Orient… Cine ar fi putut prezice că de la o generaţie
la alta totul avea să se schimbe?
Diminuarea teritoriului românesc

Potrivit teoriei imigraţioniste, românii s-ar fi extins în Evul Mediu pe un teritoriu care
iniţial nu le-a aparţinut. Istoricii români consideră, dimpotrivă, că teritoriul românesc era
la origine chiar mai mare decât România de astăzi. Veacul al XIV-lea a fost favorabil
românilor, prin întemeierea şi creşterea teritorială a celor două ţări. Dar apoi pierderile s-
au ţinut lanţ, timp de câteva secole. Spre sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân (în jurul
anului 1418), turcii anexează Dobrogea, privând Ţara Românească de ieşire la mare. În
aceeaşi perioadă ei îşi stabilesc şi două capete de pod la nord de Dunăre, ocupând
oraşele Giurgiu şi Turnu. Spre mijlocul secolului al XVI-lea pun stăpânire şi pe un al
treilea port dunărean, Brăila. Astfel, Ţara Românească nu mai controla nici măcar malul
stâng al Dunării. Moldova pierde la 1484 Chilia (la vărsarea braţului nordic al Dunării în
mare) şi Cetatea Albă (la gurile Nistrului); sudul Basarabiei este ocupat în întregime de
turci la 1538. Românii nu mai aveau acces la Marea Neagră.
La 1541, turcii anexează partea centrală a Ungariei, iar la 1552 Banatul. Transilvania
rămâne un principat dependent de Imperiul Otoman, ca şi Ţara Românească şi
Moldova, dar într-o poziţie ceva mai favorabilă decât acestea (tribut mai mic, mai puţine
intervenţii turceşti, mai multă libertate în mişcări). În urma războiului început cu asediul
Vienei din 1683 şi încheiat cu pacea de la Karlowitz din 1699, habsburgii cuceresc atât
Ungaria, cât şi Transilvania (care va avea statut de principat, apoi de mare principat în
interiorul Austriei). Un nou război cu turcii le aduce în 1718, Banatul, Serbia şi Oltenia
(partea de apus a Ţării Româneşti). Ocupaţia austriacă a Olteniei a durat însă doar
două decenii; prin pacea de la Belgrad din 1739, Imperiul Habsburgic renunţă la Serbia
şi restituie Oltenia Ţării Româneşti; va păstra însă Banatul, ca şi Transilvania, până la
1918.
Rusia începe şi ea în vremea lui Petru cel Mare (1683-1725) expansiunea spre sud-
estul Europei. După căderea Bizanţului, Moscova se considera continuatoarea ideii
imperiale: „cea de-a treia Romă”. Îşi asumase misiunea de a ajunge la Constantinopol,
zdrobind Imperiul Otoman. Drumul său trecea prin ţările române! Fără să aibă ambiţii
chiar atât de mari, şi habsburgii se interesau de Balcani. De aici un lung şir de războaie
între austrieci, ruşi şi turci, care jalonează întregul secol al XVIII-lea, prelungindu-se,
strict între ruşi şi turci, şi în secolul al XIX-lea. Ţările române devin teatru de război.
Armatele beligeranţilor le parcurg în voie, iar ocupaţiile străine se succedă. În tot răul, şi
un bine: partida jucându-se în trei, forţele adverse se neutralizau într-o anumită măsură,
ceea ce a permis supravieţuirea principatelor. Imperiul Otoman nu s-a prăbuşit dintr-o
dată. A cedat pas cu pas, rezistând mai bine decât se scontase. Nereuşind să-i
zdrobească pe turci şi supravegheaţi de austrieci, ruşii n-au putut să ajungă la
Constantinopol. Dacă Imperiul Otoman ar fi dispărut, poate că astăzi Constantinopolul
ar fi fost oraş rusesc, iar Europa sud-estică parte a Rusiei! Aşa au scăpat şi ţările
române, dar cu noi pierderi teritoriale. Austriecii au anexat – la o simplă cerere adresată
turcilor! – nordul Moldovei (Bucovina), la 1775, iar ruşii, Basarabia, la 1812 (partea
sudică, ocupată mai de mult de turci, dar şi restul care rămăsese Moldovei).
Românii intrau în secolul al XIX-lea într-o situaţie deplorabilă. Jumătate dintre ei se
aflau sub diverse stăpâniri străine, iar cele două principate erau diminuate politic şi
teritorial. Ar fi pariat cineva la 1800 pe viitorul României? Nu exista încă nici cuvântul
România!
Dezbinare sau unitate?

Cum s-a ajuns totuşi la România? Cu această întrebare atingem un domeniu delicat.
Unificarea teritoriilor româneşti în epoca modernă a generat şi tendinţa unei tratări
„unificate” a istoriei anterioare. Până în epoca comunistă, istoricii nu s-au ferit totuşi să
menţioneze conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova, nici să recunoască
caracterul particular al Transilvaniei în raport cu celelalte două ţări. În vremea lui
Ceauşescu însă, cuvântul de ordine a ajuns să fie unitatea absolută a istoriei româneşti.
Românii din Evul Mediu, ca şi strămoşii daci, trebuiau să fie la fel de uniţi cum erau (sau
se presupunea că sunt) supuşii lui Ceauşescu. Genul acesta de discurs istoric, puternic
actualizat, s-a imprimat în mintea câtorva generaţii. Şi astăzi multor români li se pare că
aceasta, şi nu alta, este istoria adevărată, în ciuda unor noi interpretări care pun sub
semnul întrebării mitul unităţii permanente.
Cert este că Ţara Românească şi Moldova au fost ţări diferite, iar Transilvania, deşi
populată majoritar de români, ca stat (elită conducătoare, instituţii), nu a fost
românească, ci ungurească. După prăbuşirea Ungariei, principii Transilvaniei, departe
de a se fi „românizat”, s-au erijat în continuatori ai acesteia. De ce însă Ţara
Românească şi Moldova au fost ţări separate, s-au întrebat unii istorici români. La
această întrebare, răspunsul cel mai simplu este: „de ce n-ar fi fost?” Statele medievale
nu s-au constituit pe principii lingvistice sau naţionale. În Evul Mediu, Ţara Românească
e Ţara Românească şi Moldova e Moldova, atâta tot (sintagma „ţări române”, pe care o
folosesc şi eu din comoditate, este maniera modernă de a le numi). Cele două ţări merg
când împreună, când una împotriva celeilalte; ele se războiesc nu numai cu ungurii, cu
polonezii şi cu turcii, ci şi între ele. În primele două secole, Moldova se ţine mai aproape
de Polonia, iar Ţara Românească de Ungaria, de aici decurgând orientări externe
diferite (care nu prea justifică încadrarea lor într-un „front comun antiotoman”, expresie
curentă în istoriografia din epoca comunistă).6 Turcii au supus mai întâi Ţara
Românească, aflată mai aproape de ei. Pe când Moldova lui Ştefan cel Mare continua
rezistenţa, Ţara Românească, de voie, de nevoie, se afla alături de turci. Ultimele
confruntări armate între cele două ţări s-au petrecut spre mijlocul secolului al XVII-lea, în
vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.
1600 este momentul vedetă al istoriei româneşti. La 1599 Mihai Viteazul cucereşte
Transilvania şi un an mai târziu Moldova. Pentru scurt timp, stăpâneşte peste cele trei
ţări. Triumf urmat repede de dezastru. Nobilimea transilvăneană se răscoală, polonezii
invadează Moldova şi Ţara Românească, turcii trec Dunărea. Mihai ia drumul exilului,
ajungând la Praga, la împăratul Rudolf, al cărui locotenent în Transilvania se considera.
Revine cu ajutor habsburgic şi înfrânge armata nobililor transilvăneni, dar câteva zile
mai târziu cade victima unui complot pus la cale de generalul imperial Basta. Nodul
discordiei era Transilvania, râvnită în egală măsură de Mihai, de habsburgi şi, fireşte, de
nobilii maghiari.
Acestea sunt faptele, măreţe şi tragice, care fac din Mihai personajul cel mai ieşit din
comun al istoriei româneşti. Dar care este sensul lor? Ce l-a îndemnat pe Mihai: setea
de putere, spiritul de aventură, dorinţa de a crea un bloc puternic antiotoman sau, oare,
ideea de unitate a românilor? A fost un condotier sau un precursor al României Mari?
Istoricii romantici ai generaţiei care a făcut la 1859 România au pus în evidenţă ceea ce
credeau ei a fi proiectul naţional al lui Mihai. Interpretare abandonată de istoriografia
critică de la 1900, dar reluată şi amplificată o jumătate de secol mai târziu de ideologia
naţional-comunistă. Apele sunt atât de agitate, încât şi astăzi cu greu se poate vorbi fără
patimă despre „unirea de la 1600”.
În fapt, nu a fost o fuziune, ci o uniune personală, ţările păstrându-şi individualitatea.
Apoi, „ţări române”, încă o dată, este prea mult spus, elementul conducător în
Transilvania nefiind cel românesc. Dar nici moldovenii nu s-au arătat entuziaşti; pentru
ei Mihai nu era un eliberator (să-i elibereze de cine?), ci un cuceritor. Lui Mihai Viteazul i
s-a împrumutat mai târziu un proiect naţional de secol XIX, pe care nu putea să-l aibă la
1600. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi existat o anume solidaritate între cele trei ţări,
determinată de apartenenţa lor la un spaţiu comun. Şi principii Transilvaniei, înainte şi
după Mihai, au încercat, în felul lor, să realizeze o „unitate” politică. Ei se considerau de
drept, ca şi regii Ungariei mai înainte, suzerani ai Ţării Româneşti şi Moldovei (la 1595,
cu numai câţiva ani înainte de „unirea” lui Mihai Viteazul, Sigismund Báthory, principe al
Transilvaniei, a obţinut formal un act de supunere a Ţării Româneşti şi Moldovei; iar
Gabriel Bethlen, principe între 1613-1629, şi-a exprimat intenţia de a reface regatul
Daciei, evident sub sceptrul său). Nu e cazul să mai spunem că formele de „unitate”
promovate de principii transilvani nu aveau nimic românesc. Erau reminiscenţe ale
Ungariei Mari, nicidecum schiţe pregătitoare ale României Mari! Mihai Viteazul nu i-a
unit pe români la 1600; a adunat, într-un ansamblu efemer, cele trei ţări din zonă care se
aflau într-o situaţie asemănătoare şi între care raporturile deveniseră, oricum, foarte
strânse. Avea să-i unească însă pe români mai târziu, la mulţi ani după moartea lui. În
secolul al XIX-lea el a devenit marele simbol al aspiraţiei românilor spre unitate. La 1859
şi la 1918, România s-a făcut sub semnul lui Mihai Viteazul.
Dacă invocarea unui proiect românesc la 1600 se dovedeşte anacronică, nu este
mai puţin adevărat că Ţara Românească şi Moldova semănau în foarte multe privinţe şi,
secol după secol, au deveni, tot mai apropiate. Aveau cam aceleaşi instituţii. Se aflau în
raporturi similare de dependenţă faţă de Poartă. Limba vorbită era foarte asemănătoare
(varietăţi aproape identice ale românei, limba literară constituindu-se pe baza graiului
din nordul Munteniei). Din secolul al XVII-lea, contactele culturale s-au intensificat; ideea
originii comune devine curentă în scrierile istorice. În secolul al XVIII-lea – epoca
„fanariotă” – cele două ţări au absolut acelaşi regim. Turcii îi deplasează pe domnitori
dintr-o ţară în alta. Recordul îl deţine Nicolae Mavrocordat, care a domnit (cu întreruperi,
între 1730 şi 1769) de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova! Acum
ţările române se apropie atât de mult încât următorul pas nu mai putea fi decât unirea
lor. În mod paradoxal, intensificarea acestui proces care va conduce la crearea naţiunii
române şi a României se petrece într-o vreme când cele două ţări par a se contopi în
lumea orientală şi grecească a Balcanilor.7

Anii decisivi: 1821-1866

1821 este anul când evenimentele încep să se precipite. Ţările române sunt teatrul
unei duble revoluţii. Grecii, care se aflau aici ca la ei acasă, dau semnalul mişcării de
eliberare de sub turci, conduşi de Alexandru Ipsilanti, fiul unui fost domnitor fanariot. Din
Oltenia porneşte o armată de nemulţumiţi – cu un program de revendicări sociale destul
de vag formulat – sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Este greu de spus ce
urmărea cu adevărat acest personaj jumătate ţăran – jumătate boier, de unde şi
diversitatea interpretărilor. El ajunge la Bucureşti şi devine pentru scurt timp domnitor de
facto al Ţării Româneşti. Succesul său rapid dovedea o insatisfacţie socială
generalizată, de la ţăranii împovăraţi sub dări până la boierii iritaţi de concurenţa grecilor
şi de ingerinţele Porţii. În timp ce răsculaţii greci, sperând în ajutor rusesc, urmăreau
războiul cu turcii şi aprinderea Greciei, Tudor Vladimirescu joacă cartea prudenţei.
Considerat trădător de greci, este ucis din ordinul lui Ipsilanti, ceea ce pune capăt şi
mişcării revoluţionare, care fără el nu mai avea nicio coerenţă. Grecii sunt şi ei înfrânţi
de turcii care trecuseră Dunărea. Se părea că totul se terminase. De fapt totul abia
începea. Balcanii intră într-o stare de efervescenţă din care nu au ieşit până astăzi!
Revoluţia grecească reizbucneşte chiar pe pământul Greciei, care avea să-şi capete
autonomia în 1829 şi independenţa în 1830. Pentru ţările române, prima schimbare
sensibilă a fost sfârşitul domniilor fanariote (oricum, turcii nu mai aveau încredere în
greci) şi revenirea, în 1822, la domniile „pământene”.
Un nou război între ruşi şi turci se desfăşoară în 1828-1829. Până în 1834 ţările
române se află sub ocupaţie rusă. Guvernator este un om remarcabil, generalul Pavel
Kiseleff, singurul rus căruia românii i-au păstrat până astăzi o bună amintire (cel mai
elegant bulevard din Bucureşti îi poartă numele). Sub supravegherea lui, boierii
elaborează primele Constituţii româneşti, numite Regulamente Organice (aproape
identice în Ţara Românească şi Moldova – încă un pas spre unire). Kiseleff se
interesează de toate, de la starea ţăranilor până la aspectul şi igiena oraşelor; i se
datorează prima mare tentativă de modernizare sistematică pe care a cunoscut-o
societatea românească.
Înfrânţi de ruşi, turcii retrocedează Ţării Româneşti, prin tratatul de la Adrianopol din
1829, porturile dunărene: Turnu, Giurgiu şi Brăila, renunţă la monopolul comercial în
raport cu Principatele şi recunosc libertatea navigaţiei pe Dunăre. Toate acestea au
stimulat creşterea producţiei agricole, orientată spre export. Cele două ţări române (iar
mai târziu România) au devenit unul dintre grânarele Europei. Principatele rămân vasale
Porţii, dar cu un grad sporit de autonomie; domnitorii aveau să fie aleşi pe viaţă de
„obşteasca adunare” alcătuită din boieri (prevedere menită să pună capăt instabilităţii
politice şi intervenţiilor otomane; în fapt însă, niciun domn nu avea să moară în domnie
până la 1866!). Suzeranităţii turceşti i se adăuga şi „protecţia” rusească. Kiseleff se
comportase excelent, dar era greu de spus cum avea să se manifeste până la urmă
această „protecţie”. Nu era oare un prim pas spre instituirea unei veritabile dominaţii
ruseşti? Este momentul când relaţiile româno-ruse basculează: românii încep să se
teamă de ruşi.
La 1848, într-o Europă cuprinsă de revoluţie, românii au revoluţia lor. În Moldova, la
Iaşi, s-a schiţat abia un început de mişcare, dar la Bucureşti domnitorul Gheorghe
Bibescu a fost înlăturat şi s-a instituit un guvern provizoriu. Românii aveau multe de
rezolvat, două obiective erau însă prioritare: unul social, altul naţional. Societatea
românească se înfăţişa sensibil polarizată între boierii proprietari de pământ şi o
ţărănime lipsită de pământ şi împovărată de obligaţii (creşterea rapidă a producţiei
agricole, stimulată de export, nu făcuse decât să accentueze asuprirea ţăranului). Clasa
de mijloc era foarte subţire, ceea ce explică faptul că ideile reformatoare au fost purtate
de boierimea liberală şi de intelectuali (mulţi tot de origine boierească), nu de o
burghezie cvasiinexistentă. Reformatorii vedeau în împroprietărirea ţăranilor şi
degajarea lor de sarcinile feudale care se mai menţineau condiţia indispensabilă a
modernizării şi a unei veritabile coeziuni naţionale. Celălalt mare obiectiv era unirea
Principatelor, chiar dacă românii nu îndrăzneau să-l mărturisească decât cu jumătate de
gură. Se temeau de turci şi încă şi mai mult de ruşi. Temerile s-au dovedit justificate.
Armatele ţarului au intrat în Moldova, apoi şi în Ţara Românească, iar turcii au ocupat
Bucureştiul. A fost sfârşitul revoluţiei, dar nu şi al idealurilor care o animaseră.
În Transilvania, situaţia era cu totul alta. Principatul aparţinea Austriei. Revoluţionarii
maghiari, urmărind refacerea Ungariei între graniţele ei medievale, au decis reunirea
tuturor teritoriilor care fuseseră cândva ungureşti, inclusiv a Transilvaniei. Au intrat astfel
în conflict nu numai cu habsburgii, dar şi cu românii şi cu popoarele slave (croaţi, sârbi,
slovaci). Între români şi unguri s-au dat lupte grele (în special în Carpaţii Apuseni, unde
ţăranii români au fost conduşi de un personaj intrat în legendă, Avram Iancu, „craiul
munţilor”). Spre sfârşit şi Rusia, care îşi luase foarte în serios rolul de „jandarm al
Europei”, a sărit în sprijinul habsburgilor. Ungurii au fost înfrânţi. S-a văzut însă puţin
mai târziu că nu pierduseră partida decât provizoriu; în cele din urmă, Viena avea să
cadă la înţelegere tot cu ei, nu cu românii sau cu slavii (supravieţuirea ideii de stat
ungare şi o aristocraţie puternică au fost două dintre atuurile lor). Românii transilvăneni
nu se gândeau încă să se rupă de Austria. Transilvania era austriacă şi multietnică. Cu
greu ar fi putut fi imaginată într-un stat naţional românesc. Ceea ce doreau românii era o
Transilvanie autonomă, eventual într-o Austrie federalizată, şi tratarea lor pe picior de
egalitate cu celelalte naţiuni.
România, pentru început, avea să se facă între Ţara Românească şi Moldova. În anii
care au urmat înfrângerii revoluţiei, liderii români exilaţi în Occident – la Paris şi la
Londra îndeosebi – au întreprins o propagandă consecventă şi eficientă în favoarea
unirii Principatelor. Era în fond în interesul Europei ca spaţiul românesc, prin excelenţă
instabil, să capete o organizare coerentă. Era şi în spiritul „secolului naţionalităţilor”.
Patrioţii români şi-au găsit un aliat de marcă: Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, visa
la o Europă a statelor naţionale arbitrată de Franţa!
În răsăritul Europei, războaiele ruso-turce deveniseră un adevărat ritual. Cam o dată
la două decenii, ruşii ocupau ţările române şi încercau apoi să forţeze drumul spre
Constantinopol. Aşa s-a întâmplat şi la 1853. Doar că de data aceasta Franţa şi Anglia
au socotit că este cazul să intervină. Imperiul Otoman – „omul bolnav al Europei” – nu
se bucura de prea multă stimă, însă precara lui supravieţuire părea de preferat unei
extinderi a Rusiei în întreaga Europă sud-estică şi în bazinul oriental al Mediteranei.
Trupele franco-britanice i-au atacat pe ruşi la ei acasă, debarcând în Crimeea (1854).
Ruşii au fost nevoiţi să se retragă din Principate. În locul lor au intrat austriecii (din 1854
până în 1857). Micile ţări române erau râvnite de toţi cei din jur: un argument în plus
pentru căutarea unei soluţii politice care să genereze mai multă stabilitate.
Înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii este urmată de Congresul de pace de la Paris
(1856), în centrul căruia stă tocmai statutul Principatelor. 8 Acestea trec sub garanţia
marilor puteri europene, Rusia pierzându-şi statutul de protector. Sudul Basarabiei este
redat Moldovei, nu de dragul reîntregirii ei, ci pentru a-i îndepărta pe ruşi de gurile
Dunării. Dunărea trece sub controlul unei Comisii europene. Se punea astfel o oarecare
ordine în zonă. Problema rămânea însă ce se va întâmpla cu Principatele. Franţa agrea
soluţia unirii, prin care s-ar fi creat un stat-tampon între Rusia şi Turcia, şi nu mai puţin
un post înaintat al influenţei franceze în Orient. Anglia miza însă pe integritatea
Imperiului Otoman; un stat românesc putea însemna începutul sfârşitului pentru acesta
(prin modelul oferit popoarelor din Balcani) şi ruinarea, până la urmă tot în favoarea
Rusiei, a echilibrului de putere în Europa Răsăriteană. S-a decis să fie ascultaţi şi
românii. Au fost alese în cele două ţări „adunări ad-hoc”, reprezentând toate straturile
sociale, inclusiv ţărănimea (1857). Răspunsul lor, adoptat aproape în unanimitate, a fost
fără echivoc: românii cereau unirea într-un singur stat cu numele de România şi principe
străin dintr-o familie domnitoare europeană. Principele străin ar fi pus capăt rivalităţilor
interne pentru tron, conferind ţării şi un plus de prestigiu.
Totul depindea însă de decizia marilor puteri, şi în primul rând de Franţa şi de Anglia,
care nu prea se înţelegeau în această privinţă. A fost necesară o întâlnire, la Osborne,
între Napoleon al III-lea şi regina Victoria, însoţită de primul-ministru, lord Palmerston.
Rezultatul: un compromis, nu tocmai de natură a-i satisface pe români. Cele două ţări
aveau să se unească într-o manieră vagă, nu sub numele de România, ci sub acela de
Principatele Unite, păstrându-şi fiecare domnitorul (autohton, nu străin!), guvernul,
parlamentul şi armata; instituţiile comune – având un rol limitat – urmau să funcţioneze
în micul oraş Focşani, aflat la graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească.
Hotărârile marilor puteri nu erau negociabile. Românii s-au înclinat, dar au rezolvat
problema cu o simplitate genială. La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă din Iaşi l-a ales
domnitor al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie, la Bucureşti, şi-
a ales şi Ţara Românească domnitorul. În persoana aceluiaşi Alexandru Ioan Cuza!
Convenţia de la Paris din 1858, prin care puterile europene stabileau cadrul politic al
Principatelor, prevedea alegerea unui domnitor la Iaşi şi unui domnitor la Bucureşti, dar
nu specifica în vreun fel că nu putea fi una şi aceeaşi persoană. După câteva luni de
tensiune, s-a acceptat faptul împlinit. În anii următori Cuza a reuşit să fie suficient de
convingător, argumentând că îi era imposibil să conducă simultan din două capitale
aflate la distanţă apreciabilă (nu existau căi ferate, iar drumurile erau într-o stare
deplorabilă). O dată ce începutul se făcuse, s-a acceptat şi urmarea. La 24 ianuarie
1862, exact la trei ani de la dubla alegere, s-a întrunit o singură adunare şi a fost numit
un singur guvern la Bucureşti (Ţara Românească ajunsese să aibă o pondere simţitor
mai mare decât a Moldovei, cu o populaţie de aproape două milioane şi jumătate faţă de
un milion şi jumătate; cu 120.000 de locuitori, Bucureştiul era de trei ori mai mare decât
Iaşul). Din acest moment există cu adevărat România, iar Bucureşti devine capitala ei.
Cuza fusese o soluţie de compromis. Nu era cel mai cunoscut dintre oamenii politici
români. Trecea drept moderat, şi aceasta a fost şansa lui. Omul a avut fără îndoială
slăbiciuni. Manifesta o înclinare cam accentuată pentru sexul frumos; deşi căsătorit cu
Elena doamna, a avut o legătură cvasioficială, nefavorabil comentată, cu Maria
Obrenovici (din familia de boieri români Catargiu, mama viitorului rege al Serbiei, Milan
Obrenovici; i-a dăruit şi lui Cuza doi fii, pe care acesta i-a recunoscut). Cuza l-a imitat în
multe pe Napoleon al III-lea, semănându-i oarecum, graţie barbişonului, şi la chip. Ca şi
acesta a dovedit o înclinare autoritară, iar „mica lovitură de stat” de la 2 mai 1864, prin
care şi-a sporit considerabil puterile în dauna „corpurilor legiuitoare”, a putut fi
comparată cu lovitura de stat a lui Ludovic Napoleon (viitorul Napoleon al III-lea) din 2
decembrie 1851. Poate că şi era nevoie de o politică de mână forte pentru punerea în
aplicare a programului de reforme. Din păcate, după marele guvern prezidat între 1863
şi 1865 de Mihail Kogălniceanu, căruia i se datorează esenţialul reformelor, Cuza s-a
înconjurat de oameni mărunţi şi corupţi. A reuşit să-i coalizeze împotriva lui pe
conservatori şi pe liberali, care altminteri nu se înţelegeau deloc. Susţinuţi şi de armată,
liderii politici au pus la cale lovitura de stat din 11 februarie 1866; Cuza a fost detronat şi
silit să părăsească ţara.
Şi totuşi se pare că românii au făcut la 1859 cea mai bună alegere posibilă. Cu toate
scăderile lui, Cuza rămâne în istorie ca un mare om de stat. Privind de departe,
defectele se estompează şi rămân înfăptuirile. Iar acestea cu greu şi-ar putea găsi egal
în întreaga istorie a românilor. Nu Cuza singur a făcut România, totuşi România s-a
făcut sub conducerea lui. A evoluat cu abilitate printre puterile europene, îmbinând
persuasiunea cu politica faptului împlinit. A patronat şi la nevoie a ştiut să impună marile
reforme. Administraţia, justiţia, învăţământul, armata, toate s-au aşezat pe baze noi,
europene. Reforma agrară din 1864 a dat, în sfârşit, pământ ţăranilor, încercând un
compromis între păstrarea marii proprietăţi boiereşti şi crearea sau consolidarea micii
proprietăţi ţărăneşti. Cei şapte ani ai lui Cuza au fost anii cei mai denşi pe care i-a
cunoscut România. A murit în exil, la Heidelberg, în 1873.

Dinspre Balcani spre Occident

Am schiţat, în linii foarte generale, evenimentele cruciale ale unei jumătăţi de secol,
din 1821 la 1866. Se petrece însă, în aceeaşi perioadă, un proces în profunzime, care
preface nu doar temeliile politice, ci temeliile civilizaţiei româneşti. Elita românească
optează, pe cât de neaşteptat, pe atât de radical şi de rapid, pentru valorile occidentale
de civilizaţie. Dinspre Balcani, România se orientează brusc spre lumea apuseană. Am
simplifica prea mult lucrurile dacă am spune că nu existaseră deloc semne
prevestitoare. Raporturile cu Occidentul erau, fireşte, mai vechi. Între Răsărit şi Apus nu
a existat niciodată un zid etanş. Încă din Evul Mediu, legăturile cu Ungaria şi Polonia
deschideau o fereastră spre lumea catolică şi de expresie latină a Occidentului. Latina
nu era necunoscută cărturarilor români din secolul al XVII-lea. Unul dintre ei, Constantin
Cantacuzino, om politic şi istoric, şi-a făcut studiile în Italia, la Padova. Să nu confundăm
însă contactele şi influenţele cu structurile. Cadrul de viaţă şi atmosfera tradiţional-
ortodoxe, încă de tip medieval, contrastau cu dinamismul transformator al Occidentului.
În secolul al XVIII-lea se produce prima breşă importantă. Trecerea la catolicism – în
varianta greco-catolică – a unei părţi dintre românii transilvăneni a avut drept urmare
redescoperirea latinităţii şi afirmarea raporturilor simbolice cu Roma. Dar era aici mai
mult un argument în susţinerea unor revendicări de ordin naţional decât un proiect
global de modernizare. În Principate, „fanarioţii”, în genere persoane cultivate, au
întocmit unele reforme, în spiritul european al vremii, dar şi acestea inevitabil adaptate
la structuri sociale şi mentale departe de cele ale Occidentului. Prin traduceri greceşti
pătrund ideile Luminilor. Spre 1800 unii fii de boieri încep să înveţe franţuzeşte. Dar
societatea rămânea aşezată în vechile ei cadre. Secolul al XVIII-lea a însemnat în
Principate chiar o accentuare a orientalismului. Românii (elita, se înţelege) se îmbrăcau
turceşte, vorbeau greceşte şi scriau cu caractere slavone. Câteva decenii mai târziu
aveau să scrie cu caractere latine, să se îmbrace europeneşte şi să vorbească
franţuzeşte!
O asemenea „schimbare la faţă” pretinde o explicaţie. Doi factori au jucat un rol
esenţial: modernizarea şi ideologia naţională. Singurul model al modernităţii era cel
occidental. Îl aplicase mai înainte Rusia, îl va aplica şi Turcia, şi chiar îndepărtata
Japonie. Tot o creaţie occidentală este şi naţiunea. Ideea unei naţiuni române şi a unui
stat naţional românesc însemna detaşarea românilor de masa ortodoxă şi slavă în care
se aflau înglobaţi. Naţiunea trece acum înaintea religiei, devine ea însăşi – pretutindeni
– o religie. Aşa se explică faptul că ruşii ortodocşi – până mai ieri eliberatori – încep să
fie priviţi cu suspiciune, chiar cu ostilitate, ca un pericol potenţial pentru naţiunea
română. Grecii şi cultura grecească păreau a fi un alt pericol ameninţând, prin prezenţa
lor masivă şi prin influenţa lor, limba română şi cultura naţională. Devine în schimb aliat
al românilor îndepărtatul Occident, aproape ignorat până cu puţin timp înainte. Cu o
înclinare specială pentru ţările latine, şi mai ales pentru „marea soră latină”, Franţa.
Franţa: o „dragoste la prima vedere” care a devenit obsedantă, ţinându-i pe români mai
bine de un veac în mrejele ei.
Momentul crucial este 1830. Acum evoluţiile încep să se accelereze. Formele erau
desigur mai uşor de schimbat decât fondul. Dar şi formele îşi au rostul lor; departe de a
fi simple ornamente, ele definesc valori şi simboluri şi marchează puternic viaţa
oamenilor. Moda vestimentară, de pildă, nu este o frivolitate. Oamenii nu se îmbracă
oricum, ci în funcţie de ideile şi atitudinile lor. Îmbrăcămintea „europeană” a fost
avangarda modelului occidental în societatea românească. Gravuri de pe la 1840
înfăţişează saloane pestriţe unde, cel puţin prin vestimentaţie, se confruntau două lumi.
De regulă, femeile – mai receptive – şi bărbaţii tineri apar îmbrăcaţi „europeneşte”, în
timp ce boierii mai vârstnici nu renunţaseră încă la îmbrăcămintea orientală. Tranziţiei în
modă îi corespunde şi o tranziţie a scrisului. De pe la 1820, scrierea cirilică (slavonă)
începe să fie împestriţată cu litere latine. Acest curios amestec s-a prelungit până la
1860, când alfabetul latin este introdus oficial. Dispărea astfel ultima rămăşiţă a
secolelor de influenţă culturală slavonă.
Cu franceza s-au familiarizat românii în timpul ocupaţiei ruseşti din 1828-1834. Era
limba de predilecţie a ofiţerilor ruşi, aristocraţi de cultură occidentală. Nu aveau cum şti
că franceza îi va întoarce pe români împotriva lor. Tinerii „moldo-valahi” încep acum să
meargă la studii în Franţa, şi vor fi din ce în ce mai numeroşi. Foarte repede, franceza
devine pentru români mai mult decât o limbă de comunicare sau de cultură; mulţi dintre
ei vor căpăta, prin franceză, un suflet nou.9
România însăşi trece sub influenţa francezei. Este momentul să reluăm discuţia
privitoare la structura şi înfăţişarea limbii române. Româna de astăzi nu mai este chiar
româna din secolul al XVIII-lea, dat fiind că în secolul al XIX-lea a trecut printr-un proces
de „relatinizare”. S-a manifestat astfel şi în limbă voinţa de despărţire de spaţiul slav şi
oriental. Începutul îl făcuse Şcoala ardeleană (prelungită prin curentul latinist al secolului
al XIX-lea), apelând la limba latină pentru completarea vocabularului românesc sau
înlocuirea unor cuvinte de alte origini. În secolul al XIX-lea, franceza devine principala
limbă de referinţă, cu mult înaintea latinei. Necesitatea neologismelor era evidentă:
modernizarea societăţii o impunea. S-au introdus însă nu numai cuvinte definind noţiuni
noi, ci şi altele care au înlocuit sau dublat vechi cuvinte româneşti (îndeosebi din fondul
slav şi oriental). Fondul francez din limba română este astăzi imens, apreciat la aproape
40% din vocabular şi la o frecvenţă de 20%!10 Ceea ce înseamnă că în limbajul curent
un cuvânt românesc din cinci este de origine franceză (prezenţă mai puţin sensibilă în
conversaţia cotidiană dar masivă în exprimarea „intelectuală”, frapantă, de pildă, pentru
oricine se uită pe un ziar românesc sau pe un manual de şcoală).
Cât de departe putea merge această reînnoire a limbii, aproape o reinventare a
românei? Latiniştii erau dispuşi să meargă foarte departe, până la excluderea completă
a tot ce nu era latinesc (sau, pentru cuvintele mai noi, franţuzesc). Dicţionarul limbii
române publicat – din însărcinarea Societăţii academice! – între 1871 şi 1876 de August
Treboniu Laurian (în colaborare cu I. Massim) înţelegea să ducă lucrurile până la capăt.
Dicţionarul propriu-zis cuprindea doar fondul latin; celelalte cuvinte erau reunite într-un
„glosar”, în vederea marginalizării şi, în final, a eliminării lor. În plus, Laurian adopta o
ortografie etimologică, pentru a obliga cuvintele să semene cât mai bine cu formele lor
latine originare.
 Ortografia devenise o altă bătaie de cap pentru români. Cât timp au scris cu cirilice,
lucrurile erau simple: fiecărui sunet îi corespundea un semn, ca şi astăzi în scrierea
rusă: o ortografie 100% fonetică. Apoi, odată adoptat alfabetul latin, variantele s-au
înmulţit, oscilând între tentaţia etimologismului şi scrierea fonetică (aceasta din urmă cu
unele excepţii, caracterele latine acoperind mai puţin fidel gama completă a sunetelor
limbii române decât cele cirilice). Până la urmă, fonetismul a avut câştig de cauză; ce
rost avea să se scrie etimologic, când nu exista o asemenea tradiţie (ca în engleză sau
franceză); tradiţia ar fi trebuit inventată! În principiu, româneşte se scrie „cum se aude”,
ceea ce nu a scutit însă fiecare generaţie de români de cel puţin o reformă ortografică.
Instabilitatea scrisului a însoţit instabilitatea generală a societăţii româneşti.
Latinismul pur a pierdut partida (nu însă înainte de a fi marcat puternic limba
română). Dicţionarul lui Laurian a fost repede contestat şi chiar ridiculizat. Unele cuvinte
slave sau orientale au ieşit din uz, însă majoritatea celor esenţiale s-au menţinut. Se
poate zice altfel, pe româneşte, dragoste sau iubire (ambele cuvinte slave)? S-a
încercat să se spună, mai pe latineşte, amor; cuvântul însă nu a prins decât cu o nuanţă
de ironie. Dragostea românilor se declină şi astăzi tot în slavonă. Până la urmă,
modernizarea limbii române a fost o reuşită. Soluţiile extreme nu au prins. S-a procedat
radical, dar până la o anume limită. Dacă s-ar fi mers mai departe, se risca ruperea în
două a limbii: o limbă pentru popor şi o alta pentru elite (ceea ce s-a petrecut în Grecia).
Limba română a reuşit performanţa de a se înnoi spectaculos, păstrându-şi totuşi
unitatea şi coerenţa.
Din Occident, şi cu deosebire de la francezi, au adoptat românii şi genurile literare şi
artistice. Până la 1800, literatura română se rezuma la scrieri religioase, cronici şi
„romane populare” de factură medieval-bizantină. Literatura modernă începe în secolul
al XIX-lea. După modelul francez se scriu elegii romantice, nuvele şi drame istorice…
Pictura religioasă de tip bizantin (singura practicată până în secolul al XIX-lea) se
retrage discret în favoarea formelor artistice europene. Portretele şi peisajele respiră
atmosfera Parisului şi a Barbizonului.
Şi oraşele încep să se modernizeze (de prin anii guvernării lui Kiseleff; multe a iniţiat
în ţările române acest general rus!). Aspectul oriental se estompează încetul cu încetul;
îi iau locul o arhitectură de inspiraţie franceză şi (mai mult chiar decât arhitectura în sine
care nu putea transforma peste noapte peisajul citadin) un mod de viaţă imitat – la
nivelul elitelor – după cel occidental. Bucureştiul devine „micul Paris”, titlu cu care, pe
drept sau pe nedrept, avea să se mândrească până la instaurarea comunismului.
Şi apoi, sunt adoptate toate structurile occidentale. Instituţiile politice, legile,
administraţia, justiţia, şcoala, armata… toate vin din Occident. Românii se desprind de
propriul lor trecut. Îşi glorifică istoria, în spiritul romantic al vremii, dar se rup totuşi de
ea. Se înfiinţează universităţile: la Iaşi în 1860, la Bucureşti în 1864. La 1867 este creată
Societatea Academică, devenită în 1879 Academia Română. La 1866, Constituţia
României este imitată după Constituţia belgiană din 1833. Performanţă remarcabilă:
România era o ţară agrară, de tip rural-patriarhal, Belgia, dimpotrivă, una dintre cele mai
industrializate şi mai burgheze ţări ale continentului. Românii puteau să aleagă una sau
alta dintre Constituţii. Au ales-o pe cea mai avansată şi mai liberală dintre toate!
Oare nu era prea mult, nu se făcea totul prea repede şi prea superficial? Nu apărea
o contradicţie între ţara reală (alcătuită în mare majoritate din ţărani săraci şi încă
analfabeţi) şi o „ţară ideală”, imaginată de o elită subţire? Reacţia a venit din partea
societăţii culturale Junimea, întemeiată la Iaşi în 1863. Liderul ei, Titu Maiorescu (1840-
1917), critic literar şi om politic, este autorul unui aspru rechizitoriu publicat în 1868 sub
titlul În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Lansa aici teoria formelor fără fond,
care va sta timp de mai multe decenii în centrul disputelor politico-culturale. „În aparenţă
– scria Maiorescu –, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape
întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem
şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune.
Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără
trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără
valoare şi abisul, ce ne desparte de poporul de jos, devine din zi în zi mai adânc.
Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care
suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot
mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română…” 11
Ca orice text polemic, articolul lui Maiorescu cuprindea o doză de exagerare. Se
putea replica, pe bună dreptate, că formele moderne trebuiau oricum introduse, chiar
dacă, într-o primă fază, conţinutul lor lăsa de dorit. Maiorescu avea însă dreptate atunci
când denunţa mimetismul şi superficialitatea. Ruperea românilor dintr-un sistem de
civilizaţie şi deplasarea lor în altul au generat o înclinare accentuată spre formalism,
mulţi români, inclusiv responsabili politici şi culturali considerând (şi mai consideră şi
astăzi) că adaptările formale ţin loc de o acţiune în profunzime. Avertismentul lui
Maiorescu rămâne în bună măsură actual, mai ales după ce, eliminaţi de comunism din
circuitul european, românii revin astăzi la modelul occidental, cu aceeaşi tentaţie de
adaptare formală.

Domnia lui Carol I: 48 de ani de stabilitate

Eliminându-l pe Cuza, oamenii politici români erau hotărâţi să pună în aplicare

soluţia „principelui străin” pe care o solicitaseră – fără succes – Europei, în 1857. Ei
doreau o adevărată dinastie, cum românii nu avuseseră de fapt niciodată. Instabilitatea
domniilor, lipsa unei reguli ferme de succesiune la tron, luptele boiereşti pentru putere
contribuiseră din plin la declinul ţărilor române. Altceva decât instabilitate românii nu
prea cunoscuseră. Era timpul să încerce şi varianta stabilităţii!
A început să fie căutat un principe prin Europa, preferabil un principe latin. Poate
Amedeo de Savoia, al doilea fiu al regelui Italiei, Victor Emanuel? 12 Sau Filip de Flandra,
fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea? Dintr-un motiv sau altul aceste propuneri au
căzut. Soluţia salvatoare s-a ivit în persoana principelui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, rudă îndepărtată a regilor Prusiei (ramura catolică, din sud, a familiei). Nu
Bismarck, cum s-ar putea crede, l-a susţinut în primul rând pe acest german, ci
Napoleon al III-lea, cu care se înrudea pe linie feminină. 13 Franţa era de altfel singura
putere dispusă să-i sprijine pe români în dorinţa lor de a avea un suveran străin. Carol a
ajuns la Bucureşti la 10 mai 1866 şi a fost proclamat domnitor al României; din nou
Europa s-a trezit în faţa unui fapt împlinit. Cu o eficienţă neînchipuită românii marcau
punct după punct în jocul european.
Cea mai mare reuşită a fost însă chiar alegerea făcută. Deşi recomandat de Franţa,
şi având pe jumătate „sânge francez”, Carol s-a dovedit un german desăvârşit,
corespunzător întocmai „tipului ideal” al germanului. Era disciplinat, metodic şi
perseverent; avea în cel mai înalt grad simţul datoriei. Aşa ceva românii nu mai
cunoscuseră. Poate doar transilvănenii. Prin calităţile, ca şi prin îngustimile lui, Carol I
se asemăna cu împăratul Austriei (apoi al Austro-Ungariei) Franz Joseph. Nu este de
mirare că soţia lui, Elisabeta (cunoscută şi sub pseudonimul literar Carmen Sylva), a
încercat să evadeze – ca şi împărăteasa Elisabeta, faimoasa Sissi – în ce o priveşte
găsindu-şi refugiul în literatură şi în muzică. Poate că în alte vremuri li s-ar fi potrivit
românilor un personaj mai deschis şi mai imaginativ decât Carol I. Dar nu de imaginaţie
aveau acum în primul rând nevoie, ci de organizare şi de consecvenţă. În condiţiile
vremii, Carol a fost monarhul ideal. Era de o punctualitate exasperantă pentru oamenii
politici români, care au aflat astfel, în sfârşit, ce înseamnă punctualitatea. Era şi
neînchipuit de distant; rareori întindea supuşilor mâna întreagă, ci un deget sau două,
după importanţa acordată fiecăruia! A înţeles să se aşeze mult deasupra celorlalţi. Ceea
ce, în fond, doriseră românii: un adevărat principe, din alt aluat decât boierii care timp de
secole se schimbaseră pe tron.
Carol a domnit din 1866 până în 1914, mai întâi ca principe, iar din 1881 ca rege. 14
Românii au avut astfel parte de 48 de ani de stabilitate. A fost, s-ar putea spune, singura
perioadă mai lungă de adevărată continuitate pe care au cunoscut-o (după domnia de
47 de ani a lui Ştefan cel Mare, limitată însă la Moldova, şi intrată de mult în legendă).
Fireşte, nu totul i se datorează lui Carol. A fost un rege constituţional, chiar dacă în fapt
autoritatea lui a depăşit spiritul Constituţiei. Substanţa guvernării, mai ales în treburile
interne, a aparţinut clasei politice. După Carol, primul nume care vine în minte este Ion
C. Brătianu, liderul liberal aflat în fruntea guvernului cu cea mai lungă existenţă din
istoria României (din 1876 până în 1888); guvernului Brătianu i se datorează importante
reforme legislative (revizuirea Constituţiei în 1884, după proclamarea regatului în 1881)
şi măsuri economice (vizând îndeosebi încurajarea industriei, aflată încă într-o stare
incipientă). Ceea ce li se poate reproşa atât regelui cât şi oamenilor politici a fost
viziunea elitistă a progresului, lipsa unei sensibilităţi sociale, într-o ţară în care
diferenţele de clasă rămâneau foarte accentuate.15
Stabilitatea României se explică, fireşte, şi prin relativa stabilitate a Europei în epocă.
Ajunge însă o comparaţie cu Balcanii, zguduiţi de tot felul de crize („butoiul cu pulbere al
Europei”) pentru a pune în evidenţă virtuţile modelului românesc (în Serbia, de pildă, s-
au înfruntat două dinastii autohtone: Karagheorghevici şi Obrenovici, ceea ce a dus la o
succesiune de lovituri de stat; în 1903, regele Alexandru Obrenovici, cu întreaga lui
familie, au fost masacraţi. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla în România). Carol a ştiut
să ţină sub un strict control maşinăria politică a ţării. Două partide, liberalii şi
conservatorii, s-au succedat la guvernare: sistem bipartid asemănător celui britanic.
Doar că guvernele se schimbau nu prin votul alegătorilor, ci prin arbitrajul regelui. Când
constata că un guvern se uzase, regele chema opoziţia la putere; noul guvern, odată
instalat, organiza alegeri, pe care invariabil le câştiga! Încă o ilustrare a „formelor fără
fond”: formele erau britanice, fondul românesc, iar regizorul, un german, în egală
măsură riguros şi abil!
Carol, I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu (fostul prim-ministru al lui Cuza, devenit
ministru de Externe în cabinetul Brătianu) au fost principalii protagonişti ai momentului
independenţei. De fapt, România, an după an, câştigase tot mai multă libertate în
mişcări, încă din vremea lui Cuza şi cu atât mai mult după 1866. O mai lega de Imperiul
Otoman doar plata unui tribut (care scăzuse la 1% din bugetul ţării) şi anumite
prerogative otomane, mai curând formale, în materie de politică externă. Trecuseră însă
două decenii de la războiul Crimeii şi sosise vremea unui nou război ruso-turc (cu atât
mai mult cu cât Rusia înţelegea să spele umilinţa înfrângerii şi să anuleze consecinţele
Tratatului de la Paris din 1856). De data aceasta peste teritoriul României nu se mai
putea trece ca mai înainte. Ruşii au încheiat cu guvernul român o convenţie prin care se
reglementa tranzitul armatei ruse, recunoscându-se totodată suveranitatea şi
integritatea României. În aceste condiţii, forţele ruseşti traversează ţara şi trec la sud de
Dunăre. Aflată în stare de război cu Imperiul Otoman, România şi-a proclamat
independenţa la 10 mai 1877 (zi aleasă pentru a coincide cu începutul domniei lui Carol,
la 10 mai 1866). Între timp, armata rusă s-a împotmolit în faţa Plevnei (nordul Bulgariei);
după ce iniţial ruşii nici nu voiseră să audă de o participare românească, au solicitat
acum intervenţia grabnică a armatei române. Carol a obţinut comanda forţelor reunite
ruso-române din jurul Plevnei. După lupte grele şi un asediu prelungit, Plevna a capitulat
la 28 noiembrie 1877. Pentru români a fost o victorie simbolică: după secole de
supunere, reveneau vremurile glorioase ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul!
Turcii au pierdut războiul şi au fost nevoiţi să accepte, într-o primă variantă, o pace
foarte favorabilă Rusiei, prin care se crea o „Bulgarie mare”, post avansat al politicii
ţariste în Balcani. Îngrijorate, puterile europene au impus convocarea unui congres la
Berlin şi refacerea termenilor păcii, în aşa fel încât echilibrul din Orient să nu se rupă în
favoarea Rusiei. Bulgaria a devenit un stat autonom, dar între limite sensibil mai înguste
decât în prima variantă. Austro-Ungaria a obţinut spre administrare Bosnia şi
Herţegovina, iar Anglia, Ciprul. Independenţa României s-a recunoscut condiţionat (sub
rezerva recunoaşterii dreptului la cetăţenie al necreştinilor, al evreilor în particular).
România primea Dobrogea, un important câştig teritorial: gurile Dunării şi ieşirea la mare
aveau să-i consolideze considerabil poziţia geostrategică şi economică în regiune. În
schimb, ruşii (în pofida angajamentelor privind respectarea integrităţii teritoriale a
aliatului lor) au reanexat sudul Basarabiei pe care fuseseră nevoiţi să-l cedeze Moldovei
în 1856. Pe de altă parte, armatele ruse păreau că se simt bine în România; au
tergiversat cât au putut retragerea lor de aici. Suficient pentru a reactiva temerile
românilor. În 1883, România a aderat la Tripla Alianţă, formată din Germania, Austro-
Ungaria şi Italia. Originea germană a lui Carol I şi-a avut, eventual, partea ei, în această
decizie. Motivul principal a fost însă necesitatea de a pune România la adăpost (o dată
cu independenţa, încetase şi garanţia colectivă a marilor puteri, de altfel mai mult
formală). Alternativa era simplă: Rusia sau Germania? Ce român ar fi ales Rusia?
Soluţia germană se impunea de la sine (Franţa, privilegiata românilor, era departe şi, în
plus, înfrântă în războiul cu Prusia din 1870– 1871, nu mai avea ponderea europeană
pe care o avusese în vremea lui Napoleon al III-lea).
Cu Germania relaţiile puteau fi excelente. Nu tot aşa stăteau însă lucrurile cu Austro-
Ungaria. Austriecii sfârşiseră prin a ceda în faţa ungurilor la 1867. Austria devenise
Austro-Ungaria, un stat alcătuit din două state distincte. În partea austriacă, chiar dacă
elementul german avea întâietate, s-a păstrat autonomia diverselor „ţări”. De o
asemenea autonomie a beneficiat şi Bucovina. La 1907 s-a introdus votul universal, şi în
consecinţă germanii au pierdut majoritatea în parlamentul imperial. Direcţia părea aceea
a unei viitoare federalizări sau a unui stat multietnic din care ar fi dispărut discriminările.
Ungaria s-a constituit pe alte baze, proclamându-se stat naţional unitar. Naţionalităţile –
românii şi slavii – au fost considerate ca aparţinând naţiunii ungare. Transilvania şi-a
pierdut autonomia, fiind pur şi simplu integrată în Ungaria. Votul universal n-a fost
nicicând aplicat, fiindcă i-ar fi pus pe maghiari în minoritate. S-a desfăşurat şi o acţiune
de maghiarizare – prin administraţie, justiţie, şcoală –, fără efectele scontate, dar în mod
sigur cu efectul de a-i irita pe nemaghiari. De aici, nesfârşite proteste. 16 Românii
pretindeau revenirea la autonomia Transilvaniei (cerere la care au renunţat în 1905 – cu
atât mai mult cu cât autonomia privea exclusiv fostul principat, fără Banat, Crişana şi
Maramureş – insistând de acum înainte asupra unei depline egalităţi politice). Punctul
culminant l-a constituit mişcarea „memorandistă” din 1892, când o numeroasă delegaţie
s-a dus la Viena pentru a prezenta împăratului plângerile românilor. O ofensă pentru
unguri: românii ar fi trebuit să meargă la Budapesta, nu la Viena (chiar dacă împăratul
Austriei şi regele Ungariei erau una şi aceeaşi persoană!). Procesul memorandiştilor
desfăşurat la Cluj în 1894 s-a soldat cu mai multe condamnări la închisoare. Se înţelege
că relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria nu puteau fi idilice, adăugându-se şi faptul
că opinia publică din Regat îi susţinea deschis pe fraţii transilvăneni. La 1914, această
stare de lucruri a atârnat greu în decizia României.
România lui Carol I a aspirat să joace un rol de arbitru în Balcani. Era, într-adevăr,
cel mai întins şi mai populat, şi cel mai stabil, dintre micile state apărute în urma
destrămării Imperiului Otoman. În 1912, ţările balcanice (fără România) au intrat în
război cu Turcia, pe care au înfrânt-o. A fost „primul război balcanic”. Învingătorii nu s-au
înţeles însă asupra împărţirii câştigului; mărul discordiei era Macedonia, cu populaţie
extrem de amestecată. Bulgaria a ajuns în conflict cu toţi ceilalţi, izbucnind astfel al
doilea război balcanic, în care a intervenit şi România, tot împotriva Bulgariei. Pentru
România a fost o victorie perfectă: intrarea ei în război a determinat capitularea
Bulgariei şi deschiderea negocierilor de pace, desfăşurate la Bucureşti, sub preşedinţia
primului-ministru român Titu Maiorescu. Prin pacea de la Bucureşti (august 1913),
Bulgaria ceda României Cadrilaterul (două judeţe în sudul Dobrogei). Pacea însemna,
în sens mai larg, şi recunoaşterea poziţiei privilegiate a României în Balcani. Dar avea
România să se mulţumească oare cu acest statut de putere balcanică? Cu o sută de ani
înainte, la 1812, se mai semnase o pace la Bucureşti, între ruşi şi turci (prin care
Moldova pierdea Basarabia). Pe atunci ţările române nu erau luate în seamă de nimeni.
Se schimbaseră multe într-un secol, în avantajul românilor. La 1913, România se putea
mândri că reuşise să devină o ţară de care trebuia să se ţină seama.
În august 1914 începe primul război mondial. Pentru Carol, alegerea era clară.
România trebuia să meargă alături de Germania şi Austro-Ungaria, ţări cu care avea şi
un tratat de alianţă. Era o chestiune de onoare, dar şi de interes. Germania avea cu
siguranţă să câştige războiul. Era oricum aliata naturală a României în faţa Rusiei.
Atitudine logică în sine, pe care ştim însă astăzi că istoria nu a confirmat-o. Ea făcea în
plus abstracţie de un punct sensibil: Transilvania. La Consiliul de coroană convocat
pentru a se lua o decizie, Carol a avut surpriza (aşa ceva nu i se mai întâmplase!) să se
vadă dezavuat de majoritatea demnitarilor. Soluţia – provizorie – a fost neutralitatea.
Cumplită lovitură pentru bătrânul rege. Vremea lui trecuse. România intra în vâltoarea
unor vremuri noi.
Un trist sfârşit de domnie. O umbră se aşternuse asupra tabloului şi cu câţiva ani
înainte, la 1907. Atunci s-au răsculat ţăranii: cea mai mare răscoală ţărănească din
Europa secolului al XX-lea.17 Provocată de lipsa de pământ (în ciuda reformei din 1864
şi a unor împroprietăriri ulterioare) şi de condiţiile precare de viaţă. A fost o teribilă
izbucnire de ură de o parte şi de alta. Ţăranii au ucis cu sălbăticie şi au fost ucişi cu
sălbăticie. Tragedia a zguduit opinia publică şi clasa politică şi a stat la originea marii
reforme agrare înfăptuite după război. Dar, mai presus de toate, ea scotea în evidenţă
polarizarea societăţii româneşti şi lipsa de comunicare dintre „cele două Românii”.
Fisură socială care explică multe, inclusiv violenţa de mai târziu a comunismului
românesc.
Şi totuşi au fost 48 de ani buni, atât cât puteau să fie în condiţiile date. România trăia
în mare măsură din grâne şi din petrol. Era al doilea mare exportator de cereale al
Europei, după Rusia. Petrolul, exploatat încă din 1857 în zona oraşului Ploieşti (la 60 km
nord de Bucureşti), o plasa, în jurul anului 1900, pe al treilea loc în lume, după Statele
Unite şi Rusia. Moneda era puternică şi stabilă, „leul” românesc fiind echivalentul
francului francez (şi acesta, mai puternic atunci decât în evoluţiile lui ulterioare!). Este
drept că această prosperitate apăsa pe umerii ţăranilor…
Nimic nu se poate judeca decât prin comparaţie. Putem compara cei 48 de ani ai lui
Carol cu 48 de ani dinainte şi cu alţi 48 de după el. Între 1818 şi 1866 s-au succedat
revoluţii, războaie, ocupaţii străine, numeroase modificări de statut politic, lovituri de
stat… Din 1914 până în 1962 se înregistrează două războaie mondiale, instabilitate
politică, regimuri autoritare, din nou ocupaţii străine, şi, în final, anii cei mai sumbri ai
comunismului… Poate că în viitor România îşi va găsi un echilibru durabil. Deocamdată,
singura perioadă cu adevărat echilibrată din istoria ei – oricare i-ar fi fost neajunsurile –
rămân cei 48 de ani ai lui Carol l.

Primul război mondial şi crearea României Mari

Aşa cum se întâmplă îndeobşte cu evenimentele istorice, participarea României la

primul război mondial a căpătat în memoria românilor contururi mult mai simple decât a
avut în realitate. Ar fi existat o opţiune cvasiunanimă a românilor pentru desăvârşirea
unităţii naţionale prin dezrobirea Transilvaniei. În fapt, lucrurile au fost ceva mai
complicate. Până la 1914, unirea Transilvaniei nu intra în categoria proiectelor realiste.
Românii revendicau egalitatea în drepturi cu maghiarii (cu puţin timp înainte de
izbucnirea războiului, au avut loc chiar negocieri pe această temă între Partidul Naţional
Român din Transilvania şi autorităţile ungare). Era luată în considerare şi perspectiva
federalizării. Aurel C. Popovici a stârnit un anume interes propunând restructurarea
monarhiei în 15 state federalizate, în cartea Die Vereinigten Staaten von Gross-
Österreich, apărută în 1906. I se atribuiau intenţii federaliste lui Franz Ferdinand,
moştenitorul tronului (a cărui ucidere la Sarajevo a declanşat războiul). Acestei ipotetice
confederaţii i s-ar fi putut alipi şi România (manieră sui generis de a face unitatea
românilor; într-un asemenea stat, românii ar fi fost cam la fel de numeroşi ca germanii
sau ungurii!). Ceea ce nu înseamnă că nu exista şi visul – însă destul de vag şi
„atemporal” – al unei mari Românii, „de la Nistru pân’la Tisa”.
Declanşarea războiului în 1914 a schimbat datele problemei. Obţinerea Transilvaniei
devenea realizabilă. Cu condiţia ca România să treacă în „tabăra cea bună” şi aceasta
să câştige războiul. Curentul acesta a fost fără îndoială majoritar şi a avut câştig de
cauză. Dar şi opţiunea cealaltă a fost împărtăşită de un grup deloc neglijabil de oameni
politici şi lideri de opinie. Avea România să se alieze cu Franţa, Anglia, Rusia şi Italia
sau cu Germania şi Austro-Ungaria (cărora li se mai alăturaseră Bulgaria şi Turcia)?
Partizanii primei orientări aveau în vedere, evident, Transilvania; în plus, sentimentul îi
împingea şi spre Franţa, ţară de care atâţi români se simţeau legaţi (s-au auzit chiar voci
cerând intrarea imediată în război, şi nu pentru Transilvania, ci pentru Franţa!). De
partea cealaltă se situau aşa-numiţii (în sens peiorativ) „germanofili” (care nu erau însă
mai germanofili decât erau oponenţii lor francofili). Ei luau act de faptul că România se
afla nu între Germania şi Franţa, ci între Germania şi Rusia. Mai bine înfrânţi cu
Germania, decât învingători cu Rusia! O Rusie învingătoare şi-ar fi instaurat în zonă o
dominaţie nefastă pentru România (ceea ce avea să se întâmple, nu după primul, ci
după al doilea război mondial). Cartea Germaniei li se părea însă destul de sigură: era
ţara cea mai puternică din Europa. În caz de victorie alături de germani, românii ar fi
recuperat Basarabia (poate şi Bucovina, pe care austriecii lăsau de înţeles că ar fi
dispuşi să o retrocedeze unei Românii aliate). Basarabia sau Transilvania? Basarabia
era mai mică, mai săracă şi locuită de mai puţini români decât ţinuturile de peste munţi.
Dar românii de aici se aflau într-o situaţie mai grea decât cei din Transilvania (rusificarea
progresa mai repede decât maghiarizarea; cu toate abuzurile guvernelor ei în problema
naţională, Ungaria era totuşi un stat liberal, de alt tip decât Rusia autocrată). În plus,
asupra Basarabiei, românii aveau un drept istoric de necontestat (fusese răpită
Moldovei în 1812, în timp ce principatul Transilvaniei făcuse parte de la întemeierea lui
din Ungaria). Transilvania avea însă altă strălucire. Era o ţară frumoasă şi bogată.
Dăduse românilor o pleiadă de cărturari şi tot aici începuse mişcarea naţională
românească. Sufletul românilor era cu Transilvania.
Moartea lui Carol I (octombrie 1914) a înlăturat o piedică. Neavând copii, i-a
succedat nepotul său de frate, Ferdinand. Tot un prinţ german, dar care nu a ezitat să
îmbrăţişeze opinia majoritară din ţara de adopţie. În plus, regina Maria era englezoaică,
nepoată a reginei Victoria. Rolul ei în noua orientarea Curţii a fost însemnat. Jocurile le-
a condus primul-ministru liberal Ionel Brătianu (fiul lui I.C. Brătianu), care a evoluat
treptat şi abil dinspre neutralitate spre angajarea alături de Antantă. Cererile României
au fost acceptate şi incluse în convenţia încheiată cu aliaţii în august 1916; printre ele
figura încorporarea unui teritoriu care mergea chiar mai departe de actuala graniţă
occidentală a României, atingând Tisa, atât în nordul Ungariei, cât şi în Banat. Un nou
Consiliu de coroană a luat decizia finală. S-a opus doar Petre P. Carp, fost prim-ministru
conservator. „Sire – i s-a adresat el lui Ferdinand îmi voi trimite fiii pe front, dar mă voi
ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută!”
La 27 august 1916 armata română a trecut munţii în Transilvania, şi a înaintat
repede în primele săptămâni, ocupând cam o treime din provincie. 18 Austro-ungarii au
primit însă întăriri germane, iar românii n-au putut rezista contraofensivei. Cu atât mai
mult cu cât din sud, la Dunăre şi în Dobrogea, erau atacaţi de forţe germane, bulgare şi
turceşti. România era încercuită.
Sprijinul aliat a fost practic inexistent: ruşii au stat în expectativă, iar anglo-francezii
debarcaţi la Salonic n-au declanşat ofensiva promisă (care ar fi pus Bulgaria în
dificultate). S-au dat lupte înverşunate în trecătorile Carpaţilor, apoi trupele germane şi
ale aliaţilor lor s-au revărsat în sudul României. Bucureştiul a fost ocupat la începutul
lunii decembrie 1916 şi puţin mai târziu frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei. Regele şi
guvernul s-au refugiat la Iaşi. În condiţii deosebit de grele s-a organizat rezistenţa în
Moldova, cu sprijinul unei misiuni militare franceze conduse de generalul Berthelot şi, de
data aceasta, şi cu participarea armatei ruse. Încercarea feldmareşalului Mackensen de
a sparge frontul românesc a eşuat; în iulie-august 1917, românii au câştigat două bătălii
importante, la Mărăşti (generalul Alexandru Averescu) şi la Mărăşeşti (generalul Eremia
Grigorescu), în urma cărora Moldova a fost salvată.
România rămânea însă tăiată în două. La Bucureşti funcţiona administraţia germană,
sprijinită şi de români „germanofili”, cărora evenimentele păreau să le dea dreptate (a
fost un „colaboraţionism” avant la lettre, prefigurând un fenomen caracteristic celui de-al
doilea război mondial). În ciuda rezistenţei eroice din Moldova, războiul a evoluat în
favoarea Puterilor Centrale şi în defavoarea României. În Rusia a izbucnit revoluţia
(februarie, apoi noiembrie 1917), iar în armata rusă s-au instalat defetismul şi
debandada. Rusia ieşind din joc, românii singuri nu se mai puteau apăra pe un petic de
pământ cum era Moldova. Au încheiat o pace separată cu germanii şi aliaţii lor, semnată
la Bucureşti în mai 1918. Condiţiile erau deosebit de grele: România pierdea Dobrogea
şi crestele Carpaţilor (peste care avansa frontiera austro-ungară). Dar istoria ieşise de
sub control, oferind soluţii imprevizibile. Revoluţia din Rusia a provocat destrămarea
(parţială) a Imperiului. Basarabia, eliberată, s-a reunit cu România în aprilie 1918.
Germanii erau acum în situaţia de a câştiga războiul. Reuşiseră timp de trei ani să facă
faţă pe două fronturi, acum obţinuseră victoria în Est şi-şi puteau arunca toate forţele pe
frontul de vest. Cum se ştie însă, nu au câştigat, ci au pierdut. La 11 noiembrie semnau
un armistiţiu, care echivala cu o capitulare.
Învinsă, Austro-Ungaria s-a sfărâmat, iar din ruinele ei s-au recompus noi alcătuiri
politice. Bucovina s-a unit cu România în noiembrie 1918, iar Transilvania la 1
decembrie, prin votul unei mari adunări româneşti convocate la Alba Iulia. Refuzul
Ungariei, în care se instalase guvernul comunist al lui Béla Kun, de a recunoaşte
pierderile teritoriale i-a determinat pe români să continue operaţiile militare. La începutul
lui august 1919 armata română a intrat în Budapesta. A fost singura capitală „inamică”
ocupată de unul dintre aliaţi. O extraordinară revanşă istorică pentru români care până
atunci fuseseră mereu în poziţie de inferioritate faţă de Ungaria şi de unguri!
Tratatele de pace (cu Ungaria, la Trianon în 1920) au consfinţit modificările
teritoriale, nu fără dificultăţi însă în ce priveşte trasarea graniţei de vest a României.
Românii nu au obţinut, aşa cum ceruseră, teritoriul până la Tisa. Partea vestică a
Crişanei rămânea Ungariei, iar vestul Banatului, cu mai mulţi sârbi decât români, Serbiei
(Iugoslaviei). Şi aşa, succesul României era ieşit din comun. Înfrântă în război, România
primea atât Basarabia, cât şi Transilvania şi Bucovina. Mai mult decât îşi imaginaseră
cei mai optimişti la începutul războiului. Învinuit că se orientase greşit, P.P. Carp, cu
replica-i promptă şi acidă, a dat un răspuns memorabil: „România are atât de mult noroc
încât nu mai are nevoie de oameni politici!” Norocul venea, ce e drept, după secole în
care România nu prea avusese noroc. Oricât s-ar fi putut contesta în detaliu trasarea
graniţelor, cert este că provinciile reunite aveau toate o majoritate românească. Într-o
Europă a statelor naţionale, aceasta era configuraţia firească a unui stat naţional român.
Era cu siguranţă mai coerent şi s-a dovedit mai viabil decât Iugoslavia, Cehoslovacia şi
Polonia, rezultate din acelaşi proces de dezmembrare a imperiilor. Acestea erau state
multinaţionale, nu prea deosebite prin structura etnică de defuncta monarhie
(Cehoslovacia, de pildă, îngloba zone distincte locuite de cehi, germani, slovaci,
maghiari şi ucraineni). România era la limita dintre un stat naţional şi unul multinaţional
(neromânii fiind numeroşi, însă minoritari în toate provinciile; aveau totuşi majoritatea în
mai multe judeţe din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Dobrogea). Cehoslovacia şi
Iugoslavia s-au dezmembrat, iar Polonia a fost pur şi simplu deplasată pe hartă la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în vreme ce România s-a menţinut, cu unele
cedări, între hotarele din 1918.
Întrebarea este – într-un sens mai general – cât de mult a folosit fărâmiţarea Europei
centrale. Austro-Ungaria fusese un mozaic etnico-cultural, dar şi statele succesoare au
avut (cu excepţia parţială a României) un caracter similar. În toată această parte a
Europei nu existau limite despărţitoare distincte. De aceea frontierele trasate de unii au
fost fără încetare contestate de alţii, iar minorităţile au devenit o problemă aproape
insolubilă. Nu mai puţin grav a fost vidul de putere creat în inima Europei. Primul război
mondial a năruit complet vechea politică a echilibrului european (în cadrul căreia câteva
mari puteri, de pondere aproximativ egală, se supravegheau reciproc). Ţările mici din
centrul continentului s-au aflat prinse între Germania şi Rusia. De aici a izbucnit cel de-
al doilea război mondial. O mare confederaţie care să fi succedat Austro-Ungariei ar fi
menţinut poate un mai bun echilibru şi ar fi fost totodată în măsură să atenueze şi
contradicţiile naţionale. Pentru România, încheierea războiului a fost un triumf, dar un
triumf care ascundea multe primejdii. Mica Românie, protejată de jocul echilibrului
european, era mai ferită decât România Mare, aruncată în vârtejul unei istorii care nu
mai cunoştea reguli.

Perioada interbelică: între democraţie şi totalitarism

Faţă de România dinaintea primului război mondial, România Mare era o altă ţară.
Avea o întindere de peste două ori mai mare: 295.000 km 2 faţă de 137.000 km2 în 1914.
La 1912, populaţia depăşea cu puţin 7 milioane, în 1930 atinsese 18 milioane.
Minorităţile se înmulţiseră, şi în număr, şi în diversitate, reprezentând ceva mai mult de
un sfert din numărul locuitorilor (românii erau 71,9%, potrivit recensământului din 1930).
Problema, pe lângă număr, era şi insuficienta lor integrare. De o parte şi de alta se
manifestau frustrări şi neîncredere. Ungurii, până mai ieri stăpâni ai Transilvaniei, şi
românii, foştii lor supuşi, îşi inversaseră rolurile. Trebuia timp şi bunăvoinţă pentru ca
raporturile să se aşeze în matca normalităţii. Raporturile dintre români şi ruşi sau
ucraineni, sau dintre români şi evrei erau şi ele destul de delicate. Toţi erau cetăţeni
români, dar distincţia rămânea în spirite între români şi ceilalţi.
Ca şi România mică, România Mare s-a construit pe principiile unui stat unitar şi
centralizat (după modelul francez). Nu s-a jucat cartea federalismului sau autonomiilor
regionale, desigur din temerea (care se mai manifestă şi astăzi!) că o relaţie mai puţin
strânsă între diversele părţi ale României (şi aşa, iniţial, destul de diferite) ar putea
conduce la dezmembrarea ţării.
Imediat după război s-au înfăptuit două schimbări esenţiale de ordin politic şi social.
S-a introdus votul universal (masculin) şi s-a legiferat în 1921 o reformă agrară radicală,
prin care cea mai mare parte a pământului era transferată ţăranilor; dispăreau astfel
latifundiile. România din 1914 aparţinea unei elite restrânse; cu puţin cinism s-ar putea
spune că de aceea jocul mergea atât de bine! Acum lucrurile se complică. Se intră în
faza politicii de mase, chiar dacă masele servesc mai mult de masă de manevră.
Sistemul bipartid, care funcţionase perfect prin grija lui Carol I, sare în aer. Partidele se
fărâmiţează şi se multiplică. Liberalii mai domină un timp, apoi sunt concuraţi de recent
creatul Partid Naţional Ţărănesc (în parte, continuator al mai vechiului Partid Naţional
Român din Transilvania).
Constituţia din 1923 era o aducere la zi a celei din 1866: liberală, democratică chiar.
Se păstra însă în România, vorba lui Maiorescu, distincţia între formă şi fond. În loc ca
alegerile să aducă la putere un guvern, guvernele odată instalate, prin tot felul de
combinaţii, recurgeau la alegeri pe care, ca şi mai înainte, le câştigau. De la o
consultare electorală la alta, acelaşi partid obţinea când aproape toate mandatele, când
cel mult câteva! Se conjugau în această privinţă presiunile puterii şi insuficienţa
conştiinţei civice (urmare a nivelului de cultură scăzut al majorităţii populaţiei). Era până
la urmă un amestec, destul de fluid, de autoritarism şi democraţie.
Coroana a contribuit şi ea la accentuarea instabilităţii. Trecuseră vremurile lui Carol I
(Maiorescu îşi exprimase temerea că prinţul german s-ar putea să devină cu timpul prea
român!). Ferdinand moare în 1927, dar nu îi urmează la tron fiul său, prinţul Carol, care
renunţase la succesiune (în parte de bunăvoie, alegând el însuşi o viaţă mai liberă
alături de amanta sa Elena Lupescu, în parte silit, comportamentul său stârnind
îngrijorarea clasei politice), ci fiul acestuia, minor, Mihai, instituindu-se şi o regenţă
(1927-1930). În 1930 Carol revine şi se proclamă rege. Era o fire voluntară şi autoritară.
A înţeles să conducă personal şi a erodat cât a putut rolul partidelor. Partidul liberal,
deşi aflat la putere, pierde alegerile din 1937 (o premieră politică în România!); cu
acelaşi prilej, mişcarea legionară Garda de Fier (un partid naţionalist, ortodoxist şi
antisemit) – obţine un îngrijorător procent de 15%. Începe deriva totalitară care, în
epocă, e departe de a fi o specialitate românească. De la comunism la fascism sau
nazism, aproape toate ţările Europei trec, mai devreme sau mai târziu, prin febra
totalitarismului (provocată de dezgustul democraţiei şi de mitologia unei „lumi noi” şi a
unui „om nou”). În februarie 1938, Carol al II-lea îşi instituie propria dictatură. O nouă
Constituţie abandonează fundamentul liberal pe care se construise România modernă.
Partidele politice sunt desfiinţate, iar separarea puterilor în stat practic anulată, în
favoarea regelui. Românii fac cunoştinţă pentru prima dată cu „partidul unic”, numit
Frontul Renaşterii Naţionale. Regele le promitea o Românie nouă, prosperă şi lipsită de
disensiuni sociale. Cert este că fuseseră câţiva ani buni, de dinamism economic şi
înflorire culturală.
La 1 septembrie 1939 izbucnea însă al doilea război mondial. România rămăsese în
urma primului război aliată cu Franţa şi Anglia; Mica Antantă, formată din Cehoslovacia,
România şi Iugoslavia, se prezenta ca replica regională a Antantei occidentale în
Europa centrală şi sud-estică. Spre mijlocul anilor ’30, Nicolae Titulescu (1882-1941),
talentatul şi orgoliosul ministru de Externe al României, se lansase într-o politică
aproape de mare putere – peste posibilităţile ţării – urmărind realizarea unui sistem
european de securitate şi manifestând faţă de Hitler şi Mussolini mai multă fermitate
decât aliaţii francezi şi britanici. Totul s-a năruit însă o dată cu Anschlussul şi
dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938, apoi prin acţiunea conjugată a Germaniei şi
Uniunii Sovietice (pactul germano-sovietic din august 1939, care delimita zonele de
influenţă ale celor două puteri), şi prin fulgerătoarele succese ale Germaniei în primul an
de război, culminând cu capitularea Franţei în 1940. România rămăsese complet
izolată, prinsă din nou – acesta îi era destinul – între Germania şi Rusia. La câteva zile
după prăbuşirea Franţei, Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi nordul Bucovinei (în
urma unui ultimatum căruia Carol al II-lea şi guvernul său nu au îndrăznit să i se opună).
Hitler şi Mussolini, la rândul lor, care nu iertaseră românilor politica din anii anteriori,
„mediază” între România, Ungaria şi Bulgaria. La 30 august 1940, prin „arbitrajul” de la
Viena, i se impune României renunţarea în favoarea Ungariei la jumătate din
Transilvania (44.000 km2 din 102.000), partea nord-estică a ţinuturilor de peste munţi, cu
concentrare însemnată de populaţie maghiară, în care totuşi românii erau mai numeroşi
decât maghiarii. În septembrie este cedat şi Cadrilaterul Bulgariei. La două decenii de la
„marea unire”, România pierdea astfel o treime din teritoriu.
Carol al II-lea nu a putut rezista în faţa unui eşec de asemenea amploare. A abdicat
în favoarea fiului său Mihai, acum major. Puterea efectivă şi-a asumat-o însă generalul
(apoi mareşal) Ion Antonescu, într-o primă fază alături de legionari. Se intra într-o
spirală a violenţei. Carol al II-lea îi reprimase fără milă pe legionari, ucigând fără
judecată pe mulţi dintre liderii lor, inclusiv pe şeful mişcării, Corneliu Zelea Codreanu,
căruia legionarii îi purtau o devoţiune mistică. Acum şi-au luat revanşa, măcelărindu-i la
rândul lor pe responsabilii politici ai dictaturii regale. În ianuarie 1940, Antonescu a
înţeles să se despartă de aceşti aliaţi stânjenitori; „rebeliunea legionară” (tentativă de
lovitură de stat prin care legionarii au încercat să rămână singuri la putere) a fost
lichidată, nu înainte de a face noi victime, mai ales printre evrei. Până la 23 august 1944
Antonescu a condus ţara. „Fascismul” lui era de altă factură decât fascismul legionarilor.
Faţă de exaltarea mistică a acestora şi de răbufnirile lor anarhice, Antonescu era un
militar care iubea ordinea. Se anunţau vremuri ceva mai liniştite. La scurt timp însă,
România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie
1941).
Antonescu nu era de felul lui filogerman; în primul război mondial luptase împotriva
germanilor. Autoritarismul şi antisemitismul îl apropiau însă de modelul german (într-o
variantă mai puţin radicală), şi nu de democraţiile occidentale. Rămâne totuşi întrebarea
ce-ar fi putut să facă altceva România? În partea Europei unde se afla şi în contextul
existent, nu avea de ales decât între Germania şi Uniunea Sovietică. Puţini români,
chiar printre adversarii democraţi ai lui Antonescu, ar fi optat pentru cea din urmă!
Obiectivul prim al românilor era, fără îndoială, eliberarea Basarabiei şi Bucovinei.
Armatele române nu s-au oprit însă la Nistru. Au mers mai departe în ceea ce s-a numit
„cruciada împotriva bolşevismului”. Au fost, pe frontul de est (în flancul sudic), principalul
auxiliar al germanilor. Românii au cucerit Odessa, apoi Crimeea, şi au ajuns până la
Stalingrad şi în Caucaz. A urmat retragerea. În aprilie 1944 ruşii pătrund în Moldova.
Concomitent, anglo-americanii desfăşoară o serie de atacuri aeriene, vizând în mod
special capitala şi zona petrolieră Ploieşti. Cel mai violent dintre toate a fost
bombardamentul american asupra Bucureştiului, din 4 aprilie 1944: au fost distruse
atunci 900 de case şi au pierit aproape 3000 de oameni. 19
La 23 august 1944 Antonescu este răsturnat printr-o lovitură de stat organizată de
rege împreună cu liderii partidelor politice, inclusiv comuniştii. A fost un moment de
cotitură pentru România, ca şi pentru evoluţia războiului în sud-estul Europei (Germania
a pierdut sprijinul armatei române, ca şi petrolul şi grânele româneşti, şi şi-a văzut năruit
întregul edificiu strategic din Balcani). Românii şi-au îndreptat armele în direcţia opusă,
trecând alături de Aliaţi, şi înaintând, împreună cu armatele sovietice, în Transilvania,
apoi în Ungaria şi Cehoslovacia. La conferinţa păcii, România a fost tratată totuşi ca ţară
învinsă (cei peste trei ani de război alături de germani – ca şi interesele concrete ale
Moscovei – cântărind mai greu decât cele opt luni alături de Aliaţi). Ţara a avut de
suportat o lungă ocupaţie sovietică (până în 1958) şi a plătit sovieticilor mari despăgubiri
de război. Românii au recăpătat partea din Transilvania cedată Ungariei la 1940; au
rămas însă pierdute Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul. Noile graniţe care sunt
şi cele de astăzi – închideau o suprafaţă de 237.500 km 2, cam cu o cincime mai puţin
decât România Mare.

Bilanţul României precomuniste

În prima jumătate a secolului al XX-lea, România a progresat mult şi relativ repede.

Pornea însă de la un nivel foarte modest, aşa încât întârzierea era încă departe de a fi
fost recuperată. Se dezvolta industria, crescuse populaţia urbană. Burghezia începea să
aibă o pondere mai mare decât vechea aristocraţie proprietară de pământ. Totuşi profilul
ţării rămânea încă pronunţat rural. Abia 20% dintre români (în 1930) locuiau la oraşe. 20
Era una dintre cele mai rurale ţări ale Europei. Elita românească se situa incontestabil la
nivel occidental. Perioada interbelică a cunoscut o remarcabilă efervescenţă culturală.
Însă nivelul general de cultură se afla mult mai jos. La 1930 doar 57% dintre români
erau ştiutori de carte (spre comparaţie: Bulgaria – 60,3%; Ungaria – 84,8%;
Cehoslovacia – 92,6%). Este drept că cei mai mulţi dintre analfabeţi aparţineau
generaţiei vârstnice, iar progresul era notabil în raport cu anii 1910-1912, când procentul
ştiutorilor de carte se ridica la numai 39,3%. În ansamblu însă, situaţia nu se prezenta
prea bine. Cu atât mai mult cu cât dintre ştiutorii de carte, 85,1% nu depăşiseră ciclul
primar, doar 8,6% erau absolvenţi de liceu, şi numai 1,6% urmaseră studii superioare
(iar în această ultimă categorie, bărbaţii erau de patru ori mai numeroşi decât femeile).
Şi comportamentul demografic al populaţiei era extrem de tradiţional: cea mai mare
natalitate şi cea mai mare mortalitate din Europa; în plus, România înregistra un trist
record european, aflându-se pe primul loc în ce priveşte mortalitatea infantilă (încă o
expresie a stării precare şi a educaţiei insuficiente a unei bune părţi din populaţie). În
mod cert, ţăranul român, care primise pământ, nu mai era acelaşi cu ţăranul de la 1907,
cel puţin sub raportul potenţialului său material (chiar dacă rămâneau şi categorii
defavorizate); însă condiţiile de viaţă şi nivelul de cultură atât în societatea rurală cât şi
în unele medii urbane rămâneau pentru mulţi încă foarte jos. România era în continuare
ţara unor contraste sociale puternice. Avea o elită subţire şi o clasă de mijloc de
asemenea destul de subţire. Datele menţionate se referă la anul 1930. Deceniul 1930-
1940 s-a remarcat printr-un ritm susţinut de modernizare. A fost însă o perioadă prea
scurtă pentru a schimba radical lucrurile. România ar mai fi avut nevoie de două
generaţii pentru a se alinia Occidentului nu numai la nivelul elitelor, dar şi în profunzime.
Istoria i-a refuzat acest răgaz. Comunismul avea s-o arunce în cu totul altă direcţie.
O trăsătură a epocii a fost şi ascensiunea naţionalismului şi mai ales orientarea sa
într-un sens tot mai autohtonist. Naţionalismul secolului al XIX-lea se îmbina fără
dificultăţi cu europenismul şi, în genere, cu admiraţia faţă de Occident. România voia să
demonstreze că este o ţară europeană (de unde şi accentul pus pe originile latine, pe
rolul românilor în Evul Mediu în apărarea civilizaţiei europene…). După 1900, fără a fi
abandonată orientarea europeană, accentul cade mai apăsat asupra valorilor specifice
româneşti. Mai multe cauze explică această alunecare. Era mai întâi o reacţie la
„abuzul” de influenţă străină a veacului precedent. Elita nu se mai reducea acum la o
mână de oameni educaţi în Occident; extinzându-se, ea căpăta inevitabil un caracter
mai românesc (mulţi intelectuali erau porniţi de la ţară). Confruntarea cu minorităţile
după 1918 a accentuat manifestările de „românism”. Şi, în sfârşit, aceasta era atmosfera
cam peste tot în Europa: o epocă de naţionalism, de demarcare netă între „noi” şi
„ceilalţi”.
În martie 1906 o manifestaţie violentă s-a desfăşurat în faţa Teatrului Naţional din
Bucureşti împotriva reprezentării pieselor de teatru în limba franceză. Este momentul
când ofensiva „românească” se precizează. Scriitorii sunt îndemnaţi să trateze subiecte
rurale „specific româneşti”. Sămănătorismul (de la revista Sămănătorul, fondată în 1901
– de remarcat simbolismul „agricol” al termenului) este un curent cultural care adună
scriitorii cei mai importanţi ai începutului de secol, decişi să se lepede de formulele
străine şi să pună în evidenţă peisajul şi sufletul românesc. În arhitectură, clădirilor de
tip parizian ale sfârşitului de secol XIX li se contrapune un „stil românesc” (înglobând
elemente şi motive ale arhitecturii rustice tradiţionale), variantă sui generis de „art
nouveau”, promovată de arhitectul Ion Mincu (1852-1912) şi de discipolii lui. Tendinţa
aceasta continuă în perioada interbelică, chiar dacă se exprimă şi puncte de vedere
opuse, într-o cultură românească tot mai bogată şi complexă. 21 Eugen Lovinescu (1881
-1943), cel mai de seamă critic literar al generaţiei sale, s-a străduit o viaţă întreagă să-
şi convingă compatrioţii că oraşul cosmopolit oferă un mediu social şi psihologic mai
interesant decât satul patriarhal. Mitologia satului s-a dovedit însă tenace, asociată cu
cealaltă mitologie, a „sufletului românesc”. Românii şi-ar avea esenţa lor spirituală, iar
această esenţă se păstrează în lumea neamestecată şi nealterată a satelor, nicidecum
în oraşele „înstrăinate”. Chiar epoca lui Carol al II-lea, în plin avânt modernizator, a fost
marcată de o insistentă valorizare oficială a funcţiei simbolice a satului. Această tendinţă
a susţinut şi o interesantă orientare în sociologia românească. Dimitrie Gusti (1880-
1955) a pus bazele sociologiei rurale, organizând cu elevii lui o mulţime de anchete pe
teren. Tot el a întemeiat în 1936 Muzeul Satului din Bucureşti – amplă colecţie de case
ţărăneşti autentice –, unul dintre cele mai importante de acest gen din Europa
(comparabil cu muzeele scandinave care au dat tonul în privinţa reconstituirii habitatului
rural).
Totul este chestiune de măsură. Dacă o doză de specific românesc era bine venită,
„românismul”, împins la extrem, a constituit baza ideologică a orientărilor naţional-
extremiste care se înmulţesc în anii ’30, şi îndeosebi a mişcării legionare (Garda de
Fier). Legionarii au îmbrăţişat o mistică naţională îmbinată cu un ortodoxism fervent.
România „pură” pe care o visau conducea inevitabil spre violenţă, totalitarism şi ostilitate
faţă de „ceilalţi” (în primul rând faţă de evrei). Început ca o adevărată religie a renaşterii
naţionale, atrăgându-i prin proiectul său ideal (dar nu mai puţin obscur şi utopic) pe unii
dintre cei mai distinşi tineri intelectuali din epocă (între care Mircea Eliade şi Emil
Cioran), legionarismul şi-a încheiat cariera în teroare şi sânge. 22
În ansamblu, România înclina spre dreapta. Era o lume predominant rurală, în sens
atât real cât şi simbolic, iar ţăranul, cu mentalitatea lui de mic proprietar, nu se lasă uşor
tentat de ideologiile de stânga. Paradoxal, chiar stânga românească avea reflexe de
„dreapta”. Este cazul „poporanismului” înaintea primului război mondial şi al ideologiei
ţărăniste în perioada interbelică. Idealul proclamat era rural, nu citadin: o societate
românească de mici proprietari. Departe de proiectul industrial şi colectivist al
comunismului, dar şi de social-democraţia modernă. Socialiştii şi comuniştii au avut o
pondere modestă în societatea şi viaţa politică românească. Partidul Comunist, fondat
în 1921 ca secţie a Internaţionalei Comuniste cu sediul la Moscova, a fost perceput ca
partid al străinătăţii, trădător al intereselor naţionale, şi scos în afara legii în 1924. Fapt
este că făcea jocul Moscovei, proclamând caracterul multinaţional al statului român şi
dreptul naţiunilor la autodeterminare (cu alte cuvinte, destrămarea României şi, mai
ales, recuperarea de către ruşi a Basarabiei). Nu număra de altfel decât vreo mie de
membri, în majoritate nu români etnici, ci maghiari, evrei, bulgari, ruşi şi ucraineni (care
aveau, desigur, motive specifice de nemulţumire), ceea ce a contribuit şi mai mult la
marginalizarea acestui partid într-o Românie unde „ceilalţi” nu erau priviţi chiar ca
români.23
Şi-ar fi imaginat cineva că peste puţini ani România va trece printr-unul dintre cele
mai dure şi mai radicale experimente comuniste?
 4. Comunismul românesc

Logica utopiei

Nimic mai uşor de constatat şi de explicat decât instaurarea comunismului în Europa

centrală şi sud-estică. Indiferent de condiţiile naţionale specifice, de tradiţiile culturale şi
politice, de raportul efectiv de forţe, comunismul a ajuns la putere exact până unde a
înaintat Armata Roşie. Ţări învinse, ca România sau Germania (zona de ocupaţie
sovietică), sau aflate în tabăra învingătorilor, ca Polonia şi Cehoslovacia, au avut
aceeaşi soartă. Comunismul a fost un regim impus de cuceritor. Ar fi însă greşit să se
tragă concluzia că s-a menţinut doar prin asuprire şi teroare. Niciun sistem politic nu
poate rezista atât de mult dacă nu întruneşte, în lipsa consensului, măcar adeziunea
unor anumite categorii sociale. Procedând la o răsturnare radicală, construind „o lume
pe dos”, comunismul i-a atras pe cei care au profitat (sau au avut cel puţin sentimentul
că profită) de această răsturnare: toţi cei care „au urcat”, în timp ce alţii „au coborât”.
Mitul egalităţii pe care l-a vehiculat (şi într-o anumită măsură l-a şi pus în practică)
defineşte – a arătat-o deja Tocqueville – o tendinţă irezistibilă a imaginarului politic şi
social din ultimele două secole. Egalitatea şi libertatea sunt cele două mari componente
ale democraţiei. Egalitatea este încă şi mai dorită decât libertatea (cel puţin în societăţile
în care există largi categorii defavorizate). Mizând pe egalitate (în dauna libertăţii),
comunismul şi-a atribuit o aură democratică şi a reuşit să seducă prin proiectul său de
construire a unei lumi fără exploatare şi fără discrepanţe sociale majore.
Problema comunismului nu e dacă a fost „bun” sau „rău” în sine. Problema
comunismului e că în mod natural el nu poate să funcţioneze. A fost conceput şi pus în
practică împotriva unor elementare legi umane şi sociale. Cum să funcţioneze un sistem
fără proprietate, fără concurenţă şi fără o suficientă motivaţie individuală? Poate doar
prin crearea unui „om nou”, aşa cum se şi urmărea. Comunismul a fost ţinut în viaţă prin
mijloace artificiale (în primul rând prin constrângere), ca şi prin abaterile de la normă
(tolerarea unui sector variabil de proprietate privată şi de comerţ liber) şi, nu în mică
măsură, graţie afluxului de credite şi ajutoare occidentale. Minunea, până la urmă, nu a
fost prăbuşirea comunismului, ci faptul că s-a putut menţine atâta vreme! Era menit să
dispară de când se născuse.
România se afla în situaţia particulară a unei ţări căreia comunismul îi era cu
deosebire străin. O ţară predominant rurală, fără o tradiţie consistentă de stânga şi fără
vreo simpatie pentru ceea ce venea de la Moscova. Era, din acest punct de vedere, la
antipodul Cehoslovaciei (al Cehiei îndeosebi), ţară urbanizată şi industrializată, cu un
partid comunist puternic şi unde simpatiile nu lipseau pentru „marele frate” slav de la
Răsărit (înainte de război, partidul comunist număra în România doar o mie de membri,
în Cehoslovacia – 80.000, în Ungaria – 30.000, în Polonia – 20.000, în Iugoslavia –
15.000 şi în Bulgaria – 8000). Paradoxul este că această societate, aparent cu totul
nepregătită pentru comunism, a sfârşit prin a se aşeza în cele mai ortodoxe tipare ale
experimentului comunist. Comunismul a ajuns să fie susţinut tocmai de acele condiţii
care într-o primă fază împiedicaseră implantarea lui. Nu este doar un paradox
românesc. Este marele paradox al comunismului. Revoluţia comunistă – revoluţie
proletară – ar fi trebuit să se petreacă, potrivit argumentaţiei economice şi istorice a lui
Marx, în Occidentul industrializat şi nu în Estul agrar şi precapitalist. În Anglia, nu în
Rusia. În fapt; această ideologie „industrială” şi „proletară” s-a materializat aproape
exclusiv în societăţile mai puţin avansate pe calea capitalismului şi a democraţiei
politice. Din acest punct de vedere, România semăna destul de bine cu Rusia
precomunistă: o elită restrânsă de tip occidental, un capitalism incipient (cu toate
dezechilibrele şi inechităţile decurgând de aici) şi o mare masă rurală, situată la un nivel
economic şi cultural scăzut.
S-a întâmplat ceea ce era până la urmă firesc să se întâmple. Elita, puţin numeroasă
şi formând oarecum un corp aparte, a fost pur şi simplu pulverizată (unii din membrii ei
au plecat din ţară, alţii au trecut prin închisori sau au coborât pe scara socială, alţii, în
sfârşit, s-au amestecat şi s-au pierdut în „noua societate”). Ţărănimea, pe de altă parte,
aproape a dispărut ca ţărănime, dacă îl definim pe ţăran în raportul lui – material şi
sentimental – cu pământul. Colectivizarea l-a transformat în proletar agricol. În plus,
industrializarea forţată a absorbit o masă rurală importantă, revărsând-o în oraşe. S-a
creat o largă categorie de „orăşeni”, rupţi de sat, dar încă neintegraţi cu adevărat în
civilizaţia urbană. Toate structurile au fost bulversate. Foarte mulţi români s-au trezit în
cu totul altă poziţie socială decât cea de unde porniseră. S-au format aproape peste
noapte (din muncitori, din ţărani…) o nouă clasă politică şi o nouă intelectualitate. În
aceste condiţii, tradiţia s-a sfărâmat…
Peste tot în această parte a Europei procesul a fost asemănător, dar rareori s-a mers
atât de departe ca în România. Cauzele sunt multiple. Acutele discrepanţe sociale şi
insuficienta cultură democratică au purtat o bună parte din răspundere. Românii nu au
excelat la capitolul solidarităţii. Au ieşit la suprafaţă vechi motive de duşmănie. Se
răzbunau ţăranii împuşcaţi la 1907. Cei aflaţi în ascensiune au avut satisfacţia să-i vadă
pe alţii cum coboară. Cât despre democraţie, majoritatea românilor nu ştiau prea bine ce
înseamnă. Dimpotrivă, se manifestase întotdeauna un soi de respect amestecat cu
teamă în faţa autorităţii. Comunismul a profitat din plin de această mentalitate
paternalistă. Cert este însă că şi asaltul comunismului asupra societăţii şi culturii
româneşti a fost de o brutalitate extraordinară. Mai întâi, România a fost tratată fără
menajamente, ca ţară învinsă. Apoi, liderii comunişti care au ajuns la putere veneau din
zone cu totul marginale ale societăţii româneşti precomuniste; nici gând să se simtă
legaţi de vreo tradiţie. Pe de altă parte, trebuia procedat în forţă pentru a face din
România o ţară conformă idealului comunist, cu alte cuvinte pentru a transforma rapid o
ţară agrară într-o ţară industrială şi o societate care nu prea auzise de comunism într-o
societate impregnată cu valori şi atitudini comuniste. Aceasta a fost drama României: s-
a lovit mai tare ca în alte părţi într-un corp social care era el însuşi mai fragil.
În primul moment, o dată cu răsturnarea regimului Antonescu, optimiştii sau naivii au
putut crede că România intră în sfârşit în zodia democraţiei. Dar nu au trecut decât
câteva luni şi, la 6 martie 1945, sub presiunea sovietică, s-a instalat un guvern prezidat
de Petru Groza, şeful unui mic partid agrarian, satelit al comuniştilor. Aparent, un larg
guvern de coaliţie (chiar cu unii transfugi din partidele istorice: liberal şi naţional-
ţărănesc). În fapt, posturile-cheie (începând cu ministerul de interne) şi puterea efectivă
aparţineau comuniştilor. Era deja o dictatură comunistă, chiar dacă mascată în
democraţie. De la o mie de membri, partidul comunist săltase repede la sute de mii
(710.000 în 1947, o creştere de peste 700 de ori!). Învingătorul nu riscă niciodată să
rămână singur. Printre cei captaţi, nu puţini scriitori şi alţi intelectuali de vază (care
numai comunişti nu fuseseră înainte de 1944!). Noua putere a procedat imediat la o
reformă agrară, împărţind ţăranilor şi pământul (nu chiar atât de mult) care mai
rămăsese moşierilor după marea împroprietărire din 1921. Peste numai câţiva ani,
aveau să ia ţăranilor tot ce li se dăduse, nu numai în 1945, dar şi în 1921 şi 1864! S-a
aplicat, în deplinătatea lui, şi votul universal (acordat acum şi femeilor). Şi astfel, cu
toată lumea la vot, s-au desfăşurat alegerile din noiembrie 1946, care au însemnat
victoria zdrobitoare a comuniştilor şi aliaţilor lor. Greu de spus cât ar fi obţinut comuniştii
prin alegeri corecte; oricum, mult sub majoritate. Rezultatul s-a datorat atât propagandei
şi intimidărilor (opoziţia, practic, n-a putut să mişte), cât şi, cu deosebire, falsificării
opţiunilor exprimate. În faza imediat următoare, partidele istorice au fost desfiinţate şi
liderii lor aruncaţi în închisori, iar „tovarăşii de drum” înghiţiţi de comunişti. „Fuziunea” cu
socialiştii a dus – în februarie 1948 – la crearea Partidului Muncitoresc Român (în fapt,
acelaşi partid comunist, sub alt nume; în 1965 s-a revenit la denumirea de Partid
Comunist Român). Regele Mihai încercase în zadar să se opună acestor evoluţii. La 30
decembrie 1947 a fost forţat să abdice; s-a proclamat Republica Populară Română.
În drumul său spre putere şi apoi în exerciţiul fără rival al puterii, comunismul a
excelat în îmbinarea discursului democratic cu practica totalitară. Proiectul afişat era
crearea unei lumi noi în care să nu mai existe inegalităţi, asuprire şi nedreptate, şi a unui
om nou, eliberat de toate servituţile: un om liber într-o lume liberă. Dar pentru a zdrobi
lumea veche şi a pune bazele lumii noi, era necesară o fază (preferabil cât mai scurtă)
de violenţă revoluţionară. Este ceea ce s-a numit dictatura proletariatului,
corespunzătoare, în terminologia oficială, construirii socialismului, fază premergătoare
comunismului desăvârşit. Dar cum lumea lipsită de grija comunismului s-a încăpăţânat
să nu apară, proiectul a rămas în prima fază (faza „socialistă”, renunţându-se însă după
un timp la conceptul de dictatură care nu suna prea bine), un drum lung, aparent
interminabil. În comunism, statul avea să dispară (ca orice instituţie constrângătoare). În
socialism, dimpotrivă, statul (în fapt hibridul „stat-partid”) trebuia consolidat fără încetare,
fiindcă prin el se construia comunismul. Dispariţia statului trecea aşadar prin întărirea
statului, drumul spre libertatea deplină trecea prin abolirea libertăţii. Totul era trecător!
Într-adevăr, totul a fost trecător, dar într-o tranziţie care în cele din urmă nu a condus la
comunism, ci din nou la capitalism!
Logica aceasta perversă apare ca o marcă a comunismului. Hitler a fost un criminal,
dar el a declarat foarte sincer, de la bun început, în Mein Kampf, ce are de gând să
facă. Nu a promis nici democraţie, nici respect pentru individ. Comunismul, dimpotrivă,
juxtapune două registre care nu se potrivesc deloc. Iluzia democratică l-a ajutat multă
vreme să-şi păstreze o anume respectabilitate. Şi încă îi mai protejează memoria.
Crimele lui, motivate „democratic”, par mai puţin cumplite decât crimele naziste. Pentru
motivul evident că democraţia este respectabilă, iar rasismul abject. În fapt însă,
comunismul nu numai că este responsabil de o represiune brutală, de destine zdrobite,
de crime, care oricât ar fi de „motivate” ideologic sau prin splendoarea „proiectului ideal”
tot crime sunt, dar, în plus, şi de dereglarea totală a mecanismului social. I se potriveşte
perfect faimoasa expresie a lui Talleyrand, rostită cu prilejul execuţiei ducelui d’Enghien:
„a fost mai mult decât o crimă, a fost o greşeală!” Dintr-o dictatură de tip fascist se iese
mai uşor (cazul Germaniei şi al Italiei după război sau al Spaniei după Franco).
Fascismul nu a afectat structurile în măsura în care a făcut-o comunismul. Cu proiectul
său „ştiinţific” şi metodic, de construire din toate piesele a unei lumi noi, comunismul a
înlocuit realitatea „normală” cu o realitate paralelă. 1 Cazul economiei este grăitor.
Dictaturile „fasciste” au menţinut proprietatea privată şi economia de piaţă. Comunismul,
dimpotrivă, a urmărit, şi în cea mai mare parte a realizat, abolirea acestor structuri
„capitaliste”. De aceea din comunism se iese mai greu decât din oricare alt tip de
dictatură: trebuie refăcută, reinventată, lumea normală, până la nivelul celulelor. Pentru
comunism şi pentru urmările lui au plătit şi vor plăti câteva generaţii.

O replică a Uniunii Sovietice

Modelul comunist, în liniile lui „ideale”, a fost acelaşi pentru toţi. A trebuit însă,
inevitabil, să se adapteze unor realităţi preexistente. Au rezultat astfel deosebiri destul
de semnificative, mai puţin sensibile la început – în faza uniformizatoare a stalinismului
– dar tot mai pronunţate cu trecerea vremii. România a fost candidată pentru varianta
cea mai proastă de comunism.2 Şi-au spus cuvântul insuficienta angajare în modernitate
şi lipsa în profunzime a unei culturi democratice. Masa informă de „oameni ai muncii”,
ruptă de orice tradiţie, a putut fi uşor „reeducată” şi stăpânită.
Singura instituţie care s-ar mai fi putut opune statului era Biserica. Dar România nu
este Polonia. Spre deosebire de Biserica catolică şi de Bisericile protestante, Biserica
ortodoxă are o lungă tradiţie de respect faţă de autoritatea politică; mesajul teologic a
preocupat-o întotdeauna mai mult decât implicarea în viaţa cetăţii. Între comunism şi
Biserica ortodoxă s-a ajuns la un modus vivendi, destul de curios la prima vedere, dat
fiind că „lupta împotriva misticismului şi a superstiţiilor” figura la loc de cinste în
arsenalul ideologic al partidului. În România, s-a practicat un ateism agresiv. În anii ’50,
copiii erau închişi în şcoli în noaptea de Înviere pentru a nu merge la biserică! Numeroşi
români (mai ales cei „bine situaţi”) se temeau să fie văzuţi la biserică; n-ar fi fost un
punct bun pentru cariera lor. În public, profesiunile de credinţă atee erau frecvente. Şi
totuşi bisericile nu numai că au rămas deschise, dar au fost tot timpul pline de
credincioşi. Seminariile teologice şi-au înmulţit numărul aspiranţilor la preoţie. Biserica
ortodoxă a fost lăsată în pace, cu condiţia de a nu ieşi din perimetrul său. I s-a făcut
chiar un dar preţios: desfiinţarea Bisericii greco-catolice în 1948 şi revenirea ei în sânul
ortodoxiei. Până ca toată lumea să devină atee, Biserica ortodoxă naţională era totuşi
mai bună decât o Biserică greco-catolică, depinzând de papă, de Roma, de Occident!
Gesturile de bunăvoinţă nu erau gratuite. Nu i s-a cerut Bisericii să facă chiar
propagandă ateistă, dar i s-a pretins să-şi îndemne fidelii la respect faţă de autoritate şi
faţă de noua ordine politică. Biserica a fost angrenată şi în lupta pentru pace, una dintre
cele mai inteligente lozinci lansate de comunişti (care a prins Occidentul imperialist,
„aţâţător la război”, pe picior greşit: cine ar fi îndrăznit să laude războiul?). Nimic mai
normal ca Biserica să susţină acest nobil îndemn, de factură „creştinească”! Una peste
alta, între regimul comunist şi Biserică nu au existat crize. Fiecare şi-a adunat propriii
credincioşi. Iar între cele două categorii de credincioşi, ai partidului şi ai lui Dumnezeu,
s-a aflat o categorie şi mai largă de practicanţi ai dublei gândiri şi ai dublului discurs: şi
cu partidul şi cu Dumnezeu (despre acest gen de dedublare Orwell a spus în 1984 tot ce
era de spus). Comunismul i-a învăţat pe oameni să supravieţuiască şi să mintă. Este
una dintre cele mai grele moşteniri pe care a lăsat-o.
Nicio ţară comunistă n-a ajuns să semene atât de bine cu Uniunea Sovietică ca
România. Până la detalii. Peste tot, în ţările comuniste, a dictat partidul comunist. Dar în
majoritatea ţărilor comuniste europene s-au menţinut mici partide satelite (socialişti,
creştini-democraţi, agrarieni…). În România însă, ca şi în Uniunea Sovietică, a
funcţionat, în toată puritatea lui, sistemul partidului unic.
Motorul societăţii comuniste era considerat industria, şi îndeosebi industria grea:
siderurgia, construcţia de maşini… A fost, în esenţă, un model industrial de secol XIX,
prelungit, în economiile comuniste, până aproape de sfârşitul secolului al XX-lea.
Societate de „producţie”, comunismul n-a înţeles să facă concesii în favoarea „societăţii
de consum”. În timp ce peste tot, în lumea evoluată, ponderea industriei scădea şi
creştea ponderea serviciilor, comunismul se mândrea cu o pondere mereu crescută a
industriei în ansamblul structurilor economice. Fusese gândit ca o lume nouă pentru
muncitori şi trebuia să rămână aşa. Să se producă era mai important decât să se
consume! În plus, accentul s-a pus mereu pe industriile de tip tradiţional. Teorie forjată
în secolul al XIX-lea, comunismul nu a reuşit să se detaşeze de strategiile primei faze a
revoluţiei industriale. Marele său simbol a fost oţelul. De aici, şi numele lui Stalin (de la
stai – oţel). Cimentul, de asemenea. Computerele, informatica n-au reuşit să se impună.
Erau chiar suspecte: la limita dintre material şi imaterial. Comunismul n-a înţeles să se
detaşeze de o industrie greoaie, costisitoare, puţin rentabilă. Şi în economie, prima
ideologia, nu rentabilitatea.
Însă şi această filosofie economică putea fi aplicată cu mai multă sau mai puţină
stricteţe. Românii au aplicat-o cu maximum de stricteţe, în varianta cea mai apropiată de
modelul sovietic. Industria a fost naţionalizată în întregime (principalele întreprinderi prin
decretul din 11 iunie 1948 – dată simbol a istoriei comuniste –, apoi şi celelalte). S-a
mizat consecvent pe industria grea în dauna bunurilor de consum. Ca şi sovieticii,
românii s-au „îndrăgostit” de oţel. Aberaţia românească a fost chiar mai mare. Ruşii
dispuneau cel puţin de mari zăcăminte de fier şi cărbune, ceea ce nu era cazul
României. Românii au ajuns să importe fier şi cărbune pentru a fabrica oţel, cât mai mult
oţel! Materia primă venea pe mare din India, Australia sau Canada, apoi pătrundea în
ţară pe Dunăre. De aceea marile combinate de oţel, începând cu cel de la Galaţi, s-au
construit în preajma fluviului (vechile centre ale oţelului erau Reşiţa şi Hunedoara, în
Transilvania). Spre sfârşitul epocii comuniste, România ajunsese să producă aproape
14 milioane de tone de oţel. Franţa şi Marea Britanie produceau fiecare câte 19. Ţinând
seama de numărul locuitorilor, fiecărui român îi revenea de două ori mai mult oţel decât
unui francez sau unui britanic.
Şi colectivizarea agriculturii a urmat calea cea dură. Sistemul prevedea două tipuri
de exploatări: (în terminologie sovietică) sovhozurile – întreprinderi agricole de stat, şi
colhozurile – asociaţii ale ţăranilor, în care aceştia îşi puneau terenurile în comun. Dar
proprietatea tuturor este proprietatea nimănui. De fapt era tot proprietatea statului
comunist, sub o formă deghizată. Gospodăriile agricole colective, numite apoi
cooperative agricole de producţie (varianta românească a colhozurilor), au însemnat
deposedarea ţăranilor de pământ. Dacă o industrie etatizată merge prost, o agricultură
de acest tip nu mai merge aproape deloc. Rusia şi România erau, prin tradiţie, primii doi
exportatori agricoli din Europa. Dacă ceva nu lipsise în România înainte de comunism
fusese mâncarea. Or, aceasta a devenit principala problemă a comunismului: cum să-i
hrănească pe oameni, o dată ce industria era privilegiată în detrimentul agriculturii, iar
proprietatea colectivă diminua drastic randamentul.
Colectivizarea s-a desfăşurat în ritm intens, cu metode simple şi brutale:
„convingerea”, de preferinţă, dacă nu, violenţa, şi denunţarea drept „chiaburi” sau
sabotori a ţăranilor care se împotriveau. Chiaburul, echivalentul kulakului din Rusia,
ţăranul înstărit, a devenit, în imaginarul comunist, o figură monstruoasă. Dar tocmai el
susţinea, cu gospodăria lui de câteva zeci de hectare, partea cea mai dinamică a
agriculturii româneşti. În 1959, „chiaburii” au dispărut printr-un decret al guvernului;
nimeni nu mai avea voie de acum înainte să „exploateze” muncă salariată în agricultură.
În comunism, fiecare trăieşte din munca propriilor lui braţe! În sfârşit, în 1962, s-a
anunţat, într-o atmosferă de sărbătoare naţională, încheierea colectivizării (în timp ce în
Polonia şi Ungaria se procedase după 1956 la o parţială „decolectivizare”). „Socialismul”
triumfase în România pe deplin, la oraşe şi la sate! Cu alte cuvinte, proprietatea privată
îşi încheiase existenţa. Au rămas parcele necolectivizate la deal şi la munte, ca şi unele
mici ateliere sau magazine. Ponderea lor a fost însă neînsemnată. Socialismul triumfase
într-adevăr pe deplin la oraşe şi sate. Mai rămânea ca românii să achite şi nota de plată;
au tot achitat-o până în 1989 şi, ţinând seama de consecinţe, continuă să o achite şi
astăzi, şi o vor mai achita o vreme.

De la represiune la „destindere”

Anii ’50 au fost şi anii marii represiuni. Mulţi români au luat drumul închisorilor,
condamnaţi pentru delicte politice, unele reale (în raport cu legislaţia comunistă), altele
închipuite, inclusiv pentru delictul de opinie, sau chiar fără a fi condamnaţi, prin simple
decizii „administrative”. Pe lângă arhipelagul de închisori, a funcţionat şi „canalul-
închisoare”. Tot după modelul sovietic. Ruşii se lansaseră într-un vast program de
construcţii de canale, urmărind să unească fluviile şi mările între ele: proiect în egală
măsură economic şi represiv. Aici erau aduşi să lucreze, în condiţii inumane şi, dacă nu
rezistau, să moară, „duşmanii poporului”. Cu mimetismul său caracteristic, regimul
comunist din România a inventat propriul său canal, care avea să taie Dobrogea în
două, unind Dunărea cu Marea Neagră. Începute în 1949, lucrările au fost sistate în
1953, pentru a fi reluate mai târziu, în vremea lui Ceauşescu. A fost un eşec tehnologic
şi economic, dar un succes al aparatului de represiune.
Cine era închis sau trimis la canal? În principiu, oricine era bănuit nu numai de
acţiuni anticomuniste efective, dar şi, în genere, de atitudine ostilă. Era de ajuns un
denunţ sau o vorbă nepotrivită. O anecdotă cu iz anticomunist, rostită între prieteni la un
pahar, se putea solda cu o condamnare de ani de zile, şi chiar cu moartea, fiindcă la
canal se mai şi murea. Important era „să-ţi ţii gura”. Unele categorii au fost însă mai
lovite decât altele. Elita politică interbelică, în primul rând. În 1950 au fost ridicaţi (şi duşi
în cumplita închisoare de la Sighet, în Maramureş) toţi liderii politici proeminenţi: foşti
miniştri, parlamentari, şefi de partide… Puţini dintre ei au mai ieşit vii. Printre cei morţi în
închisoare: liderii naţional-ţărănişti Iuliu Maniu (1873-1953), unul dintre artizanii unirii
Transilvaniei la 1918 şi prim-ministru în anii 1928-1930 şi 1932-1933, şi Ion Mihalache
(1882-1963); membrii „dinastiei” Brătienilor: Constantin I.C. Brătianu (1866-1953), frate
al lui Ionel Brătianu şi şef al Partidului Naţional Liberal, şi Gheorghe I. Brătianu (1898-
1953), fiu al lui Ionel Brătianu, istoric şi om politic; ca şi Constantin Argetoianu (1872-
1955), unul dintre cei mai influenţi oameni politici din România interbelică (de la care a
rămas o imensă şi captivantă operă memorialistică, publicată aproape în întregime după
căderea comunismului). La fel a fost decapitată şi armata. Intelectualii închişi au fost de
asemenea numeroşi: o specie periculoasă pentru regim, oameni care aveau idei,
vorbeau prea mult şi în jurul cărora se puteau constitui nuclee de rezistenţă. Nici ţăranii
întemniţaţi nu au fost puţini: erau cei care se opuseseră colectivizării forţate.
Comunitatea cea mai lovită a fost Biserica greco-catolică. Toţi episcopii ei şi un mare
număr de preoţi care au refuzat în 1948 să „revină” la Biserica ortodoxă au fost închişi;
mulţi nu au supravieţuit detenţiei. Una peste alta însă, societatea „gulagului” românesc,
ca şi a celui sovietic, s-a caracterizat prin diversitate. Se întâlneau oameni de cele mai
diferite provenienţe şi cu cele mai diferite credinţe; majoritatea lor, cu siguranţă, nu s-ar
fi întâlnit niciodată în libertate. Unii au stat închişi zece-cincisprezece ani şi chiar mai
mult. S-a creat astfel o societate paralelă (într-un fel mai autentică decât societatea de
„afară”, dezmembrată şi temătoare), evocată astăzi în lucrări memorialistice, dintre care
cea mai completă şi mai vie este saga penitenciară a lui Ion Ioanid (deţinut între 1953 şi
1964), intitulată Închisoarea noastră cea de toate zilele.3
Regimul de detenţie varia între anume limite, de la o perioadă la alta sau în funcţie
de gradul de bunăvoinţă al temnicerilor. În ansamblu însă, a fost extraordinar de dur şi
de umilitor, urmărind distrugerea atât fizică cât şi psihică a celor consideraţi adversari ai
regimului: frig în celule, hrană insuficientă, bătăi, lanţuri la picioare… Erau şi oameni de
optzeci de ani în această situaţie. A fost o dezlănţuire de ură şi de sadism. A fost şi
convingerea (după cum proclama teoria comunistă) a unei victorii definitive. Nu se va
mai da socoteală nimănui! Adevărul este că nici nu s-a mai dat; spre deosebire de
crimele naziste, urmărite în justiţie până astăzi, aproape nimeni n-a fost judecat pentru
crime comise în timpul comunismului. Nu există un Nümberg al comunismului. Ca în
toate situaţiile de acest gen (represiuni masive şi secrete), nici statistica nu este uşor de
făcut. În ce priveşte România, ea variază în mare între o sută-o sută cincizeci de mii de
persoane închise şi deportate, şi un milion (sau chiar mai mult). Palierul de jos rezultă
din datele oficiale, fiind probabil o subevaluare; cifra reală se află eventual între cele
două extreme.
Modelul sovietic s-a aplicat nu numai în structurile concrete, ale puterii, societăţii şi
economiei. El trebuia să îmbibe pur şi simplu mintea românilor. Singurul reper istoric şi
cultural rămânea Rusia. „Insula latină” s-a reintegrat în marea slavă. Istoria a fost
rescrisă. Începând din 1947, şi vreme de un deceniu, a circulat un manual unic (pentru
elevi, studenţi şi profesori în egală măsură): Istoria R.P.R. (România devenise R.P.R. –
Republica Populară Română), apărut sub direcţia lui Mihail Roller (istoric improvizat,
ajuns un fel de „dictator” al istoriografiei româneşti). Istoria „burgheză” de până atunci
pusese accentul pe ideea naţională şi pe legăturile cu Occidentul. Acum naţionalismul
era prohibit, singurul acceptat fiind cel rusesc (deghizat în „internaţionalism” sovietic).
Accentul s-a deplasat pe „lupta de clasă” (între burghezul român şi muncitorul român
era o prăpastie) şi pe integrarea în spaţiul slav, în vedetă fiind puse raporturile „frăţeşti”
cu Rusia şi cu Uniunea Sovietică. Din trecutul românesc şi din cultura naţională, a
rămas prea puţin: o selecţie foarte orientată ideologic, din care lipseau nume mari, iar
altele erau prezentate deformat, jucând – fără voia lor! – rolul de susţinători ai ideologiei
comuniste.
Pentru a judeca corect comunismul, trebuie ţinut seamă de o regulă simplă.
Principiile declarate sunt una, iar practica sistemului alta. Aşa se face că democraţia
comunistă a fost o dictatură. Dar n-a fost nici măcar o dictatură a partidului, aşa cum
pretindea teoria. A fost dictatura unor grupuri restrânse, susţinute de aparatul represiv
(în România, faimoasa Securitate). Comuniştii români au păstrat din tinereţea lor
clandestină spiritul conspirativ, cultivarea secretului, reglările de conturi în „familie”.
Partidul ajunsese să fie o organizaţie de masă, însă ce conta? Jocurile puterii se făceau
pe ascuns, la vârf. Se proceda în stil mafiot; la nevoie se şi ucidea. „Supuşii” luau
cunoştinţă de o versiune aranjată a lucrurilor abia după deznodământ. Cei care
pierduseră partida, eliminaţi din sfera puterii, persoane oficiale până cu o zi înainte, erau
prezentaţi drept „deviaţionişti”, spioni, şi aşa mai departe. Erau apoi „uitaţi”, scoşi din
manualele de istorie, din memoria oamenilor (potrivit modelului sovietic; aşa procedase
şi Stalin, şi chiar mai rău, cu Troţki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, cu aproape întreaga
veche elită bolşevică).
În 1946, însuşi fostul secretar general al Partidului, Ştefan Foriş (înlăturat în 1944), a
fost ucis, fără multe formalităţi, de tovarăşii săi; a intrat apoi în istorie sub sintagma
„trădătorul Foriş”, fără ca cineva să se ostenească să explice ce anume trădase! În 1948
a venit rândul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al Justiţiei, şi actor principal al
evenimentelor de la 23 august 1944. Era unul dintre puţinii intelectuali din conducerea
Partidului; în plus se arătase mai „naţionalist” decât s-ar fi cuvenit, într-o Românie
devenită anexă a Uniunii Sovietice. A fost scos din toate funcţiile, arestat, şi câţiva ani
mai târziu condamnat la moarte şi executat în 1954. A urmat în 1952 gruparea Ana
Pauker-Vasile Luca. Spre deosebire de „naţionalistul” Pătrăşcanu, handicapul lor era
„invers”, Ana Pauker fiind evreică şi Vasile Luca, ungur. De fapt, principiile invocate şi
acuzaţiile formulate contau prea puţin. Se dădea o luptă pentru putere, atâta tot. Şi,
treptat, conducerea se româniza. Iniţial, ponderea principală a avut-o gruparea
moscovită, liderii care stătuseră ani de zile la Moscova, în preajma lui Stalin, şi dintre
care cei mai mulţi nici nu erau români. Veneau însă puternic din urmă cadrele din
interior care, prin forţa lucrurilor, trebuiau să câştige. Din rândul lor provenea Gheorghe
Gheorghiu-Dej, fost muncitor la căile ferate, secretar general al partidului din 1945. Într-
o primă fază, el a fost flancat de ceilalţi; la începutul anilor ’50, secretariatul partidului,
care deţinea puterea efectivă, era alcătuit dintr-un singur român: Gheorghiu-Dej, şi din
trei „neromâni”. Orientarea antievreiască din ultimii ani ai lui Stalin a jucat, evident,
împotriva grupării Pauker. Debarasându-se de rivali, Gheorghiu-Deja rămas necontestat
în fruntea partidului până la moartea sa în 1965 (mai eliminând din când în când câte un
„tovarăş” stânjenitor).
Partidul s-a angajat treptat pe calea românizării conducerii şi a unei politici de
marcare a identităţii naţionale, aproape anulate în jurul anului 1950. Moartea lui Stalin în
1953, urmată de deschiderea dar şi de inconsecvenţele lui Hruşciov, a uşurat
ascensiunea şi proiectele lui Gheorghiu-Dej. A fost un tip machiavelic; cu abilitate şi
lipsă de scrupule, a triumfat în interior şi şi-a asigurat şi în afară o anumită libertate de
mişcare. Marea lui lovitură a fost în 1958 când a reuşit să obţină de la Hruşciov
retragerea trupelor sovietice din România. Începând din acest an, orientarea
„românească” s-a accentuat. Îmi amintesc – eram elev de liceu – cum s-a sărbătorit,
pentru prima dată sub comunism, Unirea Principatelor, la 24 ianuarie 1959. Se recupera
un moment fondator al istoriei naţionale (până atunci se sărbătorea mai curând ziua de
7 noiembrie, data revoluţiei bolşevice din Rusia!). Motivul acestei evoluţii este dublu. Pe
de o parte, se înţelege, revenirea la suprafaţă a „românismului”; nici Gheorghiu-Dej, nici
alţi lideri comunişti apropiaţi lui nu aveau prea mult de-a face cu cultura rusească sau
sovietică (nici cu cea românească, de altfel!); oricum, nu se puteau ignora la nesfârşit
sentimentele naţionale ale populaţiei. Pe de altă parte însă, era şi refuzul liberalizării,
timide, totuşi efective, schiţate de Hruşciov (denunţarea crimelor lui Stalin în 1957,
câţiva ani mai târziu publicarea primelor texte ale lui Soljeniţân…). Gheorghiu-Dej nu
avea intenţia să meargă atât de departe. „Liberalizarea” rusească, denunţarea „cultului
personalităţii” şi schimbarea, cam peste tot, a vechilor garnituri de stalinişti erau de
natură să-l neliniştească. Îndepărtarea lui de Uniunea Sovietică se explică nu numai prin
motive de „patriotism”, ci şi prin teama de a-şi pierde poziţia, dacă s-ar fi lăsat atras în
mişcarea declanşată de Hruşciov. A mizat, aşadar, pe dubla carte a patriotismului şi a
conducerii personale. În România, spre deosebire de celelalte ţări comuniste europene
(exceptând Albania) nu s-a petrecut o destalinizare. În locul unei doze de libertate,
românilor li s-a oferit o doză de naţionalism (care, desigur, făcea plăcere, după ofensiva
antinaţională a anilor precedenţi). Se explică astfel, după o atenuare de câţiva ani,
reintensificarea represiunii. 1958 şi 1959 sunt ani de mari procese politice, cărora le cad
victime în special intelectuali. Era un dublu mesaj adresat atât Moscovei („suntem
capabili şi prin propriile forţe să menţinem ortodoxia comunistă”), cât şi propriului popor
(„staţi liniştiţi fiindcă dictatura nu s-a sfârşit!”). În 1956, revoluţia din Ungaria şi
frământările din Polonia fuseseră un semnal de alarmă. Aşa ceva nu trebuia să se
întâmple în România!
Lucrurile au mers crescendo până în 1964, anul de glorie al lui Gheorghiu-Dej. Prin
Declaraţia din aprilie, partidul comunist, şi implicit România, îşi proclamau independenţa
faţă de Moscova. Tocmai izbucnise un aspru conflict ideologic şi politic (care ameninţa
să degenereze chiar în înfruntare militară) între cele două mari puteri comuniste,
Uniunea Sovietică şi China În loc să se alăture Moscovei, ca ceilalţi parteneri europeni
reuniţi în Pactul de la Varşovia, România se declara echidistantă! Ea punea în centrul
raporturilor cu celelalte partide şi state comuniste principiul independenţei şi al
neamestecului.
A fost spectaculos şi părea promiţător. Eram pe atunci student la Facultatea de
Istorie din Bucureşti. Am fost adunaţi într-un mare amfiteatru unde ni s-a vorbit despre
noua orientare. Despre pretenţiile abuzive ale sovieticilor, despre o tradiţie românească
ce trebuia recuperată, despre raporturile noastre cu cultura occidentală… Apropierea de
Occident însemna într-o primă etapă Parisul. Pe de o parte, ţinând seama de o veche
tradiţie, pe de altă parte, dată fiind atitudinea specială, ea însăşi de independenţă, a lui
de Gaulle, în cadrul alianţei atlantice. Mişcarea românească faţă de Moscova părea
oarecum simetrică cu poziţia gaullistă faţă de Washington. Primul-ministru al României,
Ion Gheorghe Maurer, a vizitat aşadar Parisul. Au apărut în Bucureşti ziare şi reviste
franceze; aşa ceva generaţia mea nu mai văzuse; câţiva ani, până la înăsprirea
ideologică de la începutul anilor ’70, s-au putut cumpăra Le Monde şi Le Figaro (cu
câteva zile întârziere fiindcă erau supuse, fireşte, unei atente lecturi prealabile, şi cu
unele numere lipsă, atunci când conţinutul lor nu convenea).
Tot în 1964 au fost deschise închisorile. Au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici, unii
dintre ei închişi de aproape două decenii. Din nou un dublu motiv: regimul se simţea
suficient de tare pentru a nu se mai teme de nişte oameni pe jumătate zdrobiţi, apoi era,
fireşte, semnalul adresat Occidentului: represiunea s-a terminat, România devine o ţară
liberă!

Un comunism dinastie?

Gheorghiu-Dej era deja bolnav de cancer. A murit în martie 1965. I-a urmat – tot în
urma unor decizii „conspirative” la vârf – cel pe care îl pregătise pentru succesiune,
Nicolae Ceauşescu, pe atunci în vârstă de 47 de ani. 4 Mai târziu, românii au avut toate
motivele să se întrebe: ce s-ar fi întâmplat totuşi fără Ceauşescu, dacă Gheorghiu-Dej
ar mai fi trăit sau i-ar fi urmat altcineva? Şi aceasta, deoarece Ceauşescu nu a fost un
lider comunist ca oricare altul. Cu el, comunismul românesc a luat o întorsătură
suprarealistă. Gheorghiu-Dej sau altul dintre posibilii succesori ar fi cârmuit probabil într-
o manieră mai echilibrată (nici n-ar fi fost greu în comparaţie cu maniera lui Ceauşescu).
Este însă cale lungă de aici şi până la a ne închipui (aşa cum sugerează unii
simpatizanţi ai lui Gheorghiu-Dej) că România ar fi avansat treptat spre mai multă
libertate, democraţie şi economie de piaţă. Partidul şi Securitatea nu au lăsat niciun
moment frâiele din mână; le-au slăbit uneori, din motive tactice, dar nu au renunţat
nicicând – şi nici nu aveau intenţia să o facă – la controlul asupra societăţii româneşti.
Fără Ceauşescu, ar fi fost probabil mai bine, la nivelul detaliilor (şi este drept că viaţa e
în mare măsură făcută din detalii), dar ne putem îndoi că sistemul, în substanţa lui, ar fi
evoluat semnificativ.
Perioada situată în linii mari între 1964 şi 1971 a fost cea mai bună din istoria
comunistă a României („cea mai bună” neînsemnând „bună”, ci „bună în raport cu
celelalte”). Unii români au început să călătorească în Occident; nu era uşor să obţii o
viză de ieşire (din ţările comuniste nu se ieşea decât cu aprobare), totuşi se mai putea
călători. S-a recuperat cea mai mare parte din cultura naţională. Istoria a început să se
scrie cu accent – tot mai apăsat – pe valorile româneşti. Cenzura însă veghea. Erai
acum liber să fii naţionalist, după cum erai liber să fii prosovietic în 1950! Dar liber să
gândeşti şi să te exprimi liber oricum nu erai. Era desigur mai simpatic să gândeşti
naţional decât antinaţional. Să gândeşti pur şi simplu rămânea o operaţie riscantă.
Riscul de a intra în închisoare scăzuse considerabil. Însă şi oamenii se fereau, se
învăţaseră să se ferească. În toiul marii represiuni de la începutul anilor ’50, românii
adversari ai comunismului încă nu-şi pierduseră cu totul comportamentul de oameni
liberi. Credeau de altfel că regimul nu va dura mult, că vor veni americanii (acesta a fost
un mit tenace). Comunismul însă a rezistat şi nici americanii n-au venit (nici n-au avut
vreun moment intenţia să vină!). Dacă represiunea în vremea lui Ceauşescu a fost mai
blândă decât sub Gheorghiu-Dej, aceasta se datorează în primul rând faptului că
societatea însăşi se liniştise, se aşezase în cadrul pregătit de comunişti. Devierile
rămâneau individuale, uşor de urmărit şi de sancţionat. Tot în aceşti ani a crescut
sensibil şi nivelul de trai al oamenilor. „Bunurile de consum” au căpătat o pondere ceva
mai mare în economia românească. Creditele occidentale, la care ani de zile s-a apelat
masiv, folosite în primul rând pentru dezvoltarea marilor industrii, şi-au lăsat câteva
picături şi în viaţa obişnuită a oamenilor. Puteai să te hrăneşti şi să te îmbraci ceva mai
bine, şi chiar să vezi la cinematograf filme americane (evident, selectate cu grijă).
Problema lui Ceauşescu a fost originea lui teribil de modestă. Se născuse în
Scorniceşti, un sat neînsemnat din vestul Munteniei, şi anume într-o casă aflată chiar la
marginea satului. A fost un marginal dintr-o familie de marginali. Activitatea lui proletară
– indispensabilă, simbolic, unui lider comunist – s-a limitat la aceea de ucenic într-un
atelier de cizmărie. Cultura nu i-a depăşit câteva clase primare. Până la sfârşit se
încurca citind. Odată comuniştii ajunşi la putere, toate acestea nu au fost un handicap,
dimpotrivă. Soţia lui, Elena Ceauşescu, a pornit de la acelaşi nivel. Şi studiile ei se
rezumau la clasele primare. Avea să devină însă (nu contează cum) inginer chimist,
doctor în chimie, şi, în sfârşit, academician. În faza ei de maximă ascensiune
intelectuală, numele i se pronunţa invariabil: „academician doctor inginer Elena
Ceauşescu”. Ajunşi de atât de jos atât de sus, cei doi şi-au pierdut capul. Frustrările li s-
au sublimat în megalomanie. Şi-au întreţinut şi stimulat reciproc această stare. Nu le-a
ajuns să domine România; România lor trebuia să devină o mare putere, iar ei înşişi
personaje de prim-plan nu doar ale ţării ci ale lumii întregi. S-au decis să construiască în
stil faraonic. Cel mai mare palat din lume pe care şi l-au înălţat la Bucureşti era cu
siguranţă o răzbunare pentru căsuţele sărăcăcioase în care se născuseră. Pe lângă
propriile fantasme, ei cultivau însă şi orgoliul naţional. România a fost o ţară de ţărani, o
ţară în care multă vreme totul s-a construit la scară mică; până şi bisericile sunt de
dimensiuni modeste. Acum urma să devină o ţară de orăşeni, cu mari industrii şi cu
construcţii monumentale. Dincolo de nebunia individuală, proiectul ceauşist a corespuns
şi unei dorinţe mai largi de depăşire a României patriarhale. A fost un pariu cu
modernitatea, însă un pariu extravagant şi în cele din urmă ratat.
Gheorghiu-Dej concentrase puterea într-o manieră relativ discretă (ca lider al
partidului, iar din 1961 şi ca preşedinte al Consiliului de Stat – preşedinţia „colegială” a
României). Faptul că una dintre fiicele lui, lipsită de talent şi cu o înfăţişare nu tocmai
convingătoare, a aspirat să devină stea de cinema şi a interpretat roluri principale în
numeroase filme, a fost doar o abatere măruntă şi oarecum anecdotică de la regula
comunistă a unei puteri personale manifestate cât mai impersonal. Oficial, instanţa
supremă rămânea partidul. O dată cu Ceauşescu, instanţa supremă a devenit familia,
pusă, chiar oficial, înaintea partidului. Iniţial, Ceauşescu a moştenit doar funcţia de lider
de partid. I-a adăugat-o în 1967 şi pe cea de preşedinte al Consiliului de Stat. În 1971 a
devenit primul preşedinte al României (ceea ce însemna transformarea preşedinţiei
colective în preşedinţie personală). A apărut, ca preşedinte, aidoma unui monarh, cu
sceptrul în mână (spre entuziasmul lui Salvador Dali, care i-a trimis o telegramă de
felicitare; era, într-adevăr, suprarealist!). Apoi, a urcat treptele puterii şi Elena
Ceauşescu, ajungând în cele din urmă numărul 2 din partid. Soţii şi-au împărţit
responsabilităţile, „primei doamne a ţării” revenindu-i politica de cadre, ştiinţa, tehnologia
şi cultura (doar era academician!). Fiul, Nicu Ceauşescu, un play-boy mai înclinat spre
băutură şi femei decât spre politică, urma să asigure succesiunea. În ultimii ani apărea
tot mai des, în context oficial, alături de părinţii săi, şi numele îi era tot mai frecvent
pronunţat. În rest, nu prea se mai pronunţau nume. Membrii „comitetului politic executiv”
al partidului sau ai guvernului, mereu schimbaţi sau „rotiţi”, pentru a nu căpăta prea
multă importanţă într-un anume post (sau plătind – fiindcă trebuia să plătească cineva –
insuccesele) fuseseră reduşi la rangul de simpli slujitori ai cuplului Ceauşescu. În
momentul prăbuşirii, în decembrie 1989, a stârnit senzaţie gestul unui fost prim-ministru
care i-a sărutat mâna dictatorului!
Modelul românesc a ajuns să fie apropiat de cel nord-coreean: comunismul dinastic.
În aparenţă cu totul aberant, dar în fond în logica sistemului. În interpretarea istoriei şi în
justificarea acţiunii sale politice, comunismul pune în prim-plan masele: totul prin popor
şi pentru popor. În fapt, masele sunt reprezentate prin partid. Iar partidul, prin liderii săi.
Peste tot, conducerea comunistă a fost sensibil personalizată, desigur cu intensităţi
diferite (şi conducerea „colegială” se rezuma la un mic grup de câţiva lideri, nu mai
mulţi). Românii, ca şi nord-coreenii, au făcut doar un ultim pas. Sistemul închis, cu
decizii luate în grup restrâns, la vârf, permitea şi aproape îndemna la asemenea
alunecări. În România a contribuit, desigur, şi o atitudine mai veche decât comunismul:
mentalitatea paternalistă, respectul – parcă de la sine înţeles – acordat celui care se află
deasupra celorlalţi. La acestea s-a adăugat şi zdrobirea, mai necruţătoare ca oriunde, a
tuturor structurilor autonome: amalgamarea românilor într-o masă lipsită de voinţă.

Stilul Ceauşescu

Nimic n-a funcţionat mai bine şi mai uşor – neînchipuit de uşor! – decât dorinţa
cuplului Ceauşescu de a juca un rol însemnat pe planetă. Îndepărtarea de Moscova
făcuse din România, încă din 1964, o ţară interesantă. În august 1968, când sovieticii,
împreună cu aliaţii lor din Pactul de la Varşovia, au invadat Cehoslovacia, punând capăt
„primăverii de la Praga”, Ceauşescu s-a opus vehement agresiunii. Ceva într-adevăr
ieşit din comun în Europa comunistă: din balconul clădirii monumentale care adăpostea
comitetul central al partidului, în faţa unei pieţe pline de lume, un lider comunist
condamna politica Moscovei şi exprima ferm voinţa României de a rezista cu armele în
faţa unei agresiuni similare. A fost ziua cea mare a lui Ceauşescu. Independenţa faţă de
Uniunea Sovietică, respectul Occidentului şi adeziunea generală a propriului popor,
toate acestea păreau lucruri câştigate. De fapt, Ceauşescu se temea pentru propria lui
poziţie. A fost atunci o iluzie: Cehoslovacia şi România nu se aflau deloc într-o situaţie
similară. În Cehoslovacia se declanşase un proces de liberalizare, al cărui rezultat nu
putea fi altul decât pierderea monopolului politic de către comunişti. De aceea ruşii au
intervenit în forţă. Altă soluţie pentru ei nu exista – decât să piardă! În România, nici
vorbă de aşa ceva. Partidul stăpânea situaţia. Ceea ce putea, eventual, să-i deranjeze
pe sovietici nu era politica internă (nu mai liberală decât a lor!), ci unele manifestări ale
politicii externe româneşti. Acestea creau uneori iritare, dar nu puneau în primejdie
sistemul comunist. De aceea ruşii nu au intervenit.
Nu este uşor de cântărit în ce măsură afirmata independenţă a României din 1964
până în 1989 a fost o independenţă reală sau o aparenţă de independenţă. România a
rămas până la capăt membră a Pactului de la Varşovia şi a organizaţiei economice a
statelor comuniste (Uniunea Sovietică fiind principalul ei partener comercial). A fost un
membru turbulent al familiei, dar care nu a ieşit din familie. Lui Ceauşescu i-a plăcut să
creadă că este mai independent decât era în fapt. Dar şi Occidentului i-a plăcut să
creadă acelaşi lucru („Oamenii cred uşor ceea ce le place să creadă”, a spus Cezar). O
Românie independentă ar fi fost, într-adevăr, o breşă în sistemul comunist. Mai grav
este însă că, mizând pe detaşarea României de Moscova, occidentalii l-au creditat pe
Ceauşescu şi în materie de deschidere politică internă. Era curentă comparaţia cu
Iugoslavia lui Tito: un regim comunist mai suplu atât în exterior cât şi în interior.
Şi astfel Ceauşescu a devenit respectabil şi cât se poate de frecventabil. Lucrurile
stăteau însă invers. Românii n-au beneficiat de pe urma politicii externe, ci au plătit
pentru ea. Pentru a avea mâinile libere în afară, Ceauşescu a oprit procesul de
liberalizare în interior. S-a văzut clar că nu de dragul experimentului cehoslovac se
înfierbântase el la 1968. Dimpotrivă, s-a temut de forţa contagioasă a unui asemenea
model nu mai puţin ca de intervenţia sovietică. O dată cu „primăvara de la Praga” ia
sfârşit şi timida liberalizare din România; Ceauşescu avea să se manifeste până în
ultimul moment drept cel mai consecvent apărător al ortodoxiei comuniste.
Occidentul s-a făcut că nu vede sau nu înţelege, şi astfel Ceauşescu a beneficiat ani
de zile de un tratament de favoare. A călătorit în întreaga lume, în ţări comuniste,
occidentale sau din lumea a treia. Era prieten cu toţi. De la Washington la Phenian avea
uşile larg deschise. Regi şi regine, preşedinţi şi prim-miniştri I-au primit cu fast pe
Ceauşescu sau au fost primiţi de el la Bucureşti; aproape nicio personalitate politică din
epocă nu lipseşte de pe această listă. Ceauşescu a dus o mare politică, şi nu doar în
aparenţă. A fost o politică de mare putere. Într-o lume polarizată de-a lungul unui
multiplu sistem de falii: Uniunea Sovietică şi Statele Unite, N.A.T.O. şi Pactul de la
Varşovia, Uniunea Sovietică şi China, Israelul şi ţările arabe, lumea dezvoltată şi lumea
a treia, el a ştiut să se prezinte peste tot ca elementul de legătură, factorul conciliator,
mediatorul ideal. A putut astfel să joace un rol efectiv în negocierile dintre Israel şi ţările
arabe (România fiind singura ţară comunistă care nu a rupt relaţiile diplomatice cu
Israelul în urma războiului din 1967). Cum lucrurile i-au mers atât de bine, aspira fireşte
la mai mult: la o „nouă ordine politică şi economică internaţională” pe care România, prin
el, o propunea lumii întregi!
Ceea ce îi lipsea încă României ca să fie cu adevărat o putere mondială era
ponderea economică şi umană. Şi în aceste domenii, Ceauşescu s-a pus pe lucru. În
economie, el a dovedit un voluntarism şi o megalomanie de aceeaşi intensitate ca în
politica internaţională. Era însă mai simplu să stai de vorbă despre destinul lumii decât
să faci economia să meargă (şi mai ales o economie comunistă care, de felul ei, nu prea
merge!). Ceauşescu a dus la extrem voluntarismul economic specific de altfel
comunismului. Trebuia „obligată” industria să se dezvolte în ritmuri înalte, şi îndeosebi
industria grea, sacrificându-se astfel nevoile de consum ale populaţiei. Siderurgia,
construcţia de maşini, cărora li s-a adăugat şi industria chimică (specialitatea Elenei
Ceauşescu) s-au aflat în prim-plan. Era o frenezie a producţiei, a unei producţii tot mai
mari, înţeleasă ca scop în sine. România importa cantităţi imense de materii prime
(inclusiv petrol, pe care pe vremuri îl exporta) pentru a fabrica produse finite, de calitate
adesea mediocră, care nu-i aduceau prea mare câştig sau îi aduceau chiar pierdere. În
plus, Ceauşescu îşi imagina o Românie autarhică, în stare să producă de toate. Într-o
lume a interdependenţelor şi a specializărilor, în care nici ţările mari şi cu tradiţie
industrială nu mai fabrică toată gama produselor, România părea pe cale de a acoperi
toate ramurile de producţie. De la bare de oţel la automobile şi avioane, România putea
face orice, şi cu o tehnologie care se preconiza să depăşească media mondială!
O problemă interesantă a comunismului priveşte ritmurile dezvoltării economice. De
la un an la altul, în toate ţările comuniste, economia, industria îndeosebi, creştea de
câteva ori mai repede decât în Occident. Ideologia o pretindea: superioritatea
comunismului faţă de capitalism! Pentru capitalism o creştere anuală a industriei de 2-3
procente este satisfăcătoare, iar de 5 procente de-a dreptul excelentă; comuniştii
aliniau, de regulă, procente de peste zece la sută! Cum reuşeau? În parte, „umflând”
statisticile, iar într-o anumită măsură producând chiar cu adevărat, însă fără să ţină
seama de cerinţele pieţei (ceea ce conta era valoarea „în sine” a produsului, nu
valoarea lui de piaţă. Marx defineşte valoarea drept cantitate de muncă materializată.
Valoarea este distinctă de preţ. Faptul că de un produs e sau nu nevoie, că se vinde sau
nu, prezintă mai puţină importanţă. El are valoarea pe care o are, atâta tot! După
căderea comunismului – în prelungirea aceleiaşi metodologii s-au evaluat întreprinderi
supuse privatizării la o „valoare” pe care n-o aveau nici pe departe. În fapt, valoarea lor
era sub zero, fiindcă produceau doar pierderi!).
Chiar şi printre ţările comuniste, România s-a remarcat prin ritmuri deosebit de înalte:
în medie, aproape pe toată durata comunismului, 12-13% anual. Se proclamase, în anii
’70, „miracolul românesc”, prin analogie cu „miracolul japonez”, într-o vreme când
Japonia se afla pe primul loc în lume, iar România pe al doilea, în privinţa ritmurilor de
dezvoltare. Deosebirea dintre cele două miracole stă în faptul că miracolul japonez era
real. Miracolul românesc pare a fi mai curând acela că, după o jumătate de veac de
dezvoltare impetuoasă, România este una dintre ţările cele mai sărace ale Europei.
Oricum s-ar calcula produsul brut pe locuitor, diferenţa este astăzi sensibil mai mare
între România şi Occident decât era în preajma celui de-al doilea război mondial. De
altfel, în ansamblu, Europa ex-comunistă a pierdut puncte în raport cu Occidentul
(remarcabil rezultat al unor ritmuri de creştere de trei ori mai înalte decât cele
occidentale!). O statistică din ultimul an al lui Ceauşescu pune în lumină metodologia de
calcul. Se dăduse ordin de sus ca producţia agricolă la hectar să depăşească
randamentul occidental. Cifrele s-au aliniat, ascultătoare: o producţie anuală de 60 de
milioane de tone. După căderea comunismului s-a procedat la o recalculare. Rezultat:
16 milioane, de patru ori mai puţin!
Românii erau şi cam puţini. O „mare” Românie trebuia să aibă mai mulţi locuitori şi
îndeosebi mai tineri. În octombrie 1966 regimul comunist a oferit românilor un cadou
care le-a stricat multora viaţa timp de mai bine de două decenii. S-au interzis, prin
decret, avorturile. Decizia i-a luat prin surprindere pe oameni. Era o întorsătură de 180
de grade. Comuniştii au venit la putere cu lozinca eliberării femeii şi a deplinei sale
egalităţi cu bărbatul. În consecinţă avorturile au fost lăsate libere şi Ia preţuri foarte
„avantajoase” (cu un salariu mediu s-ar fi putut face câteva zeci de avorturi!). De vreo
educaţie sexuală sau familială, nici vorbă (despre sex, în timpul comunismului, nu s-a
zis nimic „oficial”; dictaturile sunt în genere pudice: sexul este un spaţiu de libertate pe
care înţeleg să-l oculteze sau să-l îngrădească). Cum femeile ajunseseră să muncească
alături de bărbaţi, iar comportamentele deveniseră mai libere, urmările sunt lesne de
înţeles: România a cunoscut o adevărată epidemie de avorturi. Şi deodată, fără vreo
pregătire, fără un program alternativ (contracepţia fiind aproape necunoscută), ceea ce
părea a fi un drept natural a devenit un delict, sancţionat cu ani de închisoare (atât
pentru cine practica operaţia cât şi pentru femeia implicată). Au fost nenumărate drame:
operaţii improvizate, decese, condamnări. Femei aflate între viaţă şi moarte: interogate
de procurori. Copii nedoriţi. Copii născuţi anormali, fiindcă se încercase, prin metode
empirice, eliminarea lor. Şi mai ales o stare de permanentă nervozitate în familii, în
raporturile cotidiene dintre bărbaţi şi femei. Şi o imensă jignire adusă oamenilor şi mai
ales femeilor, tratate ca animale de reproducere. La început, cum era de aşteptat,
numărul naşterilor a crescut brusc. Apoi, fiindcă oamenii găsesc întotdeauna mijloace
de adaptare, au început iar să scadă. Fazele de scădere erau contracarate prin noi
campanii de represiune, curba iar creştea şi cobora din nou… S-a purtat timp de ani de
zile un război surd între regim şi oameni. A fost una dintre marile frustrări ale românilor.
S-a concentrat aici o parte din violenţa descătuşată în decembrie 1989. 5
„Sistematizarea” satelor a fost semnalul care a început să-i trezească pe occidentali
la realitate. Curios cum nu văzuseră mai înainte „sistematizarea”, de o şi mai mare
amploare, a oraşelor. Se vede că satul are o semnificaţie mitică (acolo se află rădăcinile
noastre). Şi în acest domeniu, Ceauşescu a mers foarte departe, dar tot în sensul
mitologiei comuniste. Comunismul preconiza o lume nouă; aceasta însemna, evident, şi
transformarea radicală a peisajului şi habitatului. Zone întregi ale oraşelor au fost rase
fără a fi cruţate clădirile istorice şi măcar mici segmente din peisajul tradiţignal. 6
Cartierul de blocuri a devenit marele simbol al modernizării de tip comunist. Desigur, în
întreaga lume, o parte a populaţiei s-a înghesuit în blocuri: este preţul industrializării şi
urbanizării. În România însă, transfigurarea oraşelor în „păduri de blocuri” a fost
înfăţişată ca soluţia ideală, un summum al civilizaţiei moderne. Ce putea fi mai înălţător
decât a trăi la bloc! Imaginile de propagandă puneau în evidenţă splendoarea noilor
cartiere. Viaţa românilor s-a schimbat astfel radical. Ţărani sau orăşeni, ei trăiseră
aproape toţi în case individuale (multe dintre ele, desigur, modeste). În urma
comunismului, marea majoritate a orăşenilor au ajuns să locuiască în apartamente de
bloc. Încă o lovitură dată individualismului, comunismul însemnând trai în comun!
Camerele sunt mici şi prost finisate. Nu există nici garaje (ar fi fost un lux prea mare),
nici locuri de joacă pentru copii, nici biserici (evident!), nici cinematografe… Sunt spaţii
unde oamenii pur şi simplu „stau”: mănâncă, dorm… trăiesc, în sfârşit.
Trebuia să le vină rândul şi satelor. Aici, ce e drept, Ceauşescu a cam depăşit
măsura, chiar măsura comunistă. Satele trebuiau să dispară, nici mai mult, nici mai
puţin! Programul de sistematizare a teritoriului, elaborat în anii ’80, prevedea ca fiecărui
grup de sate să-i ia locul un mic centru de tip urban (cu blocuri, fireşte). Se atingeau mai
multe ţinte: extinderea terenului agricol, „urbanizarea” completă a României,
„colectivizarea” oamenilor, omogenizarea modului de viaţă. Proiectul acesta – care
părea într-adevăr operă de nebun – a stârnit proteste indignate în Occident şi a
contribuit în bună măsură la încheierea lunii de miere (cam prea mult prelungită) dintre
Ceauşescu şi guvernele occidentale. Timpul nu i-a permis să distrugă decât câteva
sate. În locul lor au apărut blocuri de proastă calitate, lipsite până şi de apă curentă.
Printre blocuri rătăceau animalele de pe lângă casă pe care ţăranii le luaseră cu ei!
Bisericile nu-i plăceau deloc lui Ceauşescu (consecvent şi în această privinţă
ideologiei comuniste atee. Până la urmă vina lui Ceauşescu este că a luat comunismul
prea în serios!). A dărâmat nenumărate biserici – inclusiv monumente istorice –
profitând de sistematizarea oraşelor. Unele dintre bisericile cruţate au fost „ascunse”, cu
blocuri construite în faţa lor sau de jur-împrejur, sau chiar deplasate şi reinstalate în
locuri mai puţin vizibile. La Bucureşti, această strategie s-a aplicat pe scară largă.
Obiectivul era, evident, un peisaj citadin fără biserici! Biserica ortodoxă nu a schiţat nicio
rezistenţă efectivă; nu este una dintre paginile glorioase ale istoriei ei. Ce s-ar fi
întâmplat dacă regimul comunist din Polonia ar fi început să dărâme biserici?
În schimb, Ceauşescu, tot pe urmele mitologiei comuniste şi ale modelului sovietic,
iubea canalele şi lacurile artificiale. A reluat şi terminat ceea ce regimul Gheorghiu-Dej
nu reuşise la capăt: canalul Dunăre-Marea Neagră. A început să sape şi alte canale.
Ideea era ca şi Bucureştiul să se lege de Dunăre şi astfel să devină port. A distrus sate
pentru a „instala” în locul lor lacuri, unele de mare întindere. Se pot vedea şi astăzi în
preajma Bucureştiului „false lacuri”, „cratere” fără apă, abandonate, acolo unde mai
înainte trăiau oameni. Cu siguranţă că „drumurile de apă” l-au preocupat mai mult pe
Ceauşescu decât drumurile obişnuite. Până să se circule pe canale, în România se
circula tot mai greu pe şosele, ajunse într-o stare avansată de degradare. În locul unui
canal ar fi prins mai bine o autostradă (România avea doar 100 de kilometri de
autostradă, şi aceasta mai mult cu numele). Tot jocului cu apa (dar în sens invers) i-au
aparţinut şi secarea bălţilor Dunării (pentru extinderea culturilor agricole) şi chiar un
proiect (din fericire, nefinalizat) de secare parţială a Deltei Dunării! Despre ecologie, cu
siguranţă, Ceauşescu nu auzise.
Comunismul a promovat ingineria. Programul său transformist cerea cât mai mulţi
ingineri. Trebuiau construite uzine, blocuri de locuit, canale… Cam jumătate dintre
absolvenţii învăţământului superior sovietic erau ingineri. La acest capitol românii i-au
depăşit chiar pe ruşi. Din trei studenţi români, doi studiau ingineria: un incontestabil
record mondial. Astăzi, intelectualitatea românească este formată în cea mai mare parte
din ingineri, mulţi dintre ei căutându-şi debuşee în alte sectoare de activitate.
Ideologia şi cultura au căpătat şi ele amprenta specifică „Ceauşescu”. 7 În 1971 s-a
declanşat „mica revoluţie culturală”, în stil românesc. Ceauşescu a proclamat atunci
sfârşitul destinderii ideologice. Pe „frontul” ideologic nu aveau să se mai facă concesii.
Nu se mai admiteau devieri, influenţe burgheze… Firava liberalizare românească,
începută în 1964, îşi încheia existenţa. Libertatea de exprimare şi de mişcare a
oamenilor (inclusiv şi îndeosebi călătoriile în străinătate) avea să fie tot mai îngrădită, an
de an, până în 1989. După câţiva ani de „disciplinare” a culturii, regimul şi-a putut
permite până şi luxul de a desfiinţa cenzura („Direcţia presei” – instituţia învestită cu
această misiune). Încă un mesaj derutant adresat Occidentului. În fapt, după abolirea
cenzurii, cenzura s-a înăsprit, editorii, redactorii, toţi cei responsabili fiind nevoiţi să-şi ia
foarte în serios rolul „neoficial” de cenzori. Relaţiile cu străinii, care nu fuseseră
niciodată prea bine văzute, au început să fie urmărite încă şi vigilent. România se
închidea încetul cu încetul pe măsură ce politica ei internaţională se deschidea.
Profesionalismul cultural nu mai era la ordinea zilei. Toată lumea era chemată să
facă cultură, sau cel puţin să cânte şi să danseze. Acesta a fost sensul festivalului
Cântarea României (prima ediţie în 1977). Sute de mii de amatori din fabrici, de pe
ogoare sau din şcoli au fost îndemnaţi, la nevoie obligaţi, să improvizeze tot felul de
spectacole. Era o manieră de a trece intelectualitatea într-un plan secundar (iată, oricine
poate face aşa ceva!) şi de a inunda într-un optimism artificial problemele din ce în ce
mai grave ale societăţii româneşti.
Simbolurile naţionale au acoperit totul. Naţionalismul a ajuns să se manifeste la fel
de virulent ca antinaţionalismul anilor ’50. Ideile-forţă ale discursului istoric au devenit
unitatea şi continuitatea. O istorie fragmentată cum este în fapt istoria românilor apărea
ca model perfect de istorie unitară. Dacia antică corespundea pe deplin României
moderne. În 1980 s-au aniversat – în urma unui calcul cu totul aproximativ – 2050 de ani
de la întemeierea „statului dac centralizat şi independent” al lui Burebista; s-au ţinut lanţ
discursuri, simpozioane, sesiuni ştiinţifice, articole în presă, totul încheiat cu un
„spectacol grandios” în prezenţa lui Ceauşescu, pe cel mai mare stadion din Bucureşti.
Prin astfel de reconstituiri istorice, liderul României comuniste se întâlnea „efectiv” cu
eroii istoriei naţionale. Trecuse vremea când panteonul era alcătuit aproape exclusiv din
revoluţionari şi comunişti luptători pentru o lume nouă. Acum aceştia se retrăgeau
discret pentru a lăsa prim-planul scenei regilor daci şi voievozilor din Evul Mediu.
Ceauşescu se reflecta în toţi şi era o sinteză a tuturor. Burebista a intrat efectiv în
conştiinţa românească la 1980. Până atunci doar specialiştii ştiau câte ceva despre el
(şi nu prea multe). Mihai Viteazul, „unificatorul”, a fost eroul preferat al lui Ceauşescu. El
i-a unit pe români şi a căzut victimă străinilor, dublă lecţie care trebuia reţinută.
Pe măsura accentuării naţionalismului, creşteau nu numai meritele românilor, dar şi
„păcatele” celorlalţi. „Ceilalţi” erau vinovaţi pentru toate nereuşitele sau întârzierile
româneşti. Românilor nu li s-a permis să-şi valorifice calităţile. În vremea lui Stalin,
aproape întreaga ştiinţă şi tehnologie mondială apărea ca operă rusească. Românii au
trecut şi ei printr-o febră asemănătoare, cunoscută sub numele de protocronism, teorie
vizând scoaterea în evidenţă a priorităţilor româneşti în cele mai diverse domenii.
Naţionalismul acesta frenetic care nici nu-şi spunea numele (cuvântul „naţionalism” fiind
repudiat, o dată ce comunismul se definea ca „internaţionalist”, încă o ilustrare a dublei
gândiri şi dublului discurs) a fost multă vreme un atu al lui Ceauşescu. Discursul
naţionalist este maniera cea mai simplă şi mai ieftină de a-i ţine pe oameni uniţi şi de a-i
face să uite necazurile „prozaice” ale vieţii. Cam peste tot regimurile comuniste au
alunecat dinspre internaţionalism spre naţionalism, dar puţine au mers atât de departe
ca în România. S-au lăsat atraşi până şi intelectuali de formaţie veche, care au văzut în
naţionalism o revanşă faţă de umilitorul antinaţionalism prosovietic al anilor ’50.
Extremele păreau mai uşor practicabile decât linia de mijloc. Întrebarea era cât timp
naţionalismul avea să ţină loc de pâine?
Dezastrul

Pâinea începea să lipsească. De prin 1980 nimic n-a mai vrut să funcţioneze, iar
situaţia s-a degradat de la un an la altul. Supradimensionata industrie românească nu
dădea roadele aşteptate. Costase mai mult decât producea. Obsedat de producţie (era
o societate de producţie, nu de consum) comunismul producea în pierdere. Creditele
înghiţite nu au adus până la urmă decât datorii. Ceauşescu, într-un exces de orgoliu
(era doar liderul unei ţări independente, care se putea descurca şi singură), s-a decis să
plătească datoria externă până la ultimul dolar. Şi a început calvarul. S-au forţat
exporturile. Industria singură nefăcând faţă, s-a recurs şi la tradiţionalul export de
produse agricole, într-o Românie care abia îşi satisfăcea propriile nevoi de hrană.
Oamenii au rămas fără mâncare. Nu s-a murit de foame, dar malnutriţia a luat proporţii,
iar goana după hrană a devenit principala preocupare a românilor. Magazinele
alimentare erau goale. Când se aducea ceva, indiferent ce (nu mai era pe alese!) se
formau cozi imense. Adesea chiar în faţa magazinelor goale, în aşteptare. Se aşezau
oamenii şi seara în drum, petreceau acolo toată noaptea sau făceau cu schimbul, în
speranţa (nimic nu era sigur) ca a doua zi să poată cumpăra o bucată de carne sau de
brânză. S-a dezvoltat în România o foarte interesantă cultură a cozii. Era un spaţiu de
sociabilitate (ceea ce nu prea mai exista în societatea românească), unde oamenii –
mulţi dintre ei pensionari, care aveau mai mult timp – se întâlneau zi de zi, petrecând
ore lungi împreună. Mărfurile şi îndeosebi alimentele circulau şi în subteran, sustrase de
la „stat”. Se practica trocul ca în Evul Mediu: produse contra produse sau produse
contra servicii. Se plăteau şi „gratuităţile”. Asistenţa medicală, de pildă, era gratuită, dar
toată lumea ştia că trebuie să se ducă cu ceva la medic, fiecare cu ce putea: bani,
produse în natură sau inevitabilele ţigări „Kent”, care deveniseră moneda forte a ţării.
Medicul le lua şi, eventual, la rândul lui le dădea mai departe: şi el trebuia să-i plătească
pe alţii!
Era şi frig în casele românilor, în faimoasele blocuri, mândria regimului. Şase luni pe
an, din toamnă până-n primăvară (iernile sunt destul de aspre în România), oamenii
stăteau în apartamente cu paltoanele pe ei şi dormeau noaptea îmbrăcaţi. Pentru ca
spectacolul să fie complet, se întrerupea şi lumina. În Bucureşti, seara, fiecare cartier
avea ora lui când se tăia curentul electric şi se aprindeau lumânările. Bucureştiul era
privilegiat; alte oraşe petreceau în întuneric mai multe ore, iar satele mai mult în
întuneric decât pe lumină (pentru a nu mai vorbi de sutele de sate încă neelectrificate, în
ciuda proiectului comunist de „electrificare a întregii ţări”).
Când mergea curentul, se putea privi la televizor. Programul (unul singur!) s-a redus
iniţial la trei ore, apoi la două. Începea cu un jurnal, consacrat în mare parte vizitelor şi
altor îndeletniciri ale cuplului Ceauşescu sau performanţelor din industrie şi agricultură.
Urma, eventual, un spectacol patriotic sau chiar un film (dar nu întreg, fiindcă nu
permitea timpul, partea a doua rămânând pentru ziua următoare). Se apropia „jurnalul
de noapte”, în care se reluau ştirile date cu două ore înainte. Românii dinspre marginile
ţării se considerau fericiţi, mai ales cei care prindeau posturile iugoslave sau maghiare.
Cei din Iaşi se mulţumeau cu Chişinăul, iar bucureştenii cu televiziunea bulgară. Mulţi
români ascultau însă – unii ore în şir, până la obsesie – posturile străine de radio, în
limba română: Vocea Americii, BBC, dar în primul şi în primul rând Europa Liberă (care
transmitea cel mai mare număr de ore şi dădea o mulţime de detalii, ascunse de
mijloacele de informaţie şi de propaganda regimului).
Peste toate, românii nici nu erau lăsaţi în pace. Programul de muncă se prelungea
peste limitele legale, nu numai sâmbăta (care era zi de lucru), dar uneori şi duminica. Se
adăuga şi munca zisă „patriotică”. Pentru un muncitor care lucrase toată săptămâna în
fabrică, „destinderea” propusă erau câteva ore suplimentare de „muncă patriotică”. În
sate, dar şi în oraşe, elevii, împreună cu profesorii lor, în loc să înceapă şcoala în
septembrie, o începeau în cel mai bun caz în octombrie, de multe ori în noiembrie; până
atunci munceau pe câmp. Se ducea lipsă de ţărani! Armata devenise o armată de
sclavi: soldaţi şi ofiţeri munceau la marile construcţii şi în agricultură. În timpul rămas
liber se înmulţiseră şedinţele şi adunările de tot felul de îndoctrinare ideologică. Până şi
cele mai mici libertăţi se îngrădeau. Chiar şi banalele maşini de scris deveniseră
suspecte (în era computerelor!); o dată pe an deţinătorii lor le luau în braţe şi se duceau
la secţia de poliţie ca să dea probe de scris (din teama de răspândire a unor texte
clandestine sau manifeste).
În anii ’50, accesul la învăţământul superior fusese limitat sau chiar interzis
elementelor sociale „nesănătoase” (celor cu „dosar prost”, cu părinţi burghezi, „chiaburi”,
condamnaţi politic… şi chiar intelectuali). Apoi, pentru un timp, s-a renunţat la
discriminări. La mijlocul anilor ’70 s-a reluat însă procedeul în mai multe facultăţi, cu
profil ideologic şi politic, unde nu mai putea intra oricine: drept, istorie, filosofie, ştiinţe
economice… În aceste instituţii, toţi profesorii trebuiau să fie membri de partid, iar
studenţii cel puţin membri ai tineretului comunist. Nu mai aveau acces tinerii cu rude în
străinătate, cu condamnări în familie şi nici cei care aveau neşansa ca părinţii lor să fie
preoţi.
Partidul îşi umfla rândurile. Ajunsese la aproape patru milioane de membri (enorm
pentru populaţia României), ceea ce însemna că nici calitatea de membru de partid nu
mai avea vreo valoare. România n-ar fi avut cum să întreţină patru milioane de
privilegiaţi! Era însă un mijloc suplimentar de a-i încadra şi controla pe oameni; un
membru de partid trebuia să fie mai circumspect decât un român oarecare, greşelile
puteau să-l coste mai scump.
În mintea multora a încolţit o idee, devenită cu timpul obsesie: să fugă din ţară! Din
România se ieşea însă din ce în ce mai greu. Spre deosebire de cehi, polonezi sau est-
germani, românii călătoreau greu nu numai în Occident, dar chiar în ţările comuniste
„frăţeşti”. Unii reuşeau totuşi să obţină paşaportul şi mult dorita viză de ieşire şi adesea
nu se mai întorceau. Membrii familiei rămaşi în ţară erau supuşi la tot felul de tracasări.
După ani de insistenţe (uneori şi de intervenţii occidentale, sau, mai sigur, contra cost),
cel plecat îşi aducea şi soţia sau soţul şi copiii… Se trecea şi clandestin peste graniţă (în
Iugoslavia sau Ungaria). Şi se şi murea, fiindcă grănicerii trăgeau. Idealul pentru cine
voia să plece era să aibă rude în străinătate, care-l puteau solicita cu insistenţă sau
cumpăra. Regimul Ceauşescu s-a specializat în negoţul cu oameni (sursă preţioasă de
devize!). Emigranţii români au împânzit lumea, din Europa Occidentală până în America
şi Australia. Cu atât mai de înţeles este plecarea masivă a minoritarilor spre conaţionalii
lor din lumea liberă. Comunitatea evreiască din România, una dintre cele mai
numeroase din lume, a dispărut. La sfârşitul războiului, în 1945, trăiau încă în România
355.000 de evrei. În 1956 rămăseseră 146.000, în 1966 – 43.000, în 1977 – 25.000, iar
în 1992 mai puţin de 9000. Aproape a dispărut şi populaţia germană. Jumătate din ea se
risipise în anii celui de-al doilea război mondial. Numeroşi germani s-au înrolat atunci în
Wehrmacht şi nu s-au mai întors în România; alţii au ajuns în Germania, fugind din
calea trupelor sovietice. Mulţi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, unii murind acolo,
alţii, odată eliberaţi, luând tot drumul Germaniei. Cei rămaşi au plecat în bună parte în
anii ’70 şi ’80, cumpăraţi de compatrioţii lor din vest, exodul intensificându-se imediat
după deschiderea graniţelor, în 1990. În 1956, trăiau în România 384.000 de germani,
în 1977 erau încă 359.000, însă numai 119.000 în 1992. Sighişoara este un vechi burg
german în inima Transilvaniei. Am fost acolo pe la sfârşitul anilor ’80. În cimitir sunt
numai nume germane. Dar n-am auzit niciun cuvânt german pe străzi. În casele părăsite
de nemţi se instalaseră familii de ţigani…

Revolta

S-au opus românii comunismului? Cum şi în ce măsură? Astăzi, opoziţia este pusă
în evidenţă. După un regim opresiv, fiecare societate îşi amplifică imaginea propriei
rezistenţe (aşa s-a întâmplat şi în Occident cu rezistenţa antinazistă). În fapt,
pretutindeni, cei care cedează, se acomodează sau chiar profită sunt mai mulţi decât cei
care rezistă. Iar cei care rezistă „pasiv” sunt mai mulţi decât cei care se opun cu
adevărat. În România s-a rezistat efectiv în primii ani ai comunismului, dar nici în
această perioadă oponenţii n-au reuşit să-şi antreneze compatrioţii. Societatea, în
ansamblul ei, a cedat sau a acceptat noile reguli. Grupuri înarmate s-au refugiat în munţi
şi au supravieţuit, unele dintre ele, până spre sfârşitul anilor ’50. O epopee eroică,
limitată însă la un număr mic de oameni şi fără nicio şansă de reuşită (au pierit în
ciocnirile cu Securitatea sau, capturaţi, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi). Nu
puţini ţărani s-au opus colectivizării. Au izbucnit şi răscoale ţărăneşti, localizate însă şi
repede înăbuşite. O bună parte dintre intelectuali nu s-au împăcat nici ei cu comunismul.
Dar puţini au întreprins ceva efectiv. Se aştepta, se dorea o schimbare; câţi erau însă
dispuşi să se sacrifice pentru ea? Un freamăt s-a simţit şi în România, mai ales în vestul
ţării, când a izbucnit revoluţia din Ungaria în 1956. Mai mult însă nu a fost. Se pot
contabiliza manifestările individuale sau ale unor grupuri restrânse, dar în ansamblu
România a fost mai liniştită decât Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia. Mediul social
românesc nu era suficient de evoluat pentru a răspunde eficient abuzurilor puterii şi
atunci orice act anticomunist rămânea izolat şi fără consecinţe.
Epoca Gheorghiu-Deja fost epoca represiunii (exceptând destinderea din ultimii ani).
Sub Ceauşescu, puţini oameni au mai intrat în închisoare din motive politice. Ceauşescu
însuşi a criticat excesele din vremea predecesorului său; el s-a prezentat ca exponentul
unui „comunism de omenie” în care nu mai există represiune şi oamenii nu mai au de ce
să se teamă. Adevărul este că lumea sau se resemnase, sau nu îndrăznea să mai
mişte. Nu se mai reprima fiindcă aproape nu mai era nimic de reprimat. Securitatea
veghea. Securitatea: o realitate, dar şi o obsesie, un mit. Poate arhivele vor lămuri în ce
măsură a fost cu adevărat atotprezentă şi atotştiutoare sau a ştiut să dea impresia că
este aşa. Oamenii se temeau să vorbească. Puteau fi auziţi de un informator. Sau
înregistraţi de microfoane ascunse (reale sau imaginare). Părinţii, în multe situaţii, evitau
să spună copiilor ceea ce gândeau. Singura manifestare de libertate s-a concretizat într-
o impresionantă colecţie de „bancuri” politice. A fost o supapă psihologică, un gen de
folclor până la urmă tolerat. În anii ’50, un „banc politic” se putea solda cu ani de
închisoare; acum apărea probabil ca un mijloc de defulare mai puţin periculos pentru
regim ca oricare altul.
Se invocă astăzi „rezistenţa prin cultură”. În fapt, rolul intelectualilor şi al scriitorilor în
particular a fost echivoc. În anii ’50 lucrurile erau clare: cu Partidul sau împotriva lui. Unii
scriitori au tăcut, alţii – şi printre cei mai importanţi – s-au aliniat, din primul moment sau
pe parcurs, la literatura „realist-socialistă”. Sub Ceauşescu însă, literatura
propagandistică a rămas să fie reprezentată de scriitori de mâna a doua. Altminteri,
scriitorii s-au detaşat de modelul „realist-socialist”, încercând să meargă până la ultima
limită de libertate permisă, dar nu dincolo de ea. Criticile lor vizau abuzurile, nu sistemul
în sine. Şi de regulă abuzurile din vremea lui Gheorghiu-Dej mai curând decât cele din
vremea lui Ceauşescu. Nicio operă literară nu a depăşit în acei ani faima romanului lui
Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Era un roman politic, dar ţintea
nedreptăţile din anii ’50 (şi nu cele mai grave dintre ele; şi, în orice caz, nu comunismul
ca ideologie şi sistem). Preda critica mai apăsat ceea ce criticase şi Ceauşescu. Mulţi
cititori au fost atunci impresionaţi. Astăzi, romanul se citeşte cu un sentiment de jenă; el
nu spune tocmai ceea ce ar fi trebuit să spună.
Alţi scriitori s-au refugiat în purul estetism. Ar fi fost un păcat de moarte în anii ’ 50,
dar acum regimul le-a permis-o: mai bine aşa decât să exprime, pe înţelesul tuturor,
lucruri neplăcute. Românii şi-au perfecţionat tehnica „cititului printre rânduri”. Căutau
„cheia”, vorbele nespuse, dar sugerate. Uneori aluziile deveneau transparente. Poeta
Ana Blandiana a reuşit să publice o carte în versuri pentru copii al cărei erou, un motan
înfumurat, îl personifica destul de vizibil pe Ceauşescu. Cartea trecuse de cenzori sau
fusese lăsată să treacă; a fost repede retrasă din librării. Românii ajunseseră mari
cititori, inclusiv de poezie, şi nu atât de dragul poeziei (astăzi aproape nimeni nu mai
citeşte poezie!), ci al descifrării presupuselor mesaje codate. Aşteptau să li se confirme
propriile nelinişti şi speranţe.
Scriitorii făcuseră un fel de pariu cu Puterea: cine păcăleşte pe cine? Puterea i-a
lăsat să meargă destul de departe, dar nu mai departe. Şi ei s-au mulţumit cu această
situaţie echivocă (care le oferea şi unele avantaje, inclusiv materiale, şi în primul rând o
poziţie centrală în societate. În comunism, scriitorul a fost cineva, tocmai prin funcţia lui
de mediator între Putere şi societate). Rezultatul acestui compromis a fost că în
România nu a existat o ediţie clandestină, fenomenul samizdat (prezent în celelalte ţări
comuniste, începând cu Uniunea Sovietică). Toţi scriitorii şi-au publicat cărţile în editurile
statului comunist. O literatură anticomunistă nu a existat decât printre scriitorii emigraţi.
Când în 1977 romancierul Paul Goma a luat poziţie împotriva lui Ceauşescu, s-a trezit
singur; a fost arestat, apoi expulzat. Una peste alta, epoca a produs o literatură
interesantă, dar românii nu au un Soljeniţân sau un Havel.
O disidenţă s-a înfiripat în anii ’80, o dată cu criza comunismului. Disidenţii au fost
însă puţini, trataţi cu dispreţ de autorităţi şi izolaţi de masa populaţiei. Departe de
modelul Solidarităţii sau al Cartei ’77. Până la urmă, nu disidenţii i-au ridicat pe oameni
la luptă, ci însuşi Ceauşescu, exasperându-i. Partida nu s-a jucat între regim şi
„opoziţie” ci, mai brutal, între regim şi România.
Regimul comunist din România a sfârşit într-o baie de sânge, şi este greu de
imaginat cum ar fi putut să fie altfel, date fiind tensiunile şi frustrările acumulate, ca şi
imposibilitatea dialogului. În celelalte ţări est-europene în anii ’80 se pun bazele unei
tranziţii. Gorbaciov, fireşte, nu a vrut să îngroape comunismul. A crezut, naiv, că îl
revigorează, infuzându-i o doză de libertate. Dar cum să consolidezi o dictatură prin
libertate? În felul lui, Ceauşescu era mai logic decât Gorbaciov. În Uniunea Sovietică, şi
cu atât mai mult în Ungaria sau în Polonia, s-au creat atunci premisele
postcomunismului, în timp ce România mergea îndărăt, spre un comunism pur şi dur.
Ceauşescu, campionul neintervenţiei la 1968, ajunsese să ceară el acum o intervenţie
în Polonia. Condamnat era orice fel de comunism. Problema era însă cum se va ieşi din
sistem, şi România a ieşit cel mai rău. În timp ce în ţările vecine se schiţa o societate
civilă, al cărei rol avea să fie capital, şi se contura o economie de piaţă, în România se
înăsprea controlul ideologic şi politic asupra societăţii şi economiei. De aceea revoluţia a
fost sângeroasă, fiindcă nu avea cine cu cine să negocieze, şi de aceea şi rezultatele ei
au fost dezamăgitoare, fiindcă în România în afara structurilor comuniste nu mai exista
practic nimic.
Revolta a izbucnit la Timişoara la 16 decembrie 1989. Armata a tras: au fost zeci de
morţi. Pentru a linişti lucrurile, Ceauşescu a reluat, pe 21 decembrie, scena balconului
care îi reuşise atât de bine în august 1968. Gravă eroare a dictatorului: cineva trebuia
să-i adune pe bucureşteni, şi acela a fost tocmai el!
Acelaşi loc ca în 1968, şi tot o masă imensă de oameni. Trecuseră însă două
decenii. Le-a promis celor adunaţi un supliment meschin de salariu. Încerca să cumpere
o revoluţie! I s-a răspuns cu huiduieli. Aşa ceva nu se mai auzise în România
comunistă. „Vreţi şomaj?”, le-a strigat el. Era ultimul argument. Peste noapte, a curs
sânge şi la Bucureşti. A doua zi, înconjurat de un milion de oameni, nu-i mai rămânea
cuplului dictatorial decât fuga. Un elicopter i-a ridicat de pe terasa comitetului central. Au
fost prinşi, închişi într-o cazarmă din Târgovişte, judecaţi de un tribunal improvizat,
condamnaţi la moarte şi împuşcaţi în ziua de Crăciun. Procesul a fost grotesc, sfidând
legalitatea şi decenţa. Avocaţii apărării şi-au acuzat clienţii la fel de vehement ca
procurorul. Poate că nici nu li s-ar fi cuvenit un alt sfârşit. Îşi bătuseră joc ani de zile de
milioane de oameni. Parodia procesului încheia parodia celor 25 de ani ai „epocii
Ceauşescu”.
Românii nu s-au pus încă de acord (şi probabil nici n-or să se pună vreodată) cu
privire la evenimentele din decembrie. A fost o revoltă, o revoluţie, o lovitură de stat? Au
fost toate acestea la un loc. A fost revolta spontană, fără un program bine definit, a mii şi
mii de oameni, dintre care cei mai mulţi nu aveau un diferend de ordin filosofic cu
comunismul, ci pur şi simplu nu mai puteau răbda o viaţă care devenise un şir
neîntrerupt de privaţiuni şi umilinţe. A fost şi o lovitură de stat, fiindcă din această masă
neorganizată nu aveau cum să rezulte un nou regim şi o nouă conducere (lipsea o
Solidaritate, lipseau un Walesa sau un Havel). Puterea a luat-o un grup de comunişti
marginalizaţi de Ceauşescu din diverse motive (unii chiar din fosta garnitură a lui
Gheorghiu-Dej sau consideraţi prea prosovietici). Liderul grupului, Ion Iliescu, urmase o
carieră cât se poate de ortodoxă (studii la Moscova, membru al comitetului central, prim-
secretar al organizaţiei comuniste de tineret, ministru), înainte de a fi trecut pe linie
secundară de Ceauşescu. Orizontul lui Iliescu nu depăşea atunci reforma de tip
gorbaciovian. Acuzaţia pe care i-a adus-o lui Ceauşescu a fost că acesta întinase
„nobilele idealuri ale comunismului”!, Revoltă, lovitură de stat? Şi totuşi a fost o
revoluţie. Indiferent de motivaţiile protagoniştilor, la 22 decembrie 1989 istoria a fost
eliberată şi nimic n-a mai putut să o ţină în loc. Încet şi şovăielnic, mai mult frânată decât
stimulată de noii săi lideri, România a pornit spre democraţie, spre economia de piaţă…
Spre Occident.

Un bilanţ

România lăsată de comunism nu mai seamănă aproape deloc cu România dinainte. 8

Comunismul a îngropat pentru totdeauna România patriarhală. Reperele efective şi
simbolice s-au deplasat dinspre sat spre oraş. În 1930 locuiau în mediul urban (între
frontierele actuale ale României) 21,4% dintre locuitorii ţării. În 1948 procentul ajunsese
la 23,4% (ceea ce înseamnă că avântul economic al anilor ’30 nu modificase prea mult
situaţia). În 1956 se înregistrează însă un salt la 31,3%, pentru a se ajunge în 1966 la
38,2%, în 1977 la 43,6%, iar în 1992 la 54,3%. S-a petrecut şi o urbanizare mai mult pe
hârtie: localităţi modeste proclamate oraşe, în beneficiul statisticii. Dar şi mulţi oameni
de la ţară, îndeosebi tineri, au ajuns să facă „naveta”, lucrând la oraş. Multe sate s-au
depopulat, au rămas doar vârstnicii. Comunismul şi-a reuşit pariul: a urbanizat România,
în condiţii proaste (cu o industrie nerentabilă şi cu condiţii de viaţă citadină precare, în
plus cu sacrificarea agriculturii), dar a urbanizat-o totuşi; procesul a rămas însă
neîncheiat, fiindcă ponderea populaţiei rurale rămâne în România mult mai mare decât
în societăţile occidentale.
S-a petrecut şi un proces de uniformizare socială. Slujbaşi la stat, educaţi într-o
manieră uniformă, cu salarii nu prea diferenţiate, adunaţi în cartiere de blocuri aproape
identice şi dispunând laolaltă de aceeaşi gamă redusă de produse şi servicii, oamenii au
ajuns să trăiască aproximativ la fel. Şi regiunile României şi-au pierdut mult din vechea
lor identitate. Înainte de comunism – aşa cum am arătat în primul capitol – ele prezentau
o remarcabilă varietate, sub raport etnic, religios şi cultural. Nu sunt nici acum identice,
dar trăsăturile deosebitoare s-au atenuat considerabil. Peste tot comunismul a nivelat şi
a omogenizat (fără să reuşească pe deplin; numai utopia este perfect omogenă).
România este astăzi mai românească decât ieri. Această românizare era în logica
statului naţional, dar comunismul a accentuat-o. Industrializarea şi urbanizarea au
deplasat spre oraşe populaţia predominant românească a satelor (inclusiv de la o
regiune la alta, în primul rând dinspre Moldova mai puţin dezvoltată în Transilvania şi
Banat). În plus, emigraţia a golit România de unele comunităţi etnice, în primul rând
evreii şi germanii. Ponderea minorităţilor a scăzut, oamenii s-au amestecat, iar România
a devenit mult mai omogenă sub raport etnic şi cultural.
În 1930, românii reprezentau (pe teritoriul actual al României) 77,9% din populaţie; în
1992 ponderea lor era de 89,5%. În Transilvania (socotită împreună cu Banatul, Crişana
şi Maramureşul), românii au urcat în acelaşi interval de la 57,8% la 73,6%, iar maghiarii
au coborât de la 24,4% la 21%. Dobrogea, regiune plurietnică prin excelenţă, este astăzi
românească în proporţie de peste 90% (au plecat grecii, o parte din turci, iar cu bulgarii
s-a făcut încă din 1940 un schimb de populaţie). Toate oraşele – pe vremuri atât de
cosmopolite – au astăzi o majoritate românească substanţială (exceptând cele două
judeţe din estul Transilvaniei – Harghita şi Covasna – predominant maghiare). În 1930,
Clujul, capitala Transilvaniei, avea 47,5% maghiari, 35% români şi 13% evrei; în 1992,
românii erau 76% şi maghiarii 23%. Timişoara, capitala Banatului, număra în 1930, 30%
germani, 30% maghiari şi 26,5% români; în 1992, românii erau 82%, maghiarii 9,5%,
germanii 4%. Şi structura confesională a Transilvaniei s-a modificat. Între cele două
războaie, ortodocşii nu reprezentau decât o treime dintre locuitorii provinciei, o parte
dintre români fiind greco-catolici. Astăzi, ca urmare a modificărilor etnice şi religioase,
trei sferturi dintre transilvăneni sunt ortodocşi. România este astăzi mai închegată şi mai
unitară decât înainte de comunism. Colecţia de provincii, propunând fiecare propria-i
sinteză, s-a contopit într-o sinteză de ansamblu. Câştig sau pierdere? Depinde de ce ne
place mai mult: un colorit uniform, eventual cu nuanţe diferite, sau o varietate de culori?
A fost comunismul o soluţie de modernizare? Acesta i-a fost scopul, însă rezultatele
s-au dovedit în bună măsură perverse, deloc în spiritul timpului. Numărul muncitorilor
industriali a crescut enorm; dar acesta deja nu mai e un semn de modernitate; a fost
cândva. Oameni cu diplome universitare sunt astăzi neînchipuit mai mulţi decât în
România precomunistă. Au fost însă pregătiţi pentru o societate închisă şi pentru
proiecte dintre care multe nu mai au astăzi valoare (abuzul de inginerie şi de ideologie).
După căderea comunismului, cei mai buni dintre ei s-au adaptat unei societăţi deschise
şi noilor sfidări; dar este meritul lor, nu al sistemului care i-a format.
Comunismul a întors aproape complet societatea românească. Aproape toţi românii
au urcat sau au coborât. Puţine familii mai păstrează o tradiţie. Orăşenii au fost până
mai ieri ţărani. Intelectualii se trag din familii de ţărani şi de muncitori. Este o societate
formată din „oameni noi”, pe care comunismul i-a făcut ceea ce sunt astăzi. Elita este
recentă, în măsură covârşitoare. Chiar nemulţumiţi de abuzurile comunismului,
majoritatea românilor s-au desprins greu de singurul sistem la care se puteau raporta.
Cea mai gravă moştenire este cumplita dereglare a structurilor şi a mentalităţilor. O
economie aproape complet etatizată sau „colectivizată”, cu randament scăzut şi cu un
profil neadaptat necesităţilor pieţei. Invazia autorităţii politice în toate compartimentele
vieţii. O societate obişnuită ca Puterea să comande şi să ofere, mult-puţin, ce şi cum
crede de cuviinţă. „A doua intrare în Europa” se anunţă pentru români mai grea decât
prima, cea din secolul al XIX-lea. Ar fi fost poate mai uşor să se pornească de la zero.
Trebuie însă reclădit pe un teren unde s-a clădit enorm, dar s-a clădit greşit.
Predicând şi practicând colectivismul, comunismul i-a lăsat pe oameni singuri. După
cum proprietatea tuturor nu e proprietatea nimănui, tot aşa o solidaritate generală nu
mai e deloc solidaritate. Adunându-i pe toţi membrii societăţii într-o masă nediferenţiată,
comunismul n-a făcut decât să-i separe. Sistemul a agresat neîncetat orice formă
intermediară de sociabilitate. Oamenii au pierdut obiceiul de a se asocia. Între Putere şi
oameni nu trebuia să mai existe nimic. Jucând jocul colectivist, fiecare şi-a văzut de
propriile interese. Colectivismul a generat individualism şi, în genere, o lipsă de
preocupare pentru tot ce ţine de interesul comun. Românii au învăţat să se adapteze şi
să se descurce, fiecare cum a putut. Şi aşa, printr-o lungă experienţă, ei nu prea aveau
încredere în istorie. Au ajuns să aibă şi mai puţină. Principiile şi regulile acţionează în
societăţile stabile, cu evoluţii previzibile. Altminteri, nu contează decât supravieţuirea.
Atunci când s-a prăbuşit regimul comunist, România s-a trezit în faţa unui mare vid,
fiindcă ţesătura socială era vagă, organismul social nefuncţional.
Nicio ţară n-a intrat atât de spectaculos în postcomunism ca România. Dar nicio ţară
n-a intrat atât de puţin pregătită.
 5. Între trecut şi viitor

Lupta pentru putere

Pe 22 decembrie 1989 românii au avut un moment de euforie. Câştigaseră libertatea

şi se părea că libertatea le va rezolva pe toate. 1 S-au trezit însă a doua zi într-o
atmosferă de război civil: peste tot se trăgea şi mureau oameni. Au pierit mai mulţi în
zilele care au urmat căderii lui Ceauşescu decât din pricina represiunii ordonate de
dictator. Cine a tras, o dată ce regimul ceauşist se prăbuşise, iar armata şi chiar
Securitatea trecuseră de partea noii puteri? Şi cu ce scop? „Teroriştii”, s-a spus. Dar
cine erau ei? Prezenţi pretutindeni, însă invizibili: nimeni nu i-a văzut la faţă, vii sau
morţi. Istoria postcomunistă a României începea cu un mister. De aici pasul este legitim
spre concluzia că teroriştii nici n-ar fi existat, totul fiind o înscenare menită să-i timoreze
pe oameni şi să legitimeze puterea instalată. Este o interpretare posibilă, dar greu de
spus cât de adevărată. Rămâne tulburător faptul că, deşi „asaltate” de „terorişti”, fostul
Comitet Central şi Televiziunea, cele două puncte de comandă ale autorităţii
revoluţionare, n-au fost zgâriate nici măcar de un glonţ; în schimb, în jurul lor, totul a fost
ciuruit de gloanţe şi incendiat. Românii şi lumea întreagă au urmărit cu sufletul la gură
desfăşurarea evenimentelor pe ecranul televizoarelor. A fost o premieră mondială: prima
revoluţie transmisă în direct! Părea atât de autentic! Ştim astăzi că a fost o manipulare.
În orice revoluţie esenţială este problema puterii: cine o pierde şi cine o cucereşte.
Cineva cu siguranţă a pierdut-o: Ceauşescu şi apropiaţii lui, şi alţii au câştigat-o:
gruparea Iliescu. Dar într-un sens mai larg, cu referire la clasa conducătoare, nu se
poate spune că s-ar fi petrecut în decembrie 1989 un transfer de putere. Nomenklatura
şi în genere privilegiaţii comunismului şi-au apărat din răsputeri privilegiile şi se poate
considera că au câştigat partida. Prăbuşirea sistemului precomunist a însemnat şi
prăbuşirea elitei corespunzătoare; dar căderea comunismului nu a afectat elita pe care a
creat-o (constatare valabilă nu numai pentru România, ci pentru toate fostele ţări
comuniste).
Încă din primele momente ale revoluţiei, românii au obţinut o serie de libertăţi cărora
le cam uitaseră gustul. Printre ele, dreptul neîngrădit de a călători în străinătate şi
liberalizarea avorturilor: cele două mari obsesii ale epocii Ceauşescu. S-au proclamat
libertăţile democratice fundamentale: libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a
asocierii… Dar noii conducători nu păreau dispuşi să aplice democraţia până la capăt.
Nu, cel puţin în ce priveşte deţinerea şi exercitarea puterii. Frontul Salvării Naţionale
instalat în fruntea ţării a fost conceput într-o primă fază ca o umbrelă acoperitoare, care
nu lăsa prea mult în afara sa. S-a lansat conceptul de democraţie originală (care avea
să stârnească curând zâmbete). După ce inventaseră atâtea în vremea lui Ceauşescu,
românii – unii dintre ei – îşi permiteau luxul să mai lanseze un concept politic inedit.
„Democraţia originală” voia să însemne un fel de solidaritate naţională, sub egida
Frontului. Genială a fost însă dizolvarea partidului comunist (în celelalte ţări ex-
comuniste nimeni n-a avut o asemenea idee). Brusc, comunismul a încetat să existe, şi
nimeni nu mai era comunist, fiindcă nu mai avea cum să fie. Un fost demnitar al
regimului Ceauşescu devenea la fel de necomunist ca un fost deţinut politic. Trecutul nu
mai conta. Începea o istorie nouă.
 În aceste condiţii, „ceilalţi” nu prea aveau sorţi de izbândă. Erau, oricum, prea puţini
şi dispersaţi. Câţiva supravieţuitori ai închisorilor comuniste, oameni deja trecuţi de
şaptezeci de ani, în frunte cu Corneliu Coposu, au reînfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc,
căruia i-au adăugat apelativul „creştin şi democrat” – P.N.Ţ.C.D. (încă înainte de 1989
Coposu se afiliase în secret familiei creştin-democrate europene). A reapărut şi Partidul
Naţional Liberal. Poate că o soluţie mai bună decât reînvierea – cam artificială – a
partidelor istorice ar fi fost formarea unor partide cu adevărat noi (ca în Polonia, Ungaria
sau Cehoslovacia; însă în aceste ţări bazele noilor mişcări politice fuseseră puse încă
înainte de 1989, ceea ce în România lui Ceauşescu nu ar fi fost posibil; opoziţia pornea
acum de la nimic). S-au înfiinţat de altfel zeci şi zeci de partide, în condiţiile unei legi
extrem de permisive. A fost şi aceasta o tactică a Puterii: de o parte Frontul Salvării
Naţionale, care şi-a acordat singur jumătate din mandate în parlamentul provizoriu al
ţării (C.P.U.N. – Consiliul provizoriu al unităţii naţionale), de cealaltă parte o puzderie de
partide, toate puse pe picior de egalitate, şi nu puţine simple anexe ale Frontului, în
mijlocul cărora ţărăniştii şi liberalii nu puteau juca decât un rol cu totul secundar.
Proprietatea merge împreună cu puterea. De regulă, cine o deţine pe una o deţine şi
pe cealaltă. Nu este de mirare că puterea instaurată în decembrie 1989 nu s-a grăbit să
modifice datele proprietăţii. Nici nu s-a pus problema retrocedării întreprinderilor
naţionalizate. Şi nici măcar a caselor confiscate de regimul comunist (fiind susţinuţi
chiriaşii împotriva foştilor proprietari sau a moştenitorilor lor. Perfect logic de altfel: noua
aristocraţie locuieşte în cele mai frumoase dintre casele care au aparţinut cândva altora.
Dar cum în genere chiriaşii sunt mai numeroşi decât proprietarii, această atitudine a
corespuns intereselor unei categorii destul de largi). Ţăranilor li s-a redat ceva din
pământul pierdut, însă numai în limita a zece hectare. În industrie, noua lege permitea
înfiinţarea de întreprinderi private cu douăzeci de lucrători. În Ungaria comunistă a anilor
’80 limita era de o sută. În toate, o filosofie mai curând „perestroikistă” decât capitalistă
şi democratică. În mod evident, elita economică legată de marea industrie şi de
agricultura de stat comunistă urmărea să-şi păstreze controlul asupra avuţiei ţării.
Nici capitalul străin n-a fost primit cu entuziasm, cum s-ar fi cuvenit şi cum ar fi fost
cu siguranţă în interesul României. „Nu ne vindem ţara”, aşa suna sloganul la modă în
primele luni ale lui 1990. Îl strigau mii de muncitori care îl susţineau pe Iliescu în
proiectul său de reformă lentă şi limitată. Faţă de terapia de şoc practicată de polonezi,
România s-a situat la polul opus. Chiar românii veniţi din exil au fost priviţi cu
suspiciune. „N-aţi mâncat, ca noi, salam cu soia” li se spunea (cu referire la lipsurile
alimentare din anii ’80 pe care ei, fericiţii, nu le împărtăşiseră). Presa scrisă şi-a câştigat
repede o deplină libertate. Dar televiziunea – televiziunea naţională unică – avea să
rămână ani de zile un monopol al puterii. „Cu televizorul aţi minţit poporul”, scandau
oponenţii. Fapt este că televiziunea a contribuit din plin la discreditarea opoziţiei şi a
proiectelor alternative, mai ales în mediul rural şi, în genere, printre oamenii cu cultură
modestă. Însă oamenilor li se spunea ceea ce multora dintre ei le plăcea să audă: se
temeau de nesiguranţa unei societăţi deschise şi, educaţi în spirit paternalist şi
autohtonist, priveau cu neîncredere spre modelul occidental.
Lupta pentru putere a căpătat accente dramatice. În faţa unei opoziţii oricum
minoritare, guvernanţii nu s-au sfiit să recurgă la mijloace brutale, extrase mai curând
din arsenalul bolşevic al luptei de clasă decât din cel al democraţiei, fie ea şi „originală”.
Curioasă alegere: forţele de ordine ar fi fost suficiente pentru dispersarea unor
manifestaţii neautorizate. Dar noii lideri simţeau nevoia să se legitimeze, descalificându-i
în acelaşi timp pe „ceilalţi”, şi asta n-o puteau face decât prin „popor”. Iar poporul
însemna, potrivit concepţiei comuniste încă în vigoare, „clasa muncitoare”. Bucureştiul a
devenit un teren al înfruntării între manifestanţii antiguvernamentali şi trupe de şoc
muncitoreşti aduse din întreprinderi. Şi-au făcut apariţia şi mineri, de la exploatările de
cărbune din Valea Jiului (400 de km depărtare de Bucureşti), avanpremieră a unor
episoade penibile şi sângeroase care nu vor întârzia. Împresurat de o mulţime
ameninţătoare, Corneliu Coposu a fost evacuat din sediul partidului său sub
supravegherea chiar a primului-ministru Petre Roman. „Ei s-au demascat”, a spus şeful
guvernului într-un scurt discurs adresat asediatorilor. „Demascarea” duşmanului de
clasă era exact formula utilizată în anii ’50! În martie, la Târgu Mureş, oraş transilvănean
cu populaţie jumătate română, jumătate maghiară, s-a petrecut un alt episod de acest
gen (având în plus o coloratură etnică). Ţărani români veniţi din satele din jur s-au
încăierat cu manifestanţii unguri; au fost morţi şi răniţi. Putea să fie – din fericire nu a
fost – scânteia care să aprindă un conflict româno-maghiar de proporţii.
În aprilie 1990 manifestanţii au ocupat Piaţa Universităţii din Bucureşti. Timp de
aproape două luni s-a desfăşurat aici o demonstraţie maraton, cu discursuri şi cântece,
îndreptată împotriva regimului Iliescu. Era lume de tot felul, dar nu puţini intelectuali şi
studenţi. Televiziunea a avut grijă să transmită imaginile cele mai puţin favorabile
(grupuri de ţigani, de pildă) din care ar fi rezultat că acolo s-a adunat scursoarea
societăţii româneşti. „Golani”, i-a numit Iliescu. Apelativ asumat cu mândrie de cei în
cauză. Piaţa Universităţii a devenit Golania, „ţara golanilor”. S-a compus un imn al
golanilor, care răsuna fără încetare. Refrenul era: „mai bine golan decât activist” (cu
trimitere la trecutul de activist comunist al lui Iliescu şi al tovarăşilor lui) şi „mai bine mort
decât comunist”.
La 13 iunie piaţa a fost evacuată de forţele de ordine. Au urmat tulburări în Bucureşti,
inclusiv o intrare în forţă în Televiziune (greu de spus în ce măsură acţiuni efective ale
manifestanţilor sau provocări ale Puterii). Iliescu a apelat din nou la „popor”, şi aşa au
apărut în Bucureşti pe 14 iunie mii de mineri din Valea Jiului în salopetele lor negre şi
înarmaţi cu bâte. Printre ei, dirijându-i şi stimulându-i, şi „falşi mineri”. Timp de două zile
în Bucureşti a domnit teroarea. Au fost devastate sediile partidelor de opoziţie,
Universitatea şi Institutul de Arhitectură. Erau vânaţi mai cu seamă intelectualii sau cei
care păreau minerilor a fi intelectuali ori persoane cu moravuri dubioase: bărbaţi cu
ochelari, femei cu rochii scurte… Loviţi sălbatic cu bâtele, în uralele unei populaţii
fanatizate care îi încuraja pe agresori, erau înghesuiţi în dube de poliţiştii deveniţi în
această ocazie auxiliari ai minerilor. Au fost şi câţiva morţi, poate chiar mai mulţi. Lângă
Bucureşti s-a improvizat un lagăr de concentrare, unde s-au petrecut detestabile scene
de tortură şi umilire. În final, Iliescu le-a mulţumit oficial minerilor şi i-a trimis acasă.
Aceştia învăţaseră însă drumul Bucureştiului şi promiteau să revină. S-au ţinut de
cuvânt.
Desigur, nici opoziţia nu procedase întru totul legal (în fapt, căile legale îi erau
blocate de Putere) şi îşi făcuse iluzii cu privire la forţa ei într-o societate care – alegerile
au dovedit-o îl urma în mare majoritate pe Iliescu. Însă apelul la ceea ce putea deveni
un război civil a descalificat moral Puterea şi în primul rând pe Iliescu. Occidentul privea
cu uluire la ceea ce se întâmplă. În primul moment, revoluţia română suscitase un val de
simpatie în întreaga lume. Cu atât mai puternică a fost dezamăgirea, o dată ce notele
false s-au înmulţit. Iar „mineriada” din iunie a pus capac la toate. Prin voia propriilor
conducători – mai preocupaţi de viitorul lor decât de viitorul ţării – România s-a
autoizolat.
Fireşte, conducătorii puteau să spună că cei mai mulţi dintre români sunt alături de
ei. Aşa şi era. Ar fi fost însă mai bine şi mai moral, într-o ţară lipsită atâta vreme de orice
exerciţiu democratic, ca tonul democraţiei să-l dea însăşi Puterea. Dar poate cerem
prea mult Puterii. Orice putere lăsată în voia ei tinde să se consolideze şi să se
perpetueze. Alegerile, atât legislative cât şi prezidenţiale, s-au desfăşurat în mai 1990;
au fost şi ceva nereguli, dar nu de natură să modifice substanţial rezultatul efectiv al
votului. Iliescu a fost plebiscitat, obţinând 85% din sufragii şi lăsându-i cu mult în urmă
pe liberalul Radu Câmpeanu, cu zece procente, şi pe ţărănistul Ion Raţiu, cu numai
patru. Iar pentru Parlament, Frontul Salvării Naţionale a câştigat două treimi din sufragii,
faţă de şase-şapte procente ale liberalilor şi două şi jumătate ale ţărăniştilor. Pentru
regimul Iliescu a fost un triumf. Dar nu – se vede bine astăzi – şi pentru România.
România se îngloda pe calea unei reforme lente şi incomplete, privită în plus cu
neîncredere de Occident şi ocolită de capitalul occidental (în timp ce Polonia, Ungaria şi
Cehia procedau la reforme radicale şi atrăgeau spre de aproape toate investiţiile
occidentale din zonă).

Anii Iliescu

Regimul Iliescu se prelungeşte până în 1996. Sunt ani în care România se mişcă
încet dar, prin forţa lucrurilor, totuşi se schimbă puţin câte puţin. Disputele tind să se
deplaseze din stradă în arena politică, deşi se menţine încă un potenţial de violenţă,
simbolizat în primul rând de Valea Jiului, acolo unde liderul sindical Miron Cozma,
hipnotizându-i parcă pe mineri şi în dispreţul absolut al legilor, ajunge să creeze un fel
de stat în stat. Partidul „aproape unic” al Frontului Salvării Naţionale începe să se
fisureze. În jurul lui Petre Roman, un om cu două decenii mai tânăr decât Ion Iliescu, se
grupează aripa tânără, mai modernă şi mai dinamică a partidului. Stăteau faţă în faţă doi
oameni parţial legaţi de o istorie comună, şi totuşi diferiţi. Iliescu, lider comunist, de
obârşie proletară şi cu studii la Moscova; Roman, el însuşi fiul unui comunist din
„vechea gardă” care a ocupat înalte funcţii, dar reprezentând o nouă generaţie, mai
deschisă spre valorile „burgheze” ale Occidentului (semnificativ şi faptul că studiile nu şi
le-a desăvârşit la Moscova, ci în Franţa, la Toulouse). Deosebirile s-au tot adâncit între
gruparea conservatoare a lui Iliescu şi reformiştii lui Roman. Era momentul ca minerii să
intervină din nou! În septembrie 1991 ei ocupă din nou Bucureştiul cerând capul lui
Roman. Li se dă satisfacţie. Se formează un guvern condus de un „independent”,
specialist în finanţe, Theodor Stolojan, în care intră şi câţiva liberali (cu rol mai mult
decorativ!) şi a cărui principală misiune este de a pregăti alegerile din 1992 şi în rest de
a gestiona cât mai convingător relativa imobilitate de tip iliescian.
Frontul Salvării Naţionale se scindează. Gruparea Roman reuşeşte să păstreze sigla
partidului; se va numi apoi Partidul Democrat. Gruparea Iliescu îşi spune F. D. S.N.
(Frontul Democratic al Salvării Naţionale); va deveni P.D.S.R. (Partidul Democraţiei
Sociale din România). Opoziţia se uneşte în „Convenţia Democrată”, grupare de mai
multe partide (în jurul ţărăniştilor şi liberalilor) şi de organizaţii cetăţeneşti (Alianţa
Civică). Alegerile din 1992 aveau să se desfăşoare pe baza noii Constituţii, ratificată prin
referendum la sfârşitul anului 1991. Inspirându-se într-o anumită măsură din modelul
constituţional francez, ea conferă preşedintelui, ales prin vot universal, puteri deloc
neglijabile (ceva mai puţin întinse totuşi decât ale preşedintelui Franţei. Dilema a fost cu
siguranţă cum să i se dea lui Iliescu cât mai multă putere, fără a forţa însă lucrurile, într-
o Românie care nu uitase încă tirania lui Ceauşescu). O dată cu preşedintele, românii
aleg şi un parlament bicameral, format din Camera deputaţilor şi Senat (în mod curios,
cu atribuţii aproape identice).
Dacă Iliescu şi Roman prezintă două dintre tipurile principale ale clasei politice
româneşti de după 1989, Convenţia Democrată oferea alte două tipuri caracteristice.
Cel dintâi este simbolizat prin Corneliu Coposu, liderul ţărănist care şi-a petrecut
aproape întreaga tinereţe (17 ani!) în închisorile comuniste; neclintit în anticomunismul
său, el a fost principalul artizan al Convenţiei şi fermentul ei spiritual. Al doilea personaj
simbol a devenit Emil Constantinescu, profesor la Facultatea de Geologie şi rector al
Universităţii din Bucureşti între 1992 şi 1996; înainte de 1989 a fost – ca milioane de
români – membru al partidului comunist, îndeplinind funcţii mărunte la nivelul facultăţii,
unul dintre acei membri de partid „pasivi” care nici n-au rezistat, dar nici n-au slujit cu
entuziasm regimul; în 1990, ca prorector, s-a declarat solidar cu manifestanţii din Piaţa
Universităţii.
Fără a pune încă în pericol regimul Iliescu, alegerile din 1992 au dat totuşi rezultate
interesante, destul de diferite de cele din 1990. Mai întâi, la primul tur, Iliescu a fost pus
în situaţie de balotaj: 47% din voturi (faţă de cele 85% cu doi ani înainte). Candidatul
Convenţiei Democrate, Emil Constantinescu, a obţinut 31%, un scor încă insuficient,
totuşi remarcabil pentru o opoziţie care pornise de atât de jos. Turul al doilea l-a
câştigat, fireşte, Iliescu, cu puţin peste 60% contra aproape 40%. Şi peisajul
parlamentar s-a modificat; procentele obţinute au fost (în cifre rotunjite): F.D.S.N.,
viitorul P.D.S.R. (Iliescu) – 27%, Convenţia Democrată – 20%, F.S.N., viitorul P.D.
(Roman) – 10%, U.D.M.R. (Uniunea Democratică a Maghiarilor din România) – 7%. Au
intrat în Parlament şi trei partide ultranaţionaliste: P.U.N.R. (Partidul Unităţii Naţionale
Române, cu baza mai ales în Transilvania, un fel de ripostă românească la U.D.M.R.) –
8%, P.R.M. (Partidul România Mare) – 4%, şi P.S.M. (Partidul Socialist al Muncii) – 3%.
În doi ani, societatea românească se maturizase. Se ieşise din logica „marelui partid”
şi a conducătorului necontestat. În Transilvania, ceva mai apropiată de Occident, şi
geografic, dar şi ca sensibilitate, alegerile au fost câştigate de Emil Constantinescu.
Iliescu a câştigat însă în Muntenia şi, masiv, în Moldova (provincia cea mai săracă şi
mai puţin angrenată în modernitate). Harta scrutinului prezidenţial marca destul de net
frontiera dinainte de 1918 dintre România şi Austro-Ungaria: Constantinescu spre vest,
Iliescu spre est! La Bucureşti scorul a fost aproape egal, cu un uşor avantaj al lui Iliescu.
El pierduse însă categoriile dinamice ale electoratului. Pentru el şi pentru partidul său au
votat în mai mare măsură oamenii vârstnici decât cei tineri, ţăranii mai mult decât
orăşenii şi persoanele cu un nivel cultural modest. Dimpotrivă, Emil Constantinescu şi
Convenţia au beneficiat în primul rând de voturile oamenilor tineri, ale orăşenilor şi ale
intelectualilor. Partidul lui Roman se afla cam între cele două extreme. Această
dispunere se văzuse şi la alegerile locale (desfăşurate cu câteva luni înainte). Convenţia
a câştigat atunci în majoritatea marilor oraşe (inclusiv la Bucureşti), Partidul Democrat a
obţinut bune rezultate în oraşele mijlocii, iar P.D.S.R. În oraşele mici şi la sate!
Pierzând majoritatea absolută, P.D.S.R. şi-a asociat la guvernare între 1992 şi 1996
cele trei partide ale stângii naţionaliste: P.U.N.R., P.R.M. şi P.S.M. Coaliţia aceasta a
fost supranumită „patrulaterul roşu”. Guvernul condus de Nicolae Văcăroiu a practicat
politica paşilor mărunţi. „Paşi mărunţi”, este drept, spre economia de piaţă şi spre
Occident. Altă cale nici nu mai era. Regimul Iliescu s-a angajat într-un curs obligat. Cu
meritul de a fi înţeles că altfel nu se mai poate, dar şi cu vina de a fi pus mereu frâne
unui proces care ar fi trebuit să fie mult mai dinamic. S-a procedat la privatizări, dar
încet, prea încet. Marile combinate industriale, mândria regimului Ceauşescu – precum
faimoasa industrie siderurgică – şi-au continuat agonia, înghiţind cu lăcomie banii
românilor. S-au înregistrat creşteri ale producţiei, dar în vechiul stil comunist, cu produse
nerentabile, care în loc să vitalizeze piaţa se adunau în stocuri. În agricultură nu s-a
făcut niciun fel de privatizare. Investiţiile de capital occidental, în oarecare creştere; s-au
menţinut totuşi la un nivel foarte modest. Occidentul îşi pierduse încrederea în România,
iar încrederea este ceva care se pierde uşor dar se recapătă foarte greu. Din fericire, s-
a dezvoltat, în mod independent, un sector privat, însă în condiţiile unei legislaţii
complicate şi puţin stimulante. Trebuia să ai nervii tari ca să fii patron în România!
Unii români au imaginat soluţii de afaceri inedite. Aşa au apărut, peste noapte, zeci
de universităţi private (mai multe probabil ca în tot restul Europei), înfiinţate iniţial ca
societăţi comerciale; între timp au trecut printr-un proces de acreditare academică, şi nu
toate au rezistat (dar sunt încă destule). În ansamblu, ele au stimulat mai mult câştigul
decât competenţa profesională.
în exterior, după atenuarea indignării stârnite de mineriadele din 1990 şi 1991,
relaţiile cu Occidentul au început să se destindă. Dar pentru occidentali Iliescu nu a
devenit niciodată, cu adevărat, o persoană întru totul frecventabilă. Pentru România uşa
doar s-a întredeschis, în timp ce pentru alţii se deschidea larg. În aprilie 1991, Iliescu se
grăbise să încheie un tratat cu Uniunea Sovietică, în timp ce nimeni nu mai paria pe un
imperiu muribund (a rămas însă neratificat, fiind anulat de la sine prin dispariţia
partenerului). Treptat, regimul de la Bucureşti a mizat tot mai mult pe apropierea de
Uniunea Europeană şi de N.A.T.O. România a devenit în 1994 membră a
Parteneriatului pentru pace (anticameră a N.A.T.O.); în 1994-1995 s-a alăturat
embargoului impus de Occident Iugoslaviei. Însă autorităţile române sunt suspectate că
au practicat un joc dublu, tolerând sau chiar supervizând încălcări ale embargoului
(contrabandă cu produse petroliere). Una peste alta, apropierea de Occident părea
lipsită de convingere şi determinată strict de împrejurări. Nu se întrevedea o mare iubire
faţă de Occident sau de valorile occidentale!
Privit cu răceală de occidentali, regimul Iliescu pierdea neîncetat teren şi în interiorul
ţării. Stagnarea reformei a putut da unora iluzia că scapă de ce e mai rău (şomajul,
nesiguranţa zilei de mâine…). Dar rezultatul nu putea fi decât rămânerea în sărăcie. Cei
mai mulţi români s-au îndepărtat de Iliescu aşa cum se îndepărtaseră şi de Ceauşescu:
nu din motive ideologice, ci nemulţumiţi din pricina condiţiilor de viaţă precare. S-a
adăugat şi o mai bună informaţie. În ultimii săi ani, regimul a pierdut monopolul
televiziunii. Câteva posturi private au început să comunice românilor altceva decât li se
spunea pe canalul oficial. Venise vremea schimbării.

Anii Constantinescu

În noiembrie 1996 au avut loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Cu câteva luni

înainte, alegerile locale dăduseră deja semnalul înfrângerii pentru P.D.S.R. La primul
tur, Iliescu a obţinut 32% din sufragii, devansându-l cu puţin pe Emil Constantinescu, cu
28%. Petre Roman, şi el candidat, atrăsese 20% din electorat; el a recomandat
alegătorilor săi să-l voteze la al doilea tur pe Constantinescu. Candidatul Convenţiei a
obţinut în final 54% din voturi, cu nouă procente mai mult decât Iliescu. Schimbare
semnificativă: un intelectual lua locul unui fost activist de partid. La Parlament,
Convenţia Democrată a ieşit pe primul loc, deşi încă departe de majoritatea absolută:
30% la Cameră şi 31% la Senat, faţă de P.D.S.R. – 22% şi 23%. În consecinţă,
Convenţia a format noul guvern (prim-ministru, Victor Ciorbea, din partea ţărăniştilor), în
coaliţie cu Uniunea Social-Democrată, a cărei componentă principală era Partidul
Democrat al lui Roman (aproximativ 13% în ambele camere) şi cu Uniunea Democrată a
Maghiarilor din România (cu puţin sub 7%). Intrarea minorităţii maghiare în guvern era o
premieră, cu atât mai mult cu cât „patrulaterul roşu” se hrănise nu în mică măsură din
ostilitatea întreţinută faţă de revendicările maghiarilor.
Speranţele suscitate de schimbare au fost imense, chiar dacă, trebuie spus, un mare
număr de români îşi exprimaseră prin vot mai curând dezamăgirea faţă de P.D.S.R.
decât simpatia pentru Convenţie. România urma să se angajeze pe un drum nou, opus
celui practicat până în 1996. Aceasta însemna aderarea fără rezerve la valorile
occidentale şi la alianţa cu Vestul; integrarea cât mai rapidă în N.A.T.O. Şi Uniunea
Europeană; restabilirea proprietăţii în drepturile ei printr-o privatizare accelerată ca şi
prin repararea nedreptăţilor făcute de regimul comunist (retrocedarea pământurilor şi a
caselor naţionalizate); atragerea masivă a capitalului străin în România; şi, nu în ultimul
rând, asanarea morală şi un război necruţător declarat corupţiei care înflorise în anii
regimului Iliescu. Se terminase cu sacrificiile impuse celor mulţi în favoarea privilegiilor
clasei conducătoare. „De acum înainte se vor sacrifica conducătorii”, promisese
Constantinescu. Urma şi o primenire a oamenilor: prea mulţi funcţionari comunişti
ocupau aceleaşi posturi ca sub Ceauşescu, din economie şi administraţia publică până
în diplomaţie. Convenţia anunţase că dispune de o rezervă de cincisprezece mii de
specialişti, oameni bine formaţi în spiritul culturii moderne şi al democraţiei.
Se înţelege că niciodată în politică înfăptuirile nu pot fi la înălţimea promisiunilor
electorale. Calculele pe hârtie sunt mai uşor de făcut decât reformele efective. Este
riscant să-ţi faci iluzii: rişti să fii chiar mai dezamăgit decât e cazul. Din păcate,
guvernarea Convenţiei şi a aliaţilor ei a sfârşit prin a stârni o şi mai mare dezamăgire
decât regimul Iliescu, dat fiind că şi speranţele fuseseră mai mari, şi răbdarea românilor
prea mult timp pusă la încercare. Ar fi nedrept să spunem că lucrurile au mers mai prost.
În unele privinţe ele au mers ceva mai bine ca înainte de 1996. Departe însă de
schimbarea radicală anunţată! Privatizarea s-a desfăşurat într-un ritm mai susţinut,
totuşi destul de încet şi de defectuos; românii au continuat să ţină în braţe o mulţime de
întreprinderi nerentabile şi greu de privatizat. Capitalurile străine au început să mai
apară, chiar cu unele tranzacţii spectaculoase (astfel, întreprinderea de automobile
„Dacia” din Piteşti achiziţionată de grupul Renault), dar nici vorbă de „invazia” aşteptată
şi promisă. Neîncrederea acumulată de-a lungul anilor, slabele performanţe economice,
o legislaţie stufoasă, contradictorie şi instabilă, făcută parcă să-i dezarmeze atât pe
întreprinzătorii români cât şi pe cei străini, pentru a nu mai vorbi de regula bacşişului –
toate acestea nu au făcut din România o ţară prea atractivă pentru investitori. În primii
trei ani ai noii guvernări, economia a înregistrat rate negative, o uşoară relansare
înregistrându-se în al patrulea an.
Cu greu au fost puse în mişcare chiar reformele esenţiale susţinute de Convenţie. O
nouă lege a pământului a sporit, în sfârşit, suprafeţele care pot fi recuperate de foştii
proprietari sau de urmaşii lor, de la cele zece hectare acordate de regimul Iliescu la
cincizeci de hectare de teren arabil şi zece hectare de pădure. Dar a trenat până la
sfârşitul legislaturii legea retrocedării caselor naţionalizate, ca şi cea a privatizării
întreprinderilor agricole de stat. La zece ani de la o revoluţie cel puţin proclamată
anticomunistă, şi după patru ani de guvernare ai Convenţiei Democrate, statul rămânea
încă un mare proprietar iar foştii proprietari nu-şi dobândiseră nici măcar casele.
Legea retrocedării imobilelor naţionalizate definitivată în cele din urmă, s-a
împotmolit la un ultim vot şi avea să fie adoptată în ianuarie 2001 de parlamentul ales în
noiembrie 2000.
Cum coaliţia îşi pierduse majoritatea în Senat (şi se temea că P.D.S.R.-ul ar putea
modifica, o dată revenit la putere, o lege care nu i-ar conveni) s-a ajuns la un compromis
cu partidul lui Ion Iliescu. Casele deja cumpărate de chiriaşi (dacă vânzarea s-a făcut
„cu bună credinţă”!) nu vor mai fi retrocedate (cele mai multe sunt în această situaţie;
regimul Iliescu se grăbise să le vândă chiriaşilor, pentru a termina odată pentru
totdeauna cu proprietarii!). Nu vor fi retrocedate nici clădirile ocupate de diverse instituţii,
inclusiv de partidele politice; acestea sunt, evident, cele mai mari şi mai frumoase. În
aceste cazuri urmează să se acorde despăgubiri (cât, cum şi când, rămâne de văzut).
De altfel mulţi dintre oamenii politici, inclusiv dintre parlamentarii care au votat legea (din
toate partidele) stau în case care nu au fost ale lor. Până la urmă, proprietarii de drept
nu vor mai primi mare lucru. Restituirea seamănă mai mult cu o deposedare. O poveste
foarte caracteristică pentru România ultimului deceniu! (De urmărit însă cum vor evolua
lucrurile. Mai multe cazuri, ajunse la Curtea europeană a drepturilor omului, s-au soldat
cu condamnarea statului român, obligat fie să cedeze imobilele, fie să plătească
despăgubiri substanţiale. Nota de plată riscă să fie foarte încărcată. Statul se află într-un
impas: e greu să anuleze zecile de mii de vânzări, e greu să plătească şi despăgubirile.
Deşi, de plătit, plătesc tot contribuabilii!)
Nici „reforma morală” nu a mers prea departe. S-a lansat totuşi o acţiune anticorupţie
(inexistentă în vremea lui Iliescu). Au fost şi câteva arestări, şi câteva procese. Dar şi
aici lucrurile au mers cum merg toate în România: încet şi incomplet. Acuzaţii de
corupţie şi de nepotism planează şi asupra unora dintre exponenţii puterii instalate în
1996. România este percepută, de români şi de străini deopotrivă, ca o societate
puternic afectată de corupţie. Poate că cel mai mult a evoluat în bine „atmosfera
intelectuală”: reflexele democratice sunt mai sigure, românii s-au învăţat cu pluralitatea
ideilor şi a opţiunilor, demagogia naţionalistă a pierdut cel puţin sprijinul direct sau
indirect de care a beneficiat din partea Puterii în anii regimului Iliescu. Global, a fost un
oarecare progres, dar un progres departe de aşteptări, şi care mai ales nu s-a regăsit în
condiţiile de viaţă ale oamenilor (pe care mulţi români le resimţeau ca fiind chiar mai
proaste în anul 2000 decât în 1996).
Cu Occidentul, atmosfera relaţiilor a fost mult mai destinsă. Între Iliescu şi
Constantinescu, Occidentul nu şi-a ascuns niciun moment preferinţa pentru cel din
urmă. Ambiţia României (aproape o obsesie naţională) a fost de a fi acceptată în
N.A.T.O. şi a pierdut – la limită, dar a pierdut – atunci când Alianţa s-a lărgit cu ţările din
Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehia) în 1997. S-a promis României că data
viitoare va fi rândul ei. Chiar preşedintele Clinton a venit la Bucureşti pentru a îndulci
eşecul. Se aştepta poate să fie huiduit; a fost ovaţionat. Au demarat în 1999 şi
negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Şi pentru Occident, România a
redevenit o ţară interesantă o dată cu criza din Balcani; este cel mai important post de
observaţie şi de control din zonă. Necazurile României continuau să fie în primul rând
de ordin economic. Politic, democraţia ajunsese să se comporte destul de bine (alegeri
desfăşurate corect, o mass-media diversificată şi influentă…). Dar economia se
încăpăţâna să nu decoleze iar nivelul de trai rămânea scăzut. Din acest punct de
vedere, între România şi Occident este încă o prăpastie. Occidentalii se tem şi de
„invazia” românilor şi de aceea, în ciuda începerii negocierilor cu Uniunea Europeană,
au renunţat cu greu la obligativitatea vizelor pentru cetăţenii români (în timp ce această
restricţie era ridicată de mult pentru ţările ex-comuniste din Europa Centrală).
Ce s-a întâmplat cu România? Cauzele nereuşitelor sunt, fireşte, multiple.
Dereglările provocate de comunism au fost deosebit de grave, iar desprinderea de
comunism lentă. Guvernarea Iliescu a fost în felul ei mai coerentă decât guvernarea de
după 1996. Ea i-a reprezentat pe cei care nu doreau o desprindere bruscă şi radicală de
structurile comuniste: de la lideri, mulţi dintre ei foşti nomenklaturişti (sau înrudiţi cu
aceştia) şi administratori ai economiei centralizate, până la muncitorii din întreprinderile
de stat, dornici de stabilitate şi temându-se de şomaj. Opoziţia, ajunsă la putere în 1996,
nu a avut nici pe departe o asemenea coerenţă. La vârf, liderii partidelor istorice
reînviate erau foşti deţinuţi politici (în timp ce în P.D.S.R. zadarnic ar căuta cineva un
asemenea exemplar). Dar această „veche gardă”, cu totul insuficientă în sine, a apelat
în mod firesc la oameni mai tineri, unii având din familie o tradiţie liberală sau ţărănistă,
alţii aderând probabil din convingere la ideologiile respective, nu puţini însă veniţi din pur
oportunism, în căutarea unui partid care să-i primească. Convenţia a fost un
conglomerat, cu deosebiri sensibile între partidele componente, ca şi între generaţii sau
traiectoriile individuale ale oamenilor. Un evantai foarte larg, de la vârstnicii trecuţi prin
închisori, pentru care anticomunismul a rămas cuvântul de ordine, iar obiectivul
reconstituirea societăţii româneşti cât mai aproape de varianta interbelică, până la
persoane mai tinere, cu carieră satisfăcătoare înainte de 1989 şi motivate mai mult de
interese prezente decât de simboluri interbelice sau anticomuniste.
Alianţa cu Partidul Democrat a complicat şi mai tare lucrurile, în măsura în care acest
partid ocupa, în multe privinţe, o poziţie intermediară între Convenţie şi P.D.S.R. (astfel,
în problema caselor, a încercat să-i împace şi pe proprietari şi pe chiriaşi, înclinând
totuşi spre chiriaşi, în timp ce Convenţia a susţinut în primul rând drepturile
proprietarilor). Petre Roman a evoluat, incontestabil, din 1990, atunci când îl
„demascase” pe Coposu şi se declara partizanul „democraţiei originale”. El a ajuns să
reprezinte un partid de tip social-democrat, dominat de oameni relativ tineri, pragmatici,
lipsiţi de complexe şi fără prea multe scrupule. Prezenţa la guvernare a U.D.M.R.-ului a
însemnat pe de o parte un avantaj (contribuind la „împăcarea istorică” româno-maghiară
şi conferind o mai bună imagine României) dar şi o dificultate suplimentară, dat fiind că
maghiarii au înţeles să-şi promoveze propriile obiective (un grad cât mai înalt de
descentralizare, folosirea limbii maghiare la nivel local, Universitate maghiară), cu riscul
de a pune guvernul într-o poziţie delicată faţă de majoritatea românească a ţării.
Din toate acestea a rezultat o mişcare dezordonată şi în bună măsură ineficientă.
Parlamentul a legiferat greoi, adoptând doar o parte din legile atât de necesare reformei
(încetineală agravată de atribuţiile identice ale celor două camere; legile urmează de
două ori acelaşi drum, şi apoi încă o dată, pentru mediere). În guvern, neînţelegerile şi
crizele s-au ţinut lanţ, şi nu numai între Convenţie şi Partidul Democrat, dar şi în
Convenţie, între liberali şi ţărănişti, ca şi în interiorul fiecărui partid. Părăsirea partidelor,
inclusiv de membri marcanţi, şi migraţia de la un partid la altul sunt fenomene de
amploare în politica românească. Jocul politic este puternic personalizat şi prea puţin
fidel principiilor proclamate. Cel dintâi prim-ministru al Convenţiei a fost Victor Ciorbea;
jurist de formaţie (magistrat înainte de 1989), lider sindical după 1990, susţinător al lui
Iliescu la primele alegeri, el s-a înscris în 1996 în P.N.Ţ.C.D., a fost ales primar al
Capitalei, post la care a renunţat după numai câteva luni pentru şefia guvernului; atunci
când a pierdut-o (la începutul anului 1998), a părăsit şi partidul, întemeindu-şi un partid
propriu. l-a urmat tot un ţărănist, Radu Vasile, prim-ministru până în decembrie 1999.
Când i s-a retras încrederea, a plecat şi el din partid! De altfel, P.N.Ţ.C.D., reconstituit
graţie lui Corneliu Coposu (mort în 1995, înainte de a putea asista la triumful dar şi la
declinul partidului pilot al Convenţiei), a suferit de o fundamentală lipsă de identitate.
Electoratul lui era departe de a fi ţărănesc, ca pe vremuri, scorul înregistrat fiind mai bun
la oraşe şi printre intelectuali. Ratând doi prim-miniştri, ţărăniştii nu s-au mai ambiţionat
să-l încerce pe al treilea. S-a apelat în decembrie 1999 la Mugur Isărescu, un tehnician
fără culoare politică, încă din 1990 guvernator al Băncii Naţionale. Soluţia a avut darul
să placă românilor, deziluzionaţi de politicienii de profesie şi aflaţi în aşteptarea unui
„salvator”. Mitul „salvatorului” a funcţionat de altfel fără încetare după 1989, beneficiind
de el Iliescu, apoi Constantinescu… Cine ştie, poate că un specialist în finanţe va face
în sfârşit ceva pentru economia ţării. Şi parcă – prin sugestie! – economia a început
chiar să se învioreze. Mugur Isărescu a părut pentru moment singurul om capabil de a
salva de la naufragiu coaliţia, inclusiv pe preşedintele Constantinescu. Rămânea însă
stânjenitor faptul că „omul providenţial” a trebuit căutat în afară: în 1996 acesta fusese
Emil Constantinescu!
Alegerile locale din iunie 2000 au ilustrat proporţiile dezastrului. Convenţia s-a
destrămat, liberalii separându-se de ţărănişti (în capul cărora s-au spart toate
nereuşitele, pe drept sau pe nedrept). Din 1992, Convenţia stăpânea Bucureştiul. Acum
l-a pierdut, P.D.S.R. revenind în forţă şi câştigând primăriile tuturor celor şase sectoare;
Traian Băsescu, ministru al Transporturilor, numărul doi al Partidului Democrat după
Roman, a fost ales, într-un strâns duel cu candidatul P.D.S.R., primar general. La nivel
naţional, Convenţia pe de o parte (redusă aproape exclusiv la ţărănişti), liberalii pe de
alta, au obţinut câte şapte procente fiecare, în timp ce P.D.S.R. a câştigat detaşat cu
peste 25% (faţă de 16% în 1996), urmat de Partidul Democrat, cu zece procente.
Românii se reîntorceau la stânga. La drept vorbind, nici guvernarea dintre 1996-2000
nu a fost chiar de dreapta. O politică cu adevărat de dreapta ar fi presupus o privatizare
rapidă (chiar cu riscul unor tensiuni sociale) şi în genere înlăturarea structurilor
moştenite din comunism (ceea ce nu prea s-a petrecut. Un exemplu: în patru ani nu s-a
putut realiza nici demilitarizarea poliţiei care rămânea ierarhizată, cu grade, ca în
armată, după modelul ex-sovietic. Reforma avea să înceapă, nu peste multă vreme, dar
de ce totul atât de încet?). Fapt este că societatea românească înclina puternic spre
stânga. O întoarcere completă faţă de situaţia de dinainte de comunism. Pe atunci
România înclina spre dreapta, fiindcă era o ţară de proprietari, mari sau mici (îndeosebi
ţărani). Comunismul a zdrobit proprietatea şi i-a învăţat pe oameni să fie dependenţi de
stat. Asistenţa statului a continuat să fie preferată riscurilor liberei iniţiative. Nici măcar
refacerea proprietăţii rurale până la cincizeci de hectare nu a stârnit entuziasmul
scontat. La sate a rămas o populaţie îmbătrânită, iar oamenii, chiar primind pământ, nu
au nici bani, nici maşini agricole… Mulţi români se complac în situaţia de asistaţi sau
sunt nevoiţi de sărăcie să o accepte, şi, în consecinţă, votează la stânga (pentru un stat
care să ţină economia în mână şi să le asigure un minimum de subzistenţă).
Inutil să mai spunem că aceasta nu este o stângă modernă afirmaţie valabilă pentru
P.D.S.R., cu siguranţă până în 1996, dar în bună parte şi după aceea, şi în şi mai mare
măsură pentru Partidul România Mare. Este o stângă alimentată de tentaţii autoritare şi
naţionaliste. Mulţi români deplâng disoluţia autorităţii. Cam multă anarhie în societatea
românească, este drept. Românii n-au excelat niciodată în materie de rigoare şi
disciplină. Sunt mai pricepuţi să improvizeze şi să aranjeze lucrurile din mers. Tranziţia
nesigură în care s-au angajat după prăbuşirea comunismului a accentuat aceste
trăsături. Este o mare dezordine în România, profitabilă unora dar care îi lasă pe cei mai
mulţi dezarmaţi. Legile se bat cap în cap, oamenii aleargă la nesfârşit pentru rezolvarea
celor mai simple treburi, funcţionarii publici îi tratează ca şi când cetăţenii există pentru
ei, nu ei pentru cetăţeni… Oamenii simpli se simt abandonaţi. Mulţi dintre ei şi-au
pierdut economiile, fiind atraşi în combinaţii financiare dubioase (cel mai recent scandal
de acest gen: Fondul Naţional de Investiţii, care a adunat sume imense, oferind dobânzi
suspect de mari; în final, evident, banii s-au evaporat!). Şi criminalitatea este în creştere;
cotele ei nu sunt mai înalte ca în alte ţări (probabil că în această privinţă România are o
poziţie de mijloc) dar, graţie şi difuzării informaţiilor senzaţionale prin mass-media (în
anii comunismului nu se spunea nimic despre aşa ceva), omorurile şi tâlhăriile au
început să-i îngrijoreze pe români, dându-le sentimentul că sunt neprotejaţi. De aici,
visul de autoritate al multora. Ei visează la un cârmuitor care să facă ordine şi să
restabilească dreptatea. În fapt, nu s-ar putea spune de statul român că nu este prezent.
În unele privinţe este chiar prea prezent, iar centralizarea excesivă; în alte privinţe se
constată într-adevăr un vid. Este un stat cu reflexe autoritare dar lipsit de autoritate.
Tendinţele divergente se solicită reciproc: autoritarismul dă naştere, prin reacţie, la
anarhie, iar anarhia îndeamnă la soluţii de autoritate.

Alegerile din noiembrie 2000

Ajungem astfel la alegerile legislative şi prezidenţiale din 26 noiembrie 2000. În luna

iulie, Constantinescu (conştient că nu mai are nicio şansă) şi-a anunţat hotărârea de a
nu mai solicita un nou mandat. Iniţial tactica lui fusese de a se sprijini pe Isărescu, acum
Isărescu rămânea singur ca exponent al „regimului Constantinescu”. De voie, de nevoie,
Isărescu şi-a depus în cele din urmă candidatura, ca independent, dar susţinut de ceea
ce mai rămăsese din Convenţia Democrată. Desprinzându-se definitiv de ţărănişti şi de
Convenţie, liberalii I-au convins să candideze din partea lor pe Theodor Stolojan (primul-
ministru din 1991-1992). Se duplica astfel – în varianta Isărescu plus Stolojan – portretul
robot al „salvatorului” fără culoare politică bine definită şi specialist în finanţe şi
economie. Plictisită de politicieni, ţara putea fi tentată să aleagă un tehnician. Maghiarii
au mers cu propriul lor candidat, György Frunda. La rândul lui, Roman şi-a depus din
nou candidatura. Patru candidaţi din partea coaliţiei aflate la putere. Ca şi cum coaliţia
ar fi beneficiat de cel puţin trei sferturi din voturile românilor, pe care şi le-ar fi putut
împărţi fără niciun risc! Nu a fost chiar cea mai inteligentă mişcare politică. P.D.S.R.-ul a
mers, fireşte, în frunte cu Iliescu, iar P.R.M.-ul cu liderul său Corneliu Vadim Tudor.
Este momentul să mă opresc puţin asupra acestuia din urmă. Corneliu Vadim Tudor
– „Vadim”, cum i se zice mai pe scurt –, e un personaj de un pitoresc agresiv, cu alură
de actor de mâna a doua, fiind de altfel şi poet în cel mai bun caz tot de mâna a doua
(inclusiv autor de poeme închinate soţilor Ceauşescu) şi care revarsă într-un şuvoi
interminabil vorbe şi injurii. Un fel de variantă românească a lui Jirinovski, având relaţii
apropiate şi cu liderul Frontului Naţional din Franţa, Jean-Marie Le Pen. În Occident, aşa
ceva se numeşte „extremă dreaptă”; este însă, în cazul României, o „extremă stângă”,
fiindcă atât prin oameni (mulţi dintre ei legaţi de vechea Securitate), cât şi prin idei
(autoritarism, naţionalism, economie dirijată de stat) îşi are originea în epoca
Ceauşescu.
Rezultatul alegerilor parlamentare a fost următorul: P.D.S.R. – aproximativ 37% atât
pentru Camera deputaţilor cât şi pentru Senat; P.R.M. – 19% şi 21%; P.D. – 7% şi 8%;
P.N.L. Şi U.D.M.R. – ambele în jur de 7%. Cu alte cuvinte P.D.S.R. a câştigat alegerile,
fără a obţine însă o majoritate absolută, în timp ce Partidul România Mare a făcut un
salt uluitor, de la 4,5 procente în legislatura precedentă la circa 20! Liberalii au obţinut
mai puţin decât speraseră. Însă drama a fost a Convenţiei (şi a ţărăniştilor, partidul său
principal), care pur şi simplu s-a prăbuşit, beneficiind doar de 5% din sufragii şi ratând
astfel intrarea în Parlament (pentru care ar fi avut nevoie de 10%; noul „prag electoral”
este de 5% pentru partide, iar în cazul coaliţiilor poate creşte până la 10%, în funcţie de
numărul componentelor). Dreapta a fost spulberată!
În confruntarea prezidenţială, Isărescu şi Stolojan n-au reuşit să concretizeze
speranţele puse în ei (în plus şi-au mai şi împărţit cam acelaşi segment de electorat);
primul a obţinut sub 10%, celălalt ceva peste 11%. Frunda a realizat scorul obişnuit al
maghiarilor de 6%. Roman a coborât la penibilul procent de 3%. În turul al doilea au
intrat Iliescu, cu 36% şi Vadim, cu 28%. Mitul „salvatorului tehnocrat” nu a funcţionat
decât pentru 20% din populaţie. Un număr mai mare de români a optat pentru alt tip de
salvator, care a venit nu cu un program economic, ci cu promisiunea de a face
„curăţenie” şi ordine în ţară, prin indiferent ce mijloace.
A urmat un moment de stupoare. Nici românilor, nici occidentalilor aproape nu le-a
venit să creadă. Cel mai mare succes al extremei drepte după al doilea război mondial,
s-a afirmat în mass-media (românii ar zice „extremă stângă”, dar până la urmă e mai
important faptul în sine decât terminologia). Şi dacă Vadim, care crescuse săptămână
după săptămână în preajma alegerilor, şi-ar fi continuat ascensiunea câştigând şi turul
al doilea şi devenind preşedinte al României? Abia se prăbuşise regimul Miloşevici în
Serbia; venise oare rândul României să repete nefericita experienţă sârbească? Vadim
promisese o guvernare cu mitraliera şi execuţii publice pe stadioane, iar un apropiat al
său i-a ameninţat pe jurnaliştii „vânduţi Occidentului” că vor ajunge în lagăre de muncă
(asemenea vorbe erau apoi negate de cei care le pronunţaseră sau prezentate ca
glume ori figuri retorice). Şi s-a petrecut ceva aproape suprarealist: o grămadă de
români – oameni politici, jurnalişti, intelectuali s-au mobilizat pentru alegerea lui Iliescu,
pe care mulţi dintre ei îl combătuseră până atunci cu înverşunare. Aveau de ales, potrivit
propriei lor logici, între „rău” şi „foarte rău” şi s-au dus la vot pentru a ajuta răul să
triumfe asupra răului mai mare.
În fapt, judecând lucrurile la rece, Vadim nu avea nicio şansă de a obţine substanţial
mai mult decât în primul tur. Iliescu deja îl devansase cu opt procente, iar cea mai mare
parte a voturilor celorlalţi candidaţi (aflaţi la dreapta lui, în timp ce Vadim era la stânga)
avea în mod firesc să se scurgă spre el. Totuşi jumătate dintre votanţii lui Isărescu au
preferat să nu meargă la vot. Teama celorlalţi de Vadim i-a oferit lui Iliescu mai mult
decât ar fi câştigat în condiţii normale. A fost reales preşedinte al României cu aproape
67% din voturi, faţă de 33% ale adversarului.
Din nou România a uimit Occidentul printr-un comportament atipic. Până la urmă, şi
occidentalii, ca şi românii, s-au arătat mulţumiţi că a revenit Iliescu şi că nu s-a întâmplat
mai rău. Fenomenul Vadim defineşte mai puţin o politică (programul său e cu totul
sumar), cât o stare emoţională. Este o expresie a exasperării, un „cocktail” alcătuit din
sărăcie, frustrări, indignare faţă de corupţie, nelinişte provocată de nesiguranţa vieţii,
cultură paternalistă (un stat puternic, liderul providenţial)… Votanţii „României Mari” erau
în genere citadini, cu studii medii şi relativ tineri, categorii dinamice care se simt
nedreptăţite de disfuncţionalităţile sociale, de şomaj etc. (în timp ce Iliescu rămânea
preferatul ţăranilor şi al persoanelor în vârstă, categorii mai puţin tentate de
revoluţionarismul lui Vadim).
Iliescu a obţinut o victorie de care n-avea motive să fie prea mândru. De data
aceasta (spre deosebire de primele două dăţi) a fost votat mai puţin de dragul lui, cât din
nemulţumire faţă de regimul Constantinescu şi din teamă faţă de un posibil regim
Vadim. Mitologic vorbind, cariera lui de „salvator” se încheiase. Românii se obişnuiseră
însă cu el. Nu mai stârnea entuziasm, dar nici adversităţi implacabile. Întreţinea un
sentiment de siguranţă şi de continuitate. Longevitatea politică l-a transformat din
„salvator” în „înţelept”. Discursul său a devenit mai european, ca şi al partidului său, în
ansamblu. Un partid care, ani de zile, fusese exclusiv partidul lui. Acum nu-i mai
aparţinea chiar în întregime. Un nou personaj intră în scenă: Adrian Năstase.

Anii Năstase

Influenţa lui Iliescu în partid a continuat să rămână importantă, dovedindu-se chiar

determinantă în unele situaţii. S-a petrecut totuşi în urma alegerilor din 2000 o redefinire
a rolurilor. Până în 1996, Iliescu conduce efectiv; primii-miniştri nu ies din cuvântul lui,
iar dacă ies, plătesc, aşa cum s-a întâmplat cu Roman. Din 1996 până în 2000,
Constantinescu schimbă trei guverne. Şi Iliescu şi Constantinescu au beneficiat de
condiţia lor simbolică, sensibil mai înaltă decât atribuţiile lor strict constituţionale. În fapt,
sistemul semiprezidenţial românesc, alcătuit după model francez, lasă preşedintelui
prerogative ceva mai restrânse decât cele ale preşedintelui Franţei. Un preşedinte
„normal”, deşi ales prin vot universal, dispune de mai puţine instrumente de putere decât
primul-ministru. Până în 2000 nu au fost preşedinţi „normali”. Iliescu însă, „al doilea
Iliescu”, intră însă într-un proces de normalizare. Şi, concomitent, ajunge prim-ministru
Adrian Năstase, cu siguranţă cel mai iubitor de putere dintre toţi şefii de guvern de după
1989. Perioada 2001-2004 a apărut, cel puţin la nivelul „vizibil” al politicii, în mai mare
măsură ilustrată de personalitatea primului-ministru decât a preşedintelui.
Ca şi alţi membri marcanţi ai partidului său, Năstase nu e deloc străin de fosta
nomenklatură; socrul său a fost un înalt demnitar al lui Ceauşescu. În timpul primului
regim Iliescu, viitorul prim-ministru a ocupat funcţia de ministru de externe, apoi de
preşedinte al Camerei Deputaţilor. Iliescu exercita puterea discret, Năstase a exercitat-o
ostentativ. Sentimentul de superioritate pe care-l afişează, i-a atras chiar din partea lui
Iliescu calificativul de „arogant”. Tensiunea dintre cei doi a cunoscut momente delicate.
Încercarea lui Năstase de a impune alegeri anticipate (prin forţarea Constituţiei, dacă nu
chiar prin încălcarea ei) a eşuat în urma opoziţiei lui Iliescu. Obiectivul primului-ministru
era dublu: permanentizarea la putere a propriului partid (bine cotat în sondaje) şi
consolidarea propriei poziţii în raport cu preşedintele (victoria în alegerile parlamentare
ar fi micşorat sensibil miza viitoarelor alegeri prezidenţiale). Năstase pare să fi cochetat
cu ideea unei estompări a funcţiei prezidenţiale (cu modificările constituţionale de
rigoare) în favoarea şefului guvernului; în aceste condiţii ar fi optat pentru o lungă
carieră de prim-ministru! În lipsa unei asemenea evoluţii, a sfârşit prin a se „resemna”
să-i urmeze lui Iliescu în calitate de şef al statului. Rămânea doar să câştige alegerile,
ceea ce se anunţa a fi destul de simplu după prăbuşirea adversarilor politici în anul
2000.
Atuul major al lui Năstase a fost calitatea lui de şef al partidului de guvernământ
(poziţie la care Iliescu a trebuit să renunţe în urma alegerii lui ca preşedinte). Este cel
dintâi prim-ministru de după 1989 în această situaţie. Până la el şefii guvernului navigau
între un preşedinte prea influent şi propriile partide, pe care nu ei le conduceau.
În 2001, la scurt timp după alegeri, P.D.S.R. Şi-a schimbat numele. Intervine aici o
altă comedie politică românească. Alături de liberali şi ţărănişti, al treilea partid istoric
reînviat după 1989 a fost Partidul Social-Democrat (P.S.D.). El nu a reuşit însă să stea
pe propriile picioare (fiind creditat de-a lungul anilor cam cu 1% din intenţiile de vot). Aşa
se face că s-a aşezat mai întâi sub umbrela Convenţiei Democrate, apoi a fuzionat „pe
jumătate” cu Partidul Democrat, căruia i-a oferit un plus de respectabilitate şi l-a adus
astfel în Internaţionala Socialistă; după care a întreprins o operaţie similară, dar printr-o
fuziune deplină, cu P.D.S.R. P.D.S.R. L-a înghiţit pur şi simplu, dar a înţeles să-i
perpetueze memoria adoptându-i numele. Şi astfel, noul P.S.D. Se aliniază, cel puţin
formal, ideologiei social-democrate şi a ajuns să fie acceptat la rându-i în Internaţionala
Socialistă.
Un alt avantaj al guvernării Năstase a fost caracterul său monocolor, după ani de zile
de coaliţii guvernamentale, cu inevitabilele lor disfuncţionalităţi. De aici, cel puţin în
principiu, mai multă coerenţă şi eficienţă. Consolidarea puterii a fost însoţită de declinul
abrupt al opoziţiei. Cota partidelor „istorice” a scăzut în urma alegerilor din 2000
aproape de nivelul din 1990: o întoarcere cu zece ani, o întoarcere la punctul de
plecare. Puterea a devenit prea puternică. Jocul democratic s-a dereglat.
Ţărăniştii s-au prăbuşit; greu de presupus că vor reuşi să-şi revină (măcar pentru a
atinge pragul de 5% necesar intrării în parlament). După o suită de dezbinări, ceea ce a
mai rămas din partid s-a recompus sub conducerea lui Ciorbea, revenit la matcă. Apoi
Ciorbea a dispărut din nou, în locul lui fiind ales Gheorghe Ciuhandu, respectatul primar
al Timişoarei. Dar ce va putea el să facă, cu un partid a cărui forţă electorală nu atinge
nici 2%? Şi liberalii s-au reorganizat, alegându-l preşedinte pe Stolojan, şi profitând atât
de reputaţia de seriozitate şi de competenţă a acestuia, cât şi de faptul că prin
pulverizarea Convenţiei şi a ţărăniştilor, au rămas aproape fără concurenţă pe culoarul
de „centru-dreapta”. Extinderea partidului, care a înglobat şi o grupare ieşită din vechiul
P.D.S.R., a dus la situaţia curioasă ca în primele poziţii să ajungă foşti miniştri ai lui
Iliescu: un compromis aparent necesar pentru a nu reedita jocul pierzător al ţărăniştilor.
Cât priveşte Partidul Democrat, şi acesta a realizat o operaţie majoră: l-a debarcat pe
liderul său istoric Petre Roman (teribil şifonat la alegerile din 2000), punându-l în locul lui
pe Traian Băsescu, neconfortabilul şi pitorescul căpitan de vas ajuns ministru al
transporturilor şi apoi primar al Capitalei. În fapt, cel mai mare partid de opoziţie a fost
între 2000 şi 2004 România Mare, dar de aşa opoziţie, mai bine lipsă. Ocolit de celelalte
partide, a confiscat, inutil până la urmă, o parte însemnată a electoratului. Şi astfel,
opoziţiei democratice i-a rămas un teren îngust, iar partidul la putere, nesimţind vreo
ameninţare, a devenit tot mai sigur pe el.
Tendinţa P.S.D.-ului a fost să pună stăpânire pe orice: administraţie, economie,
informaţie… Pretutindeni şi-a plasat oamenii sau i-a atras din celelalte partide. Tendinţa
de centralizare a fost evidentă (până şi în domeniul culturii sau învăţământului), ca şi
înclinarea autoritară. Într-un fel sau altul, principalele posturi de televiziune au fost
„cuminţite”. Unde au rămas criticile acerbe la adresa puterii din vremea lui
Constantinescu? S-a putut vorbi, cu o oarecare exagerare, dar şi cu destulă dreptate,
prin analogie cu situaţia din comunism, despre un nou partid-stat. Sub faţada
democratică, România devenea încetul cu încetul un stat autoritar.
Unele acte de autoritate au dat într-adevăr de gândit. Un fost secretar al lui Emil
Constantinescu publică pe Internet informaţii considerate calomnioase la adresa lui
Adrian Năstase, privind îndeosebi averea acestuia (cele mai multe, adevărate sau nu,
apărute deja în presă). Prompt, este „umflat” de poliţie, locuinţa îi e percheziţionată.
„Complicele”, care întreprinsese operaţia, este şi el arestat, şi i se ia un interogatoriu,
transmis (incredibil!) pe postul naţional de televiziune. Apoi, cei doi sunt eliberaţi. Primul-
ministru recunoaşte că s-a enervat puţin. Se exprimă regrete şi urmează destituirea
procurorilor care s-au ocupat de caz. Câteva luni mai târziu, urmărirea penală
încetează, cu o interesantă concluzie: nici inculpatul nu e vinovat, nici cele afirmate
despre primul-ministru nu sunt adevărate!
A făcut vâlvă şi încercarea (eşuată, în final) a lui Năstase de a impune în fruntea
comisiei parlamentare de control al SRI, pe un apropiat de-al său, fost membru marcant
al spionajului ceauşist… Până la urmă, în lipsa unei opoziţii eficiente, dezacordul dintre
preşedinte şi primul-ministru a avut darul să mai echilibreze cât de cât balanţa politică.
Guvernul s-a putut lăuda (şi n-a ezitat deloc s-o facă) cu o creştere economică destul
de importantă (schiţată deja în 2000, anul guvernării Isărescu, dar care s-a confirmat şi
accentuat, ajungând mai întâi la cinci procente anual, iar în 2004 la recordul de opt
procente); concomitent, inflaţia s-a domolit, coborând în final sub 10%. Din păcate,
majoritatea oamenilor au trebuit să se mulţumească cu statisticile, fiindcă puterea lor de
cumpărare a bătut pasul pe loc, afectată din plin de copleşitoarele impozite şi cheltuieli
de întreţinere (căldură, apă, electricitate…). Totuşi, clasa de mijloc s-a mai consolidat,
dovadă şi reţeaua marilor magazine, în plină expansiune, care au înregistrat în 2004
vânzări record. Reforma economică şi investiţiile de capital străin au mers în ritmul lent
bine cunoscut (totuşi au mers, şi din când în când cu câte o privatizare spectaculoasă:
cazul întreprinderii SIDEX din Galaţi, imensul combinat de oţel, cumpărat de un „anglo-
indian”; statul a scăpat astfel de unul din marii devoratori ai bugetului).
Poate însă şi mai tare decât economia a crescut corupţia. Guvernul a înfiinţat un
„parchet naţional anticorupţie”, privit cu destul scepticism de românii de rând. Au căzut
în plasă câteva grupări mafiote, dar vârfurile politico-financiare au rămas neatinse.
Nicicând nu s-au împletit atât de strâns politica şi afacerile ca în această guvernare
„social-democrată”. S-a petrecut şi un proces de „feudalizare”, la nivelul judeţelor baronii
locali ai P.S.D. tratându-şi supuşii în acelaşi stil autoritar şi dezinvolt ca guvernul central.
Datoriile fabuloase către stat ale unor mari întreprinderi au fost „reeşalonate” cu o
îngăduinţă suspectă. Justiţia ea însăşi s-a dovedit afectată de corupţie, şi mai cu seamă
dependentă de puterea politică (în 2002 se aflau în închisori vreo 50.000 de deţinuţi,
mai mulţi decât în Franţa sau în Marea Britanie la acea dată; puţine nume răsunătoare
printre ei, însă destui condamnaţi pentru delicte minore sau aproape inexistente care –
potrivit chiar directorului general al închisorilor – n-ar fi trebuit să ajungă după gratii).
Unele evoluţii politice au fost ieşite din comun. Să nu uităm că a revenit la putere în
anul 2000 un partid cu înclinări naţionaliste destul de accentuate, gata oricând să-i
culpabilizeze pe unguri şi pe cei care le-ar face concesii, nu tocmai prooccidental, ostil
intervenţiei N.A.T.O. în Iugoslavia, şi ostentativ republican, cu alte cuvinte deloc amical
faţă de regele Mihai. Ceea ce a urmat a fost însă exact opusul acestor convingeri şi
atitudini!
Despre spectaculoasa împăcare cu regele voi vorbi ceva mai încolo. Relaţia specială
cu maghiarii a decurs din faptul că P.S.D. dispunea în Parlament doar de o majoritate
relativă. Până în 1996 se sprijinise pe partidele ultranaţionaliste. O asemenea soluţie nu
mai era însă de gândit în 2000. Iniţial, s-a schiţat o apropiere cu liberalii; după câteva
gesturi binevoitoare, aceştia şi-au retras însă sprijinul. Cu P.D.-ul raporturile nu se
prezentau deloc bine, fiindcă gândul, nici măcar ascuns, al P.S.D.-ului, era să lichideze
concurenţa social-democrată. Rămânea doar U.D.M.R.-ul. Fără a ieşi formal din
opoziţie, acesta a acceptat mâna întinsă şi a devenit un susţinător fidel al guvernului. Ca
răsplată pentru sprijinul oferit, a reuşit să-şi atingă mai multe obiective, acum în
„opoziţie”, decât când a fost la guvernare. Câte nu i s-au reproşat guvernării anterioare
pentru mai puţine concesii făcute maghiarilor decât li s-au acordat de un partid care
până în 1996 şi chiar după aceea jucase cartea naţionalismului!
Dar reuşita cea mai mare a echipei Iliescu-Năstase a fost deschiderea spre
Occident. În sfârşit, românii au fost „iertaţi” de vize; de la 1 ianuarie 2002 au început să
călătorească liberi în ţările din spaţiul Schengen. Obiectivul final este, fireşte, intrarea în
Uniunea Europeană. În această direcţie, guvernul a accentuat presiunea politică,
necazul rămânând însă, mai întâi de toate, starea deplorabilă a economiei româneşti.
Spre sfârşitul anului 2002, Comisia europeană a dat verdictul: România nu avea încă o
economie de piaţă funcţională. Era depăşită la acest capitol chiar de Bulgaria (ţară care
la un moment dat a încercat să se detaşeze de demersurile româneşti, simţind pericolul
ca România să o tragă înapoi!). Extinderea istorică a Europei decisă în decembrie 2002
a lăsat la o parte atât Bulgaria cât şi România, pentru cele două ţări rămânând ca
moment-ţintă al aderării anul 2007, sub rezerva îndeplinirii angajamentelor asumate. În
sfârşit, în toamna anului 2004, România a obţinut – la limită! – recunoaşterea statutului
de economie funcţională. S-au combinat aici unele progrese efective şi bunăvoinţa
Occidentului, dornic să închidă o dată enervantul dosar românesc.
Impasul european a stimulat într-o primă fază ardoarea proamericană a guvernului.
În N.A.T.O. era mai uşor de intrat decât în Europa. Şi nu e un secret că deşi N.A.T.O. e
o alianţă largă, înseamnă de fapt, în primul rând, America. Atacul terorist de la 11
septembrie 2001 a schimbat datele politicii americane, aşezând şi România într-o
poziţie mai favorabilă. În termeni strategici, spaţiul românesc apare extrem de
interesant, atât în raport cu Balcanii, cât şi cu Orientul apropiat şi mijlociu. Din primul
moment, România s-a alăturat fără nicio rezervă Statelor Unite, dovedindu-se chiar mai
disponibilă decât unii aliaţi din N.A.T.O. ai Americii. Românii au trimis soldaţi în Kosovo,
apoi în Afghanistan. Au luat prompt partea Americii în delicata chestiune a scoaterii
militarilor americani de sub jurisdicţia tribunalului penal internaţional, în dezacord cu
atitudinea europeană. Exasperat, un responsabil european a întrebat, retoric, dacă
România aspiră să devină membră a Uniunii Europene sau, mai curând, al 51-lea stat al
Statelor Unite. În sfârşit, românii au colaborat din plin cu Statele Unite în războiul contra
Irakului; o importantă bază aeriană de lângă Constanţa a fost pusă la dispoziţia forţelor
americane în preajma şi în timpul conflictului (această orientare a marcat un moment
delicat în relaţiile cu Franţa, guvernul român atrăgându-şi mustrările preşedintelui
Chirac). A urmat trimiterea în Irak a câtorva sute de militari români, pe termen nedefinit
(spre deosebire de alte ţări participante la coaliţie care şi-au retras la un moment dat
trupele sau au anunţat termene ferme de retragere; la începutul anului 2005, numărul lor
ajunsese la 860, al optulea loc printre statele coaliţiei). De fapt, România nu vrea să
aleagă între America şi Europa. A fost o politică pragmatică. Într-o primă fază s-a
realizat ce era imediat posibil: alianţa cu America şi aderarea la N.A.T.O. Va veni apoi şi
rândul Europei! (deja în 2003-2004, negocierile cu Uniunea Europeană au trecut în prim
plan). Cum era de aşteptat, în noiembrie 2002, România a primit invitaţia pentru
N.A.T.O. iar preşedintele George W. Bush a făcut o vizită de câteva ore la Bucureşti,
fiind întâmpinat cu entuziasmul bine cunoscut. Oricum, oferise românilor mai mult decât
Clinton. Au fost zile de sărbătoare în România.
Tandemul Iliescu-Năstase a reuşit, acolo unde regimul Constantinescu, având mai
multe atuuri în mână, nu a ştiut să acţioneze coerent şi convingător. Anul 2002 rămâne
o dată istorică pentru România: angajarea fără echivoc alături de Occident. Dar clasa
politică nu merită felicitări. Realitatea profundă este mai puţin succesul României, cât
teribila ei întârziere. Nici pentru N.A.T.O., pregătirea nu a fost chiar deplină. Ca şi în
1918, se poate spune că România a avut noroc. N.A.T.O. şi îndeosebi America au
nevoie de ea. Iar Uniunea Europeană înţelege la rându-i să-şi extindă graniţele până la
Marea Neagră. Românii au prins momentul şi şi-au dovedit încă odată extraordinara
adaptabilitate.
Nu se pot contesta unele realizări ale guvernului Năstase, îndeosebi în domeniul
economic şi al raporturilor internaţionale. Însoţite, din păcate, de o îngrijorătoare derivă
autoritară. În anul 2000, din punctul de vedere al Uniunii Europene, România îndeplinea
criteriile politice, rămânând în urmă la cele economice. În 2004, condiţiile economice se
îmbunătăţiseră, însă în materie politică se constata un regres. Democraţia românească
începea să fie pusă sub semnul întrebării, cu câteva puncte extrem de sensibile:
corupţia, lipsa de independenţă a justiţiei şi îngrădirea libertăţii mediilor de informare.
Marea grijă a guvernului a fost aceea pentru propria-i imagine. Nu trebuia să se mai
repete situaţia din 1996, când una dintre cauzele înfrângerii lui Iliescu fusese şi
atitudinea critică a presei şi a tinerei televiziuni independente. Prin tot felul de presiuni
politice şi economice, guvernul a reuşit într-adevăr să-şi asigure, dacă nu monopolul, în
orice caz o poziţie net dominantă în mass-media şi cu deosebire în zona televiziunii. O
asemenea intensă propagandă guvernamentală nu mai văzuseră românii de la
începutul anilor ’90.
Lucrurile mergeau bine pentru guvernanţi, iar sondajele arătau îmbucurător.
Condiţiile păreau reunite pentru ca opoziţia să nu mai revină prea curând la putere.

Alegerile din 2004 şi începutul perioadei Băsescu

Ţelul opoziţiei era de a pierde cursa electorală în mod decent, reparând pe cât se
putea situaţia dezastruoasă din legislatura 2000-2004. A fost prima care a avut un şoc la
alegerile locale din iunie 2004 pe care, neaşteptat, le-a câştigat. Este drept, la diferenţă
de numai un punct (ţinând seama de voturile pentru consiliile judeţene) faţă de P.S.D.; i-
au revenit şi majoritatea oraşelor importante, începând cu Bucureştiul, unde Băsescu a
câştigat categoric încă de la primul tur, şi cu Clujul, debarasat în sfârşit de jenantul
Funar.
În aceste condiţii a început cursa pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale.
Reunindu-se în Alianţa Dreptate şi Adevăr – D.A., partidele liberal şi democrat au
prezentat liste unice şi un candidat la preşedinţie în persoana lui Stolojan.
Optimismul din vară s-a atenuat însă, pe măsura unei campanii lipsite de imaginaţie.
Pe de altă parte, P.S.D.-ul a conştientizat pericolul şi s-a lansat într-o campanie mai
agresivă decât cea a adversarilor, presărată cu tot felul de promisiuni şi de „pomeni”
electorale. A constituit la rându-i o coaliţie cu ciudatul Partid Umanist Român – P.U.R.,
proprietatea unui magnat al televiziunii şi specializat într-un „du-te-vino” între putere şi
opoziţie. Chiar în ajunul deschiderii campaniei oficiale a explodat o bombă: incapabil de
a mai face faţă presiunii, Stolojan s-a retras din cursă. l-a luat locul Băsescu: o soluţie
de avarie, dar cu un candidat specializat în surprize; câştigase, tot aşa, venind din urmă,
primăria capitalei, în anul 2000, şi o recâştigase nonşalant în 2004, în ciuda artileriei
grele îndreptate de putere împotriva sa. A declarat – fireşte! – într-un stil cu care românii
erau deja obişnuiţi, şi vor trebui să se obişnuiască şi mai bine, că va câştiga şi de data
aceasta din primul tur. Dacă el ar fi fost pe punte, Titanicul nu s-ar fi scufundat, şi-a
asigurat alegătorii fostul căpitan de vas într-o emisiune televizată.
Jocul devenea curios. Se înfruntau imensa maşinărie a P.S.D., eficace dar greoaie,
cu un om total imprevizibil (poate chiar pentru sine!) şi în consecinţă extrem de greu de
contracarat. La 28 noiembrie 2004, alegerile parlamentare au dat câştig de cauză
coaliţiei P.S.D.-P.U.R., cu 37% din voturi, faţă de Alianţa D.A. Cu mai puţin de 32%, pe
locul al treilea plasându-se România Mare, în scădere, cu 13%, şi, în sfârşit, U.D.M.R.,
cu 6%. Desigur, nu se degaja o majoritate absolută (şi va fi foarte greu să se degajeze
vreodată, cât timp se va menţine regimul de vot proporţional), însă, mizând pe P.U.R. Şi
U.D.M.R., P.S.D.-ul putea sta deja liniştit în privinţa formării guvernului şi perpetuării la
putere. La întrecerea prezidenţială, Băsescu nu numai că n-a câştigat din primul tur, dar
a fost sensibil depăşit de Adrian Năstase: 41% în favoarea primului-ministru faţă de 34%
pentru primarul Bucureştiului (şi 12,5% pentru C.V. Tudor, mai puţin de jumătate în
raport cu impresionantul său scor din 2000). Opoziţia a acuzat guvernul de fraudarea
alegerilor, iar Băsescu a fost pe cale de a provoca un seism politic (de tip ucrainean;
tocmai fuseseră anulate alegerile din Ucraina) cerând arestarea responsabililor şi
deschizând posibilitatea refacerii procesului electoral. Până la urmă nu s-a întâmplat
nimic. O oarecare fraudă probabil că a fost, dar „frauda” cea mare nu s-a petrecut în
ziua alegerilor; ea a constat în imensa presiune a Puterii asupra oamenilor, mai ales
asupra categoriilor sărace şi slab educate, şi în disproporţia flagrantă, în favoarea
guvernului, a mijloacelor de informaţie şi de propagandă electorală. Chiar socotind că
alegerile, tehnic vorbind, au fost libere şi corecte, atmosfera lor a fost viciată de o Putere
care a vrut cu tot dinadinsul să câştige.
Au rămas, faţă în faţă, în al doilea tur al prezidenţialelor, programat pentru 12
decembrie 2004, Adrian Năstase şi Traian Băsescu. P.S.D.-ul avusese ceva emoţii pe
28 noiembrie. Acum nu prea le mai avea. Diferenţa faţă de al doilea clasat era relativ
confortabilă, şi se putea presupune că rezultatele parlamentare favorabile aveau să
influenţeze şi al doilea tur prezidenţial. Năstase evita totuşi să se întâlnească cu
Băsescu; singura lor dispută televizată a arătat şi motivul: Băsescu a fost mai
convingător. Românii aveau de ales, pe lângă opţiunile ideologice ale fiecăruia, între
două tipuri de politicieni complet opuse.
Năstase, calculat, lipsit de spontaneitate, şi vădit neautentic atunci când încerca să
se arate spontan şi apropiat de oameni; Băsescu, nu doar spontan, ci excesiv de
spontan, respirând un aer de autenticitate, şi părând să se simtă la el acasă în orice
mediu şi în orice situaţie. În plus, deşi venea din interiorul sistemului (noua elită formată
de comunism), a reuşit să preia oarecum credibil ceva măcar din mesajul anticomunist
al Convenţiei, ca şi speranţele tinerilor, care nici nu se mai gândesc la comunism, dar nu
se simt deloc bine într-o Românie prost şi egoist gestionată de moştenitorii
comunismului. În plus, accentele sale autoritare şi justiţiare i-au atras şi cele mai multe
voturi ale celor care optaseră în primul tur pentru România Mare. Curios amalgam, dar
ceea ce conta în primă urgenţă era rezultatul.
Şi incredibilul s-a petrecut: Băsescu 51%, Năstase 49%. Lui Năstase îi va fi fost greu
să realizeze că trăieşte o istorie reală. La capătul unui marş triumfal, totul se prăbuşea.
Este interesantă şi structura votului. Frontierele geografice n-au mai fost atât de nete,
chiar dacă Banatul şi Transilvania s-au arătat şi de data aceasta mai înclinate spre
opoziţie, iar Moldova îndeosebi fidelă P.S.D.-ului. S-au precizat însă frontierele de ordin
social. Tinerii şi persoanele de vârstă medie l-au preferat pe Băsescu, vârstnicii (în
proporţie zdrobitoare) pe Năstase. Oraşele au votat majoritar Băsescu, satele Năstase.
Persoanele cu studii superioare i-au dat o mare majoritate lui Băsescu (de altfel, greu să
găseşti un intelectual care să recunoască că ar fi votat Năstase!). Şi cei cu studii medii
s-au orientat mai curând spre Băsescu. În schimb, peste 60% dintre cei care n-au
depăşit studiile elementare şi-au dat votul lui Năstase. Remarcabilă împărţire: rafinatul
intelectual Năstase, profesor universitar, colecţionar de artă, i-a „convins” pe votanţii
care o-aveau nimic de-a face cu poza lui intelectuală, în timp ce intelectualii (şi, în
genere, oamenii mai bine informaţi) l-au preferat pe „incultul” Băsescu. P.S.D.-ul, ca
partid social-democrat, care se doreşte modern (dar nu prea este), are aici o problemă:
cu cât cineva e mai vârstnic, mai sărac, sau mai prost informat, cu atât se lasă mai uşor
atras de acest partid. Explicaţia e simplă: nu entuziasmul, ci dependenţa. Oamenii care
l-au votat pe Băsescu au fost extrem de motivaţi: fie că-l admirau pe Băsescu, fie că
(unii nu-l admirau deloc) îl detestau pe Năstase. Pentru Năstase, mai nimeni n-a votat
cu entuziasm: au votat categoriile dependente, de persoane asistate, sau care aşa ştiu
ele, că trebuie să voteze cu Puterea.
Victoria lui Băsescu părea că deschide calea unei coabitări: P.S.D.-ul, cu aliaţii săi,
câştigaseră totuşi alegerile parlamentare. Cum niciun partid nu dispunea însă de o
majoritate absolută, preşedintele, potrivit Constituţiei, avea mână liberă să cheme la
guvern pe cine credea de cuviinţă (rămânând, desigur, ca parlamentul să confirme).
Băsescu a declarat răspicat că nici prin minte nu-i trece să guverneze cu P.S.D. L-a
însărcinat cu formarea noului guvern pe Călin Popescu-Tăriceanu, devenit preşedinte al
partidului liberal după retragerea lui Stolojan (şi provenit dintr-o familie cu tradiţii liberale,
lucru cam rar în elita politică românească de astăzi). Soluţia, până la urmă, era fie
acceptarea guvernului propus de preşedinte, fie alegeri anticipate (pe care mai nimeni
nu le dorea). „Salvarea” a venit de la aliaţii P.S.D.-ului. U.D.M.R.-ul şi P.U.R.-ul şi-au
părăsit partenerul şi au contribuit la alcătuirea guvernului Tăriceanu. În ultimele zile ale
anului, acesta a reuşit să obţină votul de învestitură (chiar cu majoritate destul de mare)
şi să ia deja primele măsuri potrivit promisiunilor făcute: în primul rând, o radicală
reducere a fiscalităţii (cota unică de impozitare de 16%), atât în favoarea salariaţilor
(impozitaţi până atunci cu cote ce ajungeau la 42%) cât şi a firmelor; decizie net liberală,
vizând consolidarea clasei de mijloc, creşterea consumului şi atragerea capitalului, în
totul (se va vedea cu ce rezultate!) o înviorare generală a economiei şi societăţii
româneşti.
Evoluţiile cu totul neaşteptate de la sfârşitul anului 2004, au un nume, unul singur:
Băsescu. Cele două procente care I-au despărţit de Năstase au transformat victoria
sigură a P.S.D.-ului în venirea la putere a Alianţei. Guvernul este însă încropit şi
nesigur, la dispoziţia fluctuaţiilor parlamentare (şi a unor eventuale alegeri anticipate).
Singurul punct fix rămâne preşedintele. Românii şi-au dorit un preşedinte, „jucător” şi îl
vor avea cu prisosinţă: un preşedinte autoritar, care înţelege să conducă, împingându-şi
atribuţiile constituţionale până la ultimele limite şi la nevoie chiar dincolo de ele.
Noua perioadă debutează cu evenimente demne de remarcat. Considerat îndeobşte
drept prea puţin cunoscător al treburilor din afară, Băsescu a uimit încă o dată,
lansându-se cu brio pe scena internaţională, cu voluntarismul lui caracteristic. Ideea lui
centrală este de a face din România un actor major în regiunea Mării Negre, în alianţă
privilegiată cu Statele Unite şi cu Marea Britanie („axa Washington-Londra-Bucureşti”,
din nou o iniţiativă nu tocmai pe placul Parisului). În interior, acţiunea împotriva corupţiei
pare a prinde contur, cu rezistenţe însă chiar din zona justiţiei (un corp care se
dovedeşte greu de reformat). Guvernul pregăteşte şi o nouă legislaţie în domeniul
proprietăţii, menită să repare parţial o suită de nedreptăţi (s-ar restitui astfel foştilor
proprietari inclusiv imobile ocupate de diverse instituţii). Şi un „detaliu” monden:
primului-ministru Călin Popescu-Tăriceanu i s-a aplicat epitetul de „gentleman”: iarăşi
ceva nou, oarecum insolit în nu prea distinsul peisaj politic post-comunist!
Dar lucrul cel mai neaşteptat s-a petrecut la congresul P.S.D. – fostul „partid-stat” –
din aprilie 2005. Iliescu, mai tânăr ca oricând (după propria-i mărturisire), a venit să reia
şefia partidului pe care-l fondase şi al cărui simbol era. În deschiderea întrunirii, a dat
cuvântul „tovarăşului Năstase”, îngrijorător lapsus evocând jargonul de partid din
vremea comunismului. Gafa aceasta verbală fusese precedată de dubla gafă din ultima
sa zi de preşedinţie, când l-a graţiat pe Miron Cosma, condamnat la ani grei de
închisoare în 1999, pentru rolul său în mineriada din 1991; îşi exprima astfel
recunoştinţa pentru cel care-l ajutase să zdrobească în 1990 „Piaţa Universităţii” şi să
scape în 1991 de Petre Roman; în urma protestelor aproape unanime, la câteva ore a
anulat graţierea! În declin lent dar constant de mai mulţi ani, Iliescu îşi grăbea singur
sfârşitul politic. Cu totul neaşteptat pentru el (dar şi pentru observatorii politici), a fost
înfrânt la congres, şi încă la un scor umilitor, de fostul ambasador la Washington şi
ministru de externe Mircea Geoană, exponent al aripii „tinere” (Năstase ocupând poziţia
a doua în partid). O ieşire din scenă penibilă, dar meritată: repudiat de propriul partid
(intrat, pare-se, într-un proces de democratizare). Poate vor înţelege şi acei români care
I-au urmat ani de-a rândul, ce mare greşeală au făcut; sunt ani care au accentuat o
întârziere, atât de greu de depăşit. Câteva zile mai târziu, România avea să semneze
tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Căderea lui Iliescu şi semnarea tratatului
marchează simbolic sfârşitul unei epoci şi intrarea, poate, într-o perioadă când România
se va îndrepta mai sigur spre valorile occidentale.

România în cifre

Recensământul din martie 2002 a pus în evidenţă o serie de date semnificative

privitoare la evoluţia societăţii româneşti în deceniul 1992-2002. 2 S-a înregistrat un
număr de 21.680.000 de locuitori, faţă de 22.810.000 în 1992 şi de vreo 23.200.000 în
1989. O scădere, aşadar, de un milion şi jumătate, faţă de momentul căderii
comunismului (cu rezerva care trebuie totuşi făcută că mulţi români „circulă”, mai mult
sau mai puţin oficial, şi au putut să nu fie înregistraţi, fiind greu de spus dacă sunt
plecaţi definitiv sau doar temporar). Fenomenul se datorează pe de o parte emigraţiei,
pe de altă parte ratei tot mai mici a natalităţii (determinate, la rândul lor, şi una şi alta, de
condiţiile precare de viaţă şi de o stare de spirit negativă). Românii, campioni ai
natalităţii înainte de comunism (graţie mediului rural) şi o vreme şi în comunism, prin
grija lui Ceauşescu, au azi tot mai puţini copii. Indicele de fecunditate estimat pentru
anul 2004 este de 1,2 (faţă de 1, 9 în Franţa şi de 1,7 în Marea Britanie). Ţara se
goleşte încetul cu încetul, iar populaţia rămasă îmbătrâneşte; deja numărul pensionarilor
îl depăşeşte pe cel al salariaţilor.
După decenii de urbanizare – în condiţii precare, dar totuşi de urbanizare – curentul,
potrivit ultimului recensământ, pare să se fi inversat. Populaţia urbană a scăzut în
intervalul celor zece ani de la 54,3% la 52,7%, iar cea rurală a crescut în consecinţă de
la 45,7% la 47,3%. Dificultatea (imposibilitatea, pentru unii) de a trăi la oraş, cu jalnicele
salarii româneşti, e cauza evidentă; la sate, unde situaţia e de asemenea gravă, se
poate cel puţin supravieţui. Şi aşa ponderea populaţiei rurale era încă foarte mare în
România; tendinţa de ruralizare e de-a dreptul divergentă faţă de evoluţiile europene.
Dar şi mai puţin îmbucurătoare sunt rezultatele recensământului pentru maghiari.
Natalitatea scăzută şi mai ales plecarea, uşoară pentru ei, în Ungaria, au dus la declinul
minorităţii maghiare, în ansamblul României, de la 7,1% în 1992 la 6,6% în 2002, iar în
Transilvania de la 21% la 19,6% (în timp ce, în aceeaşi parte a ţării românii au sporit de
la 73,6% la 74,7%). Germani au mai rămas doar 60.000, 0,3% din populaţia ţării (faţă de
0,5% în 1992), aproape încheindu-se astfel istoria elementului german din Transilvania
(de la 11,9% în 1900 la 0,7% în 2002). La Cluj, românii au ajuns la 80%, iar maghiarii au
scăzut la 19% (un declin cu urmări neplăcute, dat fiind că legea prevede folosirea în
anume situaţii a limbilor minoritare, acolo unde minoritatea respectivă reprezintă 20%
din populaţie; fostul primar naţionalist al Clujului care a refuzat să aplice legea, pe motiv
că datele din 1992 nu mai corespundeau situaţiei efective, a putut avea motive de
satisfacţie). Dintre minoritari a crescut numărul ţiganilor, exact cu procentele pierdute de
maghiari şi germani (de la 410..000 şi 1,8% în 1992, la 535.000 şi 2,5% în 2002); sporul
este atât efectiv, cât şi „simbolic”, fiind tot mai mulţi ţigani care nu se mai declară
români, îndrăznind să-şi afirme propria identitate.
Urmare a acestui joc demografic, ponderea românilor la scară naţională a rămas
aceeaşi ca în 1992: 89,5%. Ortodocşi sunt 86,8%, catolici 4,7%, iar reformaţi 3,2%.
Greco-catolicii, care şi-au reconstituit după 1989 biserica desfiinţată de comunism, sunt
înregistraţi doar cu 0,9% (faţă de 1% în 1992). Sunt bănuite unele nereguli în ce-i
priveşte, numărul real ar putea fi mai mare. Dar oricare ar fi diferenţa, este evident că
tentativa lor de a-şi reface poziţia istorică, anterioară comunismului, a eşuat. Biserica
ortodoxă rămâne net dominantă în Transilvania. Cât despre cultele neoprotestante
influenţa lor e în creştere, dar totuşi limitată, departe de a ameninţa ortodoxia
românească: laolaltă, baptiştii, penticostalii şi adventiştii au sporit de la 1,8% la 2,5%.

Naţionalism şi ortodoxism

Sunt românii naţionalişti? Deşi în grade diferite, ei se simt într-adevăr ataşaţi de

ideea naţională. Aşa s-a făcut România, şi aşa a rezistat. În plus, timp de decenii,
naţionalismul comunist i-a educat pe români în spiritul unicităţii lor şi al neîncrederii faţă
de ceilalţi, mai ales faţă de valorile occidentale. Din toate acestea, a rămas ceva în
mintea şi în comportamentul oamenilor. Şi astăzi, concepţia despre naţiune pe care o au
mulţi români este cea tradiţională, depăşită în Occident, dar încă vie în Europa centrală
şi răsăriteană. Ea poate fi rezumată în cuvintele: „naţiunea mai presus de orice”. Or,
astăzi, în Europa, naţiunea nu poate fi mai presus nici de solidaritatea europeană, nici
de principiile democraţiei, nici de drepturile minorităţilor, nici ale fiecărui individ în parte.
În România, ca în întreaga zonă, accentul cade încă puternic pe naţiune şi pe statul
naţional (aşa cum de altfel stăteau lucrurile până nu de mult şi în Occident).
Prin Constituţie, România a fost proclamată stat naţional unitar. Ideea federală este
privită cu suspiciune: federalizarea ar fi un pas spre dezmembrarea ţării (şi mai ales –
aceasta este obsesia – ar putea conduce la pierderea Transilvaniei în favoarea
Ungariei, în ciuda faptului că în Transilvania românii sunt astăzi de aproape patru ori
mai numeroşi decât ungurii). În realitate, graţie uniformizării comuniste, provinciile
României au ajuns să semene destul de bine între ele, şi în afara unor voci izolate,
nimeni nu pomeneşte de vreo federalizare. Visează poate la ea unii unguri din
Transilvania şi câte un român dezgustat de „bizantinismul” din „vechiul Regat” (ca
jurnalistul clujean Sabin Gherman, autor al unui articol care a stârnit scandal: „M-am
săturat de România”). A existat şi un efemer „partid al moldovenilor”, dar fără un
program autonomist bine definit; până la urmă s-a integrat în P.S.D.! Deocamdată, nici
vorbă de federalism. Cu atât mai grăitoare este însă teama de federalizare, chiar în lipsa
„primejdiei” efective. Dezmembrarea Iugoslaviei pare unora un semnal de alarmă
(invocându-se şi comploturi străine). Dar România nu este Iugoslavia; este un stat mult
mai coerent şi care şi-a dovedit capacitatea de rezistenţă.
Pentru moment, nici autonomia limitată a provinciilor nu are şanse de a fi luată în
discuţie, deşi acesta este modelul european care se conturează. În România
funcţionează încă „modelul francez” de secol XIX: un sistem centralizat, cu o împărţire
administrativă în judeţe (corespunzătoare departamentelor franceze), conduse de
prefecţi numiţi de guvern. Intre timp, chiar Franţa a procedat la reconstituirea regiunilor,
iar dintre ţările ex-comuniste, Polonia şi-a reorganizat teritoriul în regiuni… În România
nu s-a mers mai departe de o vagă descentralizare administrativă, care lasă aproape
intactă puterea Centrului. Guvernul instalat la sfârşitul anului 2004 lasă totuşi să se
înţeleagă că va adopta măsuri mai energice în favoarea descentralizării.
Naţionalismul pur şi dur a fost în cea mai mare parte absorbit de partidele rezultate
direct sau indirect din vechile structuri comuniste. Fără a putea fi definit în primul rând
ca un partid naţionalist, P.D.S.R. a avut o componentă naţionalistă, şi în anume
momente (mai ales electorale), când a socotit profitabil, nu a ezitat să mizeze pe reflexe
de acest gen (antimaghiare sau antioccidentale). Am văzut cum această atitudine s-a
schimbat radical după 2000. Pentru P.U.N.R., justificarea însăşi a existenţei sale a fost
rezistenţa faţă de pretenţiile maghiarilor din Transilvania. Dar acest partid practic a
dispărut, înregistrând un scor cu totul neînsemnat la alegerile din noiembrie 2000.
Naţionalismul extrem a fost absorbit aproape în totalitate de Partidul România Mare
(ceea ce a stimulat ascensiunea sa electorală; iniţial, ultranaţionaliştii se împărţeau între
mai multe partide); este un partid care nu s-a sfiit să-şi proclame deschis resentimentele
faţă de evrei, ţigani sau maghiari, ca şi faţă de Occident. Această atitudine a adus
P.R.M.-ului destule voturi, dar şi oprobriul Europei şi izolarea pe scena politică. În ultimii
ani, constatând impasul în care a intrat, Vadim s-a proclamat mai întâi partizan al
integrării europene (rămâne să-l vrea şi Europa!), apoi şi-a „îndulcit” politica naţională şi
a lepădat formal antisemitismul, ajungând să se declare „filosemit”, toate în paralel cu
înmulţirea referinţelor biblice, adevărată manie religioasă: un cocteil din care cu greu se
mai înţelege ceva. Polarizarea naţionalistă româno-maghiară a plasat ani de zile Clujul,
capitala Transilvaniei, într-o situaţie penibilă; aici s-a instalat în funcţia de primar (prin
votul unei majorităţi de români, în ciuda ostilităţii altora, ca şi a minorităţii maghiare)
Gheorghe Funar (mai întâi preşedinte al P.U.N.R., apoi vicepreşedinte al Partidului
România Mare), politician cu un discurs cu totul rudimentar şi extravagant naţionalist. Şi
astfel, un oraş universitar, cu o viaţă intelectuală remarcabilă, de factură şi cu tradiţie
europeană, a ajuns să creeze o situaţie jenantă pentru România, în antiteză cu
Timişoara, capitala Banatului, oraş deschis spre Occident şi cu o exemplară coabitare
între etnii şi culturi. Această neplăcută istorie s-a sfârşit însă în 2004; ceva s-a schimbat
şi la Cluj, iar Funar a pierdut alegerile.
Întrebaţi care sunt instituţiile statului pe care le apreciază cel mai mult, românii
răspund invariabil: Biserica (procente între 80 şi 90%) şi Armata (între 70 şi 80%). Este
o ilustrare remarcabilă a amintitelor tentaţii de autoritate şi coeziune naţională. Nu
acestea sunt instituţiile cele mai caracteristice ale democraţiei! Interesant şi faptul că
Biserica – Biserica ortodoxă, se înţelege – este considerată „instituţie a statului”. O
ideologie religioasă destul de vag definită a ocupat locul lăsat liber prin dispariţia
ideologiei comuniste. Desigur, Biserica şi comunismul nu împărtăşesc aceleaşi valori,
dar unele reflexe şi atitudini sunt similare (şi comunismul a fost o religie). Într-un caz ca
şi în altul oamenii se adună în jurul unor adevăruri revelate, considerate deasupra
oricărei discuţii. Valorile comunitare sunt puse deasupra individului şi liberului arbitru.
Potrivit unei sintagme insistent repetate, naţiunea română ar fi o „naţiune ortodoxă”,
ignorându-se existenţa celorlalte culte dar mai ales faptul că naţiunea este un concept
politic, nu religios. (Populaţia României este ortodoxă în proporţie de 86, 8%, în
comparaţie cu 72,6% în 1930; în ciuda acestei poziţii dominante şi aparent greu de
clătinat clerul ortodox se arată neliniştit de renaşterea comunităţii greco-catolice, căreia
nu se grăbeşte să-i restituie bisericile devenite ortodoxe după 1948, ca şi de relativul
succes înregistrat în anii din urmă de confesiunile neoprotestante.)
Înainte de 1989, aproape toţi românii se prefăceau că sunt atei. Astăzi, aproape toţi
se declară credincioşi. Imediat după revoluţie, bine educat în spirit comunist, Iliescu a
perseverat un timp, definindu-se drept „liber-cugetător”. „Domnule Iliescu, credeţi în
Dumnezeu?”, a fost ultima întrebare, neaşteptată, pe care i-a pus-o Emil
Constantinescu în confruntarea televizată din ajunul alegerilor prezidenţiale din 1996.
Iliescu s-a fâstâcit şi nu prea a ştiut ce să răspundă. A încercat, cam neconvingător, să
argumenteze că „liber-cugetător” nu înseamnă chiar ateu. Cinstit – dar nepolitic – ar fi
fost să spună că este ateu. Nu este o crimă să fii ateu! Dar în România, astăzi, nu se
mai poate, cel puţin dacă eşti om politic. Pierzând alegerile, Iliescu a mai făcut un pas
(în speranţa că le va câştiga data următoare): a început să se închine! Altminteri, toţi
oamenii politici, inclusiv preşedintele, se înţelege, se perindă, cucernici, pe la tot felul de
manifestări religioase. O imensă Catedrală a mântuirii neamului urmează să se înalţe în
centrul Bucureştiului (mai rămâne să se şi construiască, fiindcă în România nu tot ceea
ce se proiectează se şi realizează). Până şi primul-ministru Radu Vasile nu a găsit alt
loc unde să negocieze cu minerii care porniseră un nou marş asupra Bucureştiului (la
începutul anului 1999) decât mânăstirea Cozia, cu medierea Bisericii! Şi, în sfârşit,
alegerile din 2004 s-au desfăşurat într-o notă religioasă cât se poate de vizibilă.
Aproape toţi candidaţii la preşedinţie, mai importanţi sau mai mărunţi, au ţinut să pună în
evidenţă relaţia lor specială cu Biserica; în Parlament, patriarhul şi-a jucat rolul la
investirea noului preşedinte, iar acesta, mult mai degajat decât Iliescu, n-a ezitat să se
închine în repetate rânduri.
România este însă departe de un asalt fundamentalist. Se manifestă mai curând un
amestec de tradiţionalism, convenţionalism şi demagogie politică. În mediile tradiţionale
credinţa religioasă este încă vie. Altminteri, mi-e greu să spun cât de mulţi români sunt
cu adevărat credincioşi, şi câţi perpetuează pur şi simplu, din ataşament faţă de tradiţie,
o sumă de reguli, ritualuri şi chiar practici superstiţioase. Sunt mulţi oameni, în special
femei, care respectă lungile şi severele zile ortodoxe de post, în timp ce botezul şi
înmormântarea rămân două acte religioase obligatorii (practicate şi sub comunism, chiar
de activişti de partid, în cazul lor cu o anume discreţie). Cultul morţilor (parastase,
pomeni) a rămas de asemenea puternic imprimat în comportamente. Pentru români,
Biserica ortodoxă este însă în primul rând un simbol al identităţii lor. De aceea
ortodoxismul (ca ideologie militantă) se aliază firesc cu naţionalismul. Este şi un semn
de neaderare, sau cel puţin de rezervă, faţă de valorile occidentale. A trecut vremea
când dădea tonul în România o elită întru totul prooccidentală (fireşte, ortodoxă, dar
neamestecând ortodoxia cu proiectele politice şi culturale). Acum, apropierea de
Occident este mai curând pragmatică decât sentimentală. Occidentul îi atrage pe cei
mai mulţi români prin reuşita şi bogăţia lui. Intrarea în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană
este dorită de o mare majoritate. Dar când s-a declanşat conflictul din Kosovo şi au
început bombardamentele asupra Iugoslaviei, N.A.T.O. s-a prăbuşit în sondaje,
pierzând câteva zeci de procente din simpatiile românilor. Guvernul, care şi-a respectat
ferm opţiunile prooccidentale (România fiind membră a „parteneriatului pentru pace” şi
candidată la N.A.T.O.), a fost aspru criticat pentru „exces de zel”. Sentimental, românii
par mai aproape de vecinii lor decât de occidentali; acum o sută de ani lucrurile stăteau
invers. Mulţi dintre ei au preferat Serbia ortodoxă, naţionalistă şi autoritară Occidentului
democratic şi cosmopolit.
Dar şi în această privinţă atitudinile au evoluat în favoarea Occidentului, după cum
am arătat deja. Românii se adaptează repede, cel puţin formal. Biserica încearcă şi ea,
ca întreaga societate românească, să îmbine naţionalismul cu europenismul. Este
Biserica ortodoxă care în ultimii ani s-a deschis cel mai mult spre dialogul cu
catolicismul (în contradicţie, s-ar zice, cu ostilitatea manifestată acasă faţă de greco-
catolici). În 1999, papa Ioan Paul al II-lea a venit la Bucureşti şi a fost primit triumfal. Iar
patriarhul Teoctist i-a întors vizita la Vatican. Consolidându-şi perseverent propria
identitate, Biserica ortodoxă română s-a angajat totodată în procesul de reconciliere şi,
în perspectivă, de reunificare a bisericilor creştine.

Mai rău sau mai bine?

În ciuda obstacolelor şi a nereuşitelor, economia şi societatea nu au stat pe loc.

Românii au multe motive să se plângă, se plâng însă poate prea tare uitând sau
îndulcind în memorie dezastrul de dinainte de 1989. Mi-a sărit în ochi o secvenţă dintr-
un film turnat în anii comunismului: imaginea unui bulevard din inima Bucureştiului. Deşi
am trăit tot timpul în Bucureşti, priveliştea mi s-a părut acum stranie: o stradă aproape
goală, câteva maşini ici şi colo, totul „liniştit” şi fără culoare. Astăzi, pretutindeni este
viaţă, poate prea multă şi prea dezordonată. Pe străzi e o forfotă neîntreruptă (oare se
mai şi munceşte?). Magazinele – marile şi goalele cândva magazine de stat – sunt
pline, şi aproape încep să semene cu magazinele occidentale. Pe străzi, toată lumea
vinde şi cumpără. Cobor din apartament şi, chiar în faţa blocului, ţăranii, micii
comercianţi şi-au întins pe jos produsele. Nu este prea igienic, se pot totuşi spăla!
Înainte de 1989 nu se mai găsea nimic în piaţă. Posesorii de maşini mergeau la ţară să
cumpere direct de la localnici. Toate acestea par astăzi normale, fiindcă sunt. Şi pot
chiar să deranjeze, fiindcă nu sunt chiar aşa cum ar trebui să fie. Sub comunism ele nu
existau: era mai simplu!
 S-a schimbat şi peisajul de pe ecranul televizoarelor. Timp de zeci de ani a fost unul
singur şi nu prea vesel. Lipsiţi atâta vreme de informaţie şi de deschidere spre lume,
românii sunt astăzi mari privitori la televizor. Pot să aleagă între cinci-şase posturi
naţionale (plus altele mai puţin importante) şi mai multe canale străine (germane,
franceze, italiene, CNN, Euronews…). Şi asta pare normal. Trecutul doare tot mai puţin,
nemulţumirile sunt mereu ale prezentului.
Lucrurile s-au inversat. Înainte de 1989, oamenii aveau ceva bani, dar nu prea
găseau ce să facă cu ei. Astăzi, cu bani se poate obţine orice: de la hrana cea de toate
zilele până la vile luxoase sau călătorii în lumea întreagă. Din păcate, majoritatea
românilor au bani puţini. Este greu să le ai pe toate. Comparaţiile nu sunt însă
concludente, fiindcă pun în faţă sisteme incompatibile. Salariul mediu este astăzi mai
mic ca înainte de 1989, dar câtă relevanţă poate avea un asemenea calcul? Se pot
cumpăra mai puţine lucruri cu el, dar în primul rând ele se pot cumpăra, pe când înainte
mai mult le căutai decât le cumpărai; în al doilea rând se cumpără la preţul pieţei, pe
când înainte trebuia recurs la piaţa neagră sau la tot felul de combinaţii care înghiţeau
timp, nervi şi bani. Apoi, salariul comunist era fix; astăzi mulţi români câştigă peste
salariu, făcând ore suplimentare sau având o altă slujbă (lucrând adesea la negru).
Fireşte, pentru cei mai mulţi nu este bine; salariul mediu net abia depăşea 100 de euro
în anul 2000 (de zece ori mai puţin decât în Occident, şi de 3-4 ori mai puţin decât în
Ungaria sau Polonia); la începutul anului 2005 a atins totuşi aproape 200 de euro.
Mărfurile şi serviciile sunt în ansamblu ceva mai ieftine decât în Occident, dar unele
dintre ele, îndeosebi produsele de import, sunt mai scumpe. Şi se importă mult, fiindcă
economia românească produce puţin. Chiar actualul nivel de trai, atât de scăzut, este
peste posibilităţile reale ale ţării.
În Occident există o pătură relativ subţire de oameni săraci şi o pătură şi mai subţire
de oameni bogaţi. Între ele, cei mai mulţi occidentali aparţin clasei de mijloc; aceasta
asigură buna funcţionare şi stabilitatea sistemului politic şi social. În România există o
pătură subţire de oameni bogaţi, o pătură şi ea destul de subţire a clasei de mijloc
(totuşi, în curs de consolidare), şi o categorie foarte largă de oameni săraci, aflaţi pe
diferite trepte ale sărăciei. Pentru mulţi dintre ei este o problemă hrana zilnică, pentru a
nu mai vorbi de plata întreţinerii la apartament. Condiţia ca România să reuşească va fi
dezvoltarea clasei de mijloc. Structurile actuale sunt mai apropiate de ale Americii Latine
sau ale lumii a treia, decât de cele ale Occidentului.
S-au creat şi mari averi, dintre care nu puţine în condiţii dubioase. Noii capitalişti sunt
într-o măsură apreciabilă persoane care au ocupat posturi-cheie în structurile
economice sau de informaţii ale vechiului regim: securişti (foarte numeroşi),
reprezentanţi comerciali, activişti de partid. Nu este prea frumos: dar cum altfel s-ar fi
putut constitui în câţiva ani o clasă de capitalişti?
An de an, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare publică un clasament al
ţărilor, ierarhizate în funcţie de un indice care combină produsul intern brut pe cap de
locuitor, speranţa de viaţă şi condiţiile de educaţie. Potrivit acestui „indicator de
dezvoltare umană”, România s-a plasat în 1998 pe locul 64, în anul 2000 pe locul 63, iar
în anul 2002, în ciuda relansării economice, a coborât pe locul 69. În urma ei, se mai
aflau în Europa, în 2002, doar Ucraina (70) şi eventual Turcia (88), în măsura în care o
considerăm ţară europeană. Bulgaria (56) a ajuns simţitor înaintea României: cam
neplăcut pentru români, obişnuiţi să-i privească cu un sentiment de superioritate pe
vecinii de la sud de Dunăre; până şi Albania (65) şi Macedonia (60) par să fi trecut din
2000, când se aflau în urma României, înaintea ei în 2002 (calculul e desigur
aproximativ, dar conturează o anumită realitate şi imprimă o imagine). Şi Rusia e înainte
(57), în timp ce ţările ex-comuniste din Europa Centrală stau simţitor mai bine: Slovenia
– 27, Cehia – 32, Polonia – 37, Ungaria – 38, Slovacia – 42. Comparaţia cu Grecia
(poziţia 24) este edificatoare (nu numai pentru România, dar şi pentru fostele ţări
comuniste mai avansate din centrul Europei). Înainte de comunism, Grecia nu era cu
nimic deasupra României. Astăzi, diferenţa dintre ele spune tot ce e de spus cu privire la
ce a însemnat comunismul. Şi înainte de al doilea război mondial România se afla în
urma Occidentului. Dar astăzi se află şi mai în urmă, cu mult mai în urmă.
În timp ce Occidentul s-a modernizat rapid şi în profunzime în ultima jumătate de
secol, comunismul a lăsat în urma lui neaşteptat de multe zone abia atinse de
modernitate, în ciuda intensului său program de industrializare (sau poate tocmai din
pricina acestui program, din care a rezultat o industrie artificială, incapabilă să tragă
după sine întreaga societate). Electrificarea completă a ţării a fost proclamată obiectiv
prioritar (şi, fireşte, îndeplinită cu succes). După căderea comunismului, am aflat cu toţii
că în România sunt încă sute de sate neelectrificate! Apă curentă nu există aproape
nicăieri în mediul rural. Dar nici cartierele mărginaşe ale oraşelor (acolo unde nu s-au
construit blocuri), inclusiv străzi întregi din Bucureşti, nu dispun de canalizare.
Exceptând Capitala şi eventual câteva oraşe mari, la blocuri apa caldă este o raritate.
Străzile sunt prost întreţinute; şoselele se aflau într-o stare lamentabilă, dar au fost mult
îmbunătăţite în anii din urmă (lipsesc însă autostrăzile!). Trenurile se mişcă anevoie…
Ceea ce nu înseamnă că nu s-au înmulţit în România computerele şi – mai ales! –
telefoanele mobile. În vreme ce unii români se luminează încă la lampa cu gaz, alţii
navighează pe Internet. România pare făcută din bucăţi distincte: amestec de
tradiţionalism, de modernitate de secol XIX, de modernitate comunistă şi de
postmodernitate.
Altminteri, ţara dispune de un nivel de educaţie şi de o intelectualitate care se
prezintă ceva mai bine decât condiţiile materiale ale societăţii. De aici, tot felul de
frustrări şi chiar o doză de disperare. Te poţi realiza în România? Sunt români care cred
că merită mai mult, dar nu simt deloc convinşi că acest „mai mult” îl vor putea dobândi
cândva în România. România a devenit o ţară de emigranţi, ceea ce prin tradiţie nu era.
Mai întâi comunismul i-a determinat pe mulţi români să plece din ţară sau cel puţin să
viseze la aşa ceva. După 1990 curentul s-a intensificat. Sute de mii de români au plecat
în lume, legal sau ilegal, din Europa Occidentală până în Canada şi Australia. Cei mai
mulţi sunt tineri care – vorba lui Sabin Gherman – „s-au săturat de România”. Lucrând la
negru în Occident, românii câştigă oricum mult mai bine decât în ţară. Şi numeroşi tineri
plecaţi la studii, cu diplome recunoscute pretutindeni, preferă să nu se mai întoarcă într-
o ţară unde nu sunt siguri că-şi vor găsi de lucru pe măsura calificării lor. Iar după 2002,
o dată cu ridicarea vizelor în spaţiul Schengen, numărul celor care merg la lucru în
Occident a crescut cu multe sute de mii.
Ciudată în România este şi situaţia forţei de muncă: sunt mai mulţi pensionari decât
salariaţi: vreo patru milioane şi jumătate de salariaţi în anul 2004 faţă de şase milioane
de pensionari (dintre care nu puţini pensionaţi pe diverse motive înaintea limitei de
vârstă). S-ar zice că românii nu dau în brânci muncind. Noroc cu economia subterană şi
cu munca la negru care (alături de veniturile provenite din străinătate) ridică economia
românească şi nivelul de trai la un nivel ceva mai bun decât cel indicat de cifrele oficiale.
Şomajul nu a înregistrat procente spectaculoase; s-a ridicat la un moment dat puţin
peste 10%, pentru a scădea în 2004 la 6%. Nivelul său relativ scăzut se explică prin
încetineala reformei, dar, evident, şi prin numărul mic de angajaţi (majoritatea românilor
fiind agricultori sau pensionari), ca şi prin plecarea masivă la muncă în străinătate a
celor care, altminteri, ar fi îngroşat în ţară rândul şomerilor.
România străbate nu numai o criză economică, dar şi o criză de adaptare, o criză
morală. Lipsa de încredere a devenit cronică. Societatea este debusolată. În ce ar putea
crede? Clasa politică a dezamăgit-o, condiţiile de viaţă ale celor mai mulţi nu s-au
îmbunătăţit. Românii sunt obosiţi: obosiţi înainte de a fi dus la capăt ceea ce trebuiau să
facă.
Dacă unii pleacă din ţară, alţii au ajuns să regrete comunismul. Peste jumătate dintre
români consideră că atunci trăiau mai bine. Viaţa era mai sigură, totul putea fi mai bine
gospodărit. Cum să le explici că dezechilibrele actuale se datorează în primul rând
tocmai comunismului? Fără comunism ar fi trăit astăzi mai bine.
N.A.T.O. şi îndeosebi Europa sunt susceptibile să revitalizeze speranţele. Cu
condiţia să se petreacă o ameliorare sensibilă, nu doar în discursuri şi statistici.
Românii, tot mai mulţi, care călătoresc sau lucrează în Occident, încep să se simtă
atraşi de modelul occidental. Dar şi în această privinţă românii sunt în genere prea puţin
informaţi şi par a vâna o iluzie: de la iluzia comunismului la iluzia Occidentului care le
rezolvă pe toate. Mereu e căutat Salvatorul! Slaba informare (în mai mare măsură decât
vreun prooccidentalism esenţial), pe fondul atâtor frustrări şi aşteptări, explică faptul că
în România (spre deosebire de alte ţări foste comuniste) integrarea europeană este
aprobată de o majoritate zdrobitoare. Oamenii caută soluţii miraculoase, şi nu par
conştienţi de costuri (care s-ar putea să-i dezamăgească o dată ce va veni nota de
plată).

Regele

Îndată după decembrie 1989 privirile mai multor români s-au îndreptat spre regele
Mihai (aflat de aproape o jumătate de secol în exil şi stabilit la Versoix, în Elveţia).
Născut în 1921, el a domnit deja în două rânduri, mai întâi, minor, între 1927 şi 1930,
apoi din 1940 până în 1947. Argumentele în favoarea monarhiei nu erau lipsite de
greutate. Republica se născuse ilegitim, printr-o lovitură de stat comunistă. Anularea
comunismului ar fi presupus şi anularea Republicii pe care a creat-o. Apoi, monarhia
părea în măsură de a arbitra mai bine disputele interne şi de a conferi mai multă
credibilitate României în Occident. O evoluţie de tip spaniol, de la dictatură, prin rege, la
democraţie. S-a pus în evidenţă şi firea echilibrată a regelui Mihai, de care ar fi avut
atâta nevoie o Românie dezechilibrată.
Românii însă, monarhişti până la 1947, deveniseră între timp republicani convinşi.
Nimic de mirare: comunismul le-a întors pe toate! Probabil că un referendum nu ar fi dat
mai mult de 10-15% în favoarea monarhiei. De aceea reacţia lui Iliescu pare lipsită de
măsură; el a manifestat un soi de panică fie şi în faţa unei simple vizite particulare a
regelui. În primii ani, acestuia i s-au refuzat sistematic viza de intrare şi chiar
redobândirea calităţii de cetăţean român (care îi fusese retrasă de regimul comunist).
Când regele a reuşit totuşi să ajungă la aeroportul Otopeni, iar poliţia de frontieră,
intimidată, l-a lăsat să meargă mai departe, a urmat un episod rocambolesc: urmăriri pe
şosea, maşina regelui întoarsă din drum şi fostul suveran nevoit să ia avionul înapoi. În
sfârşit, i s-a permis să vină în aprilie 1992, cu ocazia sărbătorilor de Paşte. Iliescu s-a
eclipsat şi, în duminica Paştilor, regele a domnit cu adevărat asupra capitalei. O mare
de oameni l-au înconjurat şi l-au ovaţionat. Un incredibil triumf! Un moment s-a părut că
istoria se întoarce.
Era însă o iluzie: mai departe nu avea cum să se meargă.
Majoritatea românilor voiau Republică, şi chiar o republică cu Iliescu! Regele a fost
susţinut de o parte a opoziţiei, dar nici măcar de întreaga opoziţie. Corneliu Coposu nu
şi-a ascuns niciun moment opţiunea monarhistă. În manifestaţiile anti-Iliescu se scanda
frecvent: „Monarhia salvează România”. Dar opoziţia democratică nu putea să-şi lege
întru totul viitorul de viitorul nesigur al regelui. O atitudine ferm monarhistă ar fi însemnat
o abatere de la litera Constituţiei şi mai cu seamă riscul îndepărtării unei părţi din
electorat. Înainte de a fi ales preşedinte, Emil Constantinescu a făcut, cam imprudent,
declaraţii favorabile regelui, care erau cât pe ce să se întoarcă împotriva lui.
Odată devenit preşedinte l-a primit pe rege la palatul Cotroceni, dar nimic mai mult.
După cum i se reproşaseră luările de poziţie promonarhice, i s-a reproşat acum, din
partea cealaltă, abandonarea regelui. Dar ce-ar fi putut face: să devină un Monk al
României?
Paradoxal, regele a fost servit mult mai bine de Iliescu decât de Constantinescu.
Mulţi au văzut în el un antidot la Iliescu. Odată înlăturat acesta de la putere, regele nu
mai prezenta prea mare interes (exceptând, fireşte, nucleul dur al monarhiştilor, care nu
este însă prea numeros). Pentru Mihai I a urmat un declin lent. Şi vârsta (optzeci de ani)
a fost pentru el un handicap. Ca şi faptul că din căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma
s-au născut cinci fete şi niciun băiat. Coroana se transmitea în linie masculină. O femeie
pe tron, aşa ceva nu s-a mai văzut în România. Greu de spus cum ar fi arătat România
redevenită regat, dar poate că n-ar fi fost cea mai rea dintre soluţii!
Şi totuşi, povestea nu s-a terminat aici. Printre surprizele anului 2001 s-a numărat şi
împăcarea dintre regele Mihai şi preşedintele Iliescu. Chiar mai mult decât împăcare, o
apropiere, într-o atmosferă devenită brusc aproape amicală. Iliescu a făcut cu
nonşalanţă ceea ce Constantinescu se temuse să facă. Câte acuze nu i s-ar fi adus
dacă i-ar fi adresat regelui doar jumătate din zâmbetul lui Iliescu! Regele a revenit
definitiv în România, unde i s-a recunoscut statutul de fost şef al statului şi i s-au restituit
unele proprietăţi (avându-se în vedere şi un aranjament privitor la castelul Peleş, fostă
proprietate personală a regilor României, nu a statului român; până la urmă, soluţia este
aceea a unei despăgubiri în bani, combinată cu posibilitatea folosirii complexului de la
Peleş în anumite condiţii). În ce-l priveşte, regele s-a angajat să sprijine eforturile
europene şi atlantice ale României, ceea ce a şi făcut. Pentru regele Mihai este desigur
o recunoaştere de ordin „istoric”. A obţinut cel mai mult posibil în condiţiile în care a
pierdut. Partida au câştigat-o Iliescu şi Republica!

Câteva particularităţi

Occidentalul care vine în România observă cu mirare că în unele privinţe românii

gândesc şi se comportă „altfel”. Mirarea lor este doar parţial justificată. Multe dintre
atitudinile curioase ale românilor au caracterizat şi Occidentul până nu de mult. În
materie de atitudini considerate astăzi „politic incorecte”, românii n-au inventat nimic;
sunt doar puţin rămaşi în urmă.
Atitudinea faţă de grupurile minoritare este încă marcată de tot felul de prejudecăţi
(cu o tendinţă totuşi spre normalizare: lucrurile stau mai bine în 2005 faţă de 1990).
Adesea se spun vorbe nu prea frumoase despre unguri, uneori şi despre evrei, dar cu
deosebire despre ţigani. Chiar pe postul naţional de televiziune ţiganul a fost tratat multă
vreme ca ţigan; atunci când un ţigan era implicat într-o infracţiune sau o crimă, nu se
uita să i se specifice apartenenţa etnică (ceea ce nu se întâmpla în cazul altora). Între
timp, televiziunea a renunţat la asemenea discriminări; ele rămân totuşi prezente în
mentalitatea şi comportamentul multor români.
România este încă o ţară în care predominante rămân valorile masculine (cum a fost
până mai ieri şi Occidentul – şi încă mai este într-o anumită măsură!). Tradiţia
românească este totuşi aceea a unei relative „autonomii” feminine; în viaţa socială,
femeia e de multă vreme o prezenţă, dar între limite care încă n-au cedat pe de-a-
ntregul. Femeile sunt active în mai toate domeniile, însă oarecum în umbra bărbaţilor.
Nu puţini bărbaţi continuă să considere că locul lor „e la cratiţă”. Faptul că lucrează ca şi
bărbaţii nu le scuteşte acasă de „cratiţă” şi de toate celelalte îndeletniciri casnice.
Lucrurile totuşi evoluează. Multe femei au reuşit, deja, singure, în afaceri şi în alte
domenii. Sunt însă puţine femei „la vârf” şi mi-ar fi greu să menţionez un mare model
„feminin” în viaţa publică sau intelectuală românească. Puţine femei conduc. Politica
rămâne o îndeletnicire pronunţat masculină. În Parlament, femeile se cam pierd printre
bărbaţi. În guvern, ani de-a rândul n-a fost nicio femeie, mai recent au apărut câteva,
mai întâi în cabinetul Năstase, apoi în guvernul Tăriceanu. Cu un număr de ani în urmă,
s-a comentat ironic alcătuirea delegaţiei româneşti la un congres mondial al femeilor;
şeful delegaţiei a fost un bărbat! Încă ar fi greu de conceput un preşedinte sau un prim-
ministru femeie (deşi s-au văzut cazuri chiar în ţări islamice). Generaţia tânără vine
probabil cu o nouă mentalitate. Dar citadela masculină românească nu va ceda de la o
zi la alta!
Printre categoriile cu cel mai mare procent de defavorizaţi se numără copiii şi
oamenii în vârstă (exact aceia de care o societate civilizată trebuie să aibă mai mare
grijă). Sunt nepermis de multe familii care din sărăcie îşi abandonează copiii. Au fost şi
copii vânduţi, „înfiaţi” în condiţii suspecte; greu de spus ce s-a întâmplat cu ei după ce-
au trecut graniţa. Autorităţile europene s-au văzut nevoite să intervină în ceea ce tindea
să devină un scandal al adopţiilor; în prezent reglementările au devenit mult mai stricte.
Unii copii abandonaţi ajung în „cămine”, ale căror condiţii de viaţă (hrană insuficientă,
lipsa oricărei călduri umane) i-au înspăimântat pe vizitatorii occidentali. Alţii stau sub
cerul liber: sunt copiii străzii, care cutreieră oraşele în zdrenţe, se adăpostesc în gurile
de canalizare şi trăiesc din cerşit. Adesea, ajung să se prostitueze. Sunt „turişti” care vin
special în România în căutare de băieţi tineri. O categorie aparte sunt copiii bolnavi de
SIDA, mai numeroşi decât în oricare ţară europeană. Pe la mijlocul anilor ’90 situaţia
devenise intolerabilă: ar fi trebuit să fie o prioritate a guvernelor; din păcate nu a fost.
României i s-a pus în vedere din partea Uniunii Europene că trebuie să aibă grijă de
propriii ei copii. Se poate constata – intervenind şi asistenţa occidentală – un proces de
ameliorare. Se văd mai puţini copii în stradă, iar căminele au ajuns să fie mai primitoare.
Rămâne însă enorm de făcut. Şi mai ales trebuie conştientizată o datorie: era oare cazul
ca Europa să atragă atenţia?
Nici persoanele în vârstă nu prea sunt răsfăţate în societatea românească. Pensiile
sunt mici, cu totul neîndestulătoare pentru o viaţă decentă. Azilele de bătrâni nu arată
deloc mai bine decât cele în care sunt internaţi copiii. Este ceva în neregulă şi cu
vocabularul. În Occident s-a generalizat eufemismul „vârsta a treia”. În România se zice
mai pe şleau: „bătrâni”. Este termenul „oficial”, chiar pe posturile de televiziune: un
cuvânt cam echivoc în care e greu de spus în ce măsură se amestecă respectul acordat
bătrânilor în societăţile tradiţionale cu o doză de dispreţ pentru cei care „au ieşit din
cursă”. Şi cum jurnaliştii sau crainicii de televiziune sunt adesea oameni foarte tineri, îi
poţi auzi vorbind despre „bătrâne” sau „bătrâni” abia trecuţi de cincizeci de ani! Nu le-a
spus nimeni că nu e frumos să vorbească aşa!
În mod curios, românii nu par să ţină prea mult la sănătatea lor. Şi în această privinţă
se află la antipodul Occidentului. În Occident s-a afirmat în ultimele decenii un adevărat
cult al sănătăţii şi al tinereţii prelungite. Majoritatea românilor nu-şi fac prea multe griji cu
privire la calitatea vieţii. Îi preocupă prea puţin mediul în care trăiesc sau ceea ce
mănâncă, beau şi fumează. Sunt şi femei care continuă cu nonşalanţă să avorteze, deşi
ar putea recurge la mijloace contracepţionale (avortul rămâne principala metodă de
limitare a naşterilor). Şi viaţa de fiecare zi este nesănătoasă, din pricina
disfuncţionalităţilor societăţii româneşti şi îndeosebi a birocraţiei înspăimântătoare:
alergătură, stres, enervare… Şi când toate astea (fiindcă nici clima nu îi favorizează pe
români) se petrec iarna în ger sau vara sub un soare torid, lucrurile devin şi mai puţin
sănătoase. Murdăria ambiantă este responsabilă pentru boli caracteristice: hepatită,
febră tifoidă, meningită… Important pentru un român este să nu ajungă în spital.
Spitalele (cu excepţiile de rigoare, fireşte) sunt printre instituţiile care arată cel mai prost
în România. Sunt supraaglomerate şi nu strălucesc la capitolul igienă. Te poţi vindeca în
spital, dar poţi ieşi şi mai bolnav.
În consecinţă, speranţa de viaţă a românilor este printre cele mai scăzute din Europa
(totuşi, în creştere); 67-68 de ani pentru bărbaţi şi aproape 75 de ani pentru femei, în
primii ani după 2000 (o medie de 71 de ani, în timp ce în ţările occidentale media
evoluează între 77 şi 80 de ani). În schimb, românii deţin recordul mortalităţii infantile
(ca de altfel şi în perioada interbelică): 19 copii morţi la vârsta de mai puţin de un an la o
mie de copii născuţi vii, potrivit statisticilor pentru 2002, şi 17 în 2004 (în Occident
indicele variază între 3 şi 7, în Ungaria se ridică la 8, iar în Bulgaria la 14). O asemenea
situaţie sanitară deplorabilă ar necesita un efort mai mare, şi financiar, şi de organizare,
şi de informare. Desigur, nu sunt prea mulţi bani, însă din puţinul care este ar trebui
acordat mai mult sănătăţii. Dar, ca şi pentru români în genere, sănătatea nu pare să fi
fost prima dintre priorităţi pentru guvernele care s-au succedat până în 2004 (rămâne de
văzut dacă în viitor vom asista la o schimbare de strategie).
În schimb, homosexualii au fost ani de zile o prioritate, s-a tot vorbit despre ei. De
vină – ca în atâtea! – desigur tot Occidentul, care a făcut presiuni pentru ca Parlamentul
României să modifice articolul de lege (faimosul articol 200) care incrimina
homosexualitatea. Parlamentarii – stimulaţi şi de Biserică – au rezistat pas cu pas.
Occidentul la rându-i a continuat să insiste, şi de aici o poveste interminabilă care a
creat unora dintre români impresia că homosexualii ar fi preocuparea majoră a
Occidentului (în timp ce, dimpotrivă, tradiţia românească şi valorile ortodoxe ar exclude
homosexualitatea). Într-o primă etapă, articolul a fost totuşi „îndulcit”, cu menţinerea
însă a unor prevederi discriminatorii (astfel, situaţiile în care relaţiile homosexuale ar
stârni „scandal public” – sintagma cât se poate de interpretabilă). Apoi, în anul 2000,
problema s-a rezolvat, cel puţin legal, homosexualitatea încetând să mai fie un delict.
Povestea este caracteristică: de ce toate merg atât de greu în România, când până la
urmă tot trebuie făcute?
Prejudecăţile rămân însă şi se manifestă la prima ocazie. În campania electorală din
2004, Băsescu a făcut o declaraţie „imprudentă”, spunând că nu s-ar opune căsătoriilor
între homosexuali. A urmat o violentă campanie „antihomosexuală” a partidului aflat la
putere, susţinută şi de Biserica ortodoxă.
Românii nu stau prea bine nici cu conştiinţa ecologică. Şi aceasta la toate nivelurile:
de la cel al vieţii cotidiene până la funcţionarea marii industrii. Oamenii aruncă uşor în
stradă tot ceea ce le prisoseşte şi au ajuns să trăiască în mijlocul unor grămezi de
gunoaie. Comunismul n-a avut nici cea mai mică idee de ecologie (programul său de
industrializare cu orice preţ fiind prin excelenţă antiecologic), aşa încât exploatările
miniere şi industria n-au ţinut seama de niciun fel de norme de acest gen. Cu prea
modeste îmbunătăţiri, lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie (cu complicitatea chiar a
unor întreprinzători străini; de ce ar cheltui ei dacă românii înşişi nu prea se
sinchisesc?). Un incident puternic mediatizat (departe însă de a fi fost singurul) s-a
petrecut la o exploatare auriferă din Maramureş; s-a deversat o cantitate importantă de
cianură care a ajuns în Tisa, spre indignarea ungurilor a căror ţară e străbătută de Tisa
de la un cap la altul – nu numai că au murit peştii dar le-a fost pângărit şi simbolul
naţional!
Pe lângă condiţiile materiale sunt de schimbat în România – poate chiar în primul
rând – mentalităţile. Ele sunt de altfel în plină evoluţie: nu avem de-a face cu un tablou
static. Modelul occidental pătrunde prin nenumărate căi în mediul românesc. A contat
foarte mult şi deschiderea deplină a frontierelor spre spaţiul Schengen, începând din
2002. Milioane de români călătoresc sau lucrează în Occident şi, în contact tot mai
strâns cu această lume diferită, ajung să-şi reelaboreze propriul sistem de valori.

Comunişti, securişti, informatori

Raportul românilor cu trecutul comunist rămâne tulbure şi echivoc. Condamnarea

formală a comunismului se împleteşte cu tot felul de nostalgii (doar parţial mărturisite).
Sunt puţini români care să spună: ce bun a fost comunismul! Dar sunt mulţi care spun:
atunci o duceam mai bine. Repudiat ca sistem, comunismul este reabilitat pe segmente
care, toate la un loc, dau un fel de reabilitare globală.
Nu s-a desfăşurat un proces al comunismului (solicitat insistent de unii intelectuali).
N-au fost nici măcar judecaţi indivizii cu mâinile pătate de sânge, torţionarii din anii ’50.
Singurele condamnări s-au pronunţat împotriva celor implicaţi în represiunea din
decembrie 1989. Toţi au ieşit însă destul de repede din închisoare, în genere pe motive
de sănătate, şi de atunci, cu puţine excepţii (cazul lui Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului,
care a murit de ciroză), sunt sănătoşi tun. Foştii lideri de partid sau rudele lor apropiate
(inclusiv neamurile lui Ceauşescu) sunt astăzi oameni bine situaţi, implicaţi în tot felul de
afaceri bănoase şi având toate motivele să-i privească cu un zâmbet condescendent pe
foştii deţinuţi politici care au primit şi ei câte o pensie. Nici prin gând nu le trece cel puţin
să cedeze proprietarilor de drept vilele în care locuiesc. La Timişoara, oraşul unde a
izbucnit revoluţia, colţul cel mai anticomunist şi mai occidentalizat al României, s-a
cerut, într-o proclamaţie lansată în 1990, ca foştii responsabili ai regimului comunist să
fie excluşi o vreme din viaţa politică. Nu este de mirare că regimul Iliescu nu a dat curs
acestei invitaţii. Chiar şi occidentalii i-au sfătuit discret pe „ex-comunişti” să nu
pornească la o „vânătoare de vrăjitoare”. Nevânate, vrăjitoarele şi-au văzut de treabă. În
Cehia s-a adoptat totuşi o asemenea lege. Cehii l-au avut pe Havel, românii pe Iliescu.
Se aplică în mod curent tactica vinovăţiei colective, sau şi mai bine, a nevinovăţiei
colective. Toţi am fost membri de partid sau, într-un fel sau altul, implicaţi în regimul
comunist. Lui Iliescu, atunci când i se reproşa înalta funcţie de partid, îi plăcea să-l bage
în aceeaşi oală şi pe Emil Constantinescu: şi el a fost comunist! Şi cum am fost toţi,
înseamnă că nu suntem niciunul.
Şi securiştii sunt peste tot, greu de spus cât în realitate şi cât în imaginarul românilor.
A existat şi continuă să se manifeste o obsesie a Securităţii. În Serviciul Român de
Informaţii, cadrele vechi, care ocupă şi posturile cele mai înalte, provin din fosta
Securitate. Se pot explica astfel şi unele scurgeri de informaţii – cu deosebire spre
Partidul România Mare. Mulţi securişti sunt bine instalaţi în sistemul economic şi
financiar. Inevitabil se nasc întrebări neliniştitoare. Oare alcătuiesc cu toţii şi astăzi o
reţea operativă? Oare responsabilii actuali ai României, inclusiv foşti deţinuţi politici,
deveniţi informatori, sunt şantajaţi? Asemenea întrebări conduc uşor – poate prea uşor –
spre o teorie de tip conspirativ, care acordă şi astăzi Securităţii un loc-cheie în
societatea şi în viaţa politică românească. Imaginea unei Românii conduse în continuare
de securişti arată cam mitologic. Dar grupuri de presiune şi de influenţă cu siguranţă
există.3
Figura securistului este dublată în imaginarul românesc de cea a informatorului. Şi în
această privinţă domneşte o deplină incertitudine. Câţi dintre români au fost informatori?
Şi, mai ales, câţi sunt încă „dependenţi” din această pricină? Doar câţiva, mai curajoşi,
mai oneşti sau mai cinici, şi-au mărturisit singuri condiţia de foşti informatori. Îi numeri
pe degete. În rest, nimeni nu vrea să accepte că ar fi avut de-a face în vreun fel cu
Securitatea. Dacă ar fi să ne bazăm numai pe mărturisiri, subiectul s-ar îngropa o dată
pentru totdeauna. E de văzut ce spun dosarele. Senatorul Constantin Ticu Dumitrescu a
iniţiat un proiect de lege după modelul est-german: cu alte cuvinte o Comisie
independentă care să preia toate dosarele, şi transparenţă totală. Modul în care această
iniţiativă a fost frânată (de toate partidele) lasă dubii cu privire la inocenţa clasei politice.
După tot felul de tergiversări şi mai ales de modificări, legea a fost adoptată, dar chiar
iniţiatorul susţine că nu-şi mai recunoaşte proiectul. Comisia s-a constituit şi a început
să funcţioneze. Secretul de stat şi tot felul de interese au împiedicat însă recuperarea
efectivă a arhivelor. Şi nu e oare cam târziu? Purificarea morală a societăţii şi scoaterea
în afara jocului politic a celor compromişi s-ar fi cuvenit să se petreacă în 1990, acum e
greu să se mai schimbe ceva. Apoi, întrebarea este dacă nu au dispărut între timp
tocmai dosarele cele mai sensibile sau file compromiţătoare. Nu este prea clar nici ce
înseamnă informator. Foştii deţinuţi politici erau obligaţi să dea declaraţii. De unde
anume începea cineva să fie „informator”? S-ar putea ca până la urmă să cadă în plasă
mai curând victimele, cei şantajaţi de regimul comunist, decât adevăraţii vinovaţi. Aşa s-
a spus şi despre Coposu că ar fi fost informator, pe baza „declaraţiilor” date Securităţii
(care, în cazul lui, ca şi al altora, au ieşit uşor din arhivele, păzite de cine?). Dar
demnitarii comunişti ce nevoie aveau să fie informatori? Şi bineînţeles că nici ofiţerii de
Securitate nu „colaborau” cu Securitatea; ei erau Securitatea! Curios rămâne însă faptul
că în imaginarul românilor informatorul pare mai vinovat decât securistul!
Şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. În preajma alegerilor din noiembrie
2000, Comisia a făcut publice numele candidaţilor pentru Parlament care au colaborat
cu Securitatea. Cei mai mulţi au fost dintre ţărănişti şi liberali (foşti deţinuţi politici care
au cedat la un moment dat), cei mai puţini din Partidul România Mare. Quod erat
demonstrandum!
După ce i-a demascat pe informatori, şi pentru a face dreaptă măsură, Comisia
pentru studierea arhivelor Securităţii şi-a manifestat intenţia de a se lansa (totuşi!) şi în
identificarea ofiţerilor de securitate care au făcut poliţie politică. De remarcat nuanţa:
legea prevede denunţarea Securităţii sub latura ei de poliţie politică, nu a Securităţii în
ansamblu. Cei mai mulţi securişti şi-au făcut corect treaba, între limitele legii (aşa cum
era ea) şi, de regulă, în interesul României! Fapt este că dosarele securiştilor s-au
recuperat mult mai greu de la S.R.I. Decât dosarele informatorilor, sau mai bine zis nu s-
au prea recuperat. Această situaţie a generat o criză în Comisie între cei care
înţelegeau să ducă până la capăt demontarea Securităţii (fie ea şi numai ca poliţie
politică) şi categoria celor „binevoitori” faţă de Putere şi de S.R.I. Abia în 2005, Băsescu
a somat în sfârşit, S.R.I.-ul să transfere Comisiei „totalitatea” dosarelor. Explorarea lor
va mai cere încă mult timp, iar efectul dezvăluirilor nu va mai fi acelaşi cum ar fi fost cu
zece sau cincisprezece ani în urmă.
Comunismul a lăsat în urma lui o societate bolnavă, străbătută de tot felul de
nelinişti. Cu trecerea anilor, opoziţia comunism-anticomunism îşi pierde treptat din
relevanţă. Creşte numărul românilor pragmatici, care se desprind de istorie şi pe care îi
interesează eficienţa, nu ideologia. Deja alegerile din 2000 au dovedit că tema
anticomunismului (susţinută mai ales de Convenţia Democrată) nu mai are mare trecere
la electorat (oricum, nu mai poate trece înaintea problemelor actuale). La alegerile din
2004 nici măcar n-a mai fost o temă de discuţie. Procesul va fi însă de durată. Umbrele
comunismului nu vor dispărea întru totul decât o dată cu succesiunea firească a
generaţiilor.
 6. Români şi străini

Acceptare şi respingere

Puţine popoare europene au avut atât de mult de-a face cu străinii ca românii.
Dominaţia în zonă a trecut de la o putere la alta, modelele de civilizaţie s-au succedat,
iar pe teritoriul locuit în majoritate de români s-au aşezat populaţii de o extremă
diversitate. Contradicţia fundamentală stă în faptul că acest neîntrerupt asalt al
străinătăţii s-a exercitat asupra unei societăţi până nu de mult predominant rurale,
tentată de a se închide în sine. Raporturile cu străinii şi importul de civilizaţie străină au
rămas în seama unei elite, care în felul acesta s-a distins în şi mai mare măsură de
masa populaţiei. Deschiderea spre „ceilalţi” s-a conjugat cu o permanentă inerţie, venită
din straturile profunde ale civilizaţiei româneşti: de aici caracterul contradictoriu al unui
nesfârşit proces de acceptare-respingere.
Românul este convins că are o atitudine pozitivă faţă de străini. Nimeni nu este mai
binevoitor, mai prietenos, mai primitor decât el. Fapt în bună măsură adevărat. Însă o
asemenea atitudine nu-i caracterizează exclusiv pe români, ci comunităţile tradiţionale
în genere. Pretutindeni ţăranul este mai ospitalier decât orăşeanul. Străinul (şi chiar
românul) care merge într-un sat din Moldova sau din Maramureş este primit cu mai
multă atenţie şi căldură decât atunci când vine la Bucureşti şi se pierde în masa
anonimă a unui mare oraş (deşi până şi aici mai rămâne ceva din amabilitatea
tradiţională şi orientală; un occidental are toate şansele să fie mai bine primit în capitala
României, înconjurat cu mai multă atenţie, decât procedează el, la el acasă).
Tratamentul „de favoare” care îi este rezervat înseamnă însă mai întâi de toate că
străinul este tratat ca străin. O comunitate tradiţională este binevoitoare faţă de celălalt,
dar păstrează şi distanţa faţă de el. În imaginarul românesc, străinul, cu calităţile şi
defectele lui (mai ales cu defectele!), este investit cu trăsături puternice de alteritate. La
nevoie, el este găsit vinovat cam pentru toate relele care au căzut peste români. Starea
în care se află astăzi România, întârzierea ei istorică, s-ar datora mai cu seamă
străinilor; fără atâtea invazii, fără turci, ruşi, unguri şi toţi ceilalţi, România ar fi fost
înfloritoare (peste lucrurile bune care s-au luat de la străini se trece mai repede, cum se
trece repede şi peste faptul că românii şi-au făcut rău şi ei înşişi, fără să aibă neapărat
nevoie în această privinţă de „asistenţă” străină).
Comunismul a accentuat opoziţia român-străin. l-a rupt pe români mai întâi de
Occident, apoi de toată lumea. „Străinătatea” a căpătat contururi mitice, pe cât de
negative în propaganda oficială, pe atât de pozitive în visele de belşug ale românilor.
Înainte de comunism, raporturile cu Occidentul erau rezervate unei elite care avea
repere sigure (Parisul!) şi gusturi rafinate. În comunism, graţie intoxicării propagandistice
pe de o parte şi insatisfacţiei românilor pe de altă parte, imaginarul străinătăţii s-a
„democratizat”, devenind o obsesie naţională. O străinătate văzută de-a valma: cam
totul devenea „Occident” pentru românii lipsiţi de toate cele (până şi studenţii străini, în
majoritate din lumea a treia – mulţi arabi, dar nu din cele mai bogate ţări arabe –, cu cei
câţiva dolari ai lor, făceau figură de mesageri ai unei lumi misterioase şi interzise). Şi
aşa, conceptul s-a degradat. Românii erau fericiţi când primeau din străinătate „lucruri la
pachet”, în genere articole de îmbrăcăminte „second hand” şi disparate (dar oricum mai
atrăgătoare decât ponositele şi uniformele confecţii comuniste). Cafeaua, ţigările,
săpunul erau alte produse străine vânate cu obstinaţie. Pentru majoritatea românilor –
cu excepţia unui mănunchi de intelectuali de „formaţie veche” – asemenea mărunţişuri
(care, este drept, fac viaţa suportabilă) au trecut înaintea valorilor esenţiale ale
Occidentului.
După ieşirea din comunism, contactele cu străinătatea au devenit mai directe şi mult
mai frecvente, dar nu au scăzut în intensitate dramatică. Prin sărăcia lor, românii se simt
daţi la o parte. Frustrarea, o imensă frustrare, este sentimentul care le defineşte cel mai
bine starea actuală de spirit. Şi, de aceea, Occidentul continuă să atragă şi să respingă.
Mai e cale lungă până când românii să-i privească pe occidentali cu aceeaşi detaşare
(sau nepăsare) cu care occidentalii îi privesc pe ei. Deocamdată, psihodrama străinătăţii
continuă în România.
„Străinii din afară” sunt dublaţi de cealaltă categorie, a „străinilor din interior”.
România este o ţară care nu a ştiut, şi care de fapt nici nu prea a avut timp şi mijloace,
să-şi asimileze, sau cel puţin să-şi integreze, minorităţile. Cum să-i asimilezi pe unguri
care au fost până mai ieri un element dominant în raport cu românii? Cum să-i asimilezi
pe evrei, o comunitate ea însăşi închisă, şi având un nivel economic şi cultural în medie
deasupra celui românesc? Cum să-i asimilezi pe ţigani, care trăiesc într-o lume a lor?
România nu este Franţa! Şi nici măcar Ungaria, care i-a integrat foarte bine pe evrei şi a
reuşit să-i asimileze pe germani. Minoritarul a fost perceput ca străin, înainte de a fi
considerat membru al naţiunii române şi cetăţean român. Confruntarea aceasta a fost
ascuţită în perioada interbelică, atunci când România, dublându-şi teritoriul, s-a trezit
peste noapte cu o colecţie aproape nesfârşită de minoritari. Dar şi astăzi, când
ponderea minorităţilor e mai mică şi s-au făcut câţiva paşi spre integrare, minoritarul
încă nu este considerat de românii majoritari cu adevărat român. Cum să spui de un
ungur că este român? Sau de un ţigan? Ungurul e ungur şi ţiganul, ţigan!
O ţară împresurată de străini, aceasta este România, şi de aici decurg tot felul de
complexe şi de sensibilităţi.

„Belgia Orientului”, între Franţa şi Germania

Marele pariu al românilor a fost, acum aproape două secole, detaşarea de Est, şi de
aici intrarea într-o istorie foarte complicată şi cu şanse de reuşită nesigure:
occidentalizarea unei societăţi care în structurile ei profunde aparţinea altui tip de
civilizaţie şi a unei ţări care, pe hartă cel puţin, aparţine Răsăritului, nu Occidentului!
În ansamblu, elita românească şi-a propus, şi a reuşit până la un punct, să copieze
modelul occidental.1 Modelul occidental în general, şi modelul francez în particular.
Pentru câteva generaţii, Franţa a fost marea iubire a românilor. Exceptând monarhia,
aproape întregul cadru politic, juridic, administrativ, cultural a avut Parisul ca principală
sursă de inspiraţie. Ce n-ar fi dat România să devină o mică Franţă a Orientului! Dacă
nu o Franţă, proiect poate prea ambiţios, cel puţin o „Belgie a Orientului”, sintagmă care
apare frecvent spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Ţară mică, la fel ca România, cu o elită
francofonă, ca şi ea, cu regim monarhie (în această privinţă modelul belgian fiind mai
adecvat decât cel francez), cu o Constituţie avansată, pe care românii o imitaseră cel
puţin în literă, dacă nu chiar foarte fidel în spirit, cu un statut european garantat de
marile puteri, şi, nu în ultimul rând, de un dinamism economic şi de o prosperitate
impresionantă (acest stat abia vizibil pe harta lumii a fost una dintre marile puteri ale
secolului al XIX-lea), Belgia avea toate însuşirile pentru a-i face pe români să viseze.
„Belgia Orientului” şi „Micul Paris”: aceste două formule au simbolizat dorinţa de ataşare
a României la Occident şi în primul rând la comunitatea francofonă.
Timp de aproape o sută de ani drumul obligat al intelectualului român mergea spre
Paris. Franceza a fost, până la comunism, limba pe care orice român cu oarecare
cultură trebuia să o cunoască (se învăţa pe parcursul tuturor celor şapte sau opt clase
de liceu). Românii cultivaţi citeau de preferinţă literatură franceză şi chiar autori
nefrancezi în traduceri franceze. Nu puţini au ajuns să vadă lumea cu ochii francezului
(să-i judece, de pildă, foarte „franţuzeşte” pe englezi sau pe germani!).
Dar cât de departe era Franţa! Mai departe în orice caz decât Germania. Franţa a
mizat în România pe prestigiul ei cultural şi pe atracţia irezistibilă (aproape inexplicabilă,
ca orice mare pasiune) pe care românii au simţit-o faţă de ea. Germania însă a fost tot
timpul mult mai prezentă în această parte a Europei. Din Evul Mediu şi până în secolul
al XIX-lea, colonişti germani s-au instalat, în valuri succesive, din Ungaria şi Transilvania
sau de pe ţărmurile Balticii, până pe Volga ori în Basarabia şi Dobrogea. Raporturile
comerciale au fost mult mai strânse cu spaţiul german decât cu îndepărtata Franţă.
După unificarea Germaniei în jurul Prusiei, proiectul expansiunii germane spre est
(tradiţionalul Drang nach Osten) a fost reluat cu deosebită energie; în preajma primului
război mondial, Imperiul Otoman însuşi a intrat în sfera de influenţă germană.
Sentimental, Franţa dispunea de poziţii mai bune în România, dar geopolitica şi
economia îi favorizau pe germani.
În plus, germanii erau beneficiarii celui de-al doilea model invocat de români după cel
francez. Românii din Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina) aveau o formaţie
culturală de tip german (austriac), şi din acest punct de vedere se distingeau de elita
românească din Regat. Dar chiar în statul român o minoritate influentă de intelectuali şi
oameni politici privea cu mai mare încredere spre Germania decât spre Franţa. O
asemenea atitudine este observabilă la Junimea, societatea culturală cu cel mai mare
impact în viaţa intelectuală românească în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
Susţinătorii modelului german puneau în evidenţă ordinea, rigoarea şi stabilitatea
caracteristice societăţii germane; Franţa, dimpotrivă, oferea imaginea însăşi a
instabilităţii şi, poate, o doză de superficialitate. România ieşise din faza revoluţionară şi
acum trebuia să se liniştească, să se aşeze pe baze temeinice. Sub acest aspect,
modelul german părea mai convingător. Şi regele era german! Iar România, din 1883
până în 1914 a fost aliata Germaniei (în ciuda simpatiilor pentru Franţa şi a spinoasei
probleme a românilor din Austro-Ungaria). Spre 1900 mulţi tineri români îşi fac studiile în
Germania. Mai puţini decât în Franţa, dar numărul lor este în creştere. La 1864, când s-
a înfiinţat Universitatea din Bucureşti, 16 dintre profesorii săi erau formaţi în Franţa şi
doar trei în Germania; în 1892, „scorul” era de 42 la 8 în favoarea Franţei; în 1914,
distanţa se micşorase: 62 la 29. Franţa îşi menţinea avantajul, dar Germania venea
puternic din urmă.
Şi astfel, duelul franco-german, manifestarea cea mai dramatică în epocă a unei
Europe divizate, s-a purtat şi pe teren românesc. Ce s-ar fi întâmplat fără primul război
mondial? Germania a mizat greşit pe război şi a pierdut. Fără război (fireşte, şi dacă ar fi
câştigat războiul!), influenţa ei ar fi devenit precumpănitoare în Europa centrală şi de
sud-est. Cine ştie, poate intelectualii români ar fi ajuns să vorbească mai curând
germana decât franceza!
Cele două modele, francez (în subsidiar, belgian) şi german (cu varianta sa
austriacă), au ocupat aproape în întregime timp de un veac imaginarul politic şi cultural
al românilor. Nu le-a lipsit românilor nici ideea unei mai largi solidarităţi latine, dar
aceasta a fost până la urmă absorbită tot de Franţa. Românii mergeau la Roma să
admire Columna lui Traian (actul lor de naştere înregistrat în piatră), dar până după
primul război mondial nu s-au arătat prea interesaţi de raporturi particulare cu Italia. Cu
atât mai puţin cu Spania, Portugalia sau cu America Latină. „Panlatinismul” i-a tentat pe
unii intelectuali români spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Ca mică ţară latină, pierdută în
marea slavă, România ar fi fost avantajată de o asemenea formulă de solidaritate. Dar
spre deosebire de panslavism şi de pangermanism, doctrine care s-au întâlnit la un
moment dat cu proiectele celor două mari puteri: Rusia şi Germania, şi au căpătat astfel
un sens politic bine definit, „panlatinismul” a rămas o simplă atitudine sentimentală.
Franţa (cea mai puţin latină dintre ţările latine) nu şi-a orientat politica după un
asemenea criteriu; Italia, frustrată în raporturile cu Franţa, s-a întors spre adversarele
acesteia: Germania şi Austro-Ungaria; Spania a stat tot timpul la o parte; iar România,
în faţa pericolului slav, a ales şi ea calea alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria. Este
drept, primul război mondial a adus împreună ţările latine (mai puţin Spania), dar
motivele ţineau în mai mică măsură de sentiment cât de interesele specifice fiecărei ţări
(perioada interbelică şi al doilea război mondial aveau din nou să-i separe pe „latini”). Pe
tema solidarităţii latine s-au întâlnit la un moment dat românii şi provensalii care,
stimulaţi de poetul Frédéric Mistral, încercau să-şi reafirme identitatea (mişcarea
„félibrige”). Cel mai de seamă poet român al generaţiei sale, Vasile Alecsandri (1821-
1890), a fost premiat la Montpellier în 1878 pentru Cântecul gintei latine. „Latina gintă e
regină/ într-ale lumii ginte mari/ – spuneau versurile acestui poem – Ea merge-n capul
altor ginte/ Vărsând lumină în urma ei”. Românii credeau într-adevăr în superioritatea
geniului latin, şi nu numai al romanilor antici, dar şi al moştenitorilor lor moderni. Însă
faţă de ambiţia proiectelor, o poezie şi un premiu literar erau cam puţin!
În urma primului război mondial, Germania a pierdut puncte în România, iar Franţa a
câştigat. Situaţie de altfel relativă şi fluidă, dat fiind că Germania rămânea totuşi o
pepinieră de intelectuali români, iar spre sfârşitul perioadei interbelice al treilea Reich va
reveni în forţă, în plan economic, militar şi politic. Pe de altă parte, modelul cultural
francez era tot mai mult contracarat de afirmarea valorilor autohtone şi a specificului
naţional. Câştigă puncte şi Italia; Roma atrage câte ceva din ce pierduseră Berlinul şi
Viena (Şcoala română de la Roma a fost, între cele două războaie, alături de instituţia
similară de la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris, un important centru de formare în
domeniul ştiinţelor umane). Şi regimul fascist (perceput iniţial mai curând ca autoritar
decât ca dictatorial) are destul de mulţi admiratori în România, printre oameni politici şi
intelectuali. Cât despre extrema dreaptă românească – şi forma ei cea mai avansată şi
mai agresivă, mişcarea legionară – modelele străine sunt mai multe, dozate în fel şi chip
şi combinate cu surse autohtone: naţionalismul francez şi mai cu seamă „Action
française” a lui Charles Maurras, fascismul italian şi nazismul german şi-au adus,
fiecare, partea de contribuţie. Dar ele s-au întâlnit cu autohtonismul, tradiţionalismul şi
ortodoxismul românesc. Legionarii – Garda de Fier –, chiar dacă aparţin „familiei”
fasciste europene, prezintă totuşi o sinteză distinctă. Misticismul lor ortodox îi
deosebeşte net de variantele occidentale de fascism (nazismul şi fascismul italian s-au
manifestat cu totul independent şi chiar ostil faţă de Biserică). Antisemitismul îi apropie
de nazism, dar este antisemitismul specific al unei societăţi tradiţionale care refuză
fermentul de modernitate reprezentat de evrei (şi în genere de elementul străin).
Ţărmuri îndepărtate

Nu am menţionat încă Anglia şi cultura britanică, printre ţările şi culturile care au

însemnat ceva pentru România. Aceasta deoarece Anglia a rămas multă vreme pentru
români o insulă foarte îndepărtată. Când românii ajung la Paris, rareori merg mai
departe. Câte unul se întâmplă totuşi să mai treacă Marea Mânecii. Un ardelean, Ion
Codru-Drăguşanu (1818-1884), îşi publică în 1865, sub titlul Peregrinul transilvan,
impresii de călătorie din mai multe ţări europene, incluzând şi trei „corespondenţe” din
Londra, datate septembrie 1840 şi noiembrie 1843. Admirator în primul rând al Franţei
(deşi le reproşează francezilor frivolitatea – stereotip des întâlnit!), îi apreciază şi pe
englezi, pentru gradul lor de civilizaţie („Fără îndoială, Marea Britanie e statul cel mai
civilizat în lume”), pentru seriozitate şi perseverenţă (calităţi opuse francezilor). Franţa şi
Anglia combină, fiecare în felul ei, trăsături ale grecilor şi romanilor din Antichitate; „în
alianţă una cu alta, aceste două naţiuni sunt menite a conduce lumea şi a decide
pururea despre soarta celorlalte popoare” (mai perspicace, Tocqueville anunţa tot atunci
că viitorul aparţine Statelor Unite şi Rusiei!). Codru-Drăguşanu admiră muzeele şi
înfăptuirile tehnologice. Îl uimeşte însă numărul mare al bărbaţilor chei (poate din cauza
climei!) şi îl oripilează brutalitatea unui meci de box. Limba engleză îi zgârie urechile;
crede că nu este bună, dată fiind scurtimea cuvintelor, decât pentru comenzi navale! 2
Câţiva ani a trăit la Londra şi Dimitrie Brătianu (1818-1890), fratele lui I.C. Brătianu şi
membru al principalei „dinastii politice” care a contribuit la construirea României
moderne; în anii care au urmat revoluţiei de la 1848 şi în preajma unirii Principatelor, el
i-a reprezentat aici pe români în Comitetul democratic european fondat de Giuseppe
Mazzini. Mai târziu, între 1881 şi 1890 a fost ministru plenipotenţiar la Londra Ion Ghica
(1816-1897), unul dintre cei mai interesanţi oameni politici şi intelectuali români ai
vremii, în plus un „anglofil”, specie foarte rară într-o epocă bântuită de „francofili” şi,
eventual, de „germanofili”.
Sunt şi englezi care călătoresc în România; câţiva ajung chiar să se stabilească aici.
Printre ei, un anume Effingham Grant, care în vremea revoluţiei de la 1848 lucra la
consulatul britanic din Bucureşti; astăzi este complet uitat, dar îi păstrează numele, fără
ca cineva să mai facă vreo legătură cu personajul, „podul Grant” de peste calea ferată
(pe locul proprietăţilor sale de la marginea Bucureştiului). Sora lui Grant, Mary (1820-
1893), s-a căsătorit cu Constantin A. Rosetti (1816-1885), una dintre figurile
emblematice ale României moderne, lider, împreună cu I.C. Brătianu, al partidului
liberal. Maria Rosetti a fost o femeie energică şi activă, care nu numai că şi-a secondat
soţul, dar s-a manifestat ea însăşi în diverse activităţi sociale şi culturale (într-o vreme
când româncele se limitau în genere la rolul de soţii şi de mame). La 1850, pictorul
Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), de origine evreu din Ungaria, dar ataşat
cauzei româneşti, a compus un tablou simbolic: România revoluţionară. Este chipul unei
femei frumoase, cu privirea hotărâtă, îmbrăcată în costum ţărănesc, cu o salbă de aur la
gât. De fapt este portretul Maria Rosetti. O englezoaică, pictată de un evreu ungur,
simboliza România. Iată o anecdotă amuzantă, dar nu mai puţin semnificativă pentru
spiritul european al momentului.
Însă toate acestea sunt cazuri punctuale. Anglia rămânea nespus de departe, iar
engleza o limbă cu totul exotică pentru români. Revenind la profesorii de la
Universitatea din Bucureşti: niciunul dintre ei, până la primul război mondial, nu se
formase în Anglia (deşi ca locuri de formare, pe lângă Franţa şi Germania − cu pondere
zdrobitoare –, mai figurau câteva ţări: Austria, Italia, Rusia, Elveţia, Belgia). Puţini
români puteau citi literatură engleză în original. Nici în traduceri nu se citea prea mult,
exceptându-l, fireşte, pe Shakespeare (dar care nu mai e un caz englez, ci universal!),
publicat în numeroase ediţii şi jucat neîntrerupt pe scenele româneşti. Am întocmit o
statistică a traducerilor publicate în periodicele româneşti între 1859-1918; ea ilustrează
foarte clar reperele culturale din epocă. Iată distribuţia textelor pe categorii:

Ţara Istorie şi critică Poezie Teatru Proză

literară
Franţa 1463 1726 688 5438
Germania 539 1576 134 1001
Rusia 552 100 26 1350
Italia 428 358 30 595
Anglia 420 277 51 408
Statele Unite 100 81 – 408
Austria 72 233 8 224
Ungaria 57 246 14 167
Norvegia 184 18 17 109
Spania 95 20 4 101

Evident, Franţa ocupă, la distanţă, primul loc, Germania al doilea, apropiindu-se de

Franţa în domeniul poeziei, Rusia al treilea, datorită mai ales marilor ei romancieri.
Literatura de expresie engleză (britanică şi americană) se află într-o poziţie modestă. În
ce priveşte traducerile editate în volum, cu excepţia lui Shakespeare, literatura engleză
străluceşte mai curând prin absenţă. Unii români îl citeau pe Dickens în franceză sau
germană (mai rar în original), dar în româneşte până la primul război mondial i se traduc
doar câteva povestiri (şi un singur roman în foileton); romanele lui aveau să apară în
volum abia după primul război mondial. De Thackeray să nu mai vorbim, românii nu
prea auziseră de el (spre comparaţie, între 1895 şi 1918 se traduc 16 titluri din Balzac şi
cinci din Hugo, fără a mai socoti faptul că ei erau citiţi şi în apar câteva volume în
aceeaşi perioadă şi din autorii americani Mark Twain şi Edgar Allan Poe).
În perioada interbelică se fac câţiva paşi. Anglia se mai apropiase, cel puţin politic şi
militar, prin acţiunea comună din primul război mondial şi prin faptul că, până la cel de-al
doilea război, ea a rămas, alături de Franţa, principalul aliat occidental al României. A
fost şi o implicare britanică semnificativă în industria petrolieră românească. Engleza
începe cât de cât să se mai înveţe în şcoli (cam la acelaşi nivel cu italiana, devansată
mult de franceză şi chiar de germană). La Universitatea din Bucureşti se adaugă – abia
în 1936 – o catedră de limbă şi literatură engleză, celor de limbă şi literatură franceză,
germană şi italiană; devenit în 1940 titularul ei, Dragoş Protopopescu (autorul volumului
de eseuri Fenomenul englez, 1936) a fost printre primii popularizatori ai culturii engleze
în România. Printre tinerii de familie bună începe să se manifeste o oarecare înclinare
spre Anglia. Se înmulţesc traducerile: Dickens, venind din urmă, dar mai ales scriitorii
contemporani la modă, precum W. Somerset Maugham şi A.J. Cronin, publicaţi în tiraje
considerabile.
Şi America era departe, dar poate mai puţin departe decât Anglia. În timp ce
intelectualii români priveau spre Franţa şi Germania, Statele Unite au devenit, pe la
1900, un punct de atracţie pentru ţăranii români din Transilvania. Cam o sută de mii de
români transilvăneni se stabilesc de partea cealaltă a Oceanului în primele două decenii
ale secolului al XX-lea (a fost – în cadrul mai larg al unui intens curent migrator pornit
din Austro-Ungaria – singura experienţă românească notabilă de acest gen; până la
comunism, românii – popor de ţărani legaţi de pământul lor – nu prea au fost tentaţi să
pornească în lume). Agricultori la ei acasă, au devenit muncitori necalificaţi în marile
întreprinderi din nordul Statelor Unite (Cleveland, Detroit…). S-au transformat în
americani fără să-şi dea seama; intenţia lor iniţială era să adune bani şi să se reîntoarcă
în satul lor. Cei mai mulţi însă au rămas şi au format nucleul principalului grup de români
stabilit în afara spaţiului românesc.3
A doua punte între România şi America a oferit-o Hollywood-ul. Filmul american îi
cucereşte pe români în anii ’30. S-ar zice că acum încep românii să audă vorbindu-se
englezeşte, fie şi cu accent american. Revistele vremii sunt pline de fotografii şi de ştiri
privitoare la vedetele de cinema. Când a izbucnit războiul, o suferinţă suplimentară a
constat în dispariţia filmelor americane substituite (cumplită decădere!) cu producţii
germane (şi, ceva mai convenabil, italiene). La sfârşitul războiului, cinefilii s-au bucurat
degeaba: aşteptau să revină filmele americane, au avut însă parte de un lung tratament
cu filme sovietice (filmele occidentale, americane în primul rând, şi-au făcut din nou
apariţia prin anii ’60, dar alese pe sprânceană, şi cu secvenţele „neconvenabile” tăiate).
Tot americanii au lăsat românilor şi alte două amintiri, nu tocmai agreabile. Mai întâi,
teribilele bombardamente americane (şi britanice) din anii războiului. Apoi, iluzoria
„aşteptare a americanilor” care a mai întreţinut o rază de speranţă printre adversarii
regimului comunist. Oamenii ajung să creadă ceea ce doresc să se întâmple; au putut
să creadă că „vin americanii”, când americanilor nici prin gând nu le trecea aşa ceva
(dar au ştiut, destul de cinic, să exploateze această speranţă, la începutul anilor ’50,
îndemnând la rezistenţă, prin manifeste lansate din avion).

Din nou în Est

Reorientarea spre Est a fost un şoc pentru elita românească (mai puţin însă, trebuie
spus, pentru masa populaţiei, care nu fusese prea mult implicată în procesul de
occidentalizare; pentru cei care acum se ridicau spre cultură, reperele „răsăritene” nu
aveau de ce să şocheze).
Pentru românii cultivaţi, timp de mai bine de un secol singurele repere fuseseră cele
occidentale, alături, fireşte, de tradiţiile şi valorile considerate specific româneşti. După
veacuri de integrare cultural-religioasă şi politică în spaţiul răsăritean, se petrecuse
brusc o devalorizare a Răsăritului. Un curios sentiment de ostilitate faţă de greci
străbate aproape întregul secol al XIX-lea (după ce, în veacul precedent, cele două
culturi merseseră împreună şi multe familii aristocratice erau mixte, româno-greceşti).
Pe bulgari, românii ajung să-i privească foarte de sus: vecinii de la sud de Dunăre nu
aveau nici pe departe o aristocraţie şi o intelectualitate de nivelul celor româneşti;
românilor le plăcea să remarce că bulgarii veneau la Bucureşti aşa cum ei înşişi se
duceau la Paris. Cât despre ruşi, refuzul civilizaţiei lor se amesteca, firesc, cu un
sentiment de teamă. Cu atât mai mult după instaurarea comunismului în Rusia. Ruşii
deja invadaseră ţările române în nenumărate rânduri; iniţial fuseseră priviţi ca „salvatori”,
dar acum nu mai era cazul. Când avea să se petreacă următoarea invazie?
Cum bine se ştie, s-a petrecut. Încă mai brusc decât părăsiseră Estul, românii au fost
reintegraţi în Est. În prima sa fază, de fidelitate absolută faţă de Moscova, regimul
comunist a procedat la o intensă spălare a creierelor menită să şteargă atât reperele
occidentale cât şi pe cele naţional-tradiţionale din mintea românilor. S-a cultivat
prietenia, nu prea caldă până atunci, cu micile „ţări frăţeşti” din jur (Bulgaria, Ungaria),
dar în primul şi în primul rând cu „marele frate” sovietic (în fapt, „marele frate” rus). În
învăţământul românesc limba rusă s-a instalat în locul francezei; era singura limbă
obligatorie, predată încă din a patra clasă primară şi pe tot parcursul liceului. Dar toată
lumea, şi adulţii, erau îndemnaţi şi nu rareori obligaţi să studieze limba rusă. Radioul
transmitea o emisiune: „Să învăţăm limba rusă cântând”, unde se intonau cântece
sovietice, desluşite apoi cuvânt cu cuvânt, exerciţiu artistic, lingvistic şi politic în acelaşi
timp. Pentru formarea elitelor, s-a schimbat direcţia dinspre Paris, Berlin sau Roma spre
Moscova. Cohorte de studenţi din toate domeniile (aleşi cu grijă, pe criterii sociale şi
politice bine definite) au fost trimişi să se formeze în patria comunismului. Acolo ei
deprindeau tot ce le trebuia: specializare, convingeri politice şi, fireşte, limba rusă. Nu
puţini s-au întors şi cu soţii rusoaice. Le-au fost atribuite posturile-cheie în toate
sectoarele de activitate.
În aşteptarea zilei când toată lumea avea să vorbească şi să citească ruseşte,
traducerile din rusă au invadat piaţa. Se traducea orice, de la marii clasici, până la
broşuri de propagandă, cărţi pentru copii sau lucrări de vulgarizare ştiinţifică. O carte
privitoare la aviaţie începea cu propoziţia: „avionul este o invenţie rusească”. Tot ce se
dăduse mai de seamă în cultură, ştiinţă şi tehnologie era operă rusească: de asta
românii trebuiau să se convingă. Dar nici alte culturi n-au fost întru totul sacrificate. Îmi
amintesc că în anii ’50 am citit foarte bune traduceri din Charles Dickens şi Mark Twain.
Apăreau, frumos editate, într-o colecţie intitulată „Clasicii literaturii universale” (tot aici s-
a publicat – pentru prima dată în România – şi teatrul complet al lui Shakespeare).
„Clasicii” au fost manipulaţi cu abilitate de responsabilii comunişti ai culturii. Era ceea ce
se numea literatura „critic-realistă”. Ei criticau aspru societatea burgheză, şi asta era
foarte bine! În schimb, nu se traducea aproape nimic din literatura occidentală
contemporană. Cât ar fi fost de critică, ea nu putea să critice decât o societate care,
evident, arăta mult mai bine decât societatea comunistă. Cititorul român trebuia să
rămână cu impresia că aşa este societatea burgheză şi mai bună nu poate fi –, după
cum a descris-o Dickens pe la 1840!
Schimbare de direcţie în 1964: cultura rusească încetează să mai fie superioară
celorlalte, limba rusă îşi pierde monopolul, fiind retrogradată în sistemul liceal ca simplă
limbă la alegere, alături de franceză, engleză şi germană (şi alunecând treptat într-o
poziţie inferioară englezei şi francezei). Traducerile din ruseşte se rarefiază, se traduce
tot mai mult din literaturile occidentale, inclusiv lucrări recente: ficţiune, istorie, ştiinţă
(desigur, alese cu grijă, la nevoie cenzurate, şi însoţite de studii introductive destinate să
explice cititorului cum trebuie să înţeleagă lucrurile). Aceeaşi evoluţie şi în teatru, şi în
sălile de cinema. În ce priveşte formarea tinerilor români, drumul Moscovei este practic
abandonat, dar nici drumuri le Occidentului nu se deschid prea larg; un număr restrâns
de privilegiaţi ajung la studii sau la specializări în „lumea liberă”. Deschiderea culturală
spre Occident se face doar atât cât să atenueze influenţa sovietică. Modelul invocat nu
mai e modelul sovietic, dar nici cel occidental: este modelul românesc! „Elita” formată la
Moscova avea să treacă prin momente dezagreabile; după ce ajunsese foarte repede la
vârf, acum e privită cu suspiciune şi îndepărtată din posturile sensibile. Cei cu soţii
„sovietice” se găsesc într-o situaţie şi mai delicată. Pentru regimul comunist, a avea
„rude în străinătate” însemna de la bun început să fii suspectat. Iniţial, erau în discuţie
rudele din Occident; în etapa comunismului naţional, conceptul se generalizează: nu
mai era bine să ai rude nicăieri! Interesant este că elita aceasta de formaţie rusească,
marginalizată sub Ceauşescu (nu chiar persecutată, dar socotindu-se nedreptăţită), a
contribuit la răsturnarea regimului, susţinând varianta Iliescu de postcomunism.
Tentativa rusească de a reinstala România în Est a avut o reuşită şi o nereuşită.
Ceea ce a reuşit nesperat de bine a fost implantarea sistemului sovietic, de care românii
se desprind cu greu. România este şi astăzi mai departe de Occident decât era în
momentul instaurării comunismului. Aşadar, ruşii au reuşit să sovietizeze România. Dar
n-au reuşit deloc s-o rusifice. Chiar în anii ’50, când limba rusă se studia intens, prea
puţini au învăţat-o cu adevărat. Mulţi doar „s-au prefăcut”: a fost un semn de neaderare,
o formă pasivă de rezistenţă. Astăzi în România – exceptându-i pe supravieţuitorii
generaţiei moscovite – mai nimeni nu ştie o vorbă rusească. Cu atât mai puţin au ajuns
românii să-i iubească pe ruşi. Nu i-au iubit nici măcar comuniştii români. Comunismul a
avut efectul paradoxal de a îndepărta România de Occident fără a o apropia în final de
Rusia. Şi în prezent românii privesc spre Rusia ca spre ceva destul de tulbure şi nu
chiar recomandabil, aflat undeva la Răsărit (cu atât mai mult cu cât România nu mai are
frontieră cu Rusia, ci cu Ucraina). Mai prudenţi, unii atrag totuşi atenţia că Rusia este
încă o mare putere, şi ar trebui cultivate cu ea relaţii normale şi cât de cât prietenoase.
Aceasta pare însă a fi ultima grijă a românilor.

Şi iarăşi spre Vest

După 1989, din nou, românii şi-au întors privirile spre Vest. Dar idila nu mai e atât de
simplă ca în secolul al XIX-lea. De o parte şi de alta, există suspiciuni şi rezerve. În plus,
condiţiile materiale ale ţării îi ancorează pe români în regiunea în care se află.
„Reoccidentalizarea” României merge împreună cu o „reorientalizare”. Turci, irakieni şi
alţi orientali (inclusiv chinezi) sunt aici la ei acasă. Pe alocuri, în zonele comerciale,
frapează aspectul de bazar oriental (diferit şi de solemnul comerţ comunist, dar şi de
aspectul mai discret şi mai ordonat al comerţului occidental). Turcia revine în forţă într-o
bună parte a fostului Imperiu Sovietic, din România până în Asia Centrală. Dezmembrat
piesă cu piesă de ruşi, Imperiul Otoman pare pe cale de a reînvia şi de a-şi lua revanşa.
Restaurare, desigur, iluzorie; dar faptul că Turcia, o ţară modest dezvoltată potrivit
normelor occidentale, reuşeşte performanţa unei prezenţe economice semnificative într-
o ţară ca România (sensibil mai evoluată decât Turcia înainte de comunism) dovedeşte
încă o dată ce a însemnat comunismul şi cât au pierdut ţările care au mers pe calea
economiei de stat şi nu a liberei iniţiative.
Cât priveşte Vestul, acesta a însemnat cândva pentru români tandemul Franţa-
Germania. Acum jocurile se fac altfel, fiindcă şi lumea, şi România, s-au schimbat. Ca
reper cultural şi de prestigiu, America a trecut, şi pentru români, pe primul loc. Li s-au
iertat americanilor şi bombardamentele, şi abandonarea României. Ei sunt pur şi simplu
simbolul unei lumi libere şi prospere. Fireşte, unanimitate nu există: românii mai puţin
tentaţi de Occident au optat la un moment dat pentru Serbia şi împotriva Americii. Dar,
dintre toate ţările, America este cu siguranţă cea care inspiră mai multă admiraţie. Şi
viaţa de fiecare zi se americanizează în România, ca pretutindeni. Filmele pe care le
văd românii, la cinema, la televizor sau înregistrate pe casete, sunt în proporţie
zdrobitoare americane; muzica, la fel. Restaurantele McDonald’s s-au înmulţit
vertiginos. Coca-Cola a devenit şi la români o băutură naţională. Nimic original de altfel:
aşa arată lumea de azi! Şi N.A.T.O., şi Internetul… şi atâtea altele conduc toate spre
America. „Ce ţară apreciaţi cel mai mult?”; la această întrebare pusă într-un sondaj de
opinie (în octombrie 1999), 26,9% dintre cei chestionaţi au optat pentru Statele Unite.
Pe locul doi, Germania, cu 18,8%. Franţa, abia pe locul trei, cu 8,8%. Şi, în continuare,
Italia, cu 6,8%, Elveţia, cu 5,2%… şi Anglia, cu 3,2%. 4
Printre ţările europene, Germania este pe cale de a-şi reconsolida poziţia pe care o
lungă tradiţie istorică i-a conferit-o în zona Europei centrale şi sud-estice (cu eclipse
parţiale şi temporare, urmate mereu de reveniri). Nu mai este însă pentru români chiar
Germania de la 1900. Puţini membri ai elitei mai sunt pătrunşi de cultura germană. Rari
sunt românii care mai vorbesc nemţeşte (şi germanii din Transilvania au rămas puţini).
Mai în glumă, mai în serios, s-ar putea spune că se vorbeşte mai mult româneşte în
Germania decât nemţeşte în România. Într-adevăr, Germania adăposteşte cea mai
numeroasă comunitate românească din Occident: sute de mii de români, ca şi de
germani plecaţi din România. Românii care iau calea Germaniei sunt atraşi mai puţin de
cultura germană, cât de oportunităţile de câştig. Fondul raporturilor româno-germane
este predominant economic. Ca investitor, Statele Unite sunt departe; este de prevăzut
că în această privinţă Germania va juca în România un rol de frunte, deşi într-o primă
perioadă implicarea ei a fost destul de lentă.
Ajungem şi la Franţa, aflată în sfera de interes a românilor într-o poziţie mai puţin
strălucită faţă de ceea ce a însemnat ea cândva. Imediat după 1989, francezii care au
venit în România au fost uimiţi şi încântaţi constatând cum atâţi români se descurcă în
franceză (nu mai ştiau că România fusese o mare ţară francofonă; de fapt, românii îi
iubiseră pe francezi, în timp ce francezii – vorba unui autor sceptic – doar se lăsaseră
iubiţi!). Şi astăzi, România rămâne principalul bastion al culturii franceze în Europa
(exceptând, fireşte, Belgia şi Elveţia, parţial francofone). Dar nu e decât o poziţie
relativă, în măsura în care franceza a pierdut peste tot. Şi în România e în reflux. La
1989, franceza şi engleza erau oarecum la egalitate (poate chiar cu un uşor avans al
francezei). Astăzi engleza a trecut cu mult înainte; tot mai mulţi tineri, care se pot
exprima în engleză, nu mai ştiu deloc franţuzeşte. Unii studiază totuşi în Franţa, după
cum destui intelectuali „nostalgici” încă privesc spre Paris. Şi prezenţa economică a
Franţei este foarte bună (devenind la un moment dat primul investitor străin). Dar,
sentimental, nu mai e ceea ce era: Franţa a redevenit pentru români o ţară „normală”.
Vechea Franţă, iubită cu pasiune, aparţine României care a fost.
Italia şi Spania sunt două ţări de care românii s-au apropiat foarte mult în anii din
urmă, în primul rând printr-un adevărat exod al celor plecaţi la lucru („culegătorii de
căpşuni” din Spania au intrat deja în mitologia românească, la fel ca „mâncătorii de
lebede”!).
Cu englezii, românii se pot înţelege mai bine astăzi, graţie… englezei. Cu observaţia
că aceasta s-a impus nu prin Anglia, ci prin America. Relaţiile sunt mai strânse ca
înainte, fiindcă lumea e mai mică şi reţeaua contactelor mult mai densă, pretutindeni.
Sunt mai mulţi români ca odinioară care ajung în Anglia, şi s-au înmulţit proiectele
comune, economice, politice şi strategice. Dar, privind lucrurile comparativ, cele două
ţări rămân încă departe: Anglia, o insulă la capătul occidental al continentului, România,
în felul ei, tot o „insulă”, la capătul celălalt (rămâne de văzut cum se va concretiza
apropierea politică preconizată de Traian Băsescu).
Evreii

România a fost, în secolul al XIX-lea, apoi şi în perioada interbelică, una dintre ţările
cu cea mai mare populaţie evreiască (pe locul trei, în cifre absolute, printre statele
Europei interbelice, după Polonia şi U.R.S.S.; şi tot pe locul trei în ce priveşte procentul
evreilor raportat la întreaga populaţie, după Polonia şi Ungaria). În 1930, numărul
evreilor se ridica la 728.115, socotiţi după naţionalitate, şi 756.930, după religie, ceea ce
însemna 4%, respectiv 4,2%, din locuitorii României. În 2002 au fost înregistraţi vreo
6000. Se poate spune că istoria evreilor din România aproape s-a terminat. Este însă o
istorie care încă mai agită pasiuni şi resentimente.
Interpretările extreme prezintă două feţe complet opuse ale României. Unii autori
evrei (dar nu toţi) consideră că România ar fi fost o societate fundamental antisemită, cu
răbufniri de acest gen încă din Evul Mediu; dovadă şi faptul că nicăieri în Europa evreilor
nu li s-a recunoscut cetăţenia atât de târziu (abia după primul război mondial). 5
Ostilitatea aceasta a atins paroxismul în antisemitismul violent al legionarilor şi al
guvernării Antonescu; după Hitler, mareşalul Antonescu este cel care a dirijat cea mai
înverşunată campanie de exterminare împotriva evreilor (chiar dacă mai ezitantă decât
„soluţia finală” nazistă şi rămasă incompletă). Până şi astăzi, într-o Românie aproape
fără evrei, antisemitismul s-ar menţine la cote îngrijorătoare, fie prin izbucniri explicite,
fie în stare latentă. Cu alte cuvinte, românii nu s-ar fi vindecat încă pe deplin.
De cealaltă parte, românii nici nu vor să audă de asemenea acuzaţii. Ei nu au fost
nicicând antisemiţi! Românul este de felul lui foarte înţelegător cu străinii, inclusiv cu
evreii. Aceştia nu se pot plânge că n-ar fi dus-o bine în România; nu fiindcă le era rău s-
au stabilit şi au rămas aici vreme de generaţii. În ce-l priveşte pe Antonescu, el nu
numai că nu a exterminat evrei, ci i-a salvat pe cei mai mulţi dintre ei, refuzând „soluţia
finală”, preconizată de Hitler. Dimpotrivă, evreii nu s-au purtat prea frumos cu românii,
atunci când au dat mâna cu invadatorul sovietic şi s-au aşezat în funcţii înalte în faza
cea mai represivă a comunismului.
Lucrurile, ca întotdeauna, sunt mai complexe. Faptul că românii au avut o înclinare
antisemită nu cred că poate fi negat. Au avut-o însă, mai întâi de toate, în cadrul unei
civilizaţii creştin-europene care a imprimat în imaginarul colectiv tratarea evreului ca
străin. Evreul a fost timp de secole figura cea mai pronunţată a alterităţii, a „celuilalt”, în
spaţiul european. Antisemitismul a fost o maladie europeană, nu specific românească.
În cazul României pot fi identificate unele trăsături particulare, eventual agravante. În
secolul al XIX-lea numărul evreilor a crescut foarte repede, cei mai mulţi venind din
nord, din Galiţia, apoi şi din Rusia. Mai puţin numeroşi au fost cei veniţi de la sud de
Dunăre, din Imperiul Otoman (descendenţi ai evreilor alungaţi din Spania în secolul al
XV-lea). Ei s-au aşezat mai ales în oraşe, şi în primul rând în oraşele din Moldova (în
unele devenind chiar majoritari); în ansamblu, la 1930, evreii reprezentau 14,3% din
populaţia oraşelor României (şi numai 1,6% din populaţia rurală). Majoritatea erau
concentraţi în nordul şi nord-estul ţării; peste două treimi trăiau în Basarabia, Moldova,
Bucovina şi Maramureş. Un asemenea aflux naşte de regulă tensiuni. În plus,
naţionalismul românesc, inclusiv antisemitismul au avut şi o puternică motivaţie de ordin
economic. Românii, în marea lor majoritate oameni legaţi de pământ – ţărani sau boieri
– şi de activităţi tradiţionale nu prea au excelat în îndeletnicirile economice şi
comerciale. Numeroşi străini – nu numai evrei, dar şi germani, greci şi armeni – au
ocupat aceste sectoare, imprimând românilor un complex de inferioritate. Ponderea
evreilor a fost mare îndeosebi în comerţ. În fapt, societatea evreiască era ea însăşi
puternic polarizată: pe de o parte unii evrei bogaţi, bancheri, comercianţi sau industriaşi,
pe de altă pape numeroşi evrei trăind în condiţii precare, în cartiere sărace. În privinţa
ştiinţei de carte stăteau, în medie, mai bine decât românii; erau mulţi evrei în
profesiunile liberale: medici, avocaţi, jurnalişti…
Incontestabil este şi faptul că legionarii au ucis evrei, ca şi regimul mareşalului
Antonescu. Negarea sau minimalizarea acestor crime este incorectă şi nu foloseşte la
nimic României (foloseşte poate doar ca şi astăzi România să fie taxată de
antisemitism!). Unele disocieri sunt totuşi necesare. Tratamentul de tip exterminator a
fost rezervat evreilor din Basarabia şi Bucovina; aceştia au fost acuzaţi de regimul
Antonescu că pactizaseră în 1940 cu ocupantul sovietic (generalizându-se atitudinea
unor evrei prosovietici prin culpabilizarea tuturor). În consecinţă, aproape toţi au fost
deportaţi dincolo de Nistru, în „Transnistria”, teritoriu controlat între 1941 şi 1944 de
armata română. S-au petrecut şi execuţii sumare, dar majoritatea au pierit din cauza
lipsurilor îndurate în lagăre. Cu aproximaţie, numărul morţilor poate fi apreciat la
110.000-120.000 (se presupune că vreo sută de mii apucaseră să plece în Uniunea
Sovietică o dată cu retragerea armatei roşii); autorităţilor române le revine în plus şi vina
dispariţiei unui mare număr de evrei „neromâni”, locuitori ai Transnistriei (masacraţi sau
morţi în lagăre). În România (minus Basarabia şi Bucovina), a fost un singur episod
sângeros de mare amploare (după crimele legionare din ianuarie 1941, soldate la
Bucureşti cu 120 morţi dintre evrei), şi anume pogromul de la Iaşi, de la sfârşitul lunii
iunie 1941; cifra minimă, atestată documentar, a evreilor morţi atunci este de circa 3000.
În rest, autorităţile româneşti, poate după unele ezitări, au refuzat să aplice „soluţia
finală” la care îndemnau germanii. 6 Evreii au fost supuşi la tot felul de persecuţii, în
cadrul unei ample politici de „românizare”: li s-au confiscat proprietăţile, au fost excluşi
din şcoli şi universităţi… N-au fost trimişi pe front (nu meritau să moară pentru
România!), dar li s-au impus munci obligatorii, mai mult umilitoare decât utile (precum
curăţarea străzilor de zăpadă), şi prestaţii în natură (predarea unor articole de
îmbrăcăminte…). Cumplit pentru ei a fost însă faptul că au trăit ani de zile cu frica în
sân: orice li se putea întâmpla. Publicat recent, Jurnalul scriitorului român evreu Mihail
Sebastian (1907-1945), excepţional document pentru acei ani, pune în evidenţă drama
unor oameni care până atunci se socotiseră integraţi în societatea românească şi se
vedeau deodată părăsiţi sau trataţi cu condescendenţă chiar de vechii lor prieteni
români; şi, peste toate, frica…7 Cert este însă că aceşti evrei au supravieţuit. Şi, în
sfârşit, în Transilvania de Nord, cedată Ungariei în 1940, evreii au fost deportaţi la
Auschwitz în 1944; majoritatea lor au pierit, în total vreo 100.000 de oameni. Sunt
victime care nu pot fi însă puse în seama României; în cazul lor responsabilitatea revine
autorităţilor maghiare şi germane.
Acestea sunt faptele şi datele. Regimul Antonescu a exterminat ceva mai mult de o
sută de mii de evrei români şi a „salvat” vreo 300.000. Strict aritmetic, meritul ar fi de trei
ori mai mare decât vina! Doar că nu este un merit să nu ucizi şi este o crimă să ucizi. Pe
de altă parte, Antonescu nu poate fi izolat de contextul tulbure al unei epoci dominate de
discriminări, de ură şi de violenţă. Nici Dresda şi Hiroshima nu au fost acte nobile! (ca să
nu mai vorbim de milioanele de victime ale lui Hitler şi Stalin). Este neîndoios faptul că
românii îl văd pe Antonescu altfel de cum îl văd evreii. Mareşalul a condus războiul
pentru reîntregirea României şi a căzut victimă comunismului. De aceea, nu orice vorbă
favorabilă despre el denotă azi antisemitism sau antidemocratism, asemenea atitudini
caracterizându-i doar pe aceia (relativ puţin numeroşi) care întreţin un adevărat cult al
mareşalului.
Un alt punct sensibil în raporturile dintre români şi evrei îl constituie rolul acestora din
urmă în primii ani ai regimului comunist. Nu este un secret faptul că pe la 1950
ponderea evreilor era însemnată în conducerea partidului comunist şi a Securităţii. Dar
şi acest fapt are o explicaţie istorică. Mai întâi, în micul partid comunist din 1944, românii
erau minoritari, iar evreii numeroşi. Chiar după ce partidul şi-a însutit rândurile şi a
devenit predominant românesc, cercul restrâns al liderilor şi al comuniştilor de încredere
s-a românizat mai încet. Şi sovieticilor le-a convenit iniţial o asemenea conducere
„cosmopolită”, interesul lor fiind acela de a lovi în tradiţia naţională românească; nu
numai evrei, dar şi maghiari, şi persoane de alte naţionalităţi ocupau posturi sensibile în
aparatul politic, de propagandă şi de represiune. Dar chiar faptul mai general că după
1944 foarte mulţi evrei au îmbrăţişat comunismul este cât se poate de explicabil. Pentru
ei, ocuparea României de armata sovietică a însemnat eliberarea mult aşteptată. Au
scăpat de coşmar. Ce motive ar fi avut să-i respingă pe sovietici şi şi stemul adus de ei,
atunci când România „tradiţională” era cât pe ce să-i nimicească? Într-un fel, susţinând
regimul comunist, au dat replica românilor pentru regimul Antonescu.
Nu trebuie totuşi mers prea departe nici cu această logică. Au fost şi evrei
persecutaţi de comunişti, împinşi să emigreze sau aruncaţi în închisori, după cum au
fost – totuşi! – şi români, foarte mulţi români, care au susţinut comunismul, începând cu
numărul unu al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej. A face din el un „om bun” care nu a
avut încotro în faţa presiunii ruseşti din afară şi evreieşti dinăuntru, contrapunându-l
evreicei Ana Pauker, nu este chiar cea mai onestă dintre abordări. Amândoi, un român
şi o evreică, şi alţii pe lângă ei, indiferent de naţionalitate, şi-au împărţit răspunderea
angajării României pe drumul comunismului stalinist. Evreii s-au lecuit de altfel destul de
repede de comunism. Încă din anii ’50 ei au început să părăsească România, lăsându-i
pe români să-şi facă ei între ei comunismul lor specific naţional. Nu s-ar putea spune că
fără evrei a ieşit mai bine!
Cât despre antisemitismul actual, mi se pare că uneori, privit dinspre Occident,
capătă proporţii mult peste cele reale. Ultranaţionaliştii (gen „România Mare”) nu ezită
să-i apostrofeze pe evrei, îndeosebi pentru a-şi manifesta ostilitatea faţă de „marea
finanţă” internaţională, faţă de Occident în general. Dar, în materie de adversari, nu-i
tratează mai bine pe maghiari şi pe ţigani. Sunt comentatori occidentali care cred a
sesiza un fel de antisemitism „potenţial” în remarcile unor intelectuali privitoare la istoria
recentă a României. Se prea poate ca anume accente puse asupra perioadei
interbelice, regimului Antonescu sau regimului comunist să nu corespundă întru totul
perspectivei evreieşti. Evreii au o sensibilitate pe deplin justificată în privinţa extremei
drepte; tot aşa, românii manifestă susceptibilitate în materie de comunism. Este ceea ce
Occidentul, care a suferit de pe urma nazismului şi a diverselor fascisme, nu înţelege
prea bine; pentru români drama cea mare a fost comunismul; în această privinţă,
durerile lor nu sunt aceleaşi cu ale evreilor. Ar fi însă exagerat ca unele accente diferite
– care ţin de libera discuţie intelectuală – să fie etichetate drept „antisemitism”.
În fapt, raporturile dintre români şi evrei sunt astăzi cât se poate de bune, debarasate
în cea mai mare parte de prejudecăţile care au existat cândva. În Israel şi în lumea
întreagă trăiesc o mulţime de evrei care vorbesc româneşte şi se simt apropiaţi de
România; ei revin periodic cu plăcere în ţara lor de obârşie. Există şi o literatură
israeliană de expresie română. Şi românii călătoresc în Israel; este şi un puternic curent
de mână de lucru românească angajată acolo (în condiţii adesea nu prea convenabile –
dar aceasta este o altă problemă, care ţine de statutul românilor în lume).
Din păcate, pierzându-şi evreii, românii au pierdut, fără să-şi dea seama, nu numai
un ferment economic (astăzi, când economia abia mişcă, ei au toate motivele să se
gândească cu nostalgie la evreii şi germanii plecaţi), dar şi o parte din sufletul
românesc. Nu numai românii etnici au creat România şi cultura românească. În ce-i
priveşte, evreii au adus o doză apreciabilă de nonconformism, de curiozitate şi
mobilitate intelectuală. Câţiva dintre cei mai de seamă cercetători ai limbii române şi
folclorului românesc (aşadar, în domeniul cel mai pur al „românismului”), au fost evrei:
Lazăr Şăineanu (1859-1934), cu o carieră succesivă în România şi în Franţa, autorul
unei lucrări clasice privind elementele orientale din limba şi cultura română; H. Tiktin
(1850-1936), autorul primei gramatici sistematice a limbii române şi al unui apreciat
dicţionar româno-german; Moses Gaster (1856-1939), stabilit la Londra (din 1887 rabin
şef al comunităţii evreilor de rit spaniol), preocupat îndeosebi de literatura populară
românească… Evreii au avut o pondere considerabilă în literatura românească
interbelică, abordând cele mai variate subiecte şi formule literare, de la evocarea
pitoreştilor cartiere evreieşti (astăzi dispărute), până la science-fiction, dadaism şi
suprarealism (contribuţii asupra cărora voi reveni). Prin evrei, cultura românească a
căpătat un grad sporit de diversitate.

Maghiarii

Resentimentele româno-maghiare se hrănesc dintr-o dublă frustrare. Mai întâi, până

la 1918, românii transilvăneni au fost priviţi cam de sus de unguri. Erau în cea mai mare
parte ţărani, prea puţini orăşeni şi intelectuali, iar ungurii formau clasa dominantă. După
1918, rolurile s-au inversat. Din „stăpâni”, ungurii au ajuns să fie „dominaţi”. Ei sunt
îngrijoraţi şi de scăderea continuă a ponderii lor în Transilvania. La începutul secolului al
XX-lea, vorbitorii de limbă maghiară erau aproape o treime, acum nu mai sunt decât o
cincime. Reprezentau majoritatea în mediul citadin, acum au ajuns minoritari şi în oraşe.
Ungaria Mare încercase să-i includă pe românii din Transilvania în naţiunea ungară.
Românii au rămas însă români şi au preferat Bucureştiul Budapestei. Acum lucrurile se
prezintă asemănător cu ungurii; cărei naţiuni îi aparţin maghiarii transilvăneni: naţiunii
române sau naţiunii maghiare? Oficial, naţiunii române, dar din punctul lor de vedere
naţiunii maghiare; întocmai românilor care priveau cândva spre Bucureşti, privesc şi ei
spre Budapesta (deosebirea constând totuşi în faptul că românii erau majoritari iar ei
sunt minoritari). Proiectul lor este de a obţine cât mai multe concesii de ordin lingvistic,
cultural şi administrativ, într-un sistem politic cât mai descentralizat (exact inversul
tradiţiei centralizatoare româneşti şi a „statului naţional unitar”). De o autonomie a
Transilvaniei (unde ungurii ar avea altă pondere decât pierduţi în ansamblul României)
nici nu poate fi vorba (cel puţin în contextul actual). Nici autonomia celor două judeţe cu
majoritate ungurească din estul Transilvaniei nu ar fi acceptată de români; ea nu ar fi de
altfel întru totul favorabilă nici ungurilor, detaşându-i pe unii de alţii. Aşa că maghiarii
insistă în principal asupra unei cât mai pronunţate descentralizări administrative,
asociată cu utilizarea oficială a limbii maghiare alături de română în zonele şi localităţile
unde procentul lor atinge un grad semnificativ.
Problema universităţii maghiare s-a dovedit cu deosebire spinoasă (şi rămâne până
în prezent nerezolvată). Maghiarii dispun de un sistem de învăţământ preuniversitar
complet, precum şi de secţii în limba maghiară în anumite facultăţi ale universităţilor de
stat, dar consideră că, o dată ce plătesc taxe ca toţi cetăţenii, au dreptul şi la o
universitate de stat maghiară. Românii nu o văd cu ochi buni. Limba oficială în România
este româna. O asemenea universitate ar pune sub semnul întrebării însăşi filosofia
„statului naţional” şi ar sfârşi prin a crea – potrivit opiniei româneşti – un fel de
„apartheid” cultural. S-a preconizat soluţia de compromis a unei universităţi
multiculturale, cu predarea în maghiară, germană, dar şi în română, ceea ce, fireşte, n-a
fost de natură să satisfacă partea ungară.
Ungurii, care au pierdut enorm prin tratatul de la Trianon, urmăresc să-i atenueze
sau chiar să-i depăşească efectele printr-o dublă strategie: pe de o parte, o relaţie cât
mai strânsă între Ungaria şi segmentele de populaţie maghiară încorporate în ţările
vecine, pe de altă parte afirmarea energică a individualităţii minorităţilor maghiare din
aceste ţări. La Budapesta se adoptă legi (precum cea din 2001 privitoare la „statutul
maghiarilor” din afara graniţelor Ungariei, urmată de alte iniţiative asemănătoare) care
sunt receptate în România în sensul unei discriminări între cetăţenii români şi a
încălcării prerogativelor statului român (căutându-se apoi formulări de compromis pentru
a se atenua această impresie). Pe de altă parte obiectivul major declarat al U.D.M.R.
constă în dobândirea autonomiei culturale; printre români există însă temerea că sub
această cerinţă s-ar ascunde proiectul unei adevărate autonomii teritoriale, susceptibilă
de a mina caracterul unitar al statului român (cu atât mai mult cu cât sunt unguri care
pledează pentru o autonomie efectivă a ţinutului secuiesc).
Sentimentul multor români este că liderii maghiari se preocupă strict de problemele
etniei lor, şi mai puţin de ale ţării, şi că odată rezolvate actualele revendicări, vor urma
altele, la nesfârşit. Ungurilor din România şi fraţilor lor din Ungaria li se atribuie ţeluri
tulburi privitoare la Transilvania. Şi în Ungaria – ca şi în România – există naţionalişti
extremişti. Se mai aude câte o vorbă din când în când despre Ungaria Mare sau se
deplânge soarta ungurilor aflaţi dincolo de hotarele ţării. Toate acestea au fost însă mult
exagerate de naţionaliştii români şi, în anume momente, de guvernările de până în 1996
(„pericolul maghiar” dovedindu-se un eficient slogan electoral). Pare unora suspect şi
faptul că oameni de afaceri din Ungaria se opresc şi investesc în Transilvania, fără să
mai treacă munţii, spre celelalte, regiuni româneşti. Cert este că Ungaria „atrage”, şi nu
numai pe maghiarii transilvăneni dar şi pe destui români de la graniţa vestică. Explicaţia
este simplă: Ungaria se prezintă în toate privinţele mai bine decât România. Nu este
vina ei! Însă de aici până la destrămarea României e cale lungă.
Şi totuşi lucrurile tind să se amelioreze. Neînţelegerile periodice n-au condus la crize
majore. Raporturile politice dintre România şi Ungaria au ajuns nesperat de bune.
Măcar de dragul maghiarilor din România, Ungaria nu poate fi indiferentă la soarta
României. Iar România a avut şi are nevoie de bune relaţii cu Ungaria în politica ei de
aderare la N.A.T.O. şi de integrare europeană, după cum, în plan intern, succesivele
guvernări, începând din 1996, nu s-au putut lipsi de sprijinul U.D.M.R. Se are în vedere
o reconciliere româno-maghiară, după modelul franco-german; mai este până acolo, dar
câţiva paşi s-au făcut. Oricum, tendinţa este spre aplanare, nu spre conflict. Europa
poate sta liniştită: Transilvania nu este şi nu riscă să devină o Bosnie sau un Kosovo.
Integrarea europeană va rezolva multe. O dată ce frontierele se vor abstractiza, ungurii
din Transilvania şi cei din Ungaria se vor afla mult mai aproape, fără ca prin aceasta
unitatea României să fie primejduită. Dacă proiectul european va reuşi, se va rezolva şi
problema minorităţilor. Într-o Europă unită nimeni nu va mai fi majoritar; va fi o
confederaţie de „minorităţi”.

Ţiganii

Dar principala obsesie a românilor sunt astăzi ţiganii. 8 În faţa lor românii se simt ca
într-o cetate asediată. Le sunt atribuite aproape toate infracţiunile şi crimele. Şi par a fi
pe zi ce trece tot mai mulţi. Recensămintele nu dau cifre spectaculoase: doar 2,5% din
populaţia ţării în 2002. Însă fiecare s-a declarat ce a crezut de cuviinţă, aşa că mulţi
ţigani s-au înregistrat ca români. Sunt, cu siguranţă, mai numeroşi. Dar încă şi mai
numeroşi în imaginarul colectiv decât în realitate. Cifrele scapă de sub control; se
vorbeşte de un milion, de două sau chiar de trei milioane (cu alte cuvinte, eventual, o
zecime, sau mai mult, din totalul locuitorilor). Românii nu prea mai au copii, ţiganii au
mulţi. Ei continuă să aibă un comportament demografic de „lumea a treia”, faţă de o
populaţie majoritară cu comportament european. Ce se va întâmpla? Spun unii că în
acest ritm, în vreo cincizeci de ani, ţiganii vor deveni majoritari. Iată, am zice, rezolvată
şi obsedanta problemă românească a originilor: prea mult s-au disputat românii dacă
sunt daci sau romani!
Ţiganii, în ce-i priveşte, au o cu totul altă origine; ei au venit din părţile Indiei, fiind
menţionaţi în ţinuturile româneşti în secolul al XIV-lea. Nu numai „rasa”, dar şi condiţia
socială i-a deosebit de români. Au fost timp de secole robi, pe moşiile domneşti,
boiereşti şi ale mânăstirilor. „Dezrobirea” ţiganilor s-a petrecut, în Ţara Românească şi
Moldova, spre mijlocul secolului al XIX-lea (cu puţin înaintea eliberării sclavilor negri din
America). Odată liberi, mulţi ţigani au rămas în sate, dar în cartiere locuite doar de ei,
neamestecându-se cu românii. Alţii au venit la oraş, şi aici concentraţi în genere în
anume zone. Ţiganii nomazi care îşi mutau corturile dintr-un loc în altul aproape au
dispărut. Impresia românilor despre ţigani este că nu lucrează, ci trăiesc din furtişaguri şi
din cerşit. În fapt, unii dintre ei sunt meseriaşi pricepuţi; au o tradiţie în prelucrarea
fierului, lemnului şi aurului. Nimeni nu le contestă cel puţin o calitate: aceea de muzicieni
înnăscuţi. Lăutarii sunt prin definiţie ţigani, iar muzica ţigănească este o componentă
importantă a sensibilităţii artistice din această parte a Europei.
Ţiganii sunt minoritatea cea mai răspândită, oarecum egal, pe întregul teritoriu al
ţării. Este, în ciuda termenului generic folosit pentru a-i desemna, şi minoritatea cea mai
eterogenă. Ei înşişi se consideră de mai multe feluri: o etnie împărţită în „subetnii”. Sunt
foarte diferiţi şi în privinţa gradului de integrare: mulţi trăiesc strict între ei, într-un
arhipelag de insule ţigăneşti, distinct de restul ţării, alţii sunt integraţi în diverse grade,
unii chiar asimilaţi. Ţiganii „autentici” vorbesc încă ţigăneşte. Şi-au păstrat obiceiurile şi
legile. Încă funcţionează o, „justiţie ţigănească”, paralelă cu justiţia ţării. Ascultă de
propriii lor conducători. Într-o Românie republicană, au rămas în felul lor monarhişti: au
un „rege”, şi mai au şi un „împărat”! În ultimul deceniu, s-a petrecut şi printre ei o
diferenţiere importantă. Majoritatea trăiesc în sărăcie şi mai ales în condiţii primitive de
cultură şi igienă. În sate, casele lor mizerabile sar imediat în ochi. Mulţi dintre copii nu
merg la şcoală sau o părăsesc înainte de vreme; copiii abandonaţi, „copiii străzii” sunt
cel mai adesea ţigani. Dar s-a ridicat şi o burghezie sau o aristocraţie ţigănească. De
felul lor refractari la constrângeri, ţiganii au dovedit după 1989 mai multă „imaginaţie
economică” decât românii. Unii s-au îmbogăţit, de regulă nu pe căi prea ortodoxe (dar
asta este valabil şi pentru destule dintre marile averi româneşti). „Mafia ţigănească” ţine
vedeta în mass-media: răpiri, încăierări, prostituţie…
 S-au ridicat, cam peste tot în ţară, „palate” ţigăneşti. Nu sunt chiar palate, un soi de
case mai mari şi foarte bătătoare la ochi. Împodobite cu nenumărate turnuleţe, sinteză
kitsch de Extrem Orient şi Disneyland. Călătorul care, venind dinspre Craiova, capitala
Olteniei, ajunge la Strehaia, în inima provinciei, are surpriza de a pătrunde în oraş printr-
un întreg cartier de asemenea palate. De partea cealaltă se află cartierul românesc, cu
oamenii înghesuiţi în blocuri sordide. Aici ţiganii sunt bogaţii şi românii săracii. Bărbaţii
nu atrag atenţia prin vreo ţinută anume, femeile se poartă însă tot în tradiţionalele lor
fuste largi multicolore. Slujnicele care trebăluiesc în palatele ţigăneşti sunt evident
românce. O lume pe dos, pentru români!
Semnul egalităţii pus între „ţigani” şi „infractori” este cu siguranţă abuziv. Nu este
însă mai puţin adevărat că ei trăiesc într-o lume a lor, în care încă nu au curs
constrângerile impuse de societatea modernă. S-au afirmat în anii din urmă şi
intelectuali ţigani, şi oameni politici („partida romilor” e reprezentată în Parlament);
misiunea lor nu este uşoară, trebuind pe de o parte să convingă membrii etniei de
necesitatea respectării unor reguli, iar pe de altă parte pe români de necesitatea unei
atitudini mai binevoitoare faţă de ţigani.
Când vor să iasă din ţară, ţiganii ies, fără să-şi bată prea mult capul cu vizele (cât
timp a funcţionat acest sistem) şi nici, după aceea, cu alte formalităţi. Cum procedează
este secretul lor. Cert este că peste tot în Occident întâlneşti ţigani români. Românii ar
avea motive să fie încântaţi că măcar o parte din ţigani pleacă din ţară, dar nu prea sunt,
considerând că pe unde se duc ţiganii fac România de râs. O anecdotă bine cunoscută
povesteşte cum au devorat ţiganii lebedele de pe lacul palatului Schonbrunn din Viena.
Nici trecerea lor prin Londra nu a rămas neobservată; londonezii au avut prilejul să-i
vadă exersând tradiţionala artă a cerşitului. În 2002, odată cu renunţarea la vize, a
urmat un val „sensibil” în Franţa. Francezii s-au trezit cu aşezări improvizate la marginea
oraşelor, focare potenţiale de infecţie şi delincvenţă. Dintre cei expulzaţi, unii au ajuns
(pentru scurt timp) în Elveţia, în contrast şi mai izbitor cu ordinea şi curăţenia elveţiană.
Pe români îi jigneşte asimilarea român-ţigan, curentă în Occident. Însă ţiganii plecaţi
din România sunt români, aşa scrie pe paşaportul lor (admiţând că au paşaport).
Românii nu prea reuşesc să priceapă cum poate cineva care nu e român (în sens etnic
şi cultural) să fie totuşi considerat român. Şi mai intervine ceva foarte supărător pentru
ei. „Ţigan”, ajungând să fie un termen peiorativ, ţiganii insistă acum să fie numiţi romi
(aşa cum îşi spun ei înşişi). Iar rom seamănă neplăcut de bine cu român (deşi cele două
cuvinte au origini cu totul diferite). Cum să facă un străin o distincţie atât de fină? Care e
deosebirea dintre un rom din România şi un român din România? Partea amuzantă a
lucrurilor este că în vremea lui Ceauşescu din misterioase motive naţionaliste – românii
s-au bătut pentru ca în engleză să nu se mai spună Rumania şi Rumanian, ci Romania
şi Romanian. Şi aproape au reuşit să impună englezei această modificare ortografică
(ceea ce nu s-a întâmplat în franceză şi germană, unde se zice tot Roumanie şi
Rumänien). Acum românii se căiesc, dar ce să mai facă? Ei se gândiseră la originea lor
romană şi nicidecum la asimilarea cu ţiganii.
Între români şi ţigani au avut loc şi confruntări sângeroase. Într-un sat, un ţigan ucide
un român. Sătenii, indignaţi, se năpustesc asupra întregii comunităţi ţigăneşti. Pun foc la
case, mor oameni arşi de vii. Chiar dacă asemenea episoade sunt izolate, ele constituie
un semnal de alarmă. Singura soluţie este acceptarea şi integrarea. Ţiganii vor trebui
ridicaţi, puţin câte puţin, la nivelul material şi cultural al populaţiei româneşti. De ambele
părţi este nevoie de bunăvoinţă, imaginaţie şi perseverenţă.
Românii între ei

Românilor le place să creadă că au anume trăsături care le sunt proprii, o îmbinare

de calităţi, eventual şi de defecte, specific românească. Ei sunt dispuşi să mărturisească
lipsa disciplinei, a perseverenţei, a spiritului de organizare, cu condiţia de a se
recunoaşte că sunt un popor inteligent, cu un coeficient intelectual probabil superior
altora. Dacă din asemenea însuşiri nu a ieşit ceva mai bun, de vină sunt şi ei înşişi (mai
puţin harnici decât inteligenţi), dar, cu siguranţă, în primul rând „ceilalţi”. Nu lipsesc nici
interpretările care văd în spiritualitatea românească, deschisă spre nemărginirea
cosmosului şi spre marile întrebări ale existenţei, o sinteză superioară în raport cu
spiritul pozitiv şi tehnologic al Occidentului (orgolioasă interpretare, exprimată de filosofi
ca Lucian Blaga, în Spaţiul mioritic, 1936, sau Constantin Noica, în Sentimentul
românesc al fiinţei, 1978). „Ceilalţi” sunt mai eficienţi, românul mai profund, mai subtil,
mai sensibil.
Românii sunt foarte înclinaţi să mediteze asupra acestui subiect: cum sunt ei şi cum
sunt ceilalţi. „Specificul naţional” i-a preocupat decenii de-a rândul pe teoreticienii culturii
româneşti. „Psihologia popoarelor”, o ştiinţă cam suspectă, de mare trecere în secolul al
XIX-lea, dar astăzi în genere abandonată, i-a sedus pe mulţi autori români şi încă nu
este complet uitată în exerciţiile intelectuale româneşti. „Cum suntem noi?”, întrebare
obsedantă şi care, prin insistenţa ei, reflectă mai curând un minus decât un plus de
specific naţional. Adunându-se relativ recent într-o singură naţiune şi împrumutând atât
de mult de la alţii, românii au tot căutat argumente pentru a-şi sublinia personalitatea.
Satul românesc, ca depozitar al sufletului naţional, spre deosebire de oraşul cosmopolit,
a devenit principalul reper în această căutare. Dar ce se întâmplă astăzi când
majoritatea românilor nu mai sunt ţărani? De fapt, folclorul a fost exploatat pretutindeni,
atunci când s-au închegat naţiunile europene, pentru a se pune în evidenţă geniul
specific al fiecăreia (un folclor în genere adaptat, uneori chiar inventat, ca în cazul clasic
al poemelor lui Ossian). Folclorul a fost obligat să dovedească o unitate de tip naţional,
pentru care nu avea nicio vocaţie. Incontestabil, folclorul românesc este unul dintre cele
mai bogate şi mai bine păstrate până astăzi din întreaga Europă. Dar „folclor românesc”
este un termen generic pentru tot felul de varietăţi locale. Portul popular, casa şi
gospodăria ţăranului, obiceiurile şi credinţele sunt diferite de la o zonă la alta; se
înţelege că prezintă şi asemănări, dar se aseamănă totodată şi cu folclorul popoarelor
vecine, îndeosebi cu aria culturală balcanică. Ideea unui românism elementar,
concentrat în folclor şi simbolizat prin ţăran este mitologică. Nu folclorul tradiţional, ci
ideologia naţională modernă a dat unitate spaţiului românesc (şi tuturor celorlalte spaţii
naţionale).
Românii nu diferă doar de străini, ci şi între ei. Şi în această privinţă, întâlnim
stereotipuri, delimitând în general cele trei mari regiuni ale ţării. Muntenii sunt
consideraţi vioi, ardelenii mai înceţi, iar moldovenii contemplativi. Anecdotele cu ardeleni
exploatează o anume dificultate de a înţelege şi de a acţiona prompt (un Ardeal, fireşte,
văzut dinspre Bucureşti). Cele cu olteni mizează pe o răsturnare a valorilor, pe soluţii
ieşite din comun (este cea mai rurală parte a României şi, deşi dintotdeauna ataşată
Munteniei, păstrătoare a unei individualităţi distincte). Altminteri, se acceptă că Ardealul,
împreună cu Banatul şi cu Bucovina, reprezintă partea cea mai civilizată a ţării (influenţa
nemţească, faţă de – dincolo – înrâurirea balcanică şi turcească!).
 Antiteza clasică este însă Muntenia-Moldova, prezentă nu numai în stereotipuri
elementare, dar şi în diverse tentative teoretice de definire a spiritului naţional. E.
Lovinescu (1881-1943), unul dintre cei mai de seamă critici şi istorici literari români, şi
teoretician al culturii, vedea distincţiile (în Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-
1925) în termeni „rasiali” şi imuabili. După el, „prin natura contemplativităţii lor,
moldovenii înclină spre creaţia poetică”, în timp ce „prin firea lor mobilă, comprehensivă
şi practică, muntenii şi-au îndreptat activitatea mai mult pe terenul politic şi economic” 9.
Fapt este că, îndeosebi în secolul al XIX-lea, moldovenii au dat cel mai important
contingent de scriitori şi de artişti, şi chiar de oameni de ştiinţă. Iaşul era pe atunci un fel
de Atenă a României; centralizarea excesivă a ţării a dus însă la declinul Iaşului în
favoarea Bucureştiului, care a absorbit cea mai mare parte din energii şi din valori. În ce
priveşte clasa politică, chiar dacă nu se poate vorbi de o discriminare, Muntenia a fost
cu siguranţă vioara întâi (şi a rămas aşa şi în perioada interbelică, spre insatisfacţia
ardelenilor care se simţeau – şi probabil se mai simt şi astăzi – cam stingheri în, prea
balcanicul, după ei, Bucureşti). Şi economiceşte Moldova a rămas în urmă, atât faţă de
Muntenia cât şi de Transilvania (din această cauză dezvoltându-se un curent migrator
intern, dinspre Moldova spre celelalte regiuni).
Din motive ideologice, în România s-a insistat foarte mult asupra unităţii. Dar ceea ce
frapează este tocmai diversitatea ţării, a locurilor şi a oamenilor. Nu există un peisaj
românesc tip şi niciun român tip. România este un caleidoscop de peisaje şi de oameni.
Este drept, urbanizarea şi încă şi mai mult proiectul uniformizator al comunismului au
mai redus ceva din această diversitate. Dar oricine trece, să spunem, din Muntenia în
Ardeal sau invers îşi dă seama că a trecut şi o frontieră de civilizaţie. Considerabile la
scara întregii ţări, deosebirile sunt încă mari, îngrijorător de mari şi între diversele medii
sociale (în ciuda nivelării încercate de comunism). Satul este mult rămas în urmă faţă de
oraş (chiar dacă nici oraşele nu arată strălucit). Călătorul occidental descoperă cu
surprindere cum oamenii îşi scot încă apa din puţ sau folosesc căruţe trase de cai, pe
drumuri nepavate, pline de praf sau de noroi. Dar şi între oraşe ierarhia este sensibilă.
Cine călătoreşte din Bucureşti în provincie are şansa de a-şi schimba – în bine! –
părerea despre Bucureşti; viaţa este totuşi ceva mai confortabilă în capitală decât în
oraşele mai mici ale ţării. Periferiile sunt iarăşi o problemă; ele oferă o imagine
demoralizantă, fie că sunt cartiere vechi de tip semiurban, fie faimoasele cartiere noi de
blocuri, uzate după numai două-trei decenii de existenţă.
După 1989, inegalităţile sociale şi în primul rând financiare au căpătat proporţii
îngrijorătoare. Necazul nu este că au apărut oameni foarte bogaţi, ci că s-au înmulţit
săracii, care au devenit şi mai săraci. România rămâne prizoniera unui model oriental
(sau propriului său model tradiţional), cu discrepanţe sociale foarte mari. Şi atunci,
„unitatea naţională” ţine mai mult de discurs decât de viaţa reală a oamenilor. Românii
sunt mândri de intelectualitatea lor şi de valorile culturale pe care le-au produs. Mândrie
în bună măsură justificată: intelectualul român (exceptând totuşi un anume tip de
„pseudointelectual” creat de comunism) este cu siguranţă mai aproape de intelectualul
occidental decât este România, în ansamblu, de Occident. Probabil că în nicio altă ţară
europeană deosebirea nu este atât de mare între nivelul de sus şi nivelul de jos. Aşa se
explică şi situarea României, în ciuda relativelor ei performanţe intelectuale, în coada
statisticilor europene, chiar după unele ţări balcanice, care nu au tradiţia intelectuală a
României. Nu intelectualii atârnă în balanţa statisticilor! Din punct de vedere social,
România este o ţară dezmembrată, în care românii par a fi străini românilor.
 Cel mai mult de restul românilor se deosebesc basarabenii. Mai sunt ei încă români?
În ce-i priveşte, îşi spun moldoveni. Românii nu-şi dau seama cum ar putea basarabenii
să nu fie români: au aparţinut Moldovei, apoi României, şi vorbesc româneşte; sunt
aşadar români, născuţi români. O asemenea interpretare presupune însă
supraaprecierea unor factori (limba şi istoria) în detrimentul altora. Ceea ce contează în
primul rând, în orice construcţie naţională, este voinţa de a fi: de a fi (sau a nu fi) român
ori moldovean. Termenul „moldovean” poate genera confuzie; moldovenii de la apus de
Prut sunt parte constitutivă a naţiunii române, la fel ca muntenii şi ardelenii, moldovenii
de la răsărit de Prut rămâne să se lămurească ei înşişi ce sunt.
În momentul destrămării Uniunii Sovietice, Republica Moldova părea gata să se
arunce în braţele României. Limba română (şi nu „moldovenească”, cum i se spunea în
epoca sovietică) a fost declarată limba statului şi s-au adoptat chiar culorile drapelului
românesc: roşu, galben şi albastru. Apoi atmosfera s-a mai răcit. Doar o minoritate îşi
exprimă deschis idealul unirii cu România. Un referendum a consfinţit existenţa
Moldovei ca stat independent. Nu pare o ţară aşezată pe baze prea solide, dar nu e
singura de acest gen răsărită în această parte a Europei (ce să mai spunem de
Bosnia?). Fapt este că Moldova nu seamănă cu România. Minoritatea ruso-ucraineană
(o treime din populaţie) îi conferă un profil aparte (ponderea rusofonilor e încă mai mare
în făşia de dincolo de Nistru – Transnistria care în urma unui scurt conflict militar s-a
separat de facto de Moldova şi probabil că nu va accepta reintegrarea decât pe baza
unui statut de autonomie; evident, nici vorbă în cazul lor de vreo unire cu România!).
Dar şi românii basarabeni sunt de un fel aparte. Nivelul cultural e mai scăzut ca în
România, iar pecetea rusească încă puternică. Vechea elită românească fie s-a refugiat
în România în urma cedării Basarabiei, fie a fost nimicită de sovietici; dar trecutul nu se
mai poate reface, acesta este rezultatul. România a încheiat tratate atât cu Ucraina cât
şi cu Moldova, recunoscând astfel noile configuraţii politice şi frontierele existente.
Naţionaliştii români au protestat: cum să se recunoască rapturile teritoriale şi îndeosebi
existenţa Moldovei ca stat? Deocamdată există însă două state româneşti sau, mai
corect spus, o Românie şi o Moldovă.
Rude ceva mai îndepărtate ale românilor se află în Balcani, la distanţă apreciabilă de
frontiera sudică a României; sunt ultimii supravieţuitori a ceea ce a fost cândva
romanitatea balcanică. Româna mai cuprinde – pe lângă limba română propriu-zisă,
denumită de lingvişti şi „daco-română” – încă trei dialecte: istro-româna, aproape
dispărută, vorbită în câteva sate din peninsula Istria; megleno-româna, cu vreo 15.000
de vorbitori la nord de Salonic; şi aromâna sau macedo-româna, care grupează un
număr sensibil mai mare, poate vreo 400.000.10
Asemănarea acestor dialecte cu limba română, incontestabilă pentru lingvişti, e mai
puţin evidentă în vorbirea curentă; vorbind fiecare în graiul lui, un român şi un aromân
nu s-ar putea înţelege. Cam jumătate dintre aromâni sunt răspândiţi în Grecia
(îndeosebi în Munţii Pindului), ceilalţi în Albania, în Macedonia şi în sud-vestul Bulgariei.
Ocupaţiile lor tradiţionale sunt creşterea vitelor şi negoţul. Pe la 1900, sprijiniţi activ de
România, aveau şcoli în limba lor, care astăzi nu mai există. Pe atunci ei jucau un rol
important în politica balcanică a României şi au fost oarecum monedă de schimb în
1913, când România a obţinut Cadrilaterul (în timp ce aromânii, aflaţi oricum departe de
hotarele româneşti, au intrat între frontierele celorlalte state balcanice). Numeroşi
aromâni au emigrat în România, mai ales în Dobrogea. Sunt percepuţi de români drept
foarte întreprinzători şi perseverenţi. Şi-au manifestat calităţile în primul rând în comerţ,
dar au dat şi nume în viaţa intelectuală a ţării. Statele balcanice practic nu recunosc o
minoritate aromână; ei sunt pe cale de a-şi pierde identitatea (oficial deja şi-au pierdut-o,
fiind ignoraţi în recensăminte, ceea ce face problematică însăşi aprecierea numărului
lor). De altfel şi românii din nordul Peninsulei Balcanice, situaţi imediat la sud de
Dunăre, în Bulgaria, dar mai ales în Iugoslavia (pe valea Timocului) nu au o existenţă
recunoscută.
Câţi români trăiesc în prezent în lume? Iată o întrebare la care răspunsurile diferă. În
România, români etnici sunt, după datele din 2002, 19.400.000 (poate chiar mai puţini;
depinde cum sunt număraţi ţiganii). Basarabenii (moldoveni) sunt aproape trei milioane.
Aproape o jumătate de milion sunt înregistraţi în Ucraina (în părţile cedate din Basarabia
şi Bucovina, dar şi dincolo de Nistru, ca şi în Maramureşul ucrainean). În Ungaria au
rămas doar vreo zece mii potrivit datelor oficiale (douăzeci de mii după alte estimări), iar
în Voivodina (Serbia) circa patruzeci de mii. În Balcani, cum am arătat, greu de spus.
Apoi, sunt sute de mii de români în Europa Occidentală (numărul lor de altfel s-a înmulţit
după 2002) şi alte sute de mii în America (însă cei stabiliţi de câteva generaţii sunt deja
americani de origine română mai mult decât români). Nu cred că numărul total
depăşeşte cu mult 25 de milioane (şi de fapt, mai presus de statistică se pune o
problemă de identitate; nu toţi basarabenii, aromânii sau românii americani se regăsesc
într-o identitate românească). Dar şi statistica poate fi abordată în spirit naţionalist (în
ciuda aparenţelor ei riguroase, statistica e foarte dependentă de ideologie). Şi astfel,
românii ajung să urce – în imaginar – la 30 sau chiar la 35 de milioane! Sigur este că au
început să se răspândească în lume. Pe străzile oraşelor din Occident se aude acum
frecvent vorbindu-se româneşte. Cândva, veneau străinii în România, iar românii
stăteau pe loc. Acum sunt puţini occidentali care se stabilesc în România; în schimb,
românii au început să plece.
 7. Incursiune în Panteon

Dracula

Cel mai celebru dintre români e contele Dracula 1. Doar Ceauşescu mai poate
pretinde să-i stea alături. Sunt străini care nu ştiu nimic despre România, dar cunosc
măcar aceste două nume. Cuplul Dracula-Ceauşescu pare a fi pentru ei expresia cea
mai concentrată a Panteonului românesc. Două legende negre îşi răspund peste
veacuri, susţinându-se reciproc. O selecţie nu prea avantajoasă pentru români,
susceptibilă ce-i drept să-i ademenească pe amatorii de insolit, dar care aruncă asupra
ţării o umbră neliniştitoare. Ţara lui Dracula, ţara lui Ceauşescu, nu e oare prea mult?
Pentru Ceauşescu, românii nu-şi pot declina responsabilitatea: ei l-au produs şi mai
ales ei l-au suportat. Dar pentru Dracula chiar că n-au nicio răspundere. Răspunderea
este britanică, nu românească. Personajul a apărut la 1897 din pana lui Bram Stoker şi
a făcut apoi o carieră, mai ales cinematografică, cu totul ieşită din comun. Este un nume
de referinţă peste tot în lume, a intrat în tezaurul cultural al umanităţii. Românii I-au
descoperit recent şi au toate motivele să se mire că aşa ceva s-a petrecut la ei acasă,
fără ca ei să ştie. De fapt, eroul romanului nici nu este român. El aparţine comunităţii
secuieşti, populaţie de limbă maghiară din estul Transilvaniei (care astăzi se consideră
maghiari pur şi simplu). Ceea ce nu-l împiedică să-şi afirme înrudirea cu un voievod
român din Evul Mediu, sau chiar să fie înfăţişat ca una şi aceeaşi persoană cu acesta
(Bram Stoker nu pare a distinge prea bine între secui şi români, şi nici între Transilvania
şi Ţara Românească). Vlad Ţepeş, a cărui principală domnie în Ţara Românească se
situează între 1456 şi 1462, a fost într-adevăr cunoscut, mai puţin de compatrioţii săi,
însă de străini, sub numele de Dracula – moştenit de la tatăl său Vlad Dracul, distins cu
ordinul Dragonului de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi împărat
german. În româneşte, cuvântul drac este rezultatul unei interesante evoluţii semantice;
provine din latinescul draco care înseamnă într-adevăr „şarpe”, „balaur”, „dragon”, dar
semnificaţia lui românească este aceea de diavol. Dracul este Satana. Aşadar, Vlad
Dracul şi fiul său Vlad Ţepeş, zis şi Dracula, duc cu gândul la „Necuratul”. Vlad Ţepeş a
făcut de altfel tot ce i-a stat în putinţă ca să justifice o asemenea apropiere. De o
cruzime ieşită din comun, principalul său amuzament era tragerea în ţeapă, de unde şi
supranumele „Ţepeş” (gravuri de epocă îl înfăţişează luându-şi masa la umbra unei
„păduri” de ţepi!). Ce-i drept, aceste monstruozităţi sunt relatate în câteva cronici
germane şi, ceva mai atenuat, într-o cronică slavonă. Germanii din sudul Transilvaniei
(de la Sibiu şi Braşov, oraşe nemţeşti în Evul Mediu, numindu-se până nu de mult
Hermannstadt şi Kronstadt) nu aveau deloc motive de simpatie pentru Ţepeş; acesta îi
atacase în repetate rânduri, pustiindu-le aşezările şi ucigând pe capete. Relatările
germane s-ar putea, aşadar, să nu fie chiar obiective şi să amplifice întru câtva
comportamentul pervers al prinţului. Însă personajele istorice nu trăiesc în memoria
noastră aşa cum au fost ele cu adevărat, ci aşa cum au fost percepute, şi adaptate,
deformate sau recreate. Indiferent de acurateţea relatărilor, Vlad Ţepeş aşa a rămas! Nu
avem acces la Vlad Ţepeş în carne şi oase, ci doar la imaginea lui. A fost cel mai
mediatizat, la scară europeană, dintre principii români ai Evului Mediu, datorită
fanteziilor lui morbide (la fel ca Ceauşescu o jumătate de mileniu mai târziu).
Celebritatea o conferă faptele ieşite din comun, în bine sau în rău; s-ar putea chiar ca
ticăloşii să trezească mai mult interes decât sfinţii, aşa e firea omenească – şi Infernul
lui Dante sună mai convingător decât Paradisul! Vlad Ţepeş a fost şi cel mai „portretizat”
dintre principii români; portretul care-l înfăţişează în toată splendoarea se află la castelul
Ambras din Innsbruck (şi aşezat nu la întâmplare, ci într-o galerie rezervată monştrilor,
precum „omul-lup” şi alte imagini de acest gen).
Bram Stoker a împrumutat de la Ţepeş mai întâi „supranumele” Dracula, apoi câte
ceva din trăsăturile portretului de la Ambras (mustaţa lungă, nasul subţire şi coroiat…)
şi, în sfârşit, deşi în cu totul alt registru, gustul sângelui. Dar el a scris o ficţiune care nu
are în fapt nici cea mai mică legătură cu Vlad Ţepeş cel real, şi nici măcar cu tradiţia şi
cu legendele care-l privesc. Vampirul Dracula nu este o transfigurare a lui Vlad Ţepeş;
este un personaj independent şi cu totul fictiv. Căutarea lui Dracula în România – pe
urmele, se înţelege, nici ele foarte sigure, ale lui Vlad Ţepeş – nu e decât un joc, destul
de pueril, chiar dacă în el s-au lăsat atraşi şi câţiva istorici. Să-i avertizăm pe turişti, fie şi
cu riscul de a-i dezamăgi: istoria lui Vlad Ţepeş şi legenda lui Dracula sunt două poveşti
care n-au nimic în comun una cu alta.
Faţă de mitul Dracula, apărut pentru ei cam pe neaşteptate, românii au o atitudine
împărţită. Mai întâi, transformarea unui principe al lor – şi nu a unui principe oarecare,
vom vedea imediat – în vampir are darul să-i nemulţumească şi chiar să-i indigneze. Pe
de altă parte, nici turismul în România nu trebuie descurajat. Dacă străinii îl vor pe
Dracula îl vor avea! Le stau la dispoziţie trasee pitoreşti – cu castele pe unde o fi zăbovit
Vlad Ţepeş, dar cu siguranţă nu contele Dracula – şi o întreagă industrie de suveniruri
kitsch marcate cu imaginea voievodului. Cine ştie, s-ar putea ca într-o bună zi românii
înşişi să-l uite pe Vlad Ţepeş şi să ajungă şi ei să creadă în autenticitatea lui Dracula!
Faptul că Dracula (vampirul) nu a existat nu înseamnă că el nu există. Istoria pe care
o ducem cu noi nu este aceeaşi cu istoria reală. Important este ceea ce avem în minte şi
în suflet. Sunt ficţiuni care devin mai semnificative decât realitatea, fiindcă reuşesc să
dea viaţă unor vise, temeri sau speranţe. Ficţiunea este mai exemplară decât istoria. De
aceea istoria reală mai puţin semnificativă în sine decât am dori − este adaptată în
imaginar, revizuită şi completată. Ca şi contemporanul său Sherlock Holmes, Dracula a
ajuns să fie mai adevărat decât un personaj adevărat.
Însă românii, deocamdată, nu par dispuşi să renunţe la Vlad Ţepeş al lor. Cruzimile
lui sunt puse pe seama raţiunii de stat. Vlad Ţepeş a reuşit la vremea lui, chiar dacă prin
mijloace extreme, să asigure ordinea şi dreptatea. Nimeni nu mai îndrăznea pe atunci
să fure în Ţara Românească, nimeni nu îndrăznea să-l nedreptăţească pe altul: şi-ar fi
ocupat repede locul în pădurea de ţepi a domnitorului. Ce vremuri! „Cum nu vii tu, Ţepeş
Doamne”, este o invocaţie bine cunoscută printre români, datorată poetului Mihai
Eminescu. Când se simt în nesiguranţă şi abandonaţi de cei care au răspunderea ţării
(şi asta li se întâmplă destul de des) românii visează la Vlad Ţepeş sau la un nou Vlad
Ţepeş. Apoi, sângerosul domnitor a fost şi un viteaz apărător al ţării, împotriva invaziei
turceşti. Iată-i, aşadar, „adevăratul” portret: luptător pentru independenţa ţării şi
asigurător în interiorul ei al armoniei sociale. Principele ideal! Cu totul altă figură decât
vampirul Dracula. Nimic nu-i mai interesant pentru logica imaginarului decât faptul că din
acelaşi personaj istoric s-au desprins două mituri atât de diferite: pe de o parte un
simbol naţional şi politic pentru români, pe de altă parte legenda gotică a vampirului.
Cum va fi fost Vlad Ţepeş cel autentic?
Principii

Vlad Ţepeş ne conduce spre tipologia românească a principelui. Având de-a face cu
o istorie atât de nesigură (şi de vreo două sute de ani încoace cu o nesfârşită tranziţie
care îi aruncă dintr-o parte în alta), românii sunt tentaţi de soluţii autoritare. Ei cred mai
mult în oameni, în oamenii providenţiali, decât în sisteme şi proiecte abstracte.
„Principele ideal” la români seamănă destul de bine cu Ţepeş – şi asta e o înclinare de
care românii ar trebui să înveţe să se ferească. Poate că un Ţepeş, astăzi, n-ar fi rău
pentru stârpirea corupţiei şi un plus de ordine, dar atunci cum rămâne cu democraţia?
Galeria princiară a românilor – foarte prezentă şi astăzi în conştiinţa naţională –
implică recursul la autoritate şi ilustrează o înclinare încă vie spre marile modele ale
trecutului. Dar nici locurile în Panteon nu sunt garantate. Se petrec avansări,
retrogradări şi chiar excluderi: nu în funcţie de meritele „absolute” ale celor în cauză, ci
de privirea mereu schimbătoare asupra lor. Jocul cu eroii nu îi priveşte, se înţelege, doar
pe români; se încadrează într-o tipologie universală. Românii se remarcă însă printr-o
instabilitate accentuată a Panteonului (reflectând instabilitatea efectivă a României din
ultimul veac), printr-un accent apăsat asupra principiului de autoritate şi prin insistenţa
invocării precedentelor istorice, în probleme care ţin strict de prezent – ca şi când eroii
trecutului ne pot învăţa ce să facem astăzi, într-o lume cu totul schimbată şi care se
schimbă tot mai repede!
O înşiruire completă ar fi obositoare. Să-i reţinem doar pe cei mai mari dintre cei
mari. Începând cu tandemul Traian-Decebal, părinţii poporului român. Într-o primă fază,
când românii se considerau romani, împăratul Traian era, de departe, cel dintâi. Apoi,
pe măsura afirmării autohtonismului, regele dac a trecut înaintea lui şi se află şi astăzi
într-o poziţie privilegiată. Burebista, primul rege al Daciei (contemporanul lui Cezar, cu
un secol şi jumătate înaintea lui Decebal) a vegetat multă vreme, undeva, la începuturile
obscure ale istoriei, pentru a izbucni brusc pe la 1980, propulsat de viziunea istorică
naţionalistă din vremea lui Ceauşescu; România începea astfel cu un mare stat, cu o
mare putere a Antichităţii. Burebista şi Decebal îi ajută pe români să uite că România
există doar de la 1859…
Evul Mediu îşi are marii lui principi, pe care românii îi simt şi astăzi foarte apropiaţi.
Nu mai revin asupra lui Vlad Ţepeş. Mircea cel Bătrân, apărător al Ţării Româneşti
împotriva turcilor, se află şi el într-o bună poziţie. Cu Iancu de Hunedoara (Hunyadi
János) e mai complicat: românii şi-l împart cu ungurii (care au pentru el un cult mai
pronunţat decât românii). Cele două mari personaje-simbol sunt însă Ştefan cel Mare şi
Mihai Viteazul. Ştefan cel Mare înseamnă, în Moldova, cea mai lungă domnie
românească, domnie autoritară într-un stat puternic, jalonată în egală măsură de
campanii victorioase şi de înfăptuiri culturale. Mihai Viteazul este înfăptuitorul unirii de la
1600, precursorul României Mari, al României de astăzi. Este un simbol care pur şi
simplu se confundă cu România (în timp ce Ştefan cel Mare, simbol şi el al tuturor
românilor, a rămas totodată, oarecum contradictoriu, şi un simbol al particularismului
moldovenesc. Este, în prezent, marele patron al Republicii Moldova; statuia lui tronează
la Chişinău).
Epoca modernă se deschide cu un tandem complementar dar dificil de armonizat:
Cuza şi Carol I. Cel dintâi este domnitorul unirii de la 1859 şi al reformelor care au făcut
statul român modern; a rămas în conştiinţa românilor şi ca un domnitor al ţăranilor, pe
care i-a împroprietărit la 1864. Însă în 1866 Cuza a fost detronat şi i-a luat locul Carol I.
Domnia lungă şi plină de înfăptuiri a acestuia s-a constituit în punct de plecare pentru un
mit dinastie, în care Cuza nu-şi avea locul. Fără a fi uitat, a fost totuşi aşezat în umbra
lui Carol I şi a noii dinastii. Carol nu putea sta alături de Cuza. El stătea – în
reprezentările simbolice ale epocii – alături de împăratul Traian: Traian, întemeietorul
neamului românesc; Carol I, întemeietorul regatului român. Funcţia de întemeietor a lui
Cuza era astfel aproape anulată. Dar Cuza şi-a luat revanşa o dată cu comunismul,
când Carol a fost exclus din Panteon (deşi a trebuit să aştepte şi el un număr de ani,
până când comunismul a devenit mai receptiv la valorile naţionale). Carol a revenit după
1989, însă forţa mitului dinastic e mult diminuată. În conştiinţa românească, pe primul
loc se află întipărit Cuza; a câştigat, postum, bătălia împotriva celor care l-au detronat şi
împotriva lui Carol I. Miturile acestea, fireşte, nu se construiesc şi nu se demontează de
la sine; sunt rezultatul educaţiei şi al propagandei. Faţă de Carol, Cuza are câteva
atuuri: a fost cu adevărat primul suveran al României (chiar dacă atunci, pentru început,
ţara nu s-a numit oficial România, ci Principatele Unite); a fost un principe autohton, nu
venit din afară (genul acesta de naţionalism funcţionează încă foarte bine în România);
a dat pământ ţăranilor, în timp ce Carol a reprimat răscoala din 1907… Cuza apare ca
un progresist, Carol drept un conservator. Cuza înseamnă o alegere de stânga, Carol
una de dreapta. Inutil să mai spunem că toate acestea sunt simplificări mitologice: aşa
se învârte caruselul personalităţilor.
Într-un interesant sondaj de opinie datat iunie 1999, solicitaţi să numească „cele mai
importante personalităţi istorice care au influenţat în bine soarta românilor”, 24,6% dintre
cei chestionaţi au optat pentru Cuza, ceea ce îl aşază pe domnul Unirii şi al ţăranilor de
departe pe primul loc între marile figuri ale istoriei româneşti. Este urmat, firesc, de
Mihai Viteazul, cu 17,7% şi de Ştefan cel Mare, cu 13,4%. Vlad Ţepeş obţine şi el 4,1%.
Carol I, numai 3,1%. Puţin, într-adevăr, faţă de vechea glorie, fabricată dar şi meritată.
Este şi sfârşitul mitului dinastic. Ferdinand, urmaşul lui Carol, nici nu apare printre
primele zece nume alese. Or, la încheierea primului război mondial el se înfăţişa ca
replica modernă a lui Mihai Viteazul; înfăptuise, ca şi acesta, „prin sabia lui”, unirea
românilor, şi nu o unire fragilă de un an, ci o unire pe veci. Peste Carol I şi Ferdinand a
trecut comunismul, a trecut şi timpul pur şi simplu. Societatea de astăzi are alte repere.
Aceştia sunt suveranii. A avut România şi un Bismarck? A avut, şi nu unul, ci trei:
mai întâi, Mihail Kogălniceanu (1817-1891), colaboratorul apropiat al lui Cuza, apoi Ion
C. Brătianu (1821-1891) care a prezidat, sub Carol I, cel mai durabil guvern din istoria
României, şi fiul său Ion I.C. (Ionel) Brătianu (1864-1927), omul forte al domniei regelui
Ferdinand şi al anilor când s-a înfăptuit România Mare. Brătienii au constituit într-un fel
a doua dinastie a ţării – o „dinastie” românească paralelă cu cea străină – şi au fost
percepuţi înainte de comunism ca personaje-simbol, alături de regi. Comuniştii i-au
alungat şi pe unii şi pe alţii, ceea ce l-a plasat pe Kogălniceanu – împreună cu Cuza –
într-o poziţie fără rival. Iniţial, comunismul procedase la o modificare şi mai radicală a
Panteonului, aşezându-l în poziţia cea mai înaltă pe Nicolae Bălcescu (1819-1852),
istoric şi revoluţionar de la 1848; el personifica evacuarea mitului dinastic – şi în genere
a mitologiei naţionale – în favoarea noii mitologii revoluţionare. Gheorghiu-Dej îşi dădea
mâna cu Bălcescu (fără să-l întrebe pe cel din urmă dacă se simte onorat de companie;
probabil că nu s-ar fi simţit). Mai târziu, Ceauşescu a revenit la regi – însă la regii daci! –
ca şi la voievozii români din Evul Mediu, „interlocutorii” lui preferaţi fiind Burebista şi
Mihai Viteazul; din nou, aşadar, o deplasare, de la mitologia luptei de clasă şi a
revoluţiei, la mitologia Conducătorului şi a unităţii întregului popor în jurul lui.
 După 1989 s-au petrecut o serie de „întoarceri”: regii, Brătienii (figuri simbolice
liberale şi naţionale deopotrivă), Iuliu Maniu (simbol naţional-ţărănesc şi martir al
democraţiei)… Revenirea mareşalului Antonescu merită un comentariu. Condamnat la
moarte şi executat în 1946, într-o Românie deja dominată de Uniunea Sovietică şi de
comunişti, a fost înfăţişat într-o lumină negativă de-a lungul perioadei comuniste (deşi cu
o oarecare atenuare a tonului în anii naţionalismului lui Ceauşescu). După 1989, mulţi
români au ajuns să vadă în el o personificare a patriotismului şi anticomunismului.
Nucleul dur al admiratorilor săi este alcătuit însă din partizanii soluţiilor autoritare şi
xenofobe, aparţinând îndeosebi Partidului România Mare – cam tot aceiaşi care au şi
nostalgia lui Ceauşescu. În mod ironic, ei sunt într-un fel urmaşii celor care l-au trimis pe
mareşal în faţa plutonului de execuţie.
Cazul românesc este foarte interesant, tocmai prin multiplele răsturnări ideologice şi
politice, pentru urmărirea mecanismului manipulării eroilor istoriei în funcţie de interesele
prezente.2 Dar să nu-l uităm nici pe Ceauşescu printre marile umbre ale trecutului.
Sondajul menţionat îl creditează cu 10,3%, pe locul patru, după Cuza, Mihai Viteazul şi
Ştefan cel Mare, şi cu un număr dublu de opţiuni faţă de regele Mihai, ceea ce nu e
deloc rău (pentru el!) într-o Românie care a ieşit prin foc şi sânge din catastrofa
comunistă. Un alt sondaj îl dă pe Ceauşescu drept cel mai bun dintre români, cu 22%, şi
cel mai rău, tot cu 22%! Este încă o prezenţă Ceauşescu, şi spiritul său continuă să îi
dezbine pe români.

Regina Maria

În galeria eroică a românilor, o femeie ocupă un loc aparte. Situaţie oarecum insolită;
femeia nu e chiar atât de ştearsă în societatea românească, dar cert este că românii
(poate şi majoritatea româncelor) nu prea au încredere în femeile care se lansează în
arena publică. Actul de conducere pare a fi rezervat bărbaţilor. S-ar putea ca
englezoaicele să fi adus un spirit nou în România: un comportament mai degajat şi o
concepţie mai activă despre viaţă. Într-o vreme când Anglia şi România abia se
cunoşteau (nici azi nu se cunosc prea bine), câteva soţii englezoaice se fac remarcate
la Bucureşti. Despre Maria Rosetti am vorbit. Mai merită menţionată Elisabeta, soţia lui
Take Ionescu (1858-1922), unul dintre cei mai strălucitori oameni politici români de la
începutul secolului al XX-lea, partizan înflăcărat al alianţei cu Franţa şi Anglia în primul
război mondial. Însă marea prezenţă feminină datorată Angliei a fost Maria, regina
României.3
Pe la 1900, în tabloul genealogie al dinastiilor europene, Maria ocupa cea mai
centrală dintre poziţii. După cum regina Victoria fusese supranumită „bunica Europei” s-
ar putea spune că ea era „verişoara Europei”. Nepoată a reginei Victoria, prin cel de-al
doilea fiu al său, Alfred, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (1844-1900),
fratele regelui Eduard al VII-lea. Vară primară, aşadar, cu regele George al V-lea. Vară
primară şi cu ţarul Nicolae al II-lea; mama sa, Maria, mare ducesă de Rusia, era unica
fiică a ţarului Alexandru al II-lea, soră a ţarului Alexandru al III-lea. Şi, în sfârşit, vară
primară şi cu împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin mama acestuia, Victoria, fiica
cea mare a reginei Victoria. Să remarcăm că în preajma primului război mondial, într-o
Europă profund divizată, atât cât mai rămăsese din ideea de Europa se concentrase în
monarhiile continentului, toate înrudite între ele, formând de fapt o mare familie (cu
inevitabilele certuri de familie, dar şi cu un simţ de solidaritate).
 Pentru România, căsătoria Mariei (născută în 1875), la vârsta de numai 17 ani, în
1893, cu Ferdinand, moştenitorul tronului, a fost o remarcabilă „lovitură” dinastică.
Desigur, în fruntea ţării se afla un Hohenzollern, însă nu din ramura imperială a familiei.
Maria era mai îndeaproape înrudită cu Hohenzollernii de la Berlin decât Carol sau
Ferdinand; ea îşi făcea nonşalant apariţia ca rudă apropiată a tuturor principalilor
suverani europeni. A fost împinsă aproape fără să-şi dea seama în această căsătorie.
Putea la fel de bine să devină regină a Angliei sau ţarină a Rusiei. Între ea şi vărul
George s-a petrecut un început de idilă şi se spune că viitorul rege al Angliei ar fi
regretat-o. Tronul Marii Britanii era mai prestigios decât al României, şi cu atât mai mult
atunci, spre 1900, când Anglia era aproape stăpâna lumii, cel mai întins imperiu care a
existat vreodată. Dar o vedem greu pe Maria în această postură; ce-ar fi putut să facă
într-o ţară bine aşezată, cu reguli stricte, unde libertatea ei de mişcare ar fi fost aproape
inexistentă? România i s-a potrivit mult mai bine; acolo toate erau de făcut şi se putea
întâmpla orice.
Maria, pentru a-i înşira doar calităţile (fiindcă, desigur, a avut şi defecte; chiar o
calitate poate deveni în anume situaţii defect), a fost o femeie frumoasă, elegantă,
inteligentă, voluntară, sentimentală, cu simţ al umorului, şi mai presus de toate dornică
de libertate. Marea luptă a vieţii ei a fost aceea de a fi liberă. Or, pentru o prinţesă sau o
regină nimic nu e mai greu de dobândit decât libertatea. Poate, eventual, să şi-o
dobândească fugind. Genul acesta de revoltă şi de fugă a generat două mituri
semnificative: Sissi, împărăteasa Elisabeta a Austriei, care a părăsit curtea lui Franz
Joseph peregrinând prin Europa până la moartea ei tragică şi, mai recent, prinţesa
Diana, şi ea cu un sfârşit cutremurător. Şi Sissi, şi Diana au fost înfrânte; şi-au căpătat o
libertate dureroasă, şi cu ce preţ! Însă Maria a fost un caz mai complex. Ea iubea
libertatea, dar şi puterea. Pariul ei a fost să-şi cucerească libertatea rămânând regină, şi
a reuşit.
Marea ei confruntare a fost cu regele Carol I. Maria era caldă, neînchipuit de caldă,
Carol, rece, neînchipuit de rece. Rece, desigur, de felul său, dar devenit şi mai rece prin
calcul; numai aşa a reuşit să ţină în frâu, timp de o jumătate de secol (ceea ce nimeni n-
a reuşit nici înainte, nici după el) o ţară atât de înfierbântată ca România. Între Maria şi
Carol s-a desfăşurat o partidă prelungită, cu un rezultat aproape egal; cei doi, atât de
diferiţi, erau înzestraţi cam cu aceeaşi putere de voinţă. Maria a învăţat câte ceva din
lecţiile de „datorie princiară” primite de la Carol, iar bătrânul rege s-a mai „înmuiat” cu
vremea, ajungând să închidă ochii în faţa unor izbucniri de libertate.
Într-o ţară unde distanţele sociale erau atât de mari, Mariei îi plăceau oamenii de
rând, mai bine zis nu făcea distincţie între ranguri. Nu-i displăcea deloc luxul şi n-ar fi
renunţat la el, dar părea în largul ei oriunde. Se îmbrăca în costum popular, cutreiera
prin ţară, stătea de vorbă cu ţăranii şi nu evita nici sălaşurile ţigăneşti. Nu este un secret
nici faptul că se simţea atrasă de bărbaţii frumoşi, mai ales în uniformă. Despre viaţa ei
s-au spus multe, greu de adeverit sau de dezminţit. Nu şi-a ascuns niciodată atracţia
faţă de anumite persoane. O asemenea francheţe era rară, iar pe la 1900, morala
victoriană (simbolizată de propria bunică a Mariei!) o excludea cu desăvârşire, cu atât
mai mult într-o familie regală. Se crede că cel puţin unul dintre copiii Mariei, principesa
Ileana, nu ar fi fost rodul căsătoriei cu Ferdinand, ci al legăturii cu prinţul Barbu Ştirbei
(indiscutabil, un prieten şi un sfătuitor apropiat); de altfel şi altă fiică a ei, Maria, zisă
Mignon, este „atribuită” unui tânăr locotenent (toate acestea, fireşte, imposibil de
demonstrat, însă plauzibile). Maria făcea efectiv ce o tăia capul, într-o manieră de-a
dreptul impresionantă, fiindcă nu se cobora în nicio situaţie, ci rămânea prinţesă sau
regină, arborând o demnitate decontractată dar nu mai puţin „imperială”. De aceea, ea
nu seamănă nici cu regii de atunci (prea distanţi), nici cu regii de astăzi (prea „oameni
ca toţi oamenii”). Maria îmbina distanţa cu apropierea, după o reţetă care era numai a
ei.
Una din marile ei pasiuni a fost călăria. Călărea mai bine ca oricare dintre ofiţerii de
cavalerie. A iubit armata, şi pe ofiţeri („honni soit qui mal y pense!”), dar mai ales pe
soldaţi fiindcă, încă o dată, îi plăcea compania oamenilor obişnuiţi. A fost tare mândră
când regele Carol, care îi mai făcea din când în când câte o plăcere, a numit-o la
comanda unui regiment de roşiori. A avut ambiţia să fie şi o regină-soldat! Imaginea ei
pe cal, în uniformă, este seducătoare; ştia şi Maria că îi stă bine!
Sunt puţini oameni cărora viaţa le rezervă privilegiul de a da până la capăt ceea ce
pot să dea. Maria a avut o asemenea şansă. Şansa ei a fost primul război mondial.
Moartea regelui Carol, credincios alianţei cu Germania, a eliminat principalul obstacol
din calea intrării României în război alături de Antantă. Dar războiul a fost greu, cu
întorsături neprevăzute; au fost situaţii când totul părea pierdut. Singură Maria – o spun
contemporanii, deopotrivă prieteni sau adversari – n-a avut niciun moment de îndoială.
Ea ştia că războiul va fi câştigat. Credea în şansa României, credea însă mai presus de
orice – fiindcă nu îşi uitase originile – în invincibilitatea Angliei. Confruntată cu atâtea
ezitări şi laşităţi, creştea în ea un orgoliu pe care aproape nu şi-l mai putea ascunde. I-a
spus-o pe şleau generalului Averescu când acesta, silit de împrejurări, se pregătea să
negocieze pacea separată cu germanii: „Nu te mai chinui, generale, să-mi înţelegi
atitudinea. Explicaţia e simplă: sunt englezoaică, şi englezii nu obişnuiesc să piardă.” Cu
o asemenea neclintită credinţă, nu putea decât să câştige. România avea nevoie atunci
de un „Salvator”. Regele Ferdinand, întru totul opusul Mariei, era un om inteligent şi
cultivat, dar de o nehotărâre bolnăvicioasă. Marele suveran în acele momente a fost ea,
chiar dacă oficial ţara era personificată prin Ferdinand. Românii au simţit acest lucru şi
şi-au investit în ea speranţele.
Maria mai avea o calitate care i-a dat în vreme de război un atu formidabil: curajul
fizic. Pur şi simplu, nu-i era frică, nici de gloanţe, nici de epidemii. Şi când nu ţi-e deloc
frică, se pare că acestea nici nu te ating. În uniforma ei de infirmieră (imagine-simbol
complementară ţinutei militare), Maria îşi petrecea zile şi nopţi la căpătâiul soldaţilor
răniţi sau victime ale epidemiei de tifos. I s-au recomandat mănuşi de cauciuc. Nu le-a
acceptat, cu argumentul greu de contestat: „Soldaţii vor să-mi sărute mâna, cum să le
întind o mănuşă de cauciuc?” A mers, la fel de insensibilă în faţa primejdiei, şi în
tranşeele avansate. Din toate acestea, şi din amestecul de disperare şi de speranţă, a
crescut mitul. Maria a devenit simbolul încrederii în victorie şi în înfăptuirea visului de
unitate a românilor.
În ziua sărbătoririi victoriei, şi-a făcut intrarea în Bucureşti, aşa cum se cuvenea,
călare şi în uniformă, alături de regele Ferdinand; nu ca soţie de rege, ci ca regină ea
însăşi, în sensul deplin al termenului. Iar în 1922, la Alba Iulia, capitala istorică a
Transilvaniei, acolo unde Mihai Viteazul intrase victorios cu mai bine de trei veacuri
înainte, Ferdinand şi Maria s-au încoronat ca rege şi regină ai României Mari. Tare mult
trebuie să-i fi plăcut Mariei această fastuoasă ceremonie. Aşa cum bunica ei Victoria
fusese proclamată împărăteasă a Indiei, şi-a avut şi ea acum momentul ei împărătesc.
Într-un fel, în raport cu mica Românie dinainte de război, se crease aproape un imperiu,
prin alăturarea atâtor teritorii distincte, iar rolul ei efectiv în această construcţie imperială
fusese cu siguranţă mai mare decât al reginei Victoria. Maestră a punerilor în scenă şi a
„deghizărilor” de tot felul, Maria a apărut la Alba Iulia într-o versiune sui-generis de
împărăteasă bizantină. Este desigur şi mult teatru în tot ce face ea, în ţinuta şi atitudinile
ei, ceea ce nu exclude sinceritatea, dar îi dă mereu o formă „artistică”. Maria şi-a, „jucat”
viaţa; a crezut cu tărie în ceea ce a făcut, neîncetând totodată să interpreteze un rol sau
o multitudine de roluri. Dar oare nu aceasta este menirea celor care poartă coroană?
Vremurile „normale” de după război i s-au potrivit mai puţin. În 1919, la Conferinţa de
pace de la Paris, şi-a avut partea ei în demersurile româneşti (România insistând pentru
o frontieră cât mai avansată spre vest), cu totul neoficial, se înţelege, fiindcă din punct
de vedere strict constituţional nu avea nici un cuvânt de spus. Se pare că a reuşit să-l
mai domolească pe Clemenceau, supărat pe români pentru pacea lor separată, şi a
putut contribui astfel (greu de spus în ce măsură) la obţinerea maximului posibil pentru
România (mai puţin decât ceruseră românii, dar, până la urmă, o frontieră trasată totuşi
destul de generos în favoarea lor). Apoi, an după an, rolul ei efectiv a scăzut, mai ales
după moartea regelui Ferdinand (nu a făcut parte din regenţă) şi încă şi mai mult după
1930, o dată cu instalarea ca rege a lui Carol al II-lea, fiul său (nu tocmai bine crescut!)
cu care nu s-a înţeles niciodată. A murit, în urma unui cancer, în 1938; nu împlinise încă
63 de ani.
Se poate vorbi de un stil „regina Maria”: un stil de viaţă, un stil vestimentar şi chiar un
stil artistic în sensul propriu al termenului. Maria a combinat în România o formă
specifică de „art nouveau”, îmbinând, într-o manieră foarte personală, elemente
decorative celtice, bizantine şi româneşti, scăldate în auriu, ca în bisericile ruseşti. Poate
să placă sau nu, dar nota de originalitate e certă.
Cine vrea să cunoască familia regală a României la ea acasă n-are nimic mai bun de
făcut decât o vizită la Sinaia, la 120 de kilometri nord de Bucureşti, acolo unde se
deschide în Munţii Carpaţi o trecere îngustă spre Transilvania. În marginea Sinaiei, într-
un peisaj alpin amintindu-i de ţara sa natală, şi-a înălţat Carol I, cu grijă şi dragoste,
reşedinţa lui preferată: castelul Peleş, un colţ de Germanie în inima României. Silueta
zveltă a castelului, în stilul Renaşterii germane, ascunde în interior un decor eclectic,
juxtapunere de tot felul de stiluri, unic în felul lui, însă încărcat şi apăsător; este un
muzeu care ignoră şi anulează natura înconjurătoare. Se poate trăi într-un muzeu?
Carol putea, şi chiar cu delectare, nu însă şi Maria. Pentru ea şi pentru Ferdinand, dar
pentru ea mai ales şi pe gustul ei, s-a amenajat, la doi paşi de Peleş, o reşedinţă mai
mică, „la scară umană”, Pelişorul. Interiorul său, decorat în stilul „art nouveau”, adaptat,
fireşte, gustului Mariei, este exact opusul Peleşului. Prin Peleş şi Pelişor, Carol şi Maria
continuă să stea faţă în faţă!
Însă dragostea cea mare a reginei Maria a fost Balcicul, pe ţărmul stâncos al Mării
Negre, în Cadrilaterul pe care românii l-au obţinut de la bulgari în 1913 (şi l-au pierdut în
1940). Pe când nici nu visa că va ajunge regină a României, Maria petrecuse câţiva ani
de neuitat în Malta. Balcicul a fost pentru ea un fel de replică a Maltei, dar adaptată
atmosferei locale. Micul palat poartă marca eclectismului ei caracteristic: elemente
româneşti şi orientale (inclusiv un minaret!) şi, se înţelege, o grădină în stil englezesc.
Spre sfârşitul vieţii, Maria şi-a scris, în englezeşte, memoriile, sub titlul Povestea
vieţii mele. Surpriza este de a descoperi în ele o adevărată scriitoare, cu o mare
capacitate de descriere şi portretizare şi cu un ascuţit simţ al umorului; se perindă prin
faţa cititorului galeria aproape completă a împăraţilor şi împărăteselor, regilor şi
reginelor, prinţilor şi prinţeselor din întreaga Europă, mai toţi veri, unchi, mătuşi sau
nepoţi ai Mariei, evocaţi cu un amestec de tandreţe şi ironie.
Faţă de ce a însemnat mitul reginei Maria acum trei sferturi de veac, astăzi amintirea
ei este mult mai ştearsă. A urmat şi ea declinul pe care l-a cunoscut familia regală în
memoria românilor. Şi totuşi se pare că asistăm la o revenire. Românii o redescoperă
pe aproape uitata regină. Iar în afara României cota ei a fost şi rămâne ridicată.
Periodic, în engleză sau franceză, apare câte o carte despre ea: mai mult, cu siguranţă,
decât despre oricare alt erou al istoriei româneşti. Românii îşi au propria lor ierarhie de
personalităţi în care, cum am văzut, Mihai Viteazul sau Cuza se află mult înaintea
Mariei. Dar pe lângă eroii naţionali, există şi eroi ai lumii, şi în această galerie universală
s-ar putea ca dintre toate personalităţile româneşti, aleasa să fie tocmai ea. Explicaţia
stă în gradul de exemplaritate al fiecărei biografii. Maria este exemplară. Mesajul său nu
se limitează la ce a făcut strict pentru România. A fost în multe privinţe o precursoare,
poate mai apropiată de cei de astăzi decât de contemporanii ei de la 1900. A fost o
spărgătoare de reguli. A prefigurat o lume în care femeile vor fi mai libere şi conducătorii
mai apropiaţi de cei conduşi. Mai presus de toate, a dovedit cum o femeie, rămânând
femeie, nu masculinizându-se, poate să câştige o partidă rezervată de regulă bărbaţilor;
din acest punct de vedere, ea întruchipează un extraordinar mit feminin.

Eminescu şi Caragiale

În procesul de creare a României, acţiunea culturală a premers actul politic. România

s-a făcut mai întâi în conştiinţe. S-ar putea spune că este o ţară făcută de cărturari:
scriitori, istorici, oameni ai şcolii… Ei au dat contur unei istorii comune şi unui spaţiu
spiritual; prin ei românii au căpătat o identitate.
Trecem astfel, din panteonul eroilor politici în cel al oamenilor de litere. Şi aici există
o ierarhie. Şi aici, unii urcă şi alţii coboară. Dacă ar fi să restrângem alegerea la cea mai
esenţială şi simbolică expresie, sunt două nume care rămân: Eminescu şi Caragiale. 4
Mihai Eminescu (1850-1889) este „poetul naţional”. Românii au dat mulţi poeţi, dar
niciunul n-a reuşit să-l concureze pe Eminescu în această poziţie unică. Pentru români,
„poet naţional” nu poate fi decât unul singur, şi acesta a fost, este şi va trebui să rămână
Eminescu. Iată un lucru ieşit din comun: nici englezii, nici francezii, nici germanii, marile
literaturi cel puţin, nu au „poeţi naţionali”, cu alte cuvinte un anume poet care să fie
aşezat mult deasupra celorlalţi, şi nu numai ca poet, ci ca exponent fără rival al spiritului
naţional. Eminescu nu este doar un mare poet; el este un sfânt şi un simbol suprem.
Dacă am amesteca panteonul politic cu cel literar, ar sta deasupra tuturor. Este cel
dintâi dintre români, împlinirea supremă a geniului românesc. Cel puţin, aşa se prezintă
mitul…
Într-o Românie care s-a identificat atâta vreme cu civilizaţia ei rurală, Eminescu
apare ca o imagine transfigurată a ţăranului român etern. Deşi şi-a desăvârşit formaţia
la Viena şi Berlin şi a fost incontestabil înrâurit de lirica şi filosofia germană, Eminescu a
rămas un „om al pământului” şi al esenţelor elementare (pe care de altfel romantismul
german nu le contrazicea câtuşi de puţin). El trăieşte cufundat într-un soi de
atemporalitate, aproape dizolvându-se în cosmos, în natură şi într-o istorie imobilă,
impermeabilă la modernitate. Este naţionalist şi „reacţionar” (în toate sensurile, inclusiv
politic). Unele dintre versurile lui, dar mai cu seamă articolele politice (a fost redactor la
ziarul conservator Timpul, unde a promovat însă mai puţin ideologia conservatoare cât
propria lui ideologie) exprimă refuzul modernităţii şi teama de străini. Eminescu visa la o
Românie ancestrală şi eternă.
A scris fără încetare, dar îşi cizela la nesfârşit fiecare vers, aşa încât poeziile se
succedă în nenumărate variante, rămase în manuscris. Opera publicată se rezumă la un
unic volum de versuri, apărut în 1883 (sub titlul Poezii, tipărit de altfel nu de Eminescu,
ci, după îmbolnăvirea lui, de către Titu Maiorescu; criticul a adunat şi a aşezat după cum
a crezut de cuviinţă versurile risipite în paginile revistei Convorbiri literare, ca şi unele
inedite). Variantele prime, mai ales din anii tinereţii, înfăţişează o poezie efervescentă,
de o grandoare nestăpânită, şuvoi clocotitor de imagini. La capătul celălalt al demersului
creator apare o poezie aproape abstractizată, şlefuită ca diamantul. Valurile sunt
domolite sub o crustă de gheaţă. Ceea ce poezia aceasta pierde în materie sensibilă
câştigă în muzicalitate. Până la urmă îl singularizează pe Eminescu nu atât ceea ce
spune, în spirit tipic romantic (geniul neînţeles, amorul neîmpărtăşit, extincţia în sânul
naturii, eroismul strămoşilor, geneza şi pieirea lumilor…), şi poate nici modul cum
spune, ci sunetul celor spuse, o muzică misterioasă şi obsedantă care este numai a lui.
Muzicalitatea eminesciană – pe care un neromân: chiar ştiind româneşte, cu greu o
poate simţi pe deplin – are un efect copleşitor, tiranic. De mai bine de un veac, românii
se află sub vraja ei.
Mitul lui Eminescu cuprinde mai multe ingrediente. Mai întâi, evident, poezia, fondul
ei de idei şi imagini, şi perfecţiunea formală, sensibil deasupra nivelului literaturii române
din epocă. Apoi, tragismul unei vieţi chinuite, de „geniu neînţeles”, lovit de nebunie la
numai 33 de ani. Şi însăşi imaginea lui: este un portret din prima tinereţe, întipărit pe
retina tuturor românilor, în care poetul apare de o frumuseţe fără seamăn, aproape
supranaturală (asemenea lui Hyperion, „dublul” său din poemul Luceafărul). Toate
acestea, se înţelege, şi frumuseţea lui, şi neînţelegerea celorlalţi, şi chinul vieţii –
simplificate şi amplificate după regulile mitului; viaţa, întotdeauna, e mai prozaică şi mai
banală. După moartea lui îndeosebi, spre 1900, s-a adăugat în conştiinţa publică şi
naţionalismul lui Eminescu. A ajuns să fie perceput nu numai ca mare poet, ci şi ca
profet al românismului. Ceea ce era pe atunci oarecum firesc în atmosfera naţionalistă a
epocii începe să prezinte acum unele note stânjenitoare. Naţionaliştii fac astăzi din el un
stindard, nu din poezia lui, ci din ideile politice. Ceilalţi îi apreciază poezia, disociindu-se
de rest. Dar – cu totul nou – au început să se manifeste distanţări şi faţă de poezia lui
Eminescu. Nimic mai normal de altfel, după mai mult de un secol; sensibilităţile şi
gusturile evoluează. Unii merg cu demitizarea până la a identifica puncte mai puţin
seducătoare în viaţa lui Eminescu şi în comportamentul lui, conturându-i un portret care
nu mai seamănă cu fascinanta fotografie din tinereţe.
Şi astfel, printre conflictele româneşti de astăzi, se numără şi disputa în jurul lui
Eminescu. Contestatarii nu ar fi probabil atât de îndârjiţi, dacă promotorii cultului
eminescian (majoritari, fără îndoială) nu ar respinge dreptul oricui de a exprima cele mai
mici rezerve. Ce va fi, vom vedea. Deocamdată, Eminescu rămâne în conştiinţa
naţională ca cel mai de seamă dintre români.
Şi atunci cum îi poate sta Caragiale alături? Contemporan al marelui poet, Ion Luca
Caragiale (1852-1912) nu are cum aspira la postura de sfânt şi nici de reprezentant
etern al românismului. El este însă un simbol complementar care, alături de Eminescu,
întregeşte profilul spiritual al României. Numai cu Eminescu, românii ar obosi. Din
fericire, îl au şi pe Caragiale pentru a-i destinde. Eminescu reprezenta România rurală şi
patriarhală. Caragiale este un citadin, am spune un citadin „înrăit”, exact la antipodul lui
Eminescu. Este şi un balcanic, atât prin origine (are mai mult sânge grecesc decât
românesc), cât şi prin atitudini. Balcanismul înseamnă un soi de neorânduială pe care
Europa o suportă cu greu; dar înseamnă, în latura lui mai simpatică, şi o anume manieră
de a privi detaşat lucrurile, o pronunţată sociabilitate şi o substanţială doză de relativism
şi de umor. Faţă de „purismul” românesc al lui Eminescu, Caragiale personifică infuzia
cosmopolită, caracteristică oraşului românesc; cu alte cuvinte, exact ceea ce detesta
Eminescu. Eminescu este lipsit de umor, Caragiale îl are din belşug. Eminescu este
omul marilor adevăruri, Caragiale constată pulverizarea valorilor. La Eminescu totul e
absolut, la Caragiale totul e relativ.
Cu timpul, românii s-au obişnuit cu Caragiale şi au ajuns să se delecteze cu
comediile şi schiţele sale. Dar iniţial n-au lipsit rezervele şi adversităţile. Ceea ce a făcut
gloria lui Eminescu – românismul – a frânat recunoaşterea lui Caragiale. Oare nu îşi
bătea joc de români? În fapt, ironia lui Caragiale este lipsită de răutate. Chiar dacă în
ultimii ani ai vieţii s-a stabilit la Berlin – preferând confortul cam anost al capitalei
germane prea pitorescului şi fantezistului Bucureşti – el nu poate fi desprins de mediul
pe care l-a zugrăvit, privindu-l şi lucid, din afară, dar şi cu înţelegere, din interior. În felul
lui, Caragiale ilustra teza maioresciană a „formelor fără fond”. Românii se jucau de-a
modernitatea, pe care nu aveau intenţia să o aplice în formele ei rigide apusene. Privită
cu severitate, România putea să pară neserioasă. S-au reţinut vorbele indignate ale lui
Raymond Poincaré, un domn foarte serios, viitor preşedinte al Franţei: „Domnilor – a
exclamat el, exasperat – aici suntem la porţile Orientului, unde lucrurile sunt luate cu
uşurinţă!” Eroii lui Caragiale sunt din specia celor care îl scoteau din sărite pe Poincaré.
Scriitorul este un colecţionar sârguincios al slăbiciunilor omeneşti, prezente pretutindeni,
dar apărând cu relief sporit în dezechilibrata societate românească aflată în zona
nesigură dintre tradiţie şi modernitate. Opera lui Caragiale, complexă, oferă şi o
dimensiune mai puţin veselă, chiar tragică, însă nota dominantă, ca şi receptarea
curentă, se află în registrul ironiei şi umorului. Umorul rezultă în primul rând din
contrastul dintre aparenţă şi esenţă, universal fără îndoială, însă ridicat la cote foarte
înalte într-o Românie care mima o civilizaţie de împrumut. Este în bună măsură şi un
comic de limbaj, fiindcă personajele lui Caragiale vorbesc, vorbesc fără încetare, pentru
a spune indiferent ce. Această vorbire care se învârte în gol, sfidând realitatea şi
aproape anulând-o, anunţă deja literatura absurdului.
Caragiale a surprins dacă nu trăsături etern româneşti, cel puţin trăsături care se
vădesc durabile, într-o societate mereu în tranziţie, mare consumatoare de modele dar
şi capabilă de a nu lua modelele prea în serios. De aceea românii şi astăzi se oglindesc
în Caragiale şi probabil se vor mai oglindi multă vreme. Cineva a făcut remarca subtilă
că până şi comunismul românesc avea să fie o îmbinare de Marx şi Caragiale. În toate,
românii aduc o notă de improvizaţie şi de aproximaţie, şi înclinarea mai curând de a
vorbi decât de a face. Este o lipsă de rigoare care poate exaspera (şi atunci te refugiezi,
precum Caragiale, la Berlin), dar care are şi latura ei agreabilă, decontractantă. A nu lua
lucrurile foarte în serios este o filosofie de viaţă, care nu i-a îmbogăţit pe români –
dimpotrivă! – dar i-a ajutat poate să suporte mai bine istoria.
Prin Eminescu şi Caragiale, românii au spus aproape totul despre ei înşişi.
Li se adaugă, într-un registru ceva mai limitat, şi contemporanul lor Ion Creangă
(1837-1889), constituindu-se astfel o triadă a clasicilor literelor româneşti. Creangă este
un ţăran moldovean autentic (spre deosebire de Eminescu, ţăran mai mult în sens
metafizic). În poveştile şi amintirile sale din copilărie, el nu face decât să transfigureze
satul moldovenesc (până şi personajele supranaturale – inclusiv dracii – par a fi tot un
fel de ţărani moldoveni, poate puţin mai ciudaţi), într-un stil aproape rabelaisian şi cu un
umor savuros, de o extraordinară vitalitate.
Cei trei – şi ei deschid tot atâtea direcţii – sunt magicieni ai cuvintelor. Inventivitatea
verbală, maniera de a zice îi defineşte în mai mare măsură decât fondul celor spuse. O
caracteristică, exceptându-l pe Eminescu, este şi încărcătura masivă de umor.
Capacitatea de a privi lucrurile, oricât de grave, sub latura lor comică sau ridicolă este o
trăsătură constantă, pe care românii şi-au verificat-o şi în vremurile de altfel nu prea
vesele ale comunismului. Prea mult umor la români? Poate. „A face haz de necaz” este
o expresie românească tipică. Un poet, George Bacovia, a prins perfect într-un vers
această contradicţie românească: „O, ţară tristă, plină de umor!”

Enciclopedismul

Îl citez pe Mircea Eliade: „Există în cultura românească o tradiţie care începe cu

Dimitrie Cantemir şi pe care am putea-o numi «tradiţia enciclopedică». O bună parte din
oamenii de seamă, scriitorii mari şi profeţii culturali ai neamului românesc, se integrează
în această tradiţie… Aceleaşi preocupări variate şi contradictorii; aceeaşi sete de a
străbate cât mai multe din geografiile spirituale ale lumii; aceeaşi activitate multilaterală,
uneori grăbită, alteori improvizată, izvorând însă întotdeauna din dorinţa de a sili cultura
românească să sară cât mai multe etape, înălţând-o pe «plan mondial», dovedind
puterea de creaţie a geniului românesc.” 5 Acesta era proiectul pe care şi-l asumase şi
Eliade. Chiar atunci când în lume a triumfat specializarea – tot mai strictă cu fiecare
generaţie – românii au continuat să producă remarcabile specimene de savanţi
universali.
Tonul l-a dat Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor al Moldovei la 1710-1711 şi
refugiat apoi, în urma unui război nenorocos cu turcii, în Rusia lui Petru cel Mare. A fost
un om de acţiune, dar şi un gânditor politic, scriitor, istoric şi filosof. Descrierea Moldovei
(scrisă în latină şi publicată mai târziu în traducere germană) este un tablou enciclopedic
al ţării sale, îmbinând informaţia geografică, istorică, politică şi etnografică.
O amplă istorie a românilor a rămas neterminată, cuprinzând doar partea veche,
privitoare la origini (până în secolul al XIII-lea), tratată cu neînchipuită erudiţie. Pe turci,
prinţul îi cunoştea la fel de bine ca pe moldovenii săi. Îşi petrecuse tinereţea la
Constantinopol, în cea mai cosmopolită capitală a vremii; studiase în greceşte, dar
învăţase totodată turca, araba şi persana. A scris şi un tratat despre muzica turcească.
Niciun european nu s-a apropiat atât de mult ca el de cultura Orientului islamic. Sub titlul
Sistema religiei mahomedane (carte publicată în ruseşte în 1722) a schiţat o sinteză
asupra acestui tip de civilizaţie. Celebritatea europeană şi-a dobândit-o însă ca istoric al
Imperiului Otoman. Manuscrisul latin al lucrării sale Incrementa atque decrementa aulae
othomanicae, rămas nepublicat la moartea autorului, a fost adus la Londra de fiul său
Antioh Cantemir (1708-1744). Fiul, ca şi tatăl, avea o înclinare spre activităţi multiple: a
fost ambasador al Rusiei la Londra şi Paris, şi scriitor şi traducător, în diferite genuri,
fiind considerat unul dintre întemeietorii poeziei moderne ruse. Antioh Cantemir s-a
îngrijit de traducerea în engleză a operei tatălui, realizată de pastorul Nicholas Tindal; a
apărut la Londra, în două volume, în 1734-1735, sub titlul The History of the Growth and
Decay of the Othman Empire. După versiunea engleză, s-au publicat alte două
traduceri, în franceză (1743) şi germană (1745). A fost prima carte de notorietate
europeană scrisă de un român şi, vreme de aproape un secol, principala lucrare de
referinţă privitoare la istoria şi civilizaţia Imperiului Otoman.
În secolul al XIX-lea, figurile „enciclopedice” s-au înmulţit. Era nevoie de asemenea
„spirite universale” într-o cultură care încerca să-şi reducă, şi cât mai repede, întârzierile
faţă de Occident. În Ţara Românească, Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872) se dedică
învăţământului, publică o Gramatică românească (1828), editează prima gazetă în limba
română (Curierul românesc, 1829), scrie poezii şi chiar o epopee avându-l ca erou pe
Mihai Viteazul, se pune în fruntea revoluţiei de la 1848, se lansează în elaborarea unui
sistem filosofic atotcuprinzător şi se erijează în postura de profet al românilor! În
Moldova, Gheorghe Asachi (1788-1869) îndeplineşte o misiune similară; cu o formaţie
umanistă – poet şi autor de nuvele istorice –, dar şi pozitivă (studii de inginerie, de
astronomie), şi artistică (desenator, ilustrându-şi propriile lucrări), este întemeietor al
învăţământului românesc în Moldova, animator al mişcării teatrale, editorul primei
gazete moldoveneşti (Albina românească, 1829)… Spre bătrâneţe, Asachi avea să se
opună unirii Moldovei cu Ţara Românească, aşadar creării României.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, savantul universal prin excelenţă a fost
Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907). Originar din Basarabia (aflată atunci sub
stăpânire rusească), poliglot şi în special bun cunoscător al limbilor slave, care i-au
oferit cheia unor investigaţii istorice neîntreprinse până atunci de români (să nu uităm că
ţările române s-au dezvoltat în mediul slav, iar slavona a fost în Evul Mediu limba lor
oficială), Haşdeu a ajuns profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti
şi director al Arhivelor Statului. Însă graniţele strâmte şi metodele rigide ale unei
profesiuni nu i se potriveau. Deşi a descoperit şi publicat nenumărate documente şi a
adus argumente demne de luat în seamă în probleme controversate ale lingvisticii şi
istoriei româneşti, el nu a rezistat tentaţiei de a merge mult mai departe, cu mult dincolo
de graniţa pe care profesionistul nu îndrăzneşte să o treacă. Îi plăcea să se compare cu
Cuvier, celebrul paleontolog care şi-a uimit contemporanii reconstituind dintr-un singur
dinte corpul întreg al unei reptile preistorice. Tot aşa şi Haşdeu. Cu logica impecabilă,
dar nu mai puţin fantezistă, a unui Edgar Allan Poe al lingvisticii şi istoriei, el străbate
fără încetare, fascinant şi derutant, hotarul dintre realitate şi ficţiune, construind o istorie
„posibilă”, în care sunt incrustate şi fapte reale, dar care ne transportă totuşi într-o „lume
paralelă”. Poet, dramaturg şi prozator, în aceeaşi măsură ca lingvist, filolog şi istoric, nu
pare a fi sau refuză să fie conştient de distincţia dintre aceste domenii. Autori de
literatură fantastică sunt mulţi, Haşdeu aparţine însă speciei mai rare de creatori care
îmbină ştiinţa cu ficţiunea. Spre sfârşitul vieţii, ducând până la capăt „căutarea
absolutului” (şi sub influenţa morţii unicei sale fiice), Haşdeu a devenit spiritist: şi-a
construit un minuscul castel la Câmpina (între Bucureşti şi Sinaia), loc privilegiat al
dialogului cu cei de „dincolo”, şi şi-a completat opera cu texte privitoare la spiritism (Sic
cogito. Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul?, 1892).
Nu mai puţin spectaculoasă este cariera lui Nicolae Iorga (1871-1940), deşi ceva mai
în acord cu exigenţele profesionalismului. 6 Pare de neînţeles cum a reuşit acest om să
le facă pe toate. Nici nu mai contează cât de perfect sau de imperfect le-a făcut;
întrebarea este cum a avut timp să le facă. După studii la Paris şi un doctorat la Leipzig,
Iorga a devenit la numai 23 de ani profesor: de istorie universală la Universitatea din
Bucureşti. A scris vreo 1400 de cărţi, unele simple broşuri, dar şi lucrări masive, în mai
multe volume; li se adaugă nu mai puţin de 20.000 de articole. Probabil că, de când s-a
inventat scrisul, niciun muritor nu a scris atât. I s-ar cuveni un loc în Guiness Book. Şi nu
doar cantitatea, ci şi varietatea uimeşte. Istorie, mai întâi, desigur: cam tot ce se atinge
de istoria României (astăzi este greu să abordezi un subiect fără să te întâlneşti cu
contribuţiile lui Iorga), dar şi ample incursiuni în istoria lumii (Balcanii, Bizanţul – inclusiv
o sinteză publicată la Londra, în 1907: The Byzantine Empire –, Imperiul Otoman:
Geschichte des osmanischen Reiches, 5 volume, Gotha, 1908-1913… Şi aşa mai
departe, până la sinteze de istorie universală: Essai de synthèse de l’histoire de
l’humanité, 4 volume, Paris, 1926-1928). Însă Iorga a scris şi poezie, şi proză, şi
memorialistică, şi nu în ultimul rând piese de teatru. Bibliografia lucrărilor lui dramatice,
multe dintre ele piese istorice în cinci acte şi în versuri, cu personaje din istoria
românilor dar şi a lumii (Iisus, Cleopatra, Dante, Sfântul Francisc), cuprinde vreo 30 de
titluri, aproape tot atât cât opera lui Shakespeare! Iorga a scris şi nenumărate articole de
ziar, îndeosebi în gazeta Neamul românesc, pe care a condus-o mai bine de trei
decenii. A reuşit să îmbine o ideologie naţionalist-conservatoare cu un spirit european. A
fost nu numai un ideolog, dar el însuşi om politic, cu o contribuţie de seamă în
mobilizarea naţională din timpul primului război mondial, cel dintâi preşedinte al Camerei
Deputaţilor a Parlamentului României Mari şi prim-ministru în 1931-1932. A murit, tot din
motive de ordin politic, ucis de legionari (susţinuse dictatura lui Carol al II-lea şi
represiunea antilegionară a regelui). Este enorm. Nu e oare prea mult? Cantitatea a
dăunat calităţii. Idei originale – şi sunt multe în opera lui Iorga – trebuie căutate astăzi cu
lupa, într-un noian de pagini tipărite, unde la prima vedere nu sunt chiar evidente. Este o
operă efervescentă, dar puţin sistematizată. Că place sau nu, Iorga rămâne însă
aproape un fenomen cosmic.
Unii dintre tinerii formaţi în vremea lui au fost tentaţi să-i urmeze exemplul (deşi nu
mai era vremea „demiurgilor”, ci a specializărilor). Poate că cel mai aproape de
amploarea operei lui Iorga, de filosofia unei vieţi care nu se mulţumeşte cu fragmente, ci
aspiră la întreg, aproape de altfel şi de Haşdeu, pe care l-a admirat, a fost Mircea Eliade
(1907-1986). Încadrarea în aceeaşi „familie” cu Haşdeu şi Iorga nu îi diminuează
originalitatea. Eliade merge pe propriul său drum, dar ca şi marii săi înaintaşi vede
cultura ca un tot; căile ei multiple conduc toate spre acelaşi ţel: descifrarea spiritului
uman şi a destinului umanităţii. De aceea nu există o frontieră de netrecut între ficţiune
şi ştiinţă. Sunt teme care circulă la Eliade între opera sa literară şi cariera ştiinţifică.
Marea revelaţie a tânărului Eliade a fost India, unde a trăit între 1928 şi 1931. Acolo s-a
pătruns de sensurile unei civilizaţii străvechi şi aproape imobile, care întreţine raporturi
misterioase cu cosmosul şi cu lumea de dincolo: o civilizaţie mai esenţială şi mai
profundă decât Occidentul tehnologic. Maitreyi (1933) este romanul experienţei sale
indiene; poate fi considerat în egală măsură un roman de dragoste şi un roman filosofic,
pe tema psihologiei raporturilor dintre un bărbat şi o femeie, dar şi a incomunicabilităţii
dintre civilizaţii.
În continuare, Eliade s-a împărţit între opera sa literară (parte „realistă”, parte
fantastică) şi cercetările de mitologie şi de istorie a religiilor. El vede în gândirea mitică o
dimensiune fundamentală a condiţiei umane; mitul nu înseamnă neadevăr, ci tentativa
de a pătrunde dincolo de învelişul aparent al lucrurilor. Noaptea de Sânziene, romanul
său cel mai elaborat, apărut mai întâi în franceză sub titlul Foret interdite (1955), se
prezintă ca o îmbinare de realism şi fantastic (dar cine poate şti dacă fantasticul nu e
mai adevărat decât adevărul). Istoria este prezentă şi chiar copleşitoare; de remarcat
impresionanta evocare a Londrei lovite de bombardamentele germane (în 1940, Eliade
era ataşat cultural al legaţiei române în Marea Britanie). Dar la fel de prezentă şi de
obsedantă este căutarea ieşirii din istorie, eliberarea de constrângerile Timpului. În
„noaptea de Sânziene”, potrivit folclorului românesc, se deschid cerurile. Este un
moment privilegiat care sugerează calea spre o altă dimensiune a existenţei, dincolo de
spaţiu şi timp.
Cariera internaţională a lui Mircea Eliade, în domeniul exegezei miturilor şi religiilor,
s-a desfăşurat, după plecarea din România, mai întâi în Franţa, din 1945 până în 1956,
iar după aceea în Statele Unite, ca profesor de istorie a religiilor la Universitatea din
Chicago. Lucrări precum Le Mythe de l’éternel retour (1949), Traite d’histoire des
religions (1949), Histoire des croyances et des idées religieuses (3 volume, 1976-1983)
l-au impus ca e mare autoritate în domeniu, deşi nu lipsesc nici contestările, iar în ultima
vreme se conturează o campanie care reactualizează angajamentul lui legionar din
tinereţe, susţinând că orientarea de atunci i-ar fi marcat şi interpretările ştiinţifice.
Tot ce se poate: interesul pentru mitologie se acordă adesea cu o orientare de
dreapta, în timp ce stânga, mai prozaică, mizează pe raţionalism. Aceasta nu înseamnă
însă că trebuie repudiate cercetările mitologice! (abuzul de raţionalism nu e mai raţional
decât iraţionalismul). Oricât de contestabile ar putea fi diversele interpretări ale lui Eliade
– şi ce este incontestabil în această lume? – cert este că el se numără printre acei
câţiva savanţi care au lărgit considerabil câmpul ştiinţelor umane în ultimul secol. Cu
adevărat universală, opera lui îşi trage seva de pretutindeni: misterioasele credinţe ale
dacilor (nu tocmai critic reconstituite), mitologia indiană, religiile triburilor australiene… şi
atâtea alte surse concură la realizarea unui profil al „omului esenţial” 7.

Scriitori, artişti, savanţi, sportivi…

Românii au o supărare (e doar una dintre multele lor frustrări). Ei cred că lumea
ignoră, pe nedrept, contribuţiile lor. S-ar petrece, şi în plan cultural, o discriminare.
Marile puteri îşi fac jocurile: în cultură, ca şi în politică.
O doză de adevăr există în această constatare. Ca scriitor, e mai bine să fii englez
sau francez decât român; te exprimi, cel puţin, într-o limbă universală. La valoare egală
(deşi, ce înseamnă „valoare egală”?), românul, exponent al unei culturi mici şi al unei
limbi puţin cunoscute, este, evident, defavorizat. Şi pentru un savant, afirmarea este mai
la îndemână într-un laborator american decât într-unul românesc. Multe glorii româneşti
riscă să rămână glorii locale: mari creatori în România, iluştri necunoscuţi dincolo de
hotare. Şi se mai întâmplă ceva: tot mai multe culturi pretind să fie recunoscute şi, pe de
altă parte, o dată cu accelerarea istoriei, celebrităţile se înmulţesc vertiginos. În galeria
celebrităţilor universale se intră tot mai greu, iar cine intră azi nu e sigur că nu va ieşi
mâine, pentru a face loc altcuiva…
Scriitorii pe care românii îi consideră cei mai reprezentativi nu sunt cunoscuţi în lume
(chiar dacă sunt traduşi, dar ce înseamnă o traducere? Una e să fii tradus şi alta e să
intri în conştiinţa lumii sau, dacă cuvântul e prea mare, cel puţin a unei categorii
semnificative de intelectuali). Cazul Eminescu este elocvent. Se pare că poetul naţional
nu se poate dezlipi de limba română. Traducerile nu dau nimic convingător, vraja muzicii
eminesciene se pierde şi rămâne profilul oarecum banal al unui poet romantic, care nu e
de natură să entuziasmeze, şi cu atât mai mult, acum, la un secol şi jumătate după era
romantismului. Românii totuşi nu dezarmează; eforturile de promovare a lui Eminescu
continuă, însă cu ce şanse? Şi Caragiale este prea dependent de limbaj şi de o
atmosferă balcanică specifică.
Românii au mulţi scriitori excelenţi: un peisaj literar cu atât mai remarcabil cu cât
literatura lor modernă, de factură occidentală, a început târziu, abia spre mijlocul
secolului al XIX-lea. Poezia şi proza scurtă s-au afirmat mai repede; romanul însă s-a
maturizat abia după primul război mondial, când a cunoscut brusc o mare înflorire.
Perioada interbelică este considerată de altfel epoca de aur a literelor româneşti. S-au
ilustrat, printre romancieri, Liviu Rebreanu (1885-1944), cu viguroase fresce epice ale
satului românesc, Mihail Sadoveanu (1880-1961), cu proza sa arhaizantă, la întâlnirea
dintre roman, mit şi epopee, Camil Petrescu (1894-1957), cu o analiză fin intelectuală a
unor tipuri de eroi neliniştiţi şi neadaptaţi, şi Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955),
romancieră a stărilor morbide şi a unor complicate meandre psihologice. Însă romanul
cel mai apreciat de critica românească – potrivit unei anchete recente – îi aparţine lui
Mateiu Caragiale (1885-1936), fiul lui I.L. Caragiale: Craii de Curte veche (1929),
evocare de factură „decadentă”, într-un stil extrem de elaborat, a unui Bucureşti nocturn,
indolent şi bântuit de vicii (text caracteristic pentru tentaţia românească, literară dar şi
reală, a evadării din istorie). Printre poeţi sunt de menţionat Tudor Arghezi (1880-1967),
cu un registru extrem de larg, neezitând să facă poezie din cea mai vulgară materie,
Lucian Blaga (1895-1961), poet-filozof într-o formulă panteist-bucolică, sau Ion Barbu
(1895-1961), matematicianul care a transpus în poezie, într-un stil ermetic şi abstract,
ceva din regulile tainice ale profesiunii sale. O operă monumentală este Istoria literaturii
române (1941) a lui George Călinescu (1899-1965), în care intuiţia critică – cu concluzii
în genere acceptate şi astăzi – se îmbină cu o reconstituire de-a dreptul romanescă a
mediului şi biografiei scriitorilor. Şi anii comunismului au dat mulţi poeţi şi romancieri
preţuiţi de români (deşi în ansamblu „cota” lor este mai scăzută în comparaţie cu marii
scriitori interbelici). După 1989, scriitorii par mai puţin inspiraţi; şi cititorii s-au dispersat
(poate că viaţa însăşi ţine loc de literatură!). Curios rămâne declinul romanului, deşi
niciun romancier nu a dispus vreodată de un asemenea material social şi psihologic ca
cel oferit de comunism şi de post-comunism. Recunoaşterea internaţională rămâne cu
mult sub aşteptări. Românii n-au fost distinşi cu niciun Premiu Nobel pentru literatură, iar
marii lor scriitori au rămas cvasinecunoscuţi în afara ţării.
S-au afirmat însă alţii şi nu puţini. Scriitorii care au ales o limbă de largă circulaţie –
şi, în primul rând, respectând o puternică tradiţie, franceza – şi-au îmbunătăţit şansele
participării la competiţie. S-ar putea alcătui o întreagă istorie literară din ceea ce românii,
stabiliţi în Franţa, au scris în. Franţuzeşte. Printre ei, şi câteva femei, care au cunoscut
momente de celebritate: Anna de Noailles (1867-1933), Elena Văcărescu (1866-1947),
Martha Bibescu (1889-1973). Sunt astăzi aproape uitate. Dar încă mai e citit Panait
Istrati (1884-1935), graţie exotismului său balcanic şi oriental şi personajelor răzvrătite
care-i populează romanele (Kyra Kyralina, 1924). A urmat, după al doilea război
mondial, faimosul trio româno-francez: Eugen Ionescu-Emil Cioran-Mircea Eliade.
Eliade a continuat să-şi scrie literatura de ficţiune sau memorialistică în româneşte
(tradusă însă prompt în franceză şi în alte limbi); lucrările privitoare la mituri şi religii le-a
scris în franceză, apoi şi în engleză. Eugen Ionescu (1909-1994) a devenit (o dată cu
Cântăreaţa cheală, 1950) principalul exponent al teatrului absurdului, alături de Samuel
Beckett. Iar Emil Cioran (1912-1995) şi-a turnat dezgustul faţă de existenţă (Précis de
décomposition, 1949) în eseuri şi aforisme, scrise într-o franceză atât de şlefuită, încât
el, românul, cu o formaţie iniţial mai mult germană decât franceză, a ajuns să fie
considerat, printre autorii contemporani, drept cel mai de seamă stilist francez. Trei
scriitori, „dintr-o lovitură”, aşezaţi la vârful literaturii franceze, nu e puţin (deşi, din păcate
şi pentru români, nici franceza nu mai este astăzi în lume ce a fost). Este drept că ei nu
se numesc Eminescu şi Caragiale, ci Ionescu, Cioran şi Eliade. Pe lângă argumentul
lingvistic, ei au avut meritul şi şansa de a exprima idei şi atitudini în acord cu noile
orizonturi de aşteptare. Literatura nu înseamnă doar „producere”, ci şi receptare, şi chiar
în primul rând receptare. Cei trei români au adus răspunsurile lor, propunând
Occidentului saturat de atâta raţionalism o infuzie de mitologie orientală, de absurd sau
de nihilism filosofic.
Şi în artele plastice, românii au deprins repede reţetele occidentale şi le-au aplicat cu
talent. O vizită prin muzeele româneşti oferă ocazia descoperirii unei picturi de foarte
bună calitate. Nicolae Grigorescu (1838-1907), apropiat de şcoala de la Barbizon şi de
impresionism, este „pictorul naţional”; el a zugrăvit, într-o notă luminoasă şi optimistă,
peisajul românesc, scene rurale, ţărănci în costum popular… Teme apropiate apar şi la
Ion Andreescu (1850-1882), dar într-un ton mai grav şi mai interiorizat. Momentul 1900
este reprezentat de Ştefan Luchian (1868-1916), strălucitor colorist, inepuizabil pictor al
florilor. Numele mari ale perioadei interbelice sunt Gheorghe Petraşcu (1872-1949),
autor de peisaje şi naturi moarte, inconfundabile prin materia lor densă şi totodată
strălucitoare; Theodor Pallady (1871-1956), cel mai parizian dintre artiştii români, opusul
s-ar zice al lui Petraşcu, cu o linie netă, expresivă şi ironică şi un colorit discret şi rafinat;
Nicolae Tonitza (1886-1940), ale cărui portrete de copii, nuduri sau peisaje dobrogene
frapează prin expresivitatea formelor şi simţul decorativ. Dar şi aceşti pictori sunt în
situaţia marilor scriitori români; cota lor în afara României nu este prea ridicată. Ei oferă
o bună pictură de nivel european, dar niciunul dintre ei nu a revoluţionat arta modernă.
Şi totuşi românii au dat un revoluţionar şi în artă, şi chiar unul dintre cei mai
importanţi. Este sculptorul Constantin Brâncuşi. Fiu de ţărani din judeţul Gorj (nordul
Olteniei), stabilit la Paris, unde i se poate vedea atelierul devenit muzeu, Brâncuşi a
introdus în arta europeană elementele simplificate şi abstracte ale folclorului românesc.
Asimilarea unor forme arhaice a reprezentat de altfel una dintre principalele căi de
depăşire a artei figurative şi „realiste”. Cu figurile lui cioplite sau şlefuite până la
abstractizare – purtând însă întotdeauna şi un sens filosofic – Brâncuşi este printre
primii dacă nu chiar cel dintâi deschizător de drumuri spre ceea ce avea să devină
sculptura secolului al XX-lea. Prin el, arta ţăranului român s-a înscris în universalitate.
Tot folclorul a fost sursa majoră de inspiraţie a lui George Enescu (1881-1955), cel
mai de seamă muzician român, violonist, pianist, dirijor şi compozitor. Enescu a compus
rapsodii, simfonii şi sonate, interpretate în întreaga lume, dar care nu se pot desprinde
de o tonalitate specific românească (numele îi este îndeobşte apropiat de cel al
ungurului Béla Bartók, la rândul lui autor al unei muzici „universale”, pe fond folcloric
maghiar). Enescu a fost profesorul (venerat) al lui Yehudi Menuhin, care nu a încetat să-
l evoce, socotindu-l unul dintre cei mai mari compozitori ai veacului.
Rolul românilor în avangarda literară şi artistică a secolului al XX-lea a fost
considerabil. Între cele două războaie mondiale mai mulţi români s-au aflat printre
pionierii noilor curente. Urmuz (1883-1923), autorul unor povestiri de un impecabil
absurd, se numără printre precursorii genului; Ionescu i-a preluat moştenirea şi a dus-o
mai departe, propulsând-o în literatura lumii. Au apărut în acei ani în România
numeroase reviste de avangardă, decise să scandalizeze simţul moral şi estetic
burghez. Tristan Tzara (1896-1963), evreu român, a început prin a scrie versuri în
româneşte; stabilit în Elveţia, apoi în Franţa, a inventat literatura „dada” şi a animat
mişcarea dadaistă. Printre pictorii avangardei, tot un evreu român, Victor Brauner (1903-
1966), a dobândit un renume european prin compoziţiile sale suprarealiste cu teme
fantastice.
Ar putea să pară curioasă această substanţială contribuţie românească la curentele
de avangardă, România fiind, la extrema cealaltă, o societate pronunţat tradiţională (şi
cu destule manifestări tradiţionaliste în literatură şi artă). Fenomenul are o întreită
explicaţie. Mai întâi, faimoasele „forme fără fond” româneşti invitau parcă la umor
absurd; multiplele disfuncţionalităţi făceau şi mai fac din România un loc privilegiat al
absurdului, aşa cum apare încă din schiţele lui Caragiale. Caragiale-Urmuz-Ionescu,
filiaţia este logică. În al doilea rând, România tradiţională oferea, prin arhaismul său
folcloric, o importantă sursă de modernitate artistică, exploatată de Brâncuşi. Şi, în
sfârşit, ponderea evreilor în avangarda literară şi artistică este iarăşi un fapt; ei aduceau
propriile lor tradiţii, inclusiv un folclor specific impregnat de umor şi absurd, şi totodată o
atitudine de nonconformism şi de răzvrătire. Din toate acestea a rezultat paradoxul unei
ţări slab angajate în modernitate, dar care în plan literar şi artistic şi-a depăşit propria
condiţie.
Românii se mândresc şi cu destul de multe contribuţii în ştiinţă şi tehnologie, şi
acestea spun ei, pe nedrept minimalizate sau ignorate. 8 Poate fi admirat şi astăzi podul
metalic de la Cernavodă, peste Dunăre (legând Muntenia de Dobrogea), construit între
1890 şi 1895 de inginerul român Anghel Saligny (1855-1924); a fost, la vremea
respectivă, cea mai mare lucrare de acest gen din Europa. Istoria aviaţiei înregistrează
câteva nume româneşti. Românilor le place de altfel să creadă că au aptitudini
deosebite în acest domeniu. Aurel Vlaicu (1882-1913), constructorul unui avion de
concepţie proprie (cu care s-a prăbuşit încercând să treacă Carpaţii) este un erou
naţional. Pentru români, Traian Vuia (1872-1953) este autorul primului zbor din lume
realizat exclusiv cu mijloace proprii de bord (în 1906), iar Henri Coandă (1886-1972),
constructorul primului avion cu reacţie (în 1910). Din păcate, ei sunt mai des pomeniţi în
România decât în Occident. Invenţiile sunt o treabă complicată: mulţi concură şi până la
urmă rămân puţine nume. Un alt inginer român, George Constantinescu (1881-1965), s-
a stabilit în Anglia, unde a elaborat teoria sonicităţii (Theory of sonics, 1918): ştiinţa
transmiterii energiei prin vibraţii în medii solide şi lichide. În România este considerat un
mare inventator, dar cât de cunoscut este în Anglia?
În domeniul medicinei, Nicolae Paulescu (1869-1931) a fost la un pas de Premiul
Nobel, pe care probabil l-ar fi meritat. El a izolat insulina cu câteva luni înaintea lui
Banting şi MacLeod, cărora li s-a atribuit premiul în 1923. Singurul român care a luat
până la urmă un Premiu Nobel, dar ca american de origine română, a fost, în 1974,
medicul George Emil Palade (născut în 1912).
Există de altfel în România o pleiadă de medici, începând cu bacteriologii Victor
Babeş (1854-1926) şi Ion Cantacuzino (1863-1934), neurologul Gheorghe Marinescu
(1863-1938)… Românii se consideră foarte înzestraţi pentru medicină; din păcate,
înzestrarea tehnică nu este pe măsură. Cu siguranţă că niciun medic român nu a
cunoscut celebritatea mondială a doctoriţei Ana Aslan (1897-1988), de care se leagă
numele gerovitalului, un medicament „antibătrâneţe”, şi curele de întinerire din clinica sa
de la Bucureşti. Nu am nici cea mai mică competenţă pentru a aprecia valoarea
ştiinţifică a cercetărilor sale; cert este însă că iluzia întineririi i-a îndreptat pe mulţi
occidentali spre România, iar regimul comunist a văzut în această operaţie un important
izvor de prestigiu şi mai ales de devize (deşi în Occident, chiar fără doamna Aslan,
speranţa de viaţă era simţitor mai mare ca în România!).
Un caz interesant de savant român este Emil Racoviţă (1868-1947). A fost
naturalistul expediţiei antarctice belgiene din 1897-1899 (componenţa grupului era
cosmopolită; printre ofiţerii de la bord, un nume care avea să devină celebru în
explorările polare: Roald Amundsen). Vasul Belgica a fost cel dintâi care a stat un an în
regiunile antarctice, lăsându-se prins de gheţuri şi petrecând astfel iarna polară. În
consecinţă, s-au întreprins cercetări mai sistematice ca până atunci. Racoviţă s-a întors
cu un jurnal şi cu rezultatul multor observaţii (din care se remarcă cercetările sale
asupra balenelor); a scris şi o relatare a expediţiei, cu vervă şi culoare. Chiar dacă, spre
deosebire de Amundsen, nu a mai pornit spre poli, a găsit alt mijloc de a cerceta
manifestările biologice în condiţii extreme. A creat biospeologia: studiul vieţii din peşteri,
şi – reîntors din Franţa (unde îşi desfăşurase prima parte a carierei) a întemeiat la
Universitatea din Cluj, în 1920, primul institut de biospeologie din lume.
Sunt şi nume răsunătoare de matematicieni în cultura română. Lista lor e lungă:
Gheorghe Ţiţeica (1873-1939), Dimitrie Pompei (1873-1954), Traian Lalescu (1882-
1929), Octav Onicescu (1892-1983), Dan Barbilian, una şi aceeaşi persoană cu poetul
Ion Barbu, Grigore Moisil (1906-1973)… Românii văd în şcoala lor de matematică una
dintre cele mai semnificative reuşite ştiinţifice naţionale; astăzi mulţi matematicieni şi
informaticieni lucrează în afara României.
Românii ţin mult la priorităţile lor ştiinţifice şi tehnologice şi cad uşor în complexul
persecuţiei atunci când li se pare că nu sunt apreciate îndeajuns. Unii dintre ei, cel puţin,
se pot consola cu recordurile sportive. Trăim într-o epocă a sportului, şi un sportiv are
toate şansele să fie mai onorat decât un om de ştiinţă. Ţările ex-comuniste, printre care
şi România, dispun (încă) de un avans. Regimurile comuniste au promovat sportul cel
puţin din două motive: mai întâi, el reprezenta dimensiunea biologică a creării „omului
nou” (un om mai puternic, mai performant), apoi, şi mai ales, era singurul domeniu în
care ţările din Est puteau fi mai bune decât Occidentul. Nu este uşor să formezi sportivi
buni, dar este totuşi mai uşor decât să realizezi o economie performantă. Românii, în
medie, sunt mai puţin sportivi decât britanicii. Majoritatea nu practică niciun sport; se
mulţumesc să privească pe stadioane sau la televizor. Însă campioni, România nu are
mai puţini ca Marea Britanie, la o populaţie de două ori şi jumătate mai mică (la
Olimpiada de la Sidney din 2000 s-a situat pe locul al 11 -lea sau al 12-lea, în ordinea
medaliilor de aur obţinute sau a numărului total de medalii: 11, respectiv 26; Marea
Britanie, 11, respectiv 28; la Olimpiada de la Atena din 2004, rezultatul a fost ceva mai
slab: locul 14 [13], cu 8 medalii de aur şi 19 în total, faţă de Marea Britanie cu 9,
respectiv 30). Sportul feminin depăşeşte cu mult în recorduri sportul masculin (la
Sidney, raportul medaliilor a fost de 19 la 7 în favoarea sportivelor, iar la Atena de 12 la
7; în genere, ţările comuniste au mizat mai mult decât Occidentul pe sportul feminin de
performanţă). Gimnastele românce sunt printre primele în lume, iar Nadia Comăneci
(născută în 1961), senzaţia Olimpiadei de la Montreal din 1976, a rămas un simbol. Bine
cunoscut a fost şi jucătorul de tenis Ilie Năstase, unul dintre cei mai talentaţi şi admiraţi
în anii ’70. O perioadă de glorie a avut şi alergătoarea Gabriela Szabo. Însă, cei mai
mulţi stau cu ochii aţintiţi la fotbal; este, ca şi în alte ţări, aproape o religie naţională, cu
succese notabile în campionatele europene şi mondiale, şi cu tot felul de eroi, mai mari
sau mai mici, deasupra cărora străluceşte Gheorghe Hagi, „regele Hagi”, idolul a
milioane de români.
România a dat destule personalităţi, în cele mai variate domenii. Nu ar trebui să se
plângă prea mult nici de lipsa recunoaşterii internaţionale, deşi este drept că relativa
izolare a ţării şi imaginea ei nu foarte favorabilă afectează şi afirmarea individuală a
românilor. Totuşi atunci când un român, Brâncuşi, Eugen Ionescu sau Nadia Comăneci,
a adus ceva cu adevărat ieşit din comun, notorietatea mondială nu le-a fost refuzată.
Pentru o ţară mică nu este puţin. Dar problema românilor – am mai spus-o – nu este
atât să-şi numere personalităţile, recunoaşterile şi nerecunoaşterile, cât să privească
mai atent şi mai responsabil la marile deficienţe ale societăţii româneşti. Nu este cazul
ca România să renunţe la recordurile sportive şi la orice fel de recorduri. Dar marea
performanţă va trebui să fie ridicarea generală a ţării şi alinierea ei, în toate privinţele, la
civilizaţia europeană de astăzi.
 8. O plimbare prin Bucureşti

Originile

Ceea ce sare în ochi la cea dintâi privire asupra hărţii României este aşezarea
excentrică a Capitalei. Bucureştiul se află la doi paşi de frontiera meridională a ţării; doar
60 de kilometri îl despart de Dunăre. Este, şi prin aşezare, un oraş aproape balcanic.
Explicaţia stă în faptul că, înainte de a deveni capitala României, a fost capitala Ţării
Româneşti. Între limitele stricte ale acesteia, poziţia lui apare ceva mai centrală: 60 de
kilometri până la Dunăre, cam o sută de kilometri până la lanţul Carpaţilor.
Primele reşedinţe ale domnilor Ţării Româneşti s-au aflat în apropierea munţilor:
Câmpulung şi Curtea de Argeş, astăzi mici oraşe pitoreşti, cu monumente istorice
amintind vechea lor însemnătate (afectate, din păcate, Câmpulungul îndeosebi, de
stupida politică de industrializare a comunismului, care a construit fabrici acolo unde ar fi
trebuit să încurajeze turismul). Apoi, capitala a coborât de la munte la deal, instalându-
se la Târgovişte. Şi, în sfârşit, într-o ultimă etapă, de la deal la câmpie, locul ales fiind
Bucureştiul. A avut avantajul de a se fi aflat la întretăierea unor importante drumuri
comerciale care legau Dunărea şi Balcanii cu Moldova, Transilvania şi Europa Centrală.
De aici, domnitorii puteau supraveghea mai bine şi linia Dunării, frontiera nesigură dintre
Ţara Românească şi Imperiul Otoman. Dar şi turcii au fost interesaţi ca domnitorii
munteni să rămână la Bucureşti; din Giurgiu, portul de la Dunăre pe care îl anexaseră,
aflat puţin mai la sud, puteau să se repeadă până în capitală şi să pună ordine ori de
câte ori situaţia ar fi cerut-o.
Primul document care atestă existenţa Bucureştiului datează din 1459 (dar se
presupune că oraşul exista din veacul anterior). Şi nu este dat de oricine acest
document, ci de cel care domnea pe atunci în Ţara Românească. Inevitabilul Vlad
Ţepeş! Capitala României intră în istorie sub semnul lui Dracula! Ţepeş avea acolo o
„cetate”, probabil o reşedinţă destul de modestă fortificată cu bârne şi pământ. După el,
domnitorii au ezitat între Târgovişte şi Bucureşti, Bucureştiul impunându-se definitiv
drept capitală unică pe la mijlocul veacului al XVII-lea. 1
Numele are în româneşte o rezonanţă agreabilă. Este înrudit cu „bucurie”, ar
însemna aşadar „oraşul bucuriei”. A fost într-adevăr cândva un oraş „decontractat”.
Astăzi nu prea mai e. Oricum, nu acesta pare a fi sensul. Mai curând se leagă de Bucur,
nume de persoană cu o oarecare frecvenţă la români. Un Bucur va fi fost strămoşul
autentic sau mitic al comunităţii rurale din care a evoluat mai târziu marele oraş.
Legenda îl pomeneşte ca fondator pe „Bucur ciobanul” (în alte variante, pescar, boier
sau negustor). Cu sau fără Bucur, cert este că iniţial Bucureştiul a fost un sat, nimic mai
mult, şi şi-a păstrat multă vreme înfăţişarea rurală.

Pe malurile Dâmboviţei

Este un oraş de câmpie, situat la o altitudine medie de 70-80 de metri. Iar partea
aceasta de câmpie era acoperită în Evul Mediu de o întinsă pădure. Cu greu îţi mai poţi
imagina astăzi, când betonul şi asfaltul au înghiţit aproape totul, că Bucureştiul s-a
născut în mijlocul unei păduri, a fost un oraş de pădure! Au mai rămas în jurul lui doar
câteva petice din vechiul „codru al Vlăsiei” (pădurea Băneasa, în nord, azi loc de
agrement), şi chiar în inima oraşului mai poate fi observat ici şi colo câte un arbore
secular, cruţat prin cine ştie ce miracol.
De-a lungul câmpiei şi străbătând pădurea curgea liniştită Dâmboviţa, râul pe
malurile căruia s-a dezvoltat Bucureştiul. Izvorăşte din munţi, nu departe de Câmpulung,
prima capitală a ţării, şi după un curs de 266 de kilometri se varsă în Argeş, afluent al
Dunării. Dâmboviţa de la munte şi Dâmboviţa de câmpie sunt parcă două râuri diferite.
La munte, apa sa e rece şi limpede şi curge vijelios, printr-o vale strâmtă şi stâncoasă.
La Bucureşti ajungea un râu leneş şi nămolos, împleticit în tot felul de meandre şi braţe
şi presărat cu mici insule. De o parte şi de alta, lacuri şi bălţi, alimentate din propriile
izvoare, dar şi din revărsările Dâmboviţei, al cărei debit, nu prea mare, e capabil să
crească spectaculos în urma ploilor sau topirii zăpezilor. Dâmboviţa avea, chiar în zona
centrală a oraşului, şi câţiva mici afluenţi. Bucureştiul mustea de apă. Un alt râu,
Colentina, ceva mai mic decât Dâmboviţa, îl mărginea spre nord, formând câteva lacuri.
Spre deosebire de „fanteziile” Dâmboviţei, din care n-a mai rămas nimic, lacurile
Colentinei au fost asanate şi înconjurate cu parcuri (astăzi, cea mai întinsă zonă
„naturală” a capitalei, care o ajută cât de cât să mai respire).
Dâmboviţa a avut un destin ingrat. Fără ea, Bucureştiul n-ar fi existat. Pe măsură
însă ce oraşul creştea, râul devenea incomod. Meandrele lui încurcau sistematizarea;
apele stătute nu miroseau deloc frumos şi profitau din plin ţânţarii (care nici astăzi nu-i
prea iartă pe bucureşteni), întreţinând un focar de paludism; iar inundaţiile erau adesea
catastrofale. Modernizarea Bucureştiului a însemnat şi o ofensivă împotriva Dâmboviţei.
Rând pe rând, lacurile şi mlaştinile au fost secate, iar pâraiele au dispărut sub străzile
oraşului. Au urmat între 1880 şi 1883 lucrările de canalizare. Dâmboviţa a fost coborâtă
cu mai mulţi metri sub nivelul străzilor (pentru a se pune capăt inundaţiilor), fiind
mărginită de taluzuri acoperite cu iarbă. Dispăreau toate meandrele şi insuliţele; noul
curs era trasat cu rigla, de la intrarea până la ieşirea din oraş. Astfel, disciplinată sau
mai curând prizonieră, cu apele ei cafenii, şi cu debitul împuţinat prin folosirea apei
pentru nevoile oraşului, şi cu toate canalele care se vărsau în ea, şi cu mirosurile care
se mai simţeau din când în când, Dâmboviţa a devenit un motiv de jenă pentru
bucureşteni. Nu era chiar mica Senă potrivită pentru micul Paris! Ce se putea face?
Persoanele imaginative visau la o soluţie grandioasă: să i se îmbogăţească apele printr-
un canal care ar fi legat-o de Argeş şi de Dunăre, şi astfel să devină un mic fluviu, iar
Bucureştiul port la Dunăre şi la Marea Neagră. Cam utopic proiect, pentru un biet râu ca
Dâmboviţa. Dar exista şi o soluţie mai simplă şi mai radicală: acoperirea, pur şi simplu, a
râului cu un planşeu de beton. Dâmboviţa ar fi devenit invizibilă, iar deasupra ei un larg
bulevard ar fi străbătut capitala de la un cap la altul. În anii ’30 planşeul a început să fie
construit; s-a realizat o porţiune cam de un kilometru în zona centrală, dar lucrările nu
au mers mai departe.
Povestea încă nu s-a terminat. În anii ’70, Dâmboviţa şi-a făcut din nou de cap,
provocând neaşteptate inundaţii, cu atât mai spectaculoase cu cât a fost nevoită să-şi
mărească debitul de multe ori pentru a ieşi din şanţul în care fusese coborâtă. Ca în
toate, Ceauşescu a găsit rezolvarea. Noul său Bucureşti trebuia să aibă şi o nouă
Dâmboviţă: o Dâmboviţă frumoasă (după gustul lui, cel puţin), cu ape curate, şi
inofensivă. La intrarea Dâmboviţei în Bucureşti, s-a excavat – sacrificându-se câteva
sate – un mare lac de acumulare, capabil să facă faţă oricăror variaţii de debit.
Dâmboviţa curgătoare şi murdară, cu apele ei reziduale, a rămas acoperită cu un
planşeu. Deasupra apărea o nouă Dâmboviţă, cu apă mai mult sau mai puţin limpede,
însă aproape nemişcată, un canal de beton umplut cu apă. Iniţial s-a sugerat că va fi
chiar navigabil, pentru mici ambarcaţiuni cel puţin. Nici vorbă însă de aşa ceva. Nu e
decât un simplu canal şi care mai prezintă şi particularitatea că trebuie curăţat din când
în când de nămolul care se depune şi de inepuizabila gamă de obiecte pe care
bucureştenii le aruncă în apă. Aşa că, periodic, Dâmboviţa se goleşte, oferind privirilor,
săptămâni la rând, imaginea dezolantă a unui canal plin cu murdării. Aşa s-a sfârşit –
dacă nu va mai urma cumva vreun episod – trista istorie a Dâmboviţei!
Câmpia Bucureştiului nu e chiar plată. De o parte şi de alta a văii Dâmboviţei, terenul
se înalţă, ceva mai mult pe malul drept, unde se succedă câteva dealuri, mai bine zis
coline, cu altitudinea, faţă de firul apei, de 15-20 de metri. Pe aceste modeste înălţimi,
deasupra Dâmboviţei, s-au construit câteva dintre cele mai simbolice edificii religioase
ale Bucureştiului: (în sensul curgerii râului, de la apus spre răsărit) mânăstirea
Cotroceni, mânăstirea Mihai Vodă (ctitorie a lui Mihai Viteazul de la sfârşitul secolului al
XVI-lea), Mitropolia (mijlocul secolului al XVII-lea), mânăstirea Radu-Vodă.
În mod curios, reşedinţa domnească n-a fost aşezată într-o poziţie dominantă, ci jos,
în apropierea Dâmboviţei, pe malul stâng; s-ar putea ca iniţial să fi fost înconjurată cu
apă. Mai vechiului palat al lui Ţepeş i-a urmat o nouă construcţie în vremea lui Mircea
Ciobanul, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, mărită şi înfrumuseţată de alţi domnitori,
mai cu seamă de Constantin Brâncoveanu. Apoi, pe parcursul secolului al XVIII-lea,
palatul s-a deteriorat şi a căzut în ruine, ajungând adăpost pentru vagabonzii oraşului.
Alexandru Ipsilanti şi-a înălţat în 1775-1776 un nou palat, de data aceasta deasupra
Dâmboviţei, ceva mai sus de mânăstirea Mihai Vodă. Dar noua reşedinţă a rezistat şi
mai puţin. A fost abandonată după ce a ars în câteva rânduri, rămânându-i numele de
„Curtea arsă”. Se mai păstraseră doar fundaţiile, care au dispărut şi ele. În schimb, pot fi
vizitate ruinele celuilalt palat, „Curtea veche” şi, alături de acestea, biserica domnească,
rămasă intactă (cu restaurări ulterioare), cea mai veche, astăzi, din Bucureşti; este
foarte caracteristică pentru stilul bisericilor muntene, de factură bizantină, destul de
apropiate de cele sârbeşti (stilul moldovenesc este mai elansat şi vădeşte şi o influenţă
gotică pe lângă structurile de bază bizantine). Curioasa istorie a palatelor dispărute – în
alte capitale ele s-au păstrat peste secole, fiind şi astăzi reşedinţe regale sau muzee –
spune multe despre instabilitatea şi imprevizibilitatea evoluţiilor bucureştene şi, în
genere, româneşti.

De la satul lui Bucur la micul

Nu este oraş care să se fi schimbat atât de mult de la origini până astăzi ca

Bucureştiul. Fireşte, pretutindeni totul s-a schimbat foarte mult din Evul Mediu până în
prezent. Mai rămân totuşi puncte de reper, legături cu trecutul, monumente sau
segmente urbane vechi de secole. Bucureştiul s-a dezvoltat însă împotriva trecutului
său. Năruirea palatelor domneşti şi dispariţia Dâmboviţei se înscriu în această tendinţă.
Astăzi, trei sferturi din oraş le reprezintă cartierele de blocuri, construite în perioada
comunistă. Bucureştenii au devenit o specie umană de apartament. Nu e doar o
evoluţie, care se întâlneşte şi în celelalte oraşe ale lumii, deşi în forme mai puţin brutale,
ci o răsturnare. Până la 1800, în Bucureşti, cu rare excepţii, nu au existat case cu etaj.
Toţi bucureştenii locuiau la nivelul pământului; ieşeau din casă direct în curte sau
grădină.
Bucureştiul a fost, şi aşa a rămas timp de secole, un mare sat sau un conglomerat
de sate. Nenumărate biserici, chiar cele mai mari dintre ele de dimensiuni modeste, şi
câteva palate ale domnitorilor sau boierilor (le spunem „palate”, dar nu erau în fond
decât case mai mari şi mai cu grijă construite, departe de monumentalitatea palatelor
apusene) dădeau relief unei aglomeraţii de tip rural. Oraşele occidentale au început prin
a fi oraşe-cetăţi, bine strânse între ziduri, cu clădiri pe mai multe niveluri, şi fără spaţii
lăsate în voia lor (este şi tipul care se întâlneşte în Transilvania, mai ales la oraşele
săseşti). Bucureştiul este împrăştiat, ca şi satele româneşti. De la boier până la cel mai
umil dintre locuitori, fiecare îşi avea aici casa lui, „palat” sau colibă, şi o bucată de
pământ pe lângă ea, pe care o cultiva şi unde creştea animale. Erau chiar livezi întinse
şi mai cu seamă vii; viile înconjurau Bucureştiul şi pătrundeau adânc în oraş, până lângă
curtea domnească. Fiecare cartier era un sat, un grup de case în jurul unei mici biserici.
Aşa se explică mulţimea bisericilor care îi uimea pe călătorii străini. Nu numai
Ceauşescu a distrus biserici, multe au fost dărâmate chiar în secolul al XIX-lea, pentru a
face loc edificiilor civile ale oraşului modern.
Un asemenea oraş-sat nu avea nevoie de o reţea prea dezvoltată de drumuri
(exceptând, fireşte, căile de acces şi comerciale). Prima dintre arterele importante ale
oraşului modern a fost tăiată de Constantin Brâncoveanu începând din 1692. Acest
domnitor a avut pasiunea construcţiilor. De numele lui se leagă „stilul brâncovenesc”,
una dintre cele mai interesante sinteze ale artei vechi româneşti, remarcabil prin bogăţia
elementelor sculptate în piatră (coloane, chenare de ferestre), la întâlnirea dintre barocul
occidental şi tradiţia decorativă a Orientului. Brâncoveanu avea un palat, altul decât cel
domnesc, dar nu departe de acesta, tot lângă Dâmboviţa, la poalele dealului Mitropoliei.
Şi-a mai construit unul, cel mai vestit dintre toate, model pur de artă brâncovenească
(restaurat, este astăzi muzeu), la Mogoşoaia, în afara Bucureştiului, pe malul celui dintâi
dintre lacurile care se înşiră pe râul Colentina. Dorea, se înţelege, să poată merge fără
mari dificultăţi de la un palat la altul. Dar cum să străbaţi Bucureştiul, prin atâtea grădini
şi livezi! Brâncoveanu a trasat un drum, tăind în două diverse proprietăţi, şi s-ar putea
spune că a îmbinat utilul cu plăcutul, expropriindu-l în felul acesta şi pe marele său
adversar Constantin Bălăceanu (pretendent la domnie, susţinut de austrieci). Aşa s-a
născut Podul Mogoşoaiei, care avea să devină cea mai celebră stradă bucureşteană şi
chiar, într-o vreme, din întreg sud-estul Europei. 2 „Mogoşoaia” fiindcă ducea spre palatul
domnesc, iar „pod”, fiindcă era pavată, „podită”, cu bârne de stejar aşezate transversal.
Aşa a arătat pavajul Bucureştiului, al puţinelor străzi de altfel care erau „podite”, până
spre mijlocul secolului al XIX-lea. Explicaţia stă în faptul că Bucureştiul nu avea piatră,
în schimb avea lemn din belşug.
Ceea ce frapează şi astăzi la vechiul Pod al Mogoşoaiei, devenit în 1878 Calea
Victoriei (în amintirea „războiului de independenţă” din 1877-1878), este traseul său
sinuos, ca şi lărgimea variabilă şi înălţimea nu mai puţin variabilă a clădirilor. Nu sunt
două segmente din Calea Victoriei care să semene între ele. Strada când se lărgeşte,
transformându-se în piaţă, când se îngustează, într-atâta încât aproape dispar şi
trotuarele. Prin lipsa ei de orânduială, ilustrează perfect eclectismul şi improvizaţia
românească a ultimelor secole. Mersul său şerpuit decurge din faptul că strada urma
costişa dealului care pornea din dreptul Dâmboviţei şi lăsa spre stânga, mai jos, lacul
(mai bine zis, mlaştina) unde s-a amenajat mai târziu parcul Cişmigiu; astăzi panta abia
se mai simte, dar pe atunci diferenţa de nivel era mai accentuată.
În secolul al XVIII-lea, Bucureştiul a cunoscut o puternică infuzie orientală. Domnitorii
fanarioţi, veniţi de la Constantinopol, ar fi dorit să facă din Bucureşti o replică a capitalei
otomane, pentru a se simţi ca la ei acasă. Nu prea au avut însă timp, fiindcă domniile
erau extrem de scurte. S-a amplificat totuşi reţeaua de străzi, s-au amenajat pieţe
(„maidane” – cuvântul e turcesc – după modelul constantinopolitan), iar casele
particulare sau hanurile, prevăzute cu cerdacuri (alt cuvânt turcesc) au urmat acelaşi
model. Monumentul cel mai reprezentativ care, restaurat, poate fi admirat astăzi este
Hanul lui Manuc (construit în 1808 de un bogat negustor armean), cu un magnific foişor
de lemn, pe două niveluri, de-a lungul celor patru laturi ale curţii sale interioare.
Dar până şi clădirile păstrate din epoca fanariotă (care durează până la 1821) nu
sunt decât cu rare excepţii anterioare momentului 1800. Din Bucureştiul de până la 1800
nu a rămas mai nimic; doar un număr de biserici, şi ele în mare parte refăcute. Deşi
vechi prin istorie, Bucureştiul este nou prin înfăţişare. Cum a putut fi şters trecutul în
asemenea măsură? Sunt aici mai multe răspunsuri. În primul rând, era aproape fatal ca
atunci când un adevărat oraş s-a instalat în locul marelui sat de odinioară să nu mai
rămână prea mult din sat. Pe de altă parte, construcţiile bucureştene fuseseră cam
improvizate, rareori realizate de adevăraţi arhitecţi, şi alcătuite din materiale puţin
durabile (lipsa pietrei, folosirea masivă a lemnului). Dacă nici palatele princiare n-au
rezistat! Un neîntrerupt şir de calamităţi – asupra cărora voi reveni – şi-au avut partea
lor: războaie, inundaţii, incendii, cutremure… Nu poate fi totuşi ignorată o anume stare
de spirit. Până la urmă, oricât ar fi condiţiile de vitrege, orice poate fi conservat sau
restaurat; trebuie doar să se considere că merită să se plătească şi preţul. Probabil că
pentru bucureşteni nu a meritat. Naţionalismul românilor nu prea se manifestă când e
vorba de urmele palpabile ale trecutului; serveşte la marcarea identităţii şi demarcarea
de ceilalţi, dar nu prea a servit la salvarea monumentelor istorice. Pe măsură ce istoria
avansează, bucureştenii îşi şterg trecutul sau îl lasă să se şteargă de la sine; semn al
unei istorii instabile, dar şi al unui comportament instabil.
Secolul al XIX-lea, mai ales de pe la 1830, şi tot mai intens spre 1900, este perioada
modernizării. „Marele sat” devine „micul Paris”, o transfigurare impresionantă. Casele
încep să aibă mai multe etaje şi se construiesc edificii publice demne de acest nume.
Cele mai reprezentative sunt înşirate – fireşte pe Calea Victoriei. Teatrul Naţional s-a
ridicat între 1846 şi 1852 după planurile arhitectului vienez Joseph Heft (lovit de
bombele germane în august 1944, în loc să fie restaurat a fost demolat – şi aşa a
dispărut încă un monument bucureştean). Tot pe Calea Victoriei, casa boierească, mai
impunătoare decât altele, a lui Dinicu Golescu (1777-1830), bine cunoscut românilor şi
prin activitatea lui culturală, a devenit după moartea sa reşedinţă domnească. Cât de
tăioasă va fi fost ea la scară bucureşteană, i-a provocat totuşi un şoc lui Carol I, căruia
în primul moment nu i-a venit să creadă că acesta ar putea fi palatul său; privea spre ea
şi întreba „Dar unde e palatul?” După proclamarea regatului, „casa-palat” a lui Dinicu
Golescu s-a completat (între 1882 şi 1885) cu un corp nou, dându-i-se, graţie
arhitectului francez Paul Gottereau, o înfăţişare cât de cât regească. Dar nici acest palat
nu mai există. Distrus de un incendiu în 1927, a lăsat loc actualului palat regal, de mult
mai mari proporţii şi cu înfăţişare monumentală, construit între 1930 şi 1937.
În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea şi în primii ani după 1900, s-au
înmulţit edificiile, realizate de arhitecţi francezi sau de discipolii lor români, în diverse
variante de arhitectură franceză (eclectică, neoclasică…). Astfel, pe Calea Victoriei, în
sensul dinspre Dâmboviţa spre Palat: impunătoarea clădire a Casei de depuneri (P.
Gottereau, 1900); peste drum de ea, şi mai impunătorul Palat al Poştelor (Alexandru
Săvulescu, 1900); Cercul Militar (Dumitru Maimarolu, 1912); Fundaţia Carol I, astăzi
Biblioteca Centrală Universitară, chiar vizavi de Palat (P. Gottereau, 1891-1895);
Ateneul român (Albert Galleron, 1886-1888), destinat conferinţelor şi concertelor,
imagine-simbol a Bucureştiului, cu faţada sa de templu grec dominat de o cupolă; şi,
alături de el, Hotelul Athénée Palace (Théophile Bradeau, 1912), multă vreme cel mai
de seamă hotel din Bucureşti şi loc privilegiat al istoriei ultimului secol (este şi
„personajul” central al trilogiei Oliviei Manning). Alte clădiri reprezentative, în afara Căii
Victoriei: Banca Naţională (A. Galleron, 1883-1885), Palatul de Justiţie (Albert Ballu, în
stilul Renaşterii franceze, 1890-1895), Ministerul Agriculturii (Louis Blanc, 1896),
Facultatea de Medicină (Louis Blanc, 1903)… (Dintre arhitecţii menţionaţi, Săvulescu şi
Maimarolu sunt români, Blanc, elveţian stabilit în România, iar ceilalţi francezi).
Chiar după trasarea marilor bulevarde, Calea Victoriei rămâne Calea Victoriei: axa
centrală şi simbolică a oraşului. De-a lungul ei sunt adunate toate: edificiile
reprezentative ale statului, instituţii culturale (inclusiv Academia română şi Biblioteca
Academiei, cea mai importantă bibliotecă românească), reşedinţe aristocratice (cum
este impunătoarea „Casă cu lei”, palatul construit între 1898 şi 1900, al lui Gheorghe
Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”, lider conservator şi cel mai bogat om din România),
hoteluri, restaurante (printre care faimosul „Capşa”) şi magazine… Este în egală măsură
o axă politică, intelectuală, comercială şi mondenă, încărcată de mitologie, adevărat
traseu iniţiatic. Se circula în rânduri dese, pe trotuare, dar şi prin mijlocul străzii,
trăsurile, apoi automobilele croindu-şi cu greu drum…
Perpendicular pe Calea Victoriei, de o parte şi de alta a ei, se trasează în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea prima axă de mari bulevarde, pe direcţia est-vest,
purtând numele cuplului regal: Carol şi Elisabeta. A doua axă, nord-sud, perpendiculară
pe aceasta, şi aproape paralelă cu Calea Victoriei, s-a deschis după 1900 şi a fost
definitivată în anii ’30: Bulevardul Brătianu (rebotezat Bălcescu-Magheru de comunişti,
şi astăzi împărţit în tronsoanele Brătianu, Bălcescu şi Magheru), cel mai larg şi mai
monumental dintre bulevardele bucureştene. Calea Victoriei şi cele două şiruri de
bulevarde structurează zona centrală a capitalei. Întretăierea bulevardelor – punctul cel
mai central din Bucureşti – e de inspiraţie „haussmanniană” („la grande croisée”, încă şi
mai evidentă la Bucureşti ca la Paris); chiar aici este aşezată Universitatea (construcţia
inaugurată în 1869 şi extinsă după 1900). În Piaţa Universităţii se înalţă câteva statui
reprezentative, prima şi cea mai simbolică dintre toate fiind statuia ecvestră a lui Mihai
Viteazul (dezvelită în 1874; şi ea, oricât ar fi de patriotică, tot opera unui francez,
sculptorul Carrier-Belleuse; gurile rele spun că francezul ar fi preschimbat o Jeanne
d’Arc în Mihai Viteazul!).
Bucureştiul modern nu a fost conceput să graviteze în jurul Universităţii, dar acum, în
urma încrucişării bulevardelor, aşa se prezintă. Centrul simbolic a fost mai întâi dealul
Mitropoliei (unde, lângă Catedrală şi sediul Mitropoliei, devenită apoi Patriarhie, s-a
instalat mai târziu şi Parlamentul), apoi Palatul regal şi, în sfârşit, Universitatea. În primii
ani ai lui Ceauşescu, când arhitecţii mai dispuneau de un dram de libertate, locul şi-a
mai adăugat două edificii semnificative (vizavi de colţul Universităţii dinspre Bulevardul
Brătianu), ambele terminate în 1970: hotelul Intercontinental, cea mai înaltă construcţie-
turn din Bucureşti, şi noul Teatru Naţional (în prima lui versiune, o îmbinare de volume
geometrice, nu tocmai potrivite gusturilor mai „clasice” ale lui Ceauşescu; aşa se face
că, ulterior, structura geometrică a fost mascată, împrejmuită cu o faţadă în arcade, de
un prost gust fără cusur). Pe segmentul de bulevard dintre aceste edificii şi Universitate,
s-a desfăşurat în 1990 ampla şi dramatica manifestaţie a „pieţei Universităţii” (numită
aşa oarecum impropriu, deoarece piaţa e de fapt alături, de-a lungul laturii principale a
Universităţii). Locul a căpătat de atunci o încărcătură simbolică încă şi mai accentuată.
Cum rămâne cu „micul Paris”? Ca orice mit, şi acesta este o îmbinare de adevăr şi
iluzie. În bună parte, arhitectura modernă a oraşului, cel puţin până la primul război
mondial, este de inspiraţie franceză; unele colţuri bucureştene au o alură pariziană. 3 Să
nu ne lăsăm totuşi purtaţi de imaginaţie. Ansamblul nu e francez. Este, în toate, o lipsă
de regularitate care numai franţuzească nu e. Noile edificii coexistă cu construcţii
tradiţionale, unele de tip aproape rural, chiar în plin centru (case fără etaj, cu grădină),
pentru a nu mai vorbi de cartierele mărginaşe, de „mahalale”, care prelungesc oraşul,
pierzându-se imperceptibil în împrejurimile lui rurale. Sunt şi străzi, precum bine
cunoscuta stradă comercială Lipscani (de la Lipsca, vechiul nume românesc al
Leipzigului, de unde veneau negustorii cu mărfuri), care păstrează un aspect oriental
tipic.
Nici lumea nu era chiar pariziană. Ce aveau cu Parisul locuitorii mahalalelor
bucureştene – specie intermediară între sat şi oraş – sau acea mică burghezie, ale cărei
raporturi foarte aproximative cu cultura modernă au făcut deliciul lui Caragiale? Mai mult
chiar, la Bucureşti se mai văd încă, inclusiv în perioada interbelică, şi ţărani autentici, în
portul lor specific, care vin aici să vândă şi să cumpere, sau cu diverse alte treburi; şi
încă mai circulă căruţe printre automobile şi tramvaie! Pătura de sus era fără îndoială de
cultură franceză, ca şi intelectualitatea (aceasta neînsemnând, exceptând cazurile
extreme, că s-ar fi rupt cu totul de orice tradiţie românească). Bucureşteanul cultivat sau
snob citea literatură franceză, fiind la curent cu cele mai recente apariţii, şi se îmbrăca
după ultima modă de la Paris. Chiar străinii, care găseau destule cusururi oraşului, erau
impresionaţi de eleganţa femeilor. Magazinele şi restaurantele căutau să se apropie cât
mai mult de stilul francez. Dar nici cei mai francofili dintre români nu aveau cum să
devină chiar francezi! În modul lor de viaţă, în genul lor de sociabilitate rămânea o notă
balcanică. Ajunge să privim gastronomia: nimic mai revelator pentru sufletul omului
decât ceea ce mănâncă (fiind vorba de Franţa, îmi permit această remarcă tipic
franceză). Românii rafinaţi mâncau desigur şi franţuzeşte, dar nu-şi uitau specialităţile
locale (înrudite cu bucătăria balcanică, în primul rând grecească, şi purtând adesea
denumiri turceşti). La aperitiv se bea ţuică şi se mâncau „mititei”. Pentru a se delimita şi
mai bine de francezi, bucureştenii sunt şi mari amatori de bere, iar braseriile lor urmau
modelul german sau austriac, nicidecum francez (precum renumitul „Carul cu bere”, cu
un sofisticat decor în lemn, cu fresce şi vitralii, care-i dau aspectul unui „templu” al berii).
Vinul se bea adesea sub formă de şpriţ (tot un cuvânt nemţesc, de la „spritzen”, adică
dublat cu sifon sau apă minerală, iarăşi mai aproape de gustul german decât de stilul
francez). Erau în Bucureşti localuri de tot felul, de la cele mai rafinate restaurante (cu
specific franţuzesc sau românesc) până la cele mai populare cârciumi. O adevărată
instituţie a fost cafeneaua (unde se bea cafea turcească, dar într-o atmosferă deja
occidentalizată), şi nu mai puţin cofetăria (capitol la care Bucureştiul bătea toate
recordurile, cu o neînchipuită varietate de dulciuri, îmbinând arome orientale şi
occidentale). Cu timpul, cafenelele au dispărut, cofetăria este însă şi astăzi un loc
specific bucureştean. Dintre localurile cândva cu nume simbolice, mai supravieţuieşte
doar „Capşa” (cofetărie şi restaurant), frecventată de elita bucureşteană şi, de la un
moment dat, în special de scriitori şi artişti. Bucureşteanului îi plăcea să iasă şi să
zăbovească la un pahar sau în faţa unei cafele şi mai ales la o discuţie prelungită,
„punând ţara la cale”. Era un oraş animat şi vesel. Şi cât se poate de cosmopolit.
Localurile cele mai cunoscute purtau variate nume europene, precum Hugues, Riegler,
Giovanni, Fialkovski… Bucureştiul atrăsese o mulţime de comercianţi şi meseriaşi, dar
şi intelectuali de tot felul, profesori, medici sau ingineri, veniţi de pretutindeni. Astăzi,
oraşul s-a românizat; era însă pe atunci una dintre capitalele cele mai cosmopolite ale
Europei – şi nu trebuie uitat că România s-a făcut şi printr-o importantă infuzie de străini
care au adus aici competenţa şi dinamismul lor.
Şi parcurile aduceau o notă specifică. Bucureştiul a început prin a fi un oraş verde,
cu mai multă vegetaţie decât spaţii construite. Parcul central al oraşului, numit Cişmigiu
(ceea ce însemna în turceşte „îngrijitor al fântânilor”, de la „cişmea” = fântână), a fost
amenajat, în prima sa formă, pe locul unei bălţi mlăştinoase, spre mijlocul secolului al
XIX-lea, de arhitectul peisagist german Wilhelm Meyer. Şoseaua Kiseleff, în prelungirea
Căii Victoriei, spre limita nordică a oraşului, îmbinare de bulevard şi parc, a fost
deschisă în 1832, pe vremea generalului rus al cărui nume îl poartă; un deceniu şi ceva
mai târziu, tot Wilhelm Meyer a continuat lucrările. Avea să devină cel mai monden
traseu de promenadă; pe la 1900, protipendada Bucureştiului ieşea aici într-o adevărată
defilare de trăsuri, prilej pentru doamne de a-şi expune toaletele. Mai târziu s-a
amenajat şi zona lacurilor. Parcul Herăstrău (în jurul lacului cu acest nume) şi-a căpătat
înfăţişarea actuală în anii ’30, în vremea lui Carol al II-lea. Chiar dacă s-a luat câte ceva
din structura parcurilor franceze, tipul bucureştean de parc e mai aproape de cel englez.
Linia dreaptă, pe care francezii o iubesc atât, e mai puţin în firea românului, care preferă
să lase natura în voia ei.
Pecetea arhitecturală franceză începe să fie contracarată de pe la 1900 de ofensiva
unui stil „naţional”, inaugurat de Ion Mincu. După ce imitase când Orientul, când Parisul,
Bucureştiul aspira să devină el însuşi. Stilul „neoromânesc” prelua diverse elemente
tradiţionale ale arhitecturii locale: stâlpi sculptaţi, foişoare, arcade… „Bufetul de la
Şosea” (restaurant pe Şoseaua Kiseleff), proiectat de Ion Mincu (1892), este un model
al genului, exprimat, după 1900, în construcţii de tot mai mare amploare: Ministerul
Lucrărilor Publice (azi, Primăria Capitalei), vizavi de Cişmigiu, Institutul de Arhitectură
(în spatele Universităţii), sau monumentalul Muzeu de Artă Naţională (azi, Muzeul
Ţăranului Român), la începutul Şoselei Kiseleff (proiectat de Nicolae Ghica-Budeşti).
În anii ’30 se afirmă arhitectura modernă, în linii simple şi drepte. Calea Victoriei îşi
îmbogăţeşte registrul cu un mic „zgârie-nori” de tip american: Palatul Telefoanelor,
aşezat chiar lângă Teatrul Naţional, şi dominându-l. Sinteza la care se ajunge – ar putea
fi numită „stilul Carol al II-lea” – îmbină modernismul cu căutarea unui echilibru de
factură clasică şi cu tendinţa spre monumentalitate (sunt în genere comenzi oficiale,
clădiri destinate instituţiilor statului). Tipic, ca axă a oraşului, este Bulevardul Brătianu,
iar în ce priveşte principalele edificii: Facultatea de Drept (Petre Antonescu, 1935),
Academia Militară (Duiliu Marcu, 1939), şi, în anii următori, Ministerul de Interne (pe
Calea Victoriei, peste drum de Palatul regal, devenit apoi sediul Comitetului central al
Partidului comunist – cu celebrul balcon de unde vorbea Ceauşescu, şi terasa de unde
a fugit în elicopter) şi Ministerul de Externe (la capătul Căii Victoriei, în Piaţa Victoriei,
astăzi sediul guvernului).
Bucureştiul creştea fără încetare. La mijlocul secolului al XIX-lea avea o suprafaţă de
30 de kilometri pătraţi, spre sfârşitul secolului ajunsese la 56, iar în 1939 la 78. Populaţia
era în 1865 de 140.000 de locuitori, în 1899 de 280.000, iar în 1930 de 630.000; în
vremea celui de-al doilea război mondial se apropiase deja de un milion. Oraşul, cel
puţin în zona lui centrală, nu mai semăna cu vechiul „sat”. Avea bulevarde, blocuri cu
multe etaje şi edificii publice monumentale. Însă modernizarea nu era decât parţială, ca
şi modernizarea României în ansamblu. Bucureştiul modern şi Bucureştiul tradiţional se
întâlneau la fiecare pas, într-o sinteză contradictorie, nu lipsită de farmec.

Oraşul comunist

Comunismul a schimbat radical Bucureştiul, aşa cum a schimbat şi ţara. În prima

fază, ţesătura oraşului a fost mai puţin afectată, fiindcă lipseau banii şi mijloacele. S-au
construit repede câteva edificii-simbol, vedeta fiind Casa Scânteii (la capătul Şoselei
Kiseleff şi lângă parcul Herăstrău), cetate stalinistă cu un turn central şi turnuleţe
laterale, în genul Universităţii Lomonosov, un colţ din Moscova transferat la Bucureşti
(terminată în 1956); aici s-au adunat, în noul spirit totalitar, editurile, presa şi tipografiile.
Din aceeaşi perioadă datează şi Opera (inaugurată în 1953, cu ocazia Festivalului
internaţional al tineretului şi studenţilor – mişcare controlată de sovietici – desfăşurat în
acel an la Bucureşti şi considerat un mare eveniment).
În anii ’50, populaţia a crescut foarte repede, datorită industrializării forţate. Oamenii
au fost înghesuiţi mai întâi în casele existente, luate cu sila de la proprietari. S-a pornit
apoi, mai lent în primii ani, dar tot mai intens după 1960, programul de construcţie al
noilor cartiere. Vechile mahalale – cu case, ce e drept, în cea mai mare parte modeste
şi adesea insalubre – ca şi satele din jurul Bucureştiului au lăsat loc unor nesfârşite
întinderi de blocuri. Cine doreşte să vadă cum arată ajunge să viziteze un singur cartier:
sunt toate asemănătoare, şi nu prea frumoase! Asta a schimbat complet înfăţişarea
oraşului, ca şi stilul de viaţă. Bucureşteanul trăise la casă cu curte – şi astăzi acesta a
rămas idealul multora – şi a ajuns să trăiască în mici apartamente de bloc. Au fost
neglijate şi spaţiile verzi; parcurile au rămas între limitele vechiului Bucureşti. Ca
întindere, oraşul s-a mărit de trei ori în comparaţie cu Bucureştiul interbelic, atingând o
suprafaţă de 228 de kilometri pătraţi: mai mic decât Londra, dar de două ori cât Parisul.
În timp ce Parisul, ca şi Londra, au încurajat dezvoltarea în jurul lor a unui sistem de
mici oraşe-satelit, Bucureştiul s-a extins fără să-şi fixeze vreo limită, înghiţind tot ce era
în jur; nu există un cerc urban dincolo de Bucureşti, ci doar câmpul şi satele. Această
creştere fără măsură creează mari dificultăţi de infrastructură, de întreţinere şi de
administrare. Populaţia stabilă este în jur de două milioane (2.067.000 în 1992;
1.926.000 – o scădere accentuată – în 2002).
Preocupat de „cartierele muncitoreşti”, comunismul a cruţat un timp centrul istoric.
Ansamblul cel mai ambiţios, datând din 1960, a fost construit în spatele Palatului regal
(în parte pe locul grădinii acestuia): o mare „sală a congreselor” şi un şir de blocuri de
aparenţă cam modestă. Pentru Ceauşescu era prea puţin. Noua lui Românie trebuia să
aibă şi un nou Bucureşti. Cutremurul din 1977 i-a venit în ajutor: vechiul Bucureşti
începea să se dărâme de la sine, lui nu-i mai rămânea decât să desăvârşească opera!
L-a impresionat şi Phenianul, capitala Coreii de Nord. Ce bine arăta: un oraş
monumental, cu bulevarde largi şi drepte, cu pieţe imense, nou-nouţ, fără urme
stânjenitoare ale trecutului, un adevărat oraş comunist! Vechiul Phenian fusese ras de
bombardamentele americane. Deşi bombardat şi el de americani, Bucureştiul avusese o
soartă mai bună, distrugerile nu fuseseră chiar atât de însemnate. Singura soluţie era să
fie distrus chiar de români, la ordinele lui Ceauşescu.
Intenţia dictatorului a fost de a înălţa un nou Bucureşti peste cel vechi. Şi nu doar de
a dărâma şi de a reconstrui pe ruine, ci de a schimba complet planul oraşului. Doar locul
şi numele ar mai fi rămas! Ar fi fost cu siguranţă mai raţional, mai ieftin şi mai puţin
dureros să-şi construiască o nouă capitală, pe pământ gol, oriunde în altă parte. Dar nu
aceasta i-a fost intenţia, ci aceea de a transfigura Bucureştiul. Bucureştiul trebuia să
devină exact opusul Bucureştiului tradiţional: un oraş monumental şi solemn. Tentativa
aceasta invită la psihanaliză. Prin tot ce a întreprins, Ceauşescu a urmărit să anuleze
amintirea jalnicei căsuţe din Scorniceşti unde s-a născut. Tot ce fusese mic trebuia să
devină mare. Bucureştiul fusese un oraş pitoresc şi plin de viaţă. Ceauşescu îl visa
măreţ şi încremenit într-o perfecţiune de piatră.
A început prin a nimici partea cea mai veche a capitalei. 4 Nimic nu mai trebuia să
rămână (faza de maximă intensitate a demolărilor o reprezintă anii 1984-1986). A căzut
(incredibil!) mânăstirea Mihai Vodă, simbol al oraşului, ctitoria lui Mihai Viteazul,
domnitorul preferat al lui Ceauşescu. Dar nici Mihai Viteazul nu-i mai putea face umbră,
şi cu atât mai puţin i s-ar fi permis unei mânăstiri să strice perspectiva măreţului său
palat. Biserica mânăstirii, ce e drept, a fost cruţată şi deplasată cu două sute de metri
pentru a fi ascunsă între blocuri. A fost distrus cel mai pitoresc cartier al oraşului, aşezat
pe coline, case vechi cu grădină, biserici, mânăstiri… Zeci de mii de oameni au fost
evacuaţi. Dar nu numai casele au dispărut, ci şi dealul. Ceauşescu l-a ras până la
temelie. Pe un teren gol şi plat şi-a putut înălţa astfel palatul viselor sale. A fost un
şantier faraonic, unde au lucrat, trataţi ca sclavi, zeci şi zeci de mii de oameni,
meseriaşi, muncitori, soldaţi, aduşi din întreaga ţară. Vor trebui într-o zi număraţi şi
morţii, care n-au fost puţini. Ceauşescu nu se mulţumea să urmărească operaţiile pe un
plan sau o machetă; intervenea „pe viu”. Când nu-i plăcea un element al construcţiei,
era dărâmat şi se lua treaba de la început. Şi aşa s-a înălţat palatul, încă incomplet
finisat în interior în momentul căderii lui Ceauşescu. Este în stilul neoclasic drag
dictatorilor, cu săli imense şi culoare largi cât bulevardele. Unele părţi, privite izolat, nu
arată rău, fiindcă au fost puşi la lucru artiştii şi meseriaşii cei mai pricepuţi. Ansamblul
este însă al celei mai impunătoare construcţii kitsch din lume. Registrul inferior, un
paralelipiped cu laturi aproape identice de 270, respectiv 240 de metri, nu prea se
potriveşte cu registrul superior, care strică complet simetria, transformând palatul într-un
fel de „zigurat” şi înălţându-l până la 84 de metri (fiindcă, evident, trebuia să fie nu numai
foarte lung şi foarte lat, ci şi foarte înalt). Pariu câştigat: doar Pentagonul este mai mare;
Buckingham sau chiar Versailles, puse alături, ar părea neînsemnate. Din faţa palatului
porneşte un bulevard, nu mai puţin impresionant, lung de trei kilometri şi jumătate şi,
după câte se spune, cu o jumătate de metru mai larg decât Champs-Elysées. Ca
aspect, nu e până la urmă chiar atât de original; nu s-ar putea vorbi de un „stil
Ceauşescu”. Au făcut şi arhitecţii ce au putut şi ce li s-a permis să facă. Ansamblul
respiră un aer foarte asemănător cu postmodernismul neoclasic al arhitectului catalan
Ricardo Bofill, şi îndeosebi cu cartierul „Antigone” construit de acesta la Montpellier
(cam în acelaşi timp, spre mijlocul anilor ’80). Palatul şi bulevardul taie complet ţesătura
Bucureştiului: faţă de orientarea dintotdeauna nord-sud a reţelei urbane, noua orientare
este est-vest. Acestea aveau să fie noul centru simbolic şi noua axă simbolică. Din
păcate, bulevardul nu este chiar atât de monumental şi semnificativ cum s-ar fi cuvenit
să fie. Clădiri publice sunt puţine: două ministere chiar în faţa palatului şi ceva mai
departe noua Bibliotecă Naţională (încă neterminată). În rest, tot obsesia regimului:
blocuri de locuit (rămase goale la moartea dictatorului, fiindcă ar fi urmat să se între
doar cu aprobări speciale, şi de asta n-a mai avut el timp). Sunt blocuri mai cu grijă
construite decât cele din cartiere, dar nu mai mult decât atât. Carol al II-lea şi arhitecţii
lui aveau mai mare anvergură. Cât despre noua axă simbolică, să nu mai vorbim; Calea
Victoriei este şi azi plină de lume, pe când nimănui nu i-ar trece prin cap să se plimbe pe
„Victoria Socialismului”. A rămas un corp străin în mijlocul oraşului.
În paralel, se dărâma şi se construia şi în alte părţi. La vreo doi kilometri de noul
palat se ridica Muzeul de Istorie Naţională (destinat, în bună măsură, să-l glorifice tot pe
Ceauşescu); doar faţada, în stil oarecum mussolinian, e terminată. Rămânea de văzut
cum se va deschide drumul între cele două edificii-simbol; făşia care le-ar fi legat trecea
peste Operă, peste Facultatea de Drept… peste o bună parte din zona centrală a
oraşului… Deocamdată, bisericile dispăreau una după alta sau erau acoperite de noi
construcţii (sau deplasate în spatele acestora). S-a crezut la un moment dat că va fi
demolată şi Mitropolia; aşezarea ei pe deal, într-o poziţie dominantă, chiar deasupra
noului bulevard, era stânjenitoare. Până la urmă s-a găsit o soluţie mai blândă: un bloc
bine plasat, în faţa esplanadei care urcă spre Catedrală, a ascuns-o privirilor (exceptând
un unghi îngust din care mai poate fi încă văzută).
O idee năstruşnică a condus şi la următoarea operaţie: dărâmarea mânăstirii
Văcăreşti, situată spre marginea Bucureştiului (cel mai mare complex monastic din
secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei, ridicat între 1716-1724, cu biserica în stil
brâncovenesc), în locul ei urmând să se construiască (dar nu s-a mai construit) noul
Palat de Justiţie, ceea ce presupunea demolarea vechiului Palat de Justiţie, situat cam
prea central; într-un oraş comunist justiţia îşi are locul mai la margine, conflictele şi
dramele care conduc spre ea fiind cu totul străine „viitorului radios”.
Ceauşescu a confiscat şi Palatul Cotroceni, unde n-a locuit niciun moment şi nici nu
l-a utilizat în vreun fel (tot aşa a procedat şi cu Peleşul şi cu zeci de alte palate şi case în
întreaga ţară). La Cotroceni, pe unul din dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei, se
aflau o mânăstire şi o frumoasă biserică de la sfârşitul secolului al XVII-lea (ctitorită de
domnitorul Şerban Cantacuzino). La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe locul chiliilor
mânăstirii s-a ridicat un palat (înconjurat cu un parc) destinat atunci principelui
moştenitor Ferdinand şi principesei Maria. A fost locuit în continuare de familia regală
până au venit la putere comuniştii care l-au făcut cadou copiilor, transformându-l în
„Palatul pionierilor”. Ceauşescu i-a dat afară pe copii, a adăugat aripi noi construcţiei
originare, şi – se putea altfel? – a dărâmat biserica lui Şerban Cantacuzino. Între parcul
palatului şi Dâmboviţa, se dezvoltase la începutul secolului cartierul Cotroceni, un
cartier, chiar dacă nu opulent, elegant şi agreabil, cu vile şi grădini. Timp de vreo zece
ani locuitorii cartierului au stat cu frica în sân. Ceauşescu îl izolase aproape complet,
dărâmând şi podul Cotroceni de peste Dâmboviţa. Pe lângă parcul palatului patrulau
fără încetare poliţişti şi securişti, pentru a păzi nu se ştie ce! Oamenii se aşteptau la ce
era mai rău: evacuare, demolare… Se vorbea inclusiv de intenţia de a se săpa un lac în
locul cartierului! De ce nu, Ceauşescu tocmai intrase în faza sa lacustră!
Ne putem imagina istoria macabră a unei Românii în care Ceauşescu ar mai fi
cârmuit vreo douăzeci de ani. Ce s-ar fi întâmplat cu Bucureştiul? N-ar mai fi rămas cu
siguranţă mare lucru din ceea ce fusese. Mai puţin criticabil este ce a făcut Ceauşescu
sub pământ, unde nu avea nimic de dărâmat. Paralel cu lucrările de la suprafaţă s-a
construit şi metroul bucureştean, fără care, trebuie s-o recunoaştem, oraşul astăzi s-ar
sufoca.

Oraşul postcomunist
 Marile lucrări s-au întrerupt brusc la 22 decembrie 1989. Şi pur şi simplu au
„îngheţat”. Imense macarale stau şi astăzi nemişcate pe lângă schelete de beton, aşa
cum le-a surprins momentul revoluţiei (e o întrebare cât vor rezista, şi macaralele, şi
scheletele!). Doar „Casa poporului” (aşa îşi numise Ceauşescu marele palat; era cadoul
pe care îl făcea, nu lui şi soţiei sale, ci poporului) a fost terminată, şi pe dinăuntru, de
noul regim. N-a avut sorţi de izbândă oferta unui miliardar american care ar fi vrut să o
cumpere şi să instaleze în ea un cazino. Unora li s-a părut chiar o ofensă adusă naţiunii
române. Dacă era a poporului, trebuia să rămână a poporului! Chestiune de gust: sunt
români care consideră palatul o monstruozitate, dar altora le place. Ce s-ar putea
spune: şi turnul Eiffel a părut oribil la început. Aşa că până la urmă în palat s-a instalat
Camera Deputaţilor (părăsindu-şi vechiul sediu de lângă Patriarhie). I se spune acum
Palatul Parlamentului. Vizitele ghidate – sunt nenumăraţi turişti care vor să vadă
această minune a lumii – fac aproape abstracţie de numele lui Ceauşescu, ca şi când
palatul s-ar fi ridicat de la sine. Câtă ingratitudine! Să dăm Cezarului ce e al Cezarului:
palatul e al lui!
Bucureştiul a ieşit din comunism cu o înfăţişare cu totul alta, şi mai ales cu alt spirit,
cu o altă atmosferă. Oraşul acesta, cândva atât de animat, amorţise; oamenii doar se
duceau şi se întorceau de la slujbă. Nopţile, cu străzi cufundate în întuneric, erau
sinistre. Puţinele restaurante închideau devreme, iar oraşul rămânea pustiu. Anii ’50, în
plină teroare, încă mai păstraseră ceva din vechiul Bucureşti. La 1989 nu mai rămăsese
mare lucru. Mai erau în primii ani ai comunismului meseriaşi sau restauratori care-şi
ştiau meseria dinainte. Cu timpul au dispărut, iar cei care le-au luat locul nu mai aveau
nimic de-a face cu rafinamentul de viaţă precomunist. Mi-a spus un francez, la scurt
timp după revoluţie – şi avea dreptate – că în restaurantele româneşti, chiar în cele mai
bune, se mânca ca la cantină, singura deosebire fiind de preţ. Gusturile s-au alterat
(fiindcă majoritatea oamenilor nici nu mai sunt conştienţi de proasta calitate). Se vede şi
în modă, ca şi în aspectul general al străzii. Impresia e de sărăcie şi de nu prea mult
bun-gust. Unde sunt elegantele de la 1900 care sfidau Parisul?
Cel puţin, oraşul nu mai e mort. An de an, după 1989, a câştigat în animaţie. Este
poate chiar prea animat! Departe însă de Bucureştiul decontractat şi vesel de altădată.
Lumea e grăbită, nervoasă, nu prea amabilă. Comerţul s-a instalat peste tot. Iniţial, micii
comercianţi au luat în stăpânire trotuarele, cu tarabe improvizate sau mici construcţii
metalice, numite, foarte parizian, „buticuri”. S-au înmulţit şi restaurantele, cu cele mai
diverse bucătării, unde, pentru cine are bani, se poate în sfârşit mânca şi bea altfel
decât la cantină! S-a înviorat şi viaţa de noapte. L-am auzit pe ambasadorul unei ţări
europene lăudând, entuziasmat, discotecile din Bucureşti. Sunt şi baruri erotice, şi
prostituţie sub felurite chipuri, nereglementată încă (cum nereglementate sunt atâtea
lucruri în România), dar: funcţionând din plin, fie în stradă, la vedere, fie, mai discret,
prin anunţuri de ziar sau pe Internet. Şi o mulţime de cazinouri! Se pot număra repede,
vreo patru-cinci, numai în jurul Universităţii. Se afirmă că la acest capitol Bucureştiul ar
ocupa un foarte onorabil loc trei, după Las Vegas şi Monte Carlo. Inevitabil te duce
gândul şi spre alte operaţii, în primul rând spălarea de bani…
Ceea ce sare însă în ochi mai mult decât orice este, din păcate, murdăria oraşului.
Cu greu se poate găsi un metru pătrat fără măcar o hârtie sau o cutie de ţigări aruncate.
Din loc în loc se adună mormane de gunoaie, în spatele blocurilor, în faţa blocurilor, pe
trotuare, oriunde… Încercările de a face curăţenie au reuşit doar parţial. Cetăţenii
contribuie din plin la această stare; conştiinţa curăţeniei oraşului o au prea puţini.
 Bucureştiul este şi un oraş al câinilor. S-ar putea zice că aici coexistă două
comunităţi: o populaţie umană şi alta canină. E o situaţie mai veche: au observat-o cu
uimire călătorii străini din ultimele două secole. În discuţie nu sunt, fireşte, câinii cu
stăpâni, ci cei care trăiesc în stradă. Numărul lor ajunsese să fie apreciat la vreo două
sute de mii. Atitudinea oamenilor faţă de ei e împărţită: unii îi iubesc, alţii îi detestă. Unii
îi hrănesc, ajutându-i astfel să supravieţuiască, alţii îi alungă, şi aşteaptă ziua când
speră că vor fi exterminaţi. Pe lângă fiecare bloc din Bucureşti se instalase un număr
variabil de membri ai acestei comunităţi paralele. Li se spune „câini vagabonzi”, iar în
ultima vreme, în tentativa de a-i integra, li s-a aplicat şi sintagma de „câini comunitari”.
Marea lor problemă este să găsească ceva de mâncare, şi din fericire sunt destui
oameni care le dau câte ceva. Unii sunt aproape adoptaţi. Adversarii lor pun în evidenţă
cazurile de agresiune: câinii mai şi muşcă! Unii ajung într-adevăr să se sălbăticească şi
mai ales noaptea devin agresivi. Măsura preconizată timp de mai mulţi ani, dar aplicată
foarte parţial şi fără mult efect, a fost sterilizarea. De o adopţie în masă nu poate fi
vorba: sunt prea numeroşi. S-a întâmplat însă (şi nu numai în Bucureşti) să fie pur şi
simplu ucişi, mai pe faţă, mai pe ascuns.
Bucureştenii vor ordine şi curăţenie. Dar cum ei înşişi nu prea contribuie la aşa ceva,
îşi caută – după sistemul românesc – un conducător providenţial, în cazul de faţă un
primar, care să le rezolve pe toate. După câteva încercări nereuşite, au avut sentimentul
de a-l fi descoperit, în sfârşit, în urma alegerilor din 2000, în persoana lui Traian
Băsescu. A fost un moment-cheie în ascensiunea lui Băsescu; un an mai târziu, în mai
2001, l-a înlocuit pe Petre Roman ca lider al Partidului Democrat, iar restul se cunoaşte.
Autoritar, voluntar şi popular, Băsescu s-a arătat decis să asigure legea şi ordinea, fără
a se sinchisi de detalii. Ca primă acţiune de amploare, şi având legea de partea lui, deşi
nu în stilul cel mai democratic şi nu în acord cu toţi bucureştenii, a început să „cureţe”
trotuarele de micul comerţ (cam supărător la ochi, cu mărfuri de tot felul, inclusiv
contrafăcute, dar care asigurase ani de zile o parte însemnată a comerţului bucureştean
şi locuri de muncă pentru zeci de mii de angajaţi). Primăria a acţionat în forţă, cu
buldozere şi macarale, comercianţii au încercat să reziste şi s-au iscat lupte de stradă.
Victoria – previzibilă – a fost a primarului, care a avut de partea lui atât legea cât şi forţa.
Majoritatea „buticurilor” instalate pe trotuare au dispărut.
A urmat curăţirea oraşului de „câinii vagabonzi”. Nici câinii nu aveau legea de partea
lor şi nici forţa. Iubitorii de animale au încercat să se opună. Până şi Brigitte Bardot a
venit la Bucureşti pentru a pleda în favoarea câinilor; a fost primită cum se cuvine unei
celebrităţi, dar argumentele ei n-au avut mare efect. Aproape toţi câinii au fost adunaţi şi
exterminaţi (între timp, comunitatea lor s-a mai refăcut).
Oraşul a devenit ceva mai ordonat şi mai curat (nu cu mult, o idee…). Băsescu a
lansat o campanie şi pentru refacerea mai multor străzi şi bulevarde, precum şi alte
proiecte. În bună măsură însă, avântul i-a fost retezat. Consiliul municipal fiind dominat
de adversarii săi politici, şi toate primăriile de sector în mâna P.S.D.-ului, activitatea
primarului general a fost aproape paralizată vreme de patru ani. Bucureştiul a ajuns
miza unui conflict politic, şi cui i-a mai păsat atunci de marile proiecte? În sfârşit, în
2004, Băsescu a câştigat o majoritate, dar la scurt timp s-a instalat într-un alt post de
comandă, lăsând în urmă amintirea unui primar controversat, dar mai imaginativ şi mai
eficient decât predecesorii săi. Capitala încă aşteaptă o acţiune de anvergură.
Cum va arăta Bucureştiul viitorului? A fost adoptat, cel puţin teoretic, un proiect
intitulat „Bucureşti 2000”. Problema, ca întotdeauna pentru români, rămâne punerea în
aplicare, cu atât mai mult cu cât lipsesc şi fondurile. Macheta înfăţişează un oraş
ultramodern, cu turnuri înalte (având şi misiunea de a atenua imensitatea solitară a
„Casei poporului”). Izolat, au început să apară asemenea edificii, cu faţadele de sticlă,
amintind cartierul parizian La Défense, inclusiv pe Calea Victoriei, unde cam
contrastează cu ambianţa istorică a străzii. Va fi poate frumos acest Bucureşti, va fi
poate şi curat. Dar în mod cert va fi cu totul alt oraş decât vechiul Bucureşti cu micile lui
case pierdute printre grădini. Poate că la Bucureşti ruptura e şi mai sensibilă. Dar până
la urmă nu e decât cazul particular al unei evoluţii generale: lumea care a fost rămâne în
urmă, tot mai în urmă…

Agresiuni

Împotriva Bucureştiului s-au coalizat multe adversităţi. De la neplăceri aproape

cotidiene la catastrofe, toate se ţin lanţ. Poate că tocmai nesiguranţa vieţii a imprimat
psihologiei bucureştene o doză de fatalism, combinată cu dorinţa de a trăi clipa, fără a
învesti prea mult în viitor.
Primul mare duşman este însăşi clima. Departe de munte, departe de mare şi într-o
câmpie deschisă spre stepele ruseşti, Bucureştiul se supune unui climat tipic
continental. Precipitaţii sunt puţine. Vara e foarte cald, temperaturile urcând frecvent
spre 40 de grade Celsius (în cazuri excepţionale chiar peste această limită: 42 de grade
în iulie 2000). Iernile sunt reci, recordul frigului fiind de 30 de grade sub zero (deşi în
ultimii ani s-au încălzit sensibil: efectul de seră?). Primăverile sunt scurte: se trece
repede de la frig la căldură. Toamna în schimb este lungă, cu o vreme agreabilă în
septembrie şi octombrie. Problema este că noul oraş suportă mult mai greu acest gen
de climă decât cel vechi. Şi astăzi, în zonele verzi, temperatura e vara cu câteva grade
mai scăzută decât în zonele de blocuri şi asfalt. Atunci când oamenii trăiau într-o mare
de verdeaţă şi printre râuri, izvoare şi lacuri, verile vor fi fost suportabile. Acum însă vara
oraşul se încinge cumplit. Cele 40 de grade înregistrate în condiţii meteorologice
standard devin de fapt 45 sau chiar 50. Iar micile apartamente din blocuri sunt fierbinţi
ca nişte cuptoare. Iarna, frigul e la fel de supărător. Sigur, nu mai e ca pe vremea lui
Ceauşescu, dar dificultatea persistă în a încălzi convenabil mulţimea de blocuri. Pe
vremuri era mai simplu: fiecare îşi făcea foc cu lemne, iar lemn se găsea din belşug.
Clima e o supărare permanentă. Alte necazuri sunt periodice. Nicio generaţie nu a
fost scutită măcar de câteva dintre ele. Războaiele şi ocupaţiile străine au înregistrat
timp de secole o frecvenţă ieşită din comun. Turcii, uneori şi tătarii, au prădat oraşul în
repetate rânduri. În secolul al XVIII-lea, lungul şir al războaielor dintre ruşi, austrieci şi
turci, purtate în cea mai mare parte pe teritoriul ţărilor române, a făcut să se succeadă
ocupaţiile celor trei armate aflate în conflict. Pentru ultimele două secole, lucrurile se
prezintă astfel: ocupaţie rusească între 1806 şi 1812, turcească în 1821, rusească între
1828 şi 1834, turcească şi rusească între 1848 şi 1851, rusească în 1853-1854,
austriacă între 1854 şi 1857… Nu e puţin pentru o jumătate de veac; în aceste condiţii s-
a făcut totuşi România şi s-a modernizat societatea românească. După o jumătate de
secol de linişte, urmează ocupaţia germană din primul război mondial, între 1916 şi
1918. Germanii vin din nou în 1940, însă ca aliaţi, ceea ce nu-i împiedică să
bombardeze oraşul în zilele de după 23 august 1944. În lunile precedente fusese
bombardat de americani şi de britanici. Ruşii îşi fac intrarea învingători la 30 august
1944 şi vor zăbovi în România până în 1958…
 Nici epidemiile nu au ocolit Bucureştiul. Ciuma a apărut mai târziu decât în Occident,
dar s-a şi prelungit mai mult, făcând ravagii îndeosebi în secolul al XVIII-lea şi la
începutul secolului al XIX-lea (facilitată de războaie şi de deplasările de trupe). Cu
deosebire a rămas în amintirea oamenilor „ciuma lui Caragea” din 1813 (de la numele
domnitorului fanariot care cârmuia atunci Ţara Românească), comparabilă prin proporţii
cu marea ciumă de la Londra din 1665. Căruţele cutreierau Bucureştiul şi încărcau de-a
valma morţi şi muribunzi. Ar fi pierit atunci 25-30.000 de oameni din populaţia de 80.000
a capitalei (o proporţie chiar mai mare ca la Londra în 1665). Ultima oară a lovit ciuma în
1829; abia stinsă, a fost urmată în 1831 de epidemia de holeră care a străbătut atunci
aproape întregul continent.
O calamitate au fost şi revărsările periodice ale Dâmboviţei (cel puţin până la
canalizarea de după 1880); cartiere întregi ale Bucureştiului ajungeau sub apă. Când nu
era apa, era focul. Incendiile au fost, veacuri de-a rândul, aproape o specialitate a
Bucureştiului. Construit din materiale uşoare şi cu mult lemn, oraşul cădea uşor pradă
flăcărilor. O enumerare ar fi prea lungă. Mă mărginesc să menţionez marele foc din
1804 care a mistuit vechea curte domnească şi o parte însemnată a oraşului (aveau să-i
urmeze în 1805, ca pentru a „echilibra” acţiunea elementelor, două revărsări ale
Dâmboviţei) şi, cel mai nimicitor dintre toate, incendiul din 1847; au ars atunci 1142 de
prăvălii, 12 biserici şi mânăstiri, 10 hanuri şi 686 de case de locuit.
Cutremurele sunt o altă constantă. Bucureştiul este situat într-o zonă cu risc seismic
ridicat, epicentrul aflându-se în munţii Vrancei (la curbura Carpaţilor), la circa 150 de
kilometri nord-est. Cutremurele vrâncene se propagă în aşa fel încât principala lor ţintă e
Bucureştiul. Activitatea seismică e permanentă, iar cutremurele mici sau de intensitate
mijlocie sunt nenumărate. La trei-patru decenii se petrece însă şi un cutremur major
care poate depăşi gradul 7 pe scara Richter. Un asemenea cutremur a avut loc în 1802;
un contemporan notează: „S-a cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele
bisericilor din Bucureşti, şi clopotniţele, şi alte case înalte s-au sfărâmat, şi clopotniţa
cea vestită de înaltă, care era podoabă oraşului, cu ceasornic, a căzut şi s-a sfărâmat şi
era atunci mare frică”5. Au urmat altele, de intensitate comparabilă, în 1838, 1894,
1912… Mai aproape de zilele noastre, cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie
1940 este încă prezent în memoria bucureştenilor. Au pierit atunci sute de oameni, cei
mai mulţi în urma prăbuşirii blocului „Carlton”, abia construit, pe Bulevardul Brătianu.
Catastrofele au prostul gust de a se ţine lanţ, parcă invitându-se una pe alta: era în
zilele terorii legionare şi cu câteva luni înaintea intrării României în război.
Dar cea mai cumplită dintre catastrofe a fost cutremurul din 4 martie 1977, cu
magnitudinea 7,2 (pe scara Richter). Timp de un minut oraşul s-a mişcat ca pe valuri.
Au căzut mai multe zeci de imobile, în cea mai mare parte blocuri vechi, din zona
centrală a oraşului (îndeosebi Calea Victoriei şi Bulevardul Brătianu). Atunci a fost
momentul când Ceauşescu, profitând de aceste distrugeri, a decis că va construi un nou
Bucureşti. Numărul morţilor a depăşit 1500, iar al răniţilor 11.000. În plus, cutremurul a
imprimat o stare de nelinişte care, alimentată de noi seisme (fără distrugeri majore sau
victime, totuşi, două dintre ele, în 1986 şi 1990, peste media obişnuită), este şi astăzi
cât se poate de sensibilă. Se aşteaptă oricând un nou mare cutremur (preconizat de
specialişti după anul 2005 sau 2007). Ce se va întâmpla atunci? Cu atât mai mult cu cât
multe clădiri, şubrezite, nu au fost consolidate. Când un fals specialist, la începutul
anului 2000, a tras semnalul de alarmă, anunţând o iminentă catastrofă, mass-media şi
publicul au intrat în fierbere. Nu s-a petrecut nimic, dar s-a putut constata că nervii
bucureştenilor sunt încordaţi. Cine vine din părţi mai fericite ale lumii, scutite de
manifestări seismice, ar fi bine să nu abordeze acest subiect!
O dată cu creşterea oraşului, unele primejdii s-au atenuat, altele, dimpotrivă, au
sporit. Inundaţiile nu mai sunt o preocupare, iar incendiile, atunci când izbucnesc, nu
mai ameninţă să cuprindă întreg oraşul. Cutremurele însă erau mai puţin nimicitoare pe
vremuri. Efectul lor a crescut o dată cu „înălţarea” oraşului, cu atât mai mult cu cât
blocurile s-au construit (cel puţin până în 1977) fără să se ia în considerare acest factor
de risc. Rezistenţa antiseismică a oricărei construcţii e de acum o condiţie sine qua non;
altminteri se riscă un dezastru de o amploare inimaginabilă.
Aceste catastrofe cumulate sunt în bună măsură responsabile de dispariţia vechiului
peisaj bucureştean. O responsabilitate desigur împărţită cu aceea a oamenilor, care au
clădit prost şi nu prea au avut grijă de trecut. Instabilitatea Bucureştiului ilustrează, într-o
manieră concentrată, instabilitatea generală a societăţii româneşti. Totul e nesigur, fluid,
provizoriu…
Până şi denumirile străzilor se prind în acest vârtej al instabilităţii. Nimic mai
instructiv decât un studiu asupra nomenclaturii bucureştene. De la o generaţie la alta
străzile îşi schimbă atât aspectul, cât şi numele. Din Calea Victoriei porneşte o stradă
destul de reprezentativă; pe ea se află Catedrala catolică „Sfântul Iosif”, colegiul „Sfântul
Sava” (cel mai vechi liceu bucureştean), Ministerul Învăţământului, Palatul
Radiodifuziunii… Probabil însă că mulţi bucureşteni ar ezita să o numească. I s-a spus
mai întâi strada Fântânii (fiindcă la capătul ei se găsea o cişmea). Pe la 1900 a devenit
strada Lueger, în semn de omagiu pentru Karl Lueger, primarul Vienei, adversar al
evreilor şi maghiarilor şi susţinător al românilor din Transilvania. La sfârşitul primului
război mondial, Lueger i-a cedat strada generalului Berthelot, şeful misiunii militare
franceze în România. Venind comuniştii la putere, Berthelot a fost înlocuit cu Popov,
presupusul inventator rus al radioului. Dar şi Popov a trebuit să dispară, atunci când
relaţiile româno-sovietice au intrat într-o fază mai puţin călduroasă. I s-a spus atunci,
neutru şi stupid, strada Nuferilor! După 1989 s-a revenit, evident, la Berthelot. Aproape
fiecare stradă bucureşteană are o asemenea poveste – şi fiecare generaţie îi zice în
felul ei – chiar dacă strada Berthelot mi se pare că deţine recordul.
Nici bronzul statuilor nu s-a dovedit mai rezistent. Prea multe n-au fost niciodată în
Bucureşti. Comuniştii au distrus o bună parte dintre figurile-simbol, în primul rând
impunătoarea statuie ecvestră a lui Carol I din faţa palatului regal (operă a renumitului
sculptor croat lvan Meštrović; ar putea fi refăcută, dar cine se mai gândeşte la asta?), ca
şi statuia lui I.C. Brătianu, aflată în rondul de la intersecţia celor două bulevarde
centrale. N-au pus mare lucru în locul lor. Ceauşescu le-a avut pe toate, nu însă şi
statuie. Au fost în schimb un Stalin uriaş, la intrarea în parcul Herăstrău, dat jos o dată
cu denunţarea „cultului personalităţii”, şi un Lenin nu mai puţin impresionant în faţa
Casei Scânteii. Lenin a trebuit să coboare şi el de pe soclu în 1990, iar soclul rămas gol
parcă aşteaptă un alt personaj-simbol. Cine ar putea fi?

Ce e de văzut

Ar fi nedrept ca Bucureştiul să fie judecat după modelul altor capitale. El este altfel.
Nu se remarcă în mod deosebit prin monumentalitate, şi încă şi mai puţin prin unitate de
concepţie. Sub acest aspect, micul Paris se află la antipodul Parisului. Este un oraş
dezordonat, de o inegalitate frapantă, un oraş eclectic, făcut din bucăţi. Acesta e
farmecul lui.6
Monumente vechi sunt puţine în Bucureşti. Dinainte de 1800, exceptând două-trei
case, au rămas doar bisericile. De dimensiuni modeste, se pierd printre construcţiile
moderne din jur. Dar merită să fie descoperite. Geniul constructorilor de biserici s-a
manifestat aici nu în mare, ci în mic. Nu în grandoarea ansamblului, ci în capacitatea de
miniaturizare şi în fineţea detaliilor. Cele mai mici sunt şi cele mai remarcabile, precum
minuscula biserică Stavropoleos (1724), extrem de uvrajată, în spiritul artei
brâncoveneşti. Contemporana sa, biserica Creţulescu (1722), cu delicata ei siluetă şi
roşu! cărămizilor aparente, produce un neaşteptat efect de contrast, aşa cum e aşezată,
lângă fostul palat regal şi vizavi de fostul Comitet central al partidului comunist; e
aproape un miracol că a ieşit teafără din vânătoarea de biserici a lui Ceauşescu!
Celui care porneşte să descopere Bucureştiul îi sunt garantate surprizele. Exceptând
monotonele cartiere noi de blocuri, unde ştii dinainte că după un bloc urmează alt bloc,
în partea mai veche a oraşului fiecare pas aduce o altă privelişte. Nu sunt două clădiri
asemănătoare una lângă alta, nici ca stil, nici ca dimensiuni, nici ca înălţime (nimic mai
variabil ca altitudinea Bucureştiului, de la turnuri până la căsuţe aproape una cu
pământul). Lângă un bloc cu zece etaje descoperi o casă ca de ţară sau o bisericuţă, şi
poate, în spatele blocului, o întreagă străduţă uitată de timp…
Îi lipseşte Bucureştiului o mare apă curgătoare. În această privinţă, rivala sa
Budapesta (cu care, deşi nu seamănă deloc, dată fiind rezonanţa apropiată a numelor,
se întâmplă să fie confundat) are o poziţie incomparabil mai bună: aşezată pe Dunăre,
cu frumoasele poduri care leagă Pesta, oraşul de câmpie, cu Buda, oraşul de pe
înălţimi. La Bucureşti lipseşte şi perspectiva: dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei
sunt prea joase pentru a oferi cu adevărat o panoramă a oraşului.
Lipsa unui râu „autentic” este compensată însă de salba de lacuri din nord şi de
întinsa zonă de parcuri care le înconjoară.
Şoseaua Kiseleff şi Bulevardul Aviatorilor, mărginite de arbori şi grădini şi de vile
somptuoase, conduc spre parcul şi lacul Herăstrău, impresionante prin proporţii şi prin
armonia peisajului. Este unul dintre cele mai ample şi mai frumoase ansambluri de acest
gen din Europa.
Un alt cartier verde este Cotroceni, salvat din fericire de straniile proiecte ale lui
Ceauşescu. O plimbare pe străzile lui ne coboară spre 1900, în Bucureştiul de dinainte
de blocuri, cu vile şi grădini. În 1990 palatul Cotroceni a devenit sediul preşedinţiei
României. Tot în Cotroceni se află Grădina Botanică, precum şi Facultatea de Medicină,
străjuită de statuia generalului doctor Carol Davila (1828-1884), unul dintre marii
„întemeietori” pe care i-a avut România în secolul al XIX-lea; venit din Franţa şi
naturalizat român, el a fondat învăţământul medical şi a organizat serviciile sanitare
româneşti.
Bucureştiul este şi un oraş cultural. Încă din secolul al XIX-lea, bucureştenii s-au
pasionat de teatru şi tradiţia a continuat, neabătută, până azi. Actorii de teatru sunt
printre personalităţile cele mai cunoscute din România; repertoriul este variat, iar
experimentele scenice adesea îndrăzneţe. Şi Opera se bucură de o bună reputaţie, ca
şi sălile de concert (Ateneul român, Sala Radio). Probabil însă că pentru un străin care
vizitează oraşul, cea mai bună introducere în istoria şi cultura ţării o oferă numeroasele
sale muzee.
La Palatul regal este instalat Muzeul Naţional de Artă, cu o colecţie foarte bogată de
artă românească (ilustrând toate fazele ei de dezvoltare), precum şi o galerie universală,
cu unele piese remarcabile, provenind în cea mai mare parte din colecţiile casei regale;
primitivii flamanzi şi trei splendizi El Greco se numără printre punctele de atracţie. În
vremea lui Ceauşescu s-a înfiinţat şi un „Muzeu al colecţiilor de artă” (pe Calea Victoriei,
în vechea clădire a Ministerului Finanţelor). Avantajul este că pot fi vizitate toate
colecţiile laolaltă, dezavantajul, că au fost scoase din cadrul lor şi expuse într-un loc nu
tocmai potrivit pentru un muzeu (între timp, colecţia Zambaccian, cea mai renumită
dintre toate – obiectiv obligatoriu pentru oricine se interesează de pictura românească –
a revenit în vechea ei casă). Muzeul adună, reflectând gustul şi preocupările
colecţionarilor respectivi, cele mai variate obiecte de artă, în majoritate româneşti, dar şi
occidentale sau orientale; alături de marii pictori români, se remarcă şi arta folclorică,
religioasă (inclusiv renumitele icoane româneşti pe sticlă).
Istoria este expusă în Muzeul de Istorie Naţională, instalat tot în vremea lui
Ceauşescu în fostul Palat al Poştelor (ciudată schimbare de destinaţie, tipică însă
pentru logica dictatorului). Poate fi discutată ideea în sine a unui unic muzeu de istorie
naţională, cu alte cuvinte, un singur discurs, o singură interpretare. Nici după 1989 nu s-
a schimbat prea mult în alcătuirea lui; s-a renunţat doar la partea de după 1918, prea
contaminată de ideologia comunistă (fără a se pune altceva în loc). Oricât de criticabilă
i-ar fi concepţia, muzeul este însă excepţional de bogat. S-au adunat aici o mulţime de
piese originale: ceramică preistorică, dacică şi romană, statui antice, inscripţii… şi în
primul rând tezaurul României, cu obiecte provenind de la daci, sciţi şi goţi (vedeta fiind
faimosul tezaur de la Pietroasa, atribuit celor din urmă), până la bijuteriile Coroanei.
Remarcabilă este şi copia fidelă a Columnei lui Traian, însă nu înălţată ca la Roma, ci
cu scenele detaşate, astfel încât poate fi urmărit cu uşurinţă întregul „reportaj” al
războaielor daco-romane. Există şi un Muzeu de istorie al oraşului Bucureşti, instalat,
peste drum de Universitate, într-o casă aristocratică din veacul al XIX-lea (palatul Suţu,
construit în 1832-1834). După 1989, s-a deschis şi muzeul Cotroceni (într-o aripă a
palatului), care înfăţişează momente semnificative din istoria modernă şi contemporană,
cu deosebire privitoare la familia regală.
Vizitatorul Bucureştiului poate avea şi o imagine de ansamblu a ţării, concentrată
într-un spaţiu restrâns. Îi stă la dispoziţie Muzeul Satului, aşezat, în aer liber, între
Şoseaua Kiseleff şi lacul Herăstrău, cu nenumăratele lui case şi gospodării ţărăneşti,
aduse din toate colţurile României; el oferă imaginea sintetică a civilizaţiei rurale care a
fost, până nu de mult, esenţa însăşi a societăţii româneşti. Iar viaţa ţăranului, credinţele,
obiceiurile şi creaţiile sale sunt prezente la Muzeul Ţăranului Român, care a luat locul
Muzeului de Istorie a partidului comunist, în impresionantul edificiu în stil neoromânesc
de la începutul Bulevardului Kiseleff.
Şi muzica românească îşi are muzeul ei, care poartă numele compozitorului George
Enescu. Nu este altul decât fastuosul palat de pe Calea Victoriei al lui Cantacuzino-
Nababul. După moartea fiului său, care îl moştenise, soţia acestuia, Maruca
Cantacuzino (o prietenă apropiată a reginei Maria) s-a recăsătorit cu George Enescu.
Aşa a ajuns palatul Nababului un lăcaş al muzicii, urmând imprevizibilele căi ale
Destinului.
Un muzeu de cu totul altă factură, dar renumit printre bucureşteni, este Muzeul de
Ştiinţe Naturale (în Piaţa Victoriei, puţin înainte de Muzeul Ţăranului Român). A fost
cândva – nu ştiu dacă mai este şi astăzi – unul dintre cele mai importante muzee de
acest gen din lume. Poartă numele lui Grigore Antipa (1867-1944), marele biolog care l-
a condus timp de decenii şi i-a îmbogăţit colecţiile.
 Este cazul să mă opresc aici. Încercarea mea a fost de a explica Bucureştiul; nu-mi
propun nicidecum să concurez ghidul turistic!
 Încheiere

Aici se încheie tentativa mea de interpretare a României. Multe au rămas nespuse:

nu e o enciclopedie, niciun itinerar pitoresc. Am încercat să explic o ţară, poate uneori
greu de înţeles, dar care îşi are logica ei.
Orice în lumea asta se explică mai întâi de toate prin istorie. De la o fază istorică la
alta, popoarele şi oamenii se schimbă, păstrând totuşi ceva din moştenirea trecutului.
Pentru români, istoria este în bună măsură un handicap. Îi trage îndărăt prin întârzierile
şi disfuncţionalităţile acumulate. Prea multă instabilitate, de asemenea. Puţine dintre
naţiunile Europei au avut un trecut atât de instabil. De vină, se înţelege, este istoria, însă
până la urmă şi caracterul şi comportamentul oamenilor au ajuns să se adapteze
acestei prelungite stări de nesiguranţă. România şi-a creat nedorita reputaţie de ţară
imprevizibilă.
Istoria a însemnat însă, pe de altă parte, şi cristalizarea unui anume tip de civilizaţie
şi a unei identităţi româneşti. O sinteză aparte, îmbinând un puternic şi tenace fond rural
cu un mai puţin puternice şi insistente influenţe din afară. Rezistenţă şi receptare
totodată. Sinteza românească este toată în contraste.
Dar din vechea Românie nu le-a mai rămas românilor prea mult. Comunismul a
distrus o bună parte din ce a fost înaintea lui, apoi s-a prăbuşit la rându-i. Au
supravieţuit doar elemente disparate: frânturi de folclor şi de tradiţie, nostalgii, repere
culturale şi istorice. România este astăzi o ţară dezarticulată, alcătuită din segmente,
care nu prea se îmbină, de viaţă tradiţională, de reminiscenţe interbelice, de structuri şi
atitudini comuniste şi de evoluţii postcomuniste. Este un sistem care funcţionează
anevoie, în aşteptarea – cam îndelungată – a unui nou început, susceptibil de a
conduce spre o nouă sinteză. Românii se află într-un moment crucial; recuperând ceea
ce se mai poate recupera din trecut sau ceea ce merită, trebuie să construiască ceva
nou, în acord cu lumea de astăzi, şi, cel puţin se poate spera, mai durabil şi mai stabil.
Vor reuşi oare?
Atuurile nu sunt neglijabile. Frământările ultimilor ani din Europa sud-estică nu au
atins România. Ea a făcut proba coeziunii sale. A dovedit că a reuşit cu adevărat să
contopească într-o naţiune provincii cândva oarecum disparate. În zona în care
evoluează, România este exact opusul Iugoslaviei. Ea este, în jumătatea răsăriteană a
Europei de mâine, a doua ţară după Polonia ca întindere şi potenţial uman. În plus,
românii au dovedit întotdeauna o extraordinară capacitate de a recepta modele. Au
avut, e drept, şi înclinarea de a le trata superficial şi de a nu persevera în aplicarea lor.
Rigoarea, disciplina şi perseverenţa nu au fost chiar primele lor calităţi: este ceea ce-i
separă mai profund de tipul occidental de civilizaţie. Fără a-şi pierde sufletul, românii au
de făcut, în mentalităţi şi comportamente, măcar un pas spre Occident.
România are nevoie de Europa, fiindcă numai în cadrul european îşi poate afla
stabilitatea şi dezvoltarea. Dar şi Europa are nevoie de România. O construcţie
europeană fără România ar lăsa un gol nejustificat şi periculos la porţile orientale ale
continentului. România este cel mai bun post de supraveghere a Balcanilor şi ultimul
bastion înaintea imensului spaţiu, destructurat şi nesigur, rămas în urma dezintegrării
Imperiului sovietic.
decembrie 1999-decembrie 2000
ianuarie-aprilie 2005
 Note

Lucrarea aceasta este mai întâi de toate o elaborare personală. În cea mai mare
parte, caracterizările şi interpretările îmi aparţin. Pentru ultima jumătate de secol –
perioada comunismului şi anii de după comunism – sursa principală o reprezintă
propriile amintiri şi constatări. De aceea, nu am considerat util să încarc aparatul
bibliografic. Am citat acele lucrări care mi se par indispensabile, mai cu seamă cele
publicate în limbi de circulaţie şi în primul rând în engleză. Am trimis, de asemenea, la
contribuţiile pe care le-am folosit în mod direct sau care îmi susţin unele afirmaţii. Şi, în
sfârşit, am menţionat şi câteva dintre propriile lucrări, în măsura în care ceva din
substanţa lor a trecut şi în această carte.

Introducere: Imaginile unei ţări

1. Pentru o prezentare mai detaliată a ideilor mele privitoare la construcţia „celuilalt”,

vezi Lucian Boia, Pour une histoire de l’imaginaire, Paris, 1998; ediţie românească,
Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, 2000, pp. 117-140 („Jocul alterităţilor”).
2. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească (prima ediţie, 1997), Bucureşti,
2005, pp. 301-302; am preluat unele caracterizări şi câteva fraze din această lucrare.

1. Privire pe hartă

1. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, publicat de

Sabin Manuilă, 9 vol., Bucureşti, 1938-1941.
2. Pentru datele fizice şi mai ales umane ale provinciilor româneşti, vezi Enciclopedia
României, vol. I, Bucureşti, 1938, capitolele „Geografia României”, pp. 47-48, şi
„Populaţia României”, pp. 133-160.

2. O insulă latină

1. În ce priveşte problema originii românilor şi a diverselor interpretări privitoare la

aceasta, trimit din nou la lucrarea mea Istorie şi mit în conştiinţa românească, capitolul
„Originile”.
2. Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, pp. 8-22.
3. Referirile lui Herodot la geţi, în Istorii, IV, 93-96. Pentru o interpretare critică, vezi
Zoe Petre, „Les Gètes chez Hérodote”, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Istorie,
1984, pp. 17-23, şi „Le Mythe de Zalmoxis”, ibidem, 1993-1994, pp. 23-36.
4. Mircea Eliade, The Romanians. A Concise History, Bucureşti, 1992, p. 13.
5. Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iaşi, 1888, p.
307.
6. Ioan Bogdan, Istoriografia română şi problemele ei actuale, Bucureşti, 1905, p. 21;
Însemnătatea studiilor slave pentru români, Bucureşti, 1894, pp. 17-19 şi 25; Românii şi
bulgarii, Bucureşti, 1895.
7. Marc Bloch, Apologie pour l’histoire ou Métier d’historien, Paris, 1964, p. 15.
8. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, capitolul „Continuitatea”; în
ceea ce urmează am preluat, cu unele modificări, câteva fraze din acest capitol.
 9. Cu privire la diversele interpretări ale continuităţii, m-am referit în principal la
următoarele texte: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Istoria critică a românilor, Bucureşti,
1873; A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia
Traiană, Iaşi, 1884; Dimitrie Onciul, „Teoria lui Roesler…”, în Scrieri istorice, vol. I,
Bucureşti, 1968; Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Vălenii de
Munte, 1908, ultima ediţie, Bucureşti, 1993; G.l. Brătianu, Une énigme et un miracle
historique: le peuple roumain, Bucureşti, 1937; ediţie românească, O enigmă şi un
miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940.
10. Cu privire la istoria şi fizionomia limbii române, sunt de menţionat câteva lucrări
clasice: Ovid Densuşianu, Histoire de la langue roumaine, vol. I-II, Paris-Bucarest, 1901-
1938; Sextil Puşcariu, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti, 1940, şi în traducere
germană: Die rumänische Sprache, Leipzig, 1943; Alexandru Rosetti, Istoria limbii
române de la origini până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1968, şi o versiune rezumată
în franceză: Brève histoire de la langue roumaine des origines à nos jours, Haga, 1973.
Pentru integrarea limbii române în familia limbilor romanice, este preţioasă sinteza lui
Carlo Tagliavini, Le Origini delle lingue neolatine, ediţia a VI-a, Bologna, 1972; în
româneşte: Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977.
11. B.P. Haşdeu, în Introducerea la Etymologicum magnum Romaniae, vol. I,
Bucureşti, 1886.
12. În privinţa fondului oriental al limbii române, lucrarea de referinţă îi aparţine lui
Lazăr Şăineanu: Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, 3 volume, Bucureşti,
1900; şi un rezumat francez sub titlul „L’influence orientale sur la langue et la civilisation
roumaine”, în Romania, Paris, 1901, pp. 536-566, şi 1902, pp. 82-99.
13. I.I. Russu, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967.

3. Cum s-a făcut România

1. În ce priveşte istoria românilor în ansamblu, sintezele clasice sunt următoarele:

Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 6 volume, Iaşi, 1888-1893, şi
o versiune mai succintă în franceză, Histoire des Roumains de la Dacie Trajane, 2
volume, Paris, 1896; Nicolae Iorga, Geschichte des Rumänischen Volkes, 2 volume,
Gotha, 1905, ediţie românească: Istoria poporului românesc, 4 volume, Bucureşti, 1922-
1928, şi Istoria românilor, 10 volume, Bucureşti, 1936-1939, cu o versiune în franceză,
Histoire des Roumains et de la romanité orientale, 10 volume, Bucureşti, 1937-1945;
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, 5 volume, Bucureşti, 1935-1946. Dintre
sintezele publicate în perioada comunistă, se poate consulta în limba engleză lucrarea
colectivă editată de Andrei Oţetea, The History of the Rumanian People, New York,
1974 şi într-o nouă versiune: A Concise History of Romania, Londra, 1985; ediţie
românească, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970; de asemenea, Dinu C. Giurescu:
Illustrated History of the Romanian People, Bucureşti, 1981, ediţie românească: Istoria
ilustrată a românilor, Bucureşti, 1981, ambele cu deformările comuniste de rigoare, dar
interesante inclusiv din acest punct de vedere. Eliberată de comunism este sinteza unui
istoric român exilat, Vlad Georgescu, The Romanians. A History, Columbus, Ohio, 1991;
ediţie românească: Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Bucureşti, 1992
şi 1995. O sinteză recentă, dar încă cu destule interpretări „tradiţionale”: A History of
Romania, edited by Kurt W. Treptow, Iaşi, 1997. Poate fi consultată şi lucrarea mai
veche a unui eminent specialist britanic în problemele Europei Centrale: Hugh Seton-
Watson, A History of the Roumanians, Cambridge, 1934. În sfârşit, sinteza colectivă
Istoria românilor, 8 volume (din zece preconizate), Bucureşti, 2001-2003, apărută sub
egida Academiei Române, discutabilă întreprindere de istorie „oficială”, pe un ton destul
de naţionalist, reluare a unui proiect din anii comunismului.
2. P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, ediţia a II-a, 1994,
capitolul „Problema originii clasei boiereşti”.
3. În problema vasalităţii faţă de Ungaria, pe care în genere istoricii români s-au
străduit s-o minimalizeze, vezi interesantele puneri la punct ale lui Marius Diaconescu:
„The Political Relations between Wallachia and the Hungarian Kingdom during the
Reign of the Anjou Kings” în Mediaevalia Transilvanica, II, 1, Satu Mare, 1998, pp. 5-42,
şi „The Relations of Vassalage between Sigismund of Luxemburg, King of Hungary, and
Mircea the Old, Voivode of Wallachia”, ibidem, II, 2, pp. 245-282.
4. P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, capitolul „De ce n-au cucerit turcii ţările
române”.
5. Viorel Panaite, The Ottoman Law of War and Peace, Columbia University Press,
2000; de asemenea, în română, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările române şi
dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Bucureşti, 1997. Concluzia autorului
este că Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au fost integrate în sistemul otoman,
având, potrivit dreptului otoman, statutul de principate „tributare” şi „protejate”.
6. Ovidiu Cristea, „Frontul românesc antiotoman în secolele XIV-XV: realitate istorică
sau mit istoriografic?”, în Miturile comunismului românesc, ed. Lucian Boia, Bucureşti,
1998, pp. 148-153.
7. Drumul spre constituirea naţiunii române şi a României este urmărit de istoricul
american Keith Hitchins: The Romanians. 1774-1866, Oxford, 1996; ediţie românească,
Românii. 1774-1866, Bucureşti, 1998.
8. Unirea Principatelor şi crearea României (perioada 1856-1866), în contextul
jocului diplomatic european, formează obiectul excelentei cărţi a istoricului american T.
W. Riker, The Making of Roumania, Londra, 1931; ediţie românească, Cum s-a înfăptuit
România, Bucureşti, f.a.
9. Despre rolul fondator al culturii franceze în România a scris, poate cu oarecare
exagerare, Pompiliu Eliade: De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie,
Paris, 1898; Histoire de l’esprit public en Roumanie au XIX e siècle, Paris, 1905; La
Roumanie au XIXe siècle, Paris, 1914.
10. Calculul îi aparţine lui Constant Maneca, Lexicologie statistică romanică,
Bucureşti, 1978.
11. Titu Maiorescu, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în Critice, vol. I,
Bucureşti, 1908, pp. 145-156.
12. Varianta Amedeo de Savoia apare într-un document pe care l-am descoperit
printre manuscrisele Bibliotecii Academiei din Budapesta; este un proiect de acord
româno-maghiar din 19 septembrie 1865 care prevedea, printre altele, şi o acţiune
comună împotriva Austriei. Vezi Lucian Boia, „O convenţie româno-maghiară din anul
1865”, în Studii istorice româno-ungare, ed. Lucian Nastasă, Iaşi, 1999, pp. 119-130.
13. Bunica pe linie maternă a lui Carol I a fost Stéphanie de Beauharnais, fiică
adoptivă a lui Napoleon I, căsătorită cu marele duce de Baden; şi bunica pe linie
paternă era franţuzoaică, din familia Murat (nepoată de frate a lui Joachim Murat,
mareşal al Franţei şi rege al Neapolului, căsătorit cu o soră a lui Napoleon I).
14. În mod curios, nu există încă o monografie completă despre Carol I. Se pot
consulta memoriile regelui, foarte detaliate, dar care se opresc la 1881: Aus dem Leben
König Karis von Rumänien, 4 volume, Stuttgart, 1894-1900; în româneşte: Memoriile
regelui Carol I al României de un martor ocular, 17 volume, Bucureşti, 1909-1912; nouă
ediţie, 4 volume, Bucureşti 1992-1994. Pentru primii săi ani de domnie, ca şi pentru
perioada anterioară a lui Cuza, vezi Paul E. Michelson, Romanian Politics 1859-1871.
From Prince Cuza to Prince Carol, Iaşi-Oxford-Portland, 1998.
15. Istoria României în epoca sa „regală” este tratată de Keith Hitchins, într-o sinteză
foarte bine informată şi cu judecăţi echilibrate: Rumania 1866-1947, Oxford, 1994; ediţie
românească: România 1866-1947, Bucureşti, 1996 şi 1998.
16. Tot Keith Hitchins este autorul celei mai complete sinteze privitoare la situaţia
românilor transilvăneni şi la mişcarea lor naţională în jumătatea de secol care a
precedat primul război mondial: A Nation Affirmed: The Romanian National Movement
in Transylvania, 1860-1914, Bucureşti, 1999. Lucrarea continuă contribuţiile anterioare
ale autorului, care se constituie într-o vastă frescă a istoriei românilor din Transilvania în
secolele XVII-I XIX: The Rumanian National Movement in Transylvania. 1780-1849,
Cambridge, Mass., 1969; A Nation Discovered. Romanian Intellectuals in Transylvania
and the Idea of Nation, 1700-1848, Bucureşti, 1999.
17. Cu privire la 1907, vezi lucrarea lui Philip Eidelberg, The Great Rumanian
Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie, Leiden, 1974.
18. Pentru participarea României la primul război mondial, rămâne utilă, prin marea
bogăţie de informaţie şi în ciuda stilului ei patetic, lucrarea lui Constantin Kiriţescu,
Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, 3 volume, ediţia a II-a,
Bucureşti, 1925. În engleză, vezi Glenn Torrey, Romania and World War l A Collection
of Studies, Iaşi-Oxford-Portland, 1998.
19. Foarte bine informată şi cu date precise (inclusiv numeroase statistici), privitoare
atât la problemele interne ale ţării cât şi la operaţiile militare, este lucrarea lui Dinu C.
Giurescu, România în al doilea război mondial, 1939-1945, Bucureşti, 1999.
20. Datele care urmează sunt extrase din lucrarea deja citată, Enciclopedia
României, vol. I, capitolul „Populaţia României”.
21. O excelentă analiză a diverselor curente ideologice şi culturale din România
interbelică, la Keith Hitchins, Rumania 1866-1947, pp. 292-334 (capitolul „The Great
Debate”). Vezi şi Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania, Ithaca şi Londra,
1995; ediţie românească: Cultură şi naţionalism în România Mare, Bucureşti, 1998.
22. Cea mai temeinică lucrare despre mişcarea legionară îi aparţine istoricului
german Annin Heinen: Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung
und Politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus,
München, 1986; ediţie românească: Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Contribuţie la
problema fascismului internaţional, Bucureşti, 1999 şi 2005.
23. Interdependenţa dintre structurile agrare ale României şi evoluţia sa politică, la
Henry L. Roberts, Rumania. Political Problems of an Agrarian State; New Haven-
Londra, 1951.

4. Comunismul românesc

1. Pentru logica comunismului în general – construirea unei lumi noi prin ştiinţă şi
tehnologie şi în acord cu „legile istoriei” – trimit la lucrarea mea La Mythologie
scientifique du communisme, Paris, 2000; ediţie românească, Mitologia ştiinţifică a
comunismului, Bucureşti, 1999 şi 2005.
2. Despre comunismul românesc, prima lucrare temeinică îi aparţine lui Ghiţă
Ionescu, Communism in Romania. 1944-1962, Londra, 1964. O privire sintetică asupra
întregii perioade, succintă dar cuprinzând toate problemele, şi cu o bună bibliografie:
Dennis Deletant, Romania under Communist Rule, Bucureşti, 1998; ediţia a doua, Iaşi-
Oxford-Portland, 2000; ediţie românească: România sub regimul comunist, Bucureşti,
1997. Mai detaliată, lucrarea recentă a lui Vladimir Tismăneanu: Stalinism for All
Seasons. A Political History of Romanian Communism, University of California Press,
2003; ediţie românească: Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului
românesc, Iaşi, 2005. Eseuri privitoare la represiunea comunistă şi în genere la
comunismul românesc, mărturii ale victimelor comunismului, precum şi o bogată
ilustraţie sunt cuprinse în volumul alcătuit de Ştefan Constantinescu, Cristi Puiu, Arina
Stoenescu, Lucian Boia, Adrian Cioroianu şi Tom Sandqvist, Archive of Pain,
Stockholm, 2000. O interpretare, în cadrul mai larg al fenomenului comunist est-
european, la Vladimir Tismăneanu, Reinventing Politics. Eastern Europe from Stalin to
Havel, New York-Toronto, 1993, ediţie românească, Reinventarea politicului. Europa
Răsăriteană de la Stalin la Havel, laşi, 1997. Volumul colectiv Miturile comunismului
românesc, Bucureşti, 1998, apărut sub direcţia mea, abordează o gamă largă de
probleme sociale, ideologice şi culturale, îndeosebi din perspectiva reprezentărilor şi a
propagandei.
3. Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, 5 volume, Bucureşti, 1991-
1997.
4. Despre epoca Ceauşescu în genere, vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the
Securitate. Coercion and Dissent in Romania. 1965-1989, Londra, 1995; ediţie
românească: Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor
1965-1989, Bucureşti, 1998. Cea mai cunoscută dintre biografiile oficiale ale dictatorului
este semnată de Michel Hamelet: Nicolae Ceauşescu, Paris, 1971 şi ilustrează perfect
modul cum unii occidentali s-au lăsat prinşi în mrejele propagandei româneşti (autorul a
fost jurnalist la Le Figaro, un cotidian respectat, şi de dreapta pe deasupra!). Altminteri,
cu privire la Ceauşescu, se pot consulta: Mary Ellen Fischer, Nicolae Ceauşescu. A
Study in Political Leadership, Boulder, Colorado, 1989; Edward Behr, Kiss the Hand you
Cannot Bite. The Rise and Fall of the Ceauşescu’s, Londra, 1991; ediţie românească:
Sărută mâna pe care n-o poţi muşca. Românii şi Ceauşeştii: investigaţia unui blestem al
istoriei, Bucureşti, 1999; Mark Almond, The Rise and Fall of Nicolae and Elena
Ceauşescu, Londra, 1992.
5. Politica natalistă a lui Ceauşescu face obiectul cărţii lui Gail Kligman, Controlling
Reproduction in Ceauşescu’s Romania, Berkeley and Los Angeles, 1998; ediţie
românească: Politica duplicităţii, Bucureşti, 2000. Rezultă că aproape 10.000 de femei
au murit între 1966 şi 1989 în urma avorturilor improvizate.
6. Un inventar al campaniei de demolare, la Dinu C. Giurescu, The Razing of
Romania’s Past, Washington, D.C., 1989; ediţie românească: Distrugerea trecutului
României, Bucureşti, 1994.
7. Despre profilul cultural al României în vremea lui Ceauşescu, vezi Katherine
Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in
Ceauşescu’s Romania, Berkeley, 1991; ediţie românească: Compromis şi rezistenţă.
Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, 1994.
8. Datele care urmează sunt extrase din Recensământul populaţiei şi locuinţelor din
7 ianuarie 1992, vol. I: Populaţie – structura demografică, Bucureşti, 1994 şi Structura
etnică şi confesională a populaţiei, Bucureşti, 1995.

5. Între trecut şi viitor

1. O prezentare detaliată a perioadei postcomuniste, la Tom Gallagher, Furtul unei

naţiuni. România de la comunism încoace, Bucureşti, 2004 (în engleză: Theft of a
Nation. Romania since Communism, 2004). Despre revoluţia română: Nestor Rateş,
Romania. The Entangled Revolution, New York, 1991; ediţie românească: România.
Revoluţia încâlcită, Bucureşti, 1994, şi mai recent, în special pentru o revistă a
diverselor interpretări, Ruxandra Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei
revoluţii, Iaşi-Bucureşti, 2004. Despre evenimentele violente din iunie 1990: Mihnea
Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Roumanie, le livre blanc. La réalité d’un
pouvoir neo-communiste, Paris, 1990; ediţie românească: România, cartea albă (13-15
iunie 1990), Bucureşti, 1991. O interpretare a sistemului politic, a propagandei, a
reprezentărilor şi mentalităţilor în primii ani după revoluţie, la Alina Mungiu, Românii
după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, 1995. Teza de doctorat, nepublicată, a
politologului francez Jean-Jacques Sonny Perseil, Le factionnalisme partisan. Etude de
cas: les organisations politiques libérales roumaines, Université Paris I, 1999, oferă o
analiză nu numai a curentelor liberale după 1989, ci şi, în genere, a noii elite politice şi
disputelor dintre partide. În ce priveşte datele statistice şi compararea României cu
nivelul altor ţări europene, am recurs în principal la ediţiile recente ale anuarului L’Etat
du monde (Paris), precum şi la publicaţia Naţiunilor Unite, Rapport mondial sur le
développement humain 2004.
2. Recensământul populaţiei şi al locuinţelor, 18 martie 2002, în principal vol. I:
Populaţie – structura demografică, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2003.
3. Cu privire la cariera foştilor securişti în România postcomunistă, vezi Marius
Oprea, Moştenitorii securităţii, Bucureşti, 2004.

6. Români şi străini

1. Unele din datele şi interpretările care urmează le-am preluat din articolele mele:
„Sur la diffusion de la culture européenne en Roumanie (XIX e siècle et début du XX e
siècle)” în Analele Universităţii Bucureşti, seria Istorie, 1985, pp. 51-69, şi „Les
Roumains et les Autres. La quête des modelés dans la société roumaine des XIX ème et
XXème siècles”, în L’Etat des lieux en sciences sociales, Institut Français de Bucarest,
ed. Alexandru Duţu şi Norbert Dodille, Paris, 1993, pp. 39-48.
2. Ion Codru-Drăguşanu, Peregrinul transilvan, 1835-1844, ed. Şerban Cioculescu,
Bucureşti, 1942, pp. 95-105 şi 205-215.
3. Cu privire la românii din America, rezum aici o cercetare pe care am făcut-o cu
mulţi ani în urmă: Lucian Boia, „On the History of Rumanian Immigration to America,
1900-1918”, în Rumanian Studies, vol. III, Leiden, 1976, pp. 61-76.
4. Ancheta publicată în revista Oameni în top, Bucureşti, nr. 4, 1999, pp. 93-97.
5. Vezi, de exemplu, Carol Iancu, L’Emancipation des Juifs de Roumanie, 1913-
1919, Montpellier, 1992; autorul consideră România una dintre ţările care au practicat
„un antisemitism de stat sistematic”.
6. Cu privire la soarta evreilor din România în anii 1940-1944, de menţionat în primul
rând lucrarea, foarte bine informată, a lui Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu,
Bucureşti, 1997. O discuţie critică asupra diverselor interpretări şi un bilanţ al represiunii
antievreieşti, la Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial, capitolul „Evreii
din România, 1940-1944”, pp. 133-184.
7. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Bucureşti, 1996.
8. Cea mai recentă şi completă monografie despre ţiganii români îi aparţine lui Viorel
Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1998; are şi un rezumat destul de detaliat
în engleză: „The Gypsies in the History of Romania”, pp. 179- 192. Vezi şi Emmanuelle
Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?, Paris, 1995.
9. E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. I, Bucureşti, 1924, p. 118.
10. Un dosar bine informat cu privire la aromâni, la Max Demeter Peyfuss, Die
Aromunische Frage, Graz, 1994; ediţie românească: Problema aromânească, Bucureşti,
1994.

7. Incursiune în Panteon

1. Dosarul „Vlad Ţepeş-Dracula” este prezentat în toate detaliile de Raymond T.

McNally şi Radu Florescu: In Search of Dracula. A True History of Dracula and Vampire
Legends, Greenwich, Connecticut, 1972, şi, mai recent, de Matei Cazacu, Dracula,
Paris, 2004.
2. Cu privire la personajele mitificate, o expunere pe larg în lucrarea mea Istorie şi
mit în conştiinţa românească, capitolul „Principele ideal”. Sondajul menţionat, în revista
Oameni în top, nr. 1, iunie 1999, p. 13.
3. Regina Maria s-a prezentat ea însăşi în memoriile. Sale: The Story of my Life, 3
volume, Londra, 1934-1935; ediţie românească: Povestea vieţii mele, Bucureşti, 1934-
1936, noi ediţii: Iaşi, 1990-1991, Bucureşti, 1991. Principalele biografii: Terence
Elsberry, Marie of Romania. The Intimate Life of a Twentieth Century Queen, Londra,
1973; Hannah Pakula, The Last Romantic. A Biography of Queen Marie of Romania,
Londra, 1985;Guy Gauthier, Missy, reine de Roumanie, Paris, 1994; ediţie românească:
Missy, regina României, Bucureşti, 2000.
4. În ce priveşte fenomenul literar românesc, referinţa principală rămâne marea
sinteză a lui G. Călinescu (ea însăşi o lucrare cu totul specială, intrată în mitologia
culturală românească): Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti,
1941; versiune engleză: History of Romanian Literature, Milano, 1988.
5. Mircea Eliade, „Introducere” la Bogdan Petriceicu Haşdeu, Scrieri literare, morale
şi politice, vol. I, Bucureşti, 1937, p. XXXVIII.
6. Despre Iorga, se poate consulta în engleză monografia scrisă de Nicholas M.
Nagy-Talavera: Nicolae Iorga. A Biography, Iaşi-Oxford-Portland, 1998.
7. Cea mai completă biografie a lui Mircea Eliade îi aparţine lui Florin Ţurcanu:
Mircea Eliade, le prisonnier de l’histoire, Paris, 2003 (versiune românească în pregătire).
Cu privire la ansamblul lucrărilor lui Mircea Eliade şi al traducerilor, vezi Mircea
Handoca, Mircea Eliade. Biobibliografie, Bucureşti, 1997. Amintirile sale: Memorii, vol. I,
Promisiunile echinocţiului 1907-1937, vol. II, Recoltele solstiţiului 1937-1960, Bucureşti,
1991, sunt importante atât în ce priveşte propria carieră – inclusiv autojustificările de
ordin politic – cât şi atmosfera intelectuală din România în perioada interbelică; ele invită
la o lectură paralelă cu Jurnalul lui Mihail Sebastian (cei doi au fost prieteni apropiaţi, în
ciuda faptului că unul era evreu, iar celălalt s-a lăsat atras de mişcarea legionară).
 8. Un instrument util, în ciuda unor deformări de natură ideologică, este dicţionarul
publicat sub titlul Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Bucureşti, 1982;
faptul că Elena Ceauşescu beneficiază de un articol de două ori mai mare decât spaţiul
acordat celor mai însemnaţi savanţi români dă un plus de culoare acestei lucrări!

8. O plimbare prin Bucureşti

1. Cea mai completă monografie privitoare la evoluţia oraşului îi aparţine lui

Constantin C. Giurescu: Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre, Bucureşti, 1966, impresionantă prin informaţie dar, desigur, cu concesiile de
rigoare făcute ideologiei comuniste. O succintă lucrare recentă, cu text bilingv româno-
francez şi cu o sugestivă iconografie: Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi
Occident / Bucarest, une ville entre Orient et Occident, Bucureşti, 1997.
2. Această faimoasă axă bucureşteană – Calea Victoriei – este evocată într-o carte
minuţios documentată şi scrisă cu talent: Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei.
Povestea unei străzi, Bucureşti, 1943.
3. O detaliată descriere a „micului Paris” (inclusiv numeroase imagini fotografice) în
lucrarea unui francez stabilit în România: Frederic Damé, Bucarest en 1906, Bucureşti,
1907. Câteva decenii mai târziu, evocarea unui alt francez: Paul Morand, Bucarest,
Paris 1935 şi 1990 (versiune românească: Bucureşti, Cluj, 2000).
4. Trimit în această privinţă din nou la lucrarea lui Dinu C. Giurescu, Distrugerea
trecutului României.
5. Dionisie Eclesiarhul, Hronograf 1764-1815, Bucureşti, 1987, p. 83. Tot la Dionisie
şi o descriere detaliată a focului din 1804. În ansamblu, este o evocare pitorească şi
naivă a epocii, aşa cum a văzut-o şi a înţeles-o un bucureştean de rând.
6. Un bun ghid al Bucureştiului, cu multe informaţii istorice şi bogat ilustrat: Rolf Peter
Reimer, Bukarest. Kultur-Historischer Stadt-Führer, Bucureşti, 2000.
Indice de nume

Alecsandri, Vasile 211

Alexandru al III-lea, ţar al Rusiei 250
Alexandru al II-lea, ţar al Rusiei 250
Alexandru cel Bun 63
Alfred, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha 250
Amedeo de Savoia 85
Amundsen, Roald 274
Ana de Bourbon-Parma 195
Andreescu, Ion 271 „Anonymus” 46, 60
Antipa, Grigore 309
Antonescu, Ion 100-101, 109, 223-227, 249
Antonescu, Petre 291
Apolodor din Damasc 37
Argetoianu, Constantin 116
Arghezi, Tudor 269
Asachi, Gheorghe 263-264
Aslan, Ana 274
Augustus 19
Averescu, Alexandru 95, 253

Babeş, Victor 273

Bacovia, George 262
Ballu, Albert 286
Balzac, Honore de 214
Banting, Frederick Grant 273
Barbilian, Dan, vezi şi Barbu, Ion 274
Barbu, Ion 269, 274
Bartók, Béla 272
Basarab, dinastie în Ţara Românească 63
Basarab, voievod 61
Basta, George 71
Báthory, Sigismund 72
Bălăceanu, Constantin 283
Bălcescu, Nicolae 248-249, 286
Băsescu, Traian 163, 171, 176-181, 200, 204, 222, 299-300
Beckett, Samuel 270
Béla al III-lea 46
Berthelot, Henri-Mathias 95
Bethlen, Gabriel 72
Bibescu, Gheorghe 75
Bibescu, Martha 270
Bismarck, Otto von 86, 248
Blaga, Lucian 235, 269
Blanc; Louis 286
 Blandiana, Ana 140
Bloch, Mare 45, 314
Bofill, Ricardo 294
Bogdan, Ioan 43-44
Bradeau, Téophile 286
Brauner, Victor 272
Brătianu, Constantin I. C. 116
Brătianu, Dimitrie 212
Brătianu, Gheorghe I. 50-51, 116
Brătianu, Ion C. 87, 94, 212-213, 248, 305
Brătianu, Ion I. C. (Ionel) 94, 116, 248
Brâncoveanu, Constantin 63, 281 -283
Brâncuşi, Constantin 18, 271-272, 276
Brown, James 5
Brutus 31
Bucur (fondator legendar al Bucureştiului) 56, 278, 281
Buharin, Nikolai 118
Burebista 40, 59, 133, 246, 249
Bush, George W. 175

Cantacuzino, Şerban 295-296

Cantacuzino, Constantin 80
Cantacuzino, Gheorghe Grigore 286, 308
Cantacuzino, Ion 273
Cantacuzino, Maruca 308
Cantemir, Antioh 263
Cantemir, Dimitrie 30, 262
Caragea, Ioan 302
Caragiale, Ion Luca 257, 259-261, 268-270, 272, 288
Caragiale, Mateiu 269
Carol al II-lea 99-100, 104, 255, 266, 290, 295
Carol I85-92, 94, 98-99, 247-248, 251-253, 255, 285, 305, 317-318
Carol Robert, rege 61
Carp, Petre P. 94, 96
Carrier-Belleuse, Albert-Ernest 287
Catargiu, familia 78
Călinescu, G. 269, 323
Câmpeanu, Radu 152
Ceauşescu, Elena 123-124
Ceauşescu, Nicolae 10, 44, 59, 66, 70, 115, 121-134, 136-137, 139-143, 147-149,
154, 156-158, 166, 169, 182, 201, 219, 234, 242-243, 246, 249-250, 280, 282, 287, 291-
297, 301, 303, 305-307
Ceauşescu, Nicu 124, 201
Cezar, Caius Iulius 59, 126, 246
Chirac, Jacques 175
Cihac, Alexandru 53
Cioran, Emil 105, 270
 Ciorbea, Victor 157, 162, 171
Clemenceau, Georges 255
Cleopatra 265
Clinton, Bill 160, 175
Coandă, Henri 273
Codreanu, Corneliu Zelea 100
Codru-Drăguşanu, Ion 212
Comăneci, Nadia 275-276
Constantinescu, Emil 154-155, 157- 158, 160, 163, 165, 168- 169, 171-172, 175, 87,
195- 196, 202
Constantinescu, George 273
Coposu, Corneliu 148, 150, 154, 162- 163, 195, 203
Costin, Miron 29-30, 64
Cozma, Miron 153
Creangă, Ion 261
Cronin, A. J. 215
Cuvier, Georges 264
Cuza, Alexandru Ioan 77-79, 85, 87-88, 247-249, 256, 318
Cuza, Elena 78

Dali, Salvador 124

Dante Alighieri 243, 265
Davila, Carol 307, 326
Decebal 30, 37-38, 59, 246
Densuşianu, Nicolae 39-40
Diana, prinţesă de Wales 251
Dickens, Charles 214-215, 218
Dobrotici 19
Dracula 9-10, 242-245, 278
Dumitrescu, Constantin Ticu 203

Eduard al VII-lea, rege al Angliei 250

El Greco 307
Eliade, Mircea 35, 38, 105, 262, 266-267, 270
Elisabeta (Carmen Sylva), regină 86
Elisabeta (Sissi), împărăteasă a Austriei 86, 251
Eminescu, Mihai 245, 257-262, 268, 270
Enea 31
Enescu, George 271-272,308-309
Engel, Johann Christian 45
Enghien, duce d’ 111
Eutropius 34

Ferdinand 94, 99, 248, 251-255, 296

Filip de Flandra 85
Foriş, Ştefan 118
Francisc, sfântul 265
 Franco, Francisco 111
Francus 31
Franz Ferdinand, arhiduce al Austriei 93
Franz Joseph, împărat al Austriei 86, 251
Frunda, György 166-167
Funar, Gheorghe 177, 186

Galleron, Albert 286

Gaster, Moses 228
Gaulle, Charles de 121
Geoană, Mircea 182
George al V-lea, rege al Angliei 250
Gheorghiu-Dej, Gheorghe 119-124, 131, 139-140, 142, 227, 249
Gherman, Sabin 184, 193
Ghica, Ion 213
Ghica-Budeşti, Nicolae 290
Giurescu, Constantin C. 38, 60
Golescu, Dinicu 285
Goma, Paul 141
Gorbaciov, Mihail 141
Gottereau, Paul 285-286
Grant, Effingham 213
Grigorescu, Eremia 95
Grigorescu, Nicolae 271
Groza, Petru 109
Gusti, Dimitrie l 04

Hagi, Gheorghe 276

Haşdeu, Bogdan Petriceicu 34, 43, 49, 53, 56, 264, 266
Havel, Vaclav 141-142, 202
Heft, Joseph 285
Heliade-Rădulescu, Ion 263
Herodot 8-9, 34-36, 314
Hitler, Adolf 100, 110, 223, 226
Hohenzollern, familia 251
Holmes, Sherlock 245
Hruşciov, Nikita 119-120
Hugo, Victor 214
Hunyádi János, vezi Ioan de Hunedoara 66

Iancu, Avram 75
Ileana, principesa 252
Iliescu, Ion 142-143, 147, 150-161, 163, 166-171, 174-176, 181-182, 187-188, 194-
196, 202, 219
Ioan (Iancu) de Hunedoara 66, 246
Ioanid, Ion 117
Ionescu, Elisabeta 250
Ionescu, Eugen (Eugene Ionesco) 270, 272, 276
Ionescu, Take 250
Iordanes 40
Iorga, Nicolae 37, 49-50, 265-266
Ipsilanti, Alexandru, conducător al revoluţiei greceşti 73-74
Ipsilanti, Alexandru, domnitor al Ţării Româneşti 281
Isărescu, Mugur 163, 165-168, 172
Istrati, Panait 270
Iisus Cristos 33, 35-36, 39, 41, 59, 265

Jeanne d’Arc 287

Jirinovski, Vladimir 166

Kamenev, Lev 118

Karagheorghevici, familia 87
Kisseleff, Pavel 74, 83
Kogălniceanu, Mihail 79, 87, 248
Kun, Béla 96

Lalescu, Traian 274

Laurian, August Treboniu 33, 82-83
Le Pen, Jean-Marie 166
Leaman, Michae15
Lenin, Vladimir Ilici 305
Leopold al II-lea, regele Belgiei 85
Lot, Ferdinand 51
Lovinescu, Eugen 104, 237
Luca, Vasile 119
Luchian, Ştefan 271
Lueger, Karl 304
Lupescu, Elena 99

Mackensen, August von 95

MacLeod, John 273
Maimarolu, Dimitrie 285-286
Maior, Petru 32-34
Maiorescu, Titu 84-85, 90, 98-99, 258
Maniu, Iuliu 116, 249
Manning, Olivia 9-10, 286
Marcu, Duiliu 291
Maria (Mignon), principesă 252
Maria, mare ducesă de Rusia 250
Maria, regină 94, 250-256, 296, 309
Marinescu, Gheorghe 273
Marx, Karl 107, 128, 261
Massim, Ioan 82
Matei Basarab 63, 71
Matei Corvin 66
Maugham, W. Somerset 215
Maurer, Ion Gheorghe 121
Maurras, Charles 211
Mavrocordat, Nicolae 73
Mazzini, Giuseppe 213
Menuhin, Yehudi 272
Meštrović, Ivan 305
Meyer, Wilhelm 289-290
Micu, Samuil 32
Mihai I 99-100, 110, 173, 194-196, 249
Mihai Viteazul 63, 65, 71-72, 88, 133, 246-249, 254, 256, 263, 281, 287, 293
Mihalache, Ion 116
Miloşevici, Slobodan 167
Mincu, Ion 104, 290
Mircea cel Bătrân 19, 63, 65, 68, 246
Mircea Ciobanul 281
Mistral, Frederic 211
Moisil, Grigore 274
Monk 195
Morand, Paul 9-10
Muşatini, dinastie în Moldova 63
Mussolini, Benito 100

Napoleon al III-lea 76-78, 86, 89

Năstase, Adrian 168- 170, 172, 174-176, 178-182, 197
Năstase, Ilie 275
Nicolae al II-lea, ţar al Rusiei 250
Noailles, Anna de 270
Nobel 270, 273
Noica, Constantin 235

Obrenovici, Alexandru 87
Obrenovici, familia 87
Obrenovici, Maria 78
Obrenovici, Milan 78
Onciul, Dimitrie 49, 314
Onicescu, Octav 274
Ossian 236
Ovidiu 19

Palade, George Emil 273

Pallady, Theodor 271
Palmerston, Lord 77
Panaitescu, Petre P. 66
Papadat-Bengescu, Hortensia 269
Pauker, Ana 119, 227
Paulescu, Nicolae 273
Pătrăşcanu, Lucreţiu 118-119
Pătraşcu cel Bun 63
Pârvan, Vasile 37-38, 50
Petraşcu, Gheorghe 271
Petre, Zoe 314
Petrescu, Camil 269
Petrescu, Costin 37
Petru cel Mare, ţar al Rusiei 69, 262
Petru şi Asan 61
Pitagora 35, 41
Poe, Edgar Allan 215, 264
Poincaré, Raymond 260
Pompei, Dimitrie 274
Popescu-Tăriceanu, Călin 180- 181, 197
Popov, Alexandru 304
Popovici, Aurel C. 92
Poseidonius 41
Preda, Marin 140
Protopopescu, Dragoş 215

Racoviţă, Emil 274

Raţiu, Ion 152
Rebreanu, Liviu 269
Roesler, Robert 45, 49, 314
Roller, Mihail 117
Roman, Petre 150, 153- 155, 157, 162- 163, 166- 167, 169, 171, 181, 299
Rosenthal, Constantin Daniel 213
Rosetti, Alexandru 315
Rosetti, Constantin A. 213
Rosetti, Maria 213, 250
Rudolf al II-lea, împărat 71
Russu, I.I. 56

Sadoveanu, Mihail 269

Saligny, Anghel 273
Săvulescu, Alexandru 285-286
Sebastian, Mihail 225, 322, 324
Shakespeare, William 214, 218, 265
Sigismund de Luxemburg 65, 243
Soljeniţân, Aleksandr 120, 141
Stalin, Iosif Vissarionovici 113, 118-120, 134, 226, 305
Stoker, Bram 242, 244
Stolojan, Theodor 153, 166-167, 171, 177, 180
Strabo 41
Sulzer, Franz Joseph 45
Szabo, Gabriela 275
Şăineanu, Lazăr 228
Şincai, Gheorghe 32
Ştefan cel Mare 63, 65, 71, 86, 88, 246-249
Ştirbei, Barbu 252

Talleyrand-Périgord, Charles-Maurice 111

Thackeray, William Makepeace 214
Thierry, Augustin 60
Ţiţeica, Gheorghe 274
Tiktin, H. 228
Tindal, Nicholas 263
Tito, Iosip Broz 126
Titulescu, Nicolae 99
Tocqueville, Alexis de 106, 212
Tonitza, Nicolae 271
Traian 30, 37-40, 210, 246-247, 308
Troţki, Lev 118
Tudor, Corneliu Vadim 166-168, 178, 186
Twain, Mark 215, 218
Tzara, Tristan 272

Ureche, Grigore 29-30

Urmuz 272

Văcărescu, Elena 270

Văcăroiu, Nicolae 155
Vasile Lupu 63, 71
Vasile, Radu 163, 187
Victor Emanuel al II-lea, rege al Italiei 85
Victoria, împărăteasă a Germaniei 250
Victoria, regină a Angliei 77, 94, 250, 254
Vlad Dracul 243
Vlad Ţepeş 242-246, 248, 278, 281
Vladimirescu, Tudor 73
Vlaicu, Aurel 273
Vuia, Traian 273

Walesa, Lech 142

Wilhelm al II-lea, împărat al Germaniei 250

Xenopol, Alexandru 36-37, 49, 58, 60

Zalmoxis 35, 40-41, 314

Zambaccian 307
Zinoviev, Grigori 118
 Indice de nume geografice

Adrianopol 74
Afghanistan 175
Africa de Nord 39, 51
Alba Iulia 66, 96, 254
Albania 47, 120, 191, 240
Alpi 9
America, (Statele Unite ale Americii) 92, 127, 137, 174-176, 181, 212, 214-216, 220-
222, 232, 241, 267
America Latină 191, 210
Anglia, vezi şi Marea Britanie 4, 23, 60, 76-77, 88, 93, 99, 107, 114, 173, 181-182,
212-215, 221-222, 250-251, 253, 267, 273, 275
Ardeal, vezi Transilvania
Argeş (râu) 278, 280
Asia 39, 42, 220
Atena 237, 275
Auschwitz 225
Australia 114, 137, 193
Austria 15, 21, 69, 75-76, 86, 89, 90, 213-214, 251
Austro-Ungaria 86, 88-91, 93, 95, 97, 155, 209-210, 215

Balcani 13, 16, 22, 37, 42, 47-49, 51, 64, 67, 69, 73-74, 77, 79, 87-88, 90, 101, 161,
175, 240-241, 265, 277, 312
Balcani, munţi 17
Balcanică, peninsula 13, 18, 20, 28, 42, 45-46, 49, 51, 60, 240
Balcic 256
Baltică, mare 209
Banat 16, 24-25, 48, 69, 90, 94, 96, 144, 179, 186, 209, 237
Barbizon 83, 271
Basarabia 16, 20-22, 43, 50, 65, 69-70, 77, 89, 91, 93-96, 100- 102, 105, 209, 224-
225, 239, 241, 264
Băneasa 278
Belgia 84-85, 208, 213, 222 „Belgia Orientului” 207-208
Belgrad 64-66, 69
Berlin 88, 211, 217, 251, 257, 260-261
Bizantin, Imperiu 13, 15, 31, 33, 69, 265
Blaj 23
Bosnia 88, 239
Brăila 18, 68, 74
Braşov (Kronstadt) 23, 243
Britania 51
Bucovina 16, 20-21, 26, 70, 89, 93, 95-96, 100- 102, 209, 224-225, 237, 241
Bucureşti 2, 4, 9-10, 18, 37, 55-56, 65, 73-75, 78, 84, 86, 90, 92, 95, 101, 104, 121,
123, 127, 131-133, 135, 142, 150- 156, 160, 163, 175, 177-178, 181, 187, 189, 192,
205, 209, 213, 215, 217, 225, 229, 236-238, 250, 254-255, 260, 264-265, 269, 274, 277-
284, 286-293, 292-306, 308-309, 314
 Străzi:
Bulevardul Aviatorilor 306
Bulevardul Bălcescu 286
Bulevardul Brătianu 286-287, 290, 303
Bulevardul Magheru 286
Bulevardul Regina Elisabeta 286
Bulevardul Victoria Socialismului 295
Calea Victoriei 283, 285-287, 290-291, 295, 300, 303-304, 307-308
Strada Berthelot 304-305
Strada Lipscani 288
Şoseaua Kiseleff 289-291, 306, 308
Pieţe:
Piaţa Universităţii 151, 154, 181, 287
Piaţa Victoriei 291, 309
Parcuri:
Cişmigiu 284, 289-290
Cotroceni 195, 281, 295-296, 306-308
Herăstrău 290-291, 305-306, 308

Buda 66, 306

Budapesta 90, 96, 229-230, 306
Bulgaria 20, 41-42, 45, 49, 51, 61-62, 64, 88, 90, 93-94, 100, 102, 107, 174, 191,
199, 217, 240

Cadrilater 20, 90, 100, 102, 240, 256

Cambridge 38
Canada 114, 193
Carpaţi 16-18, 22-23, 39, 58-59, 61, 255
Carpaţii 9, 14, 17, 20, 58, 94-95, 273, 277, 303
Carpaţii Apuseni 23, 25, 75
Carpaţii Meridionali (Alpii Transilvaniei) 23
Carpaţii Răsăriteni 14, 20, 23
Caucaz 101
Călugăreni, bătălia 65
Câmpina 264
Câmpulung 277-278
Cehă, Republica 107, 152, 160, 191, 202
Cehoslovacia 25, 96, 99, 100, 102, 106-107, 125- 126, 139, 149
Cernavoda 273
Cetatea Albă 68
Cetatea Albă, judeţ 21
Chicago 267
Chilia 68
China 120, 127
Chişinău 136, 247
Cipru 88
Cleveland 215
 Cluj (Koloszvár) 23, 90, 144, 177, 183, 186, 274
Colentina, râu 279, 283
Constanţa 19-20, 175
Constantinopol 56, 64, 69, 76, 263, 284
Constanţa 19
Coreea de Nord 292
Covasna, judeţ 144
Cozi, a (mânăstire) 187
Craiova 233
Crimeea 76, 88, 101
Crişana 16, 25, 90, 144
Criş (râuri) 25
Crişana 96
Curtea de Argeş 277

Dacia 15, 30, 32-42, 45-47, 50, 58-59, 72, 133, 246
Dacia romană 35, 37-38, 48-50, 59
Dâmboviţa 55, 278-283, 285, 295-296, 302, 306
Delta Dunării 19, 26, 132
Detroit 215
Dobrogea 13, 16, 19-21, 41-42, 58-59, 67-68, 88, 90, 94-96, 115, 144, 209, 240, 273
Dresda 226
Dridu (cultura) 51
Dunărea (câmpie) 18, 51
Dunăre 13-14, 17-20, 24, 37, 39, 41-42, 45-51, 58-59, 61, 64-65, 68, 71, 74, 77, 88-
89, 94, 114, 115, 132, 191, 217, 224, 240, 273, 277, 279-280, 306
Dunăre-Marea Neagră (canal) 132

Egipt 39
Elveţia 23-24, 28, 194, 213, 221-222, 234, 272
Europa 1, 3, 8-9, 13-16, 19-20, 28-29, 31, 34, 39, 46, 51, 59-61, 64, 66-67, 69, 74-
76, 85-87, 91, 93, 96-97, 99, 101-104, 108, 114, 125, 129, 145, 156, 174-175, 184, 186,
191, 194, 198-199, 209, 222-223, 231-232, 236, 239, 250-251, 256, 260, 273, 283, 289,
295, 306, 311-312
Europa Centrală 13-14, 23, 52, 62, 67, 97, 99, 106, 160-161, 184, 191, 210, 221, 277
Europa Occidentală 14, 137, 193, 241
Europa Răsăriteană 13, 77, 184
Europa sud-estică 13, 46, 52, 69, 76, 99, 106, 210, 221, 312

Fanar 56
Focşani 77
Fontenay-aux-Roses 211
Frankfurt 53
Franţa 2, 45, 60, 76-77, 81, 86, 89, 93, 99-100, 114, 153-154, 166, 169, 173, 175,
182, 185, 209, 207-215, 220-222, 228, 234, 250, 260, 267, 270, 272, 274, 288, 307

Galaţi 114, 173

 Galiţia 20, 224
Germania 14-15, 23-24, 89, 91, 93, 97, 100-101, 106, 111, 138, 207-211, 213-215,
220-221, 250, 253, 255
Giurgiu 68, 74, 277
Gorj (judeţ) 271
Gotha 250, 265
Grecia 36, 47, 73-74, 83, 191, 240

Habsburgic, Imperiu 20, 23-24, 32, 69

Harghita (judeţ) 144
Heidelberg 79
Herţegovina 88
Hiroshima 226
Hollywood 216
Hotin (judeţ) 21
Hunedoara 114

Iaşi 20, 75, 77-78, 84, 95, 136, 225, 237

India 114, 232, 254, 266
Innsbruck 243
Irak 175
Ismail (judeţ) 21
Israel 127, 228
Istria 240
Istros (Histria) 19
Italia 37, 39, 45, 58, 80, 85, 89, 93, 11, 210-211, 213-214, 221-222
Iugoslavia 24, 43, 96, 99, 107, 126, 137, 173, 185, 240

Japonia 80, 128

Jiu, Valea 150- 151, 153

Karlovitz 69
Kosovo 52, 175, 188, 231

La Défense (Paris) 300

Las Vegas 298
Leipzig 265, 288
Londra 4-5, 76, 181, 212-213, 228, 234, 263, 265, 292, 302

Macedonia 47, 90, 191, 240

Malta 256
Maramureş 16, 21, 23, 25-26, 48, 90, 116, 144, 200, 205, 224, 241
Marea Britanie, vezi Anglia
Marea Mânecii 212
Marea Neagră 13, 18-19, 21, 42, 58, 69, 115, 176, 181, 256, 280
Mărăşeşti, bătălia 95
Mărăşti, bătălia 95
 „Micul Paris”, vezi şi Bucureşti 9-10, 84, 208, 279, 281, 285, 287, 305
Mediterană, mare 39, 76
Moesia 49, 59
Mogoşoaia 283
Mohács, bătălia 64
Moldova 14, 16, 20-23, 29-31, 45, 48-50, 55, 58, 61-63, 65-78, 86, 89, 91, 94-95,
101, 144, 155, 179, 205, 224, 232, 237, 239, 246, 262-264, 277
Moldova Republica, 21, 239, 247
Moldova, Republica Sovietică Socialistă 21
Monte Carlo 298
Montpellier 211, 294
Montreal 275
Moscova 31, 69, 102, 105, 107, 119-121, 125-126, 143, 153, 217, 219, 291
Muntenia 16, 18, 20, 48, 50, 73, 123, 155, 236-237, 273
Muntenia (câmpie) 41
Mureş (râu) 24-25

Nicopole 64
Nistru 14, 21, 58, 68, 93, 101, 225, 239, 241
Norvegia 214
Nümberg 117

Odessa 101
Olt (râu) 17
Oltenia 16--18, 48-49, 69, 73
Olteniei 17-18, 69, 233, 271
Oltul 18
Orient 68, 77, 88, 233
Orientului 20, 208, 260, 263, 283
Osborne 77
Otoman, Imperiul 15, 20, 31, 64-65, 67, 69, 76-77, 88, 90, 209, 220, 224, 263, 265,
277
Otopeni 195

Padova 80
Panonia 51
Panonică, Câmpia 14, 33, 60
Paris 9-10, 76, 78, 83-84, 88, 121, 181, 206, 208, 211-212, 217, 222, 254, 263, 265,
271, 279, 281, 285, 287-288, 290, 292, 297, 305
Peleş, castel 196, 255, 295
Pelişor 255
Pesta 306
Phenian 127, 292-293
Pind, munţi 240
Piteşti 159
Plevna 88
Ploieşti 91, 101
 Polonia 14, 29, 62, 71, 79, 96, 106-107, 111, 115, 120, 131, 139, 141, 149, 152, 160,
185, 190-191, 223, 312
Portugalia 21 O
Porţile de Fier 17
Posada, bătălia 61
Praga 71, 125, 127
Prusia 85, 89, 209
Prut (râu) 20-22, 239

Reşiţa 114
Roma 19, 27, 30-33, 36-39, 46, 80, 112, 210-211, 217, 308
Roman, Imperiu 15, 46, 59
Romano-German, Imperiu 31
Rovine, bătălia 65
Rusia 15, 22, 69, 75-77, 80, 88-89, 91-95, 97, 100, 107, 114, 117-119, 191, 210,
212-214, 217, 219-220, 224, 250-251, 262-263

Salonic 94, 240

Sarajevo 93
Schengen 174, 193, 201
Scorniceşti 123, 293
Scythia minor 42, 59
Sena 279
Serbia 24, 45, 49, 62, 69, 78, 87,
96, 167, 188, 220, 241
Sibiu (Hermannstadt) 23, 243
Sidney 275
Sighet 116
Sighişoara (Schässburg) 23, 138
Sinaia 255, 264
Slovacia 191
Slovenia 191
Spania 111, 210, 214, 222, 224
Stalingrad 101
Statele Unite ale Americii, vezi America
Strehaia 233
Suceava 21

Târgovişte 142, 277-278

Târgu Mureş 23, 151
Tibet 9
Timişoara 24, 142, 144, 186, 201
Timoc, valea 240
Tisa (râu) 24-25, 58, 93-94, 96, 200
Tisa (câmpie) 24
Tomis 19
Toulouse 153
 Transilvania, vezi şi Ardeal 9, 14, 16, 20, 22-25, 31-33, 41, 46-49, 52, 58, 60-61, 66-
67, 69-72, 75-76, 89, 90-96, 98, 100, 102, 114, 116, 138, 144, 155, 179, 183-186, 209,
215, 221, 225, 229-231, 236-237, 242-243, 254-255, 277, 282, 304
Transnistria 21, 239
Trianon 96, 230
Turcia 15, 77, 80, 90, 93, 191, 220
Turnu 68, 74

Ţara Românească 14, 16-19, 22-23, 28-31, 45, 49-50, 58, 61-78, 232, 242, 245-246,
263-264, 277-278, 302
Ucraina 21 -22, 24-25, 42, 178, 191, 220, 239, 241
Ungaria 9, 23-25, 32, 46, 60-62, 64-67, 69-72, 75, 79, 89-90, 94, 96, 100, 102, 107,
115, 120, 137, 139, 141, 149, 152, 160, 183-184, 190-191, 199, 207, 209, 213-214, 217,
223, 225, 229-231, 241, 243
Uniunea Europeană 15, 156, 158, 161, 174-176, 182, 188, 198
Uniunea Sovietică 14, 21-22, 44, 100-101, 111, 113, 118, 120, 125-127, 138, 141,
156, 225, 239, 249
Urali 14, 51

Vama, bătălia 64
Varşovia 121, 125-127
Vaslui 65
Versailles 294
Versoix 194
Viena 32, 64, 66, 68-69, 76, 90, 100, 211, 234, 257, 304
Vlăsia, codru 278
Voivodina 25, 241
Volga, fluviu 209
Vrancea, munţi 302

Washington 121, 127, 181

Cuprins
PREFAŢĂ LA A DOUA EDIŢIE ROMÂNEASCĂ................................................................5
INTRODUCERE.............................................................................................................6
Imaginile unei ţări...................................................................................................6
1. Privire pe hartă........................................................................................................9
La răscruce de civilizaţii...........................................................................................9
Sudul: Ţara Românească.......................................................................................11
Răsăritul: Moldova................................................................................................13
Apusul: Transilvania..............................................................................................14
2. O insulă latină.......................................................................................................17
Urmaşii Romei.......................................................................................................17
Romani, daco-romani sau daci?............................................................................20
O sinteză complicată.............................................................................................24
Disputa în jurul continuităţii..................................................................................27
O limbă altfel decât celelalte.................................................................................31
3. Cum s-a făcut România.........................................................................................35
De la Dacia la principatele medievale...................................................................35
O întârziere istorică...............................................................................................37
În faţa turcilor.......................................................................................................38
Diminuarea teritoriului românesc.........................................................................41
Dezbinare sau unitate?.........................................................................................42
Anii decisivi: 1821-1866........................................................................................43
Dinspre Balcani spre Occident...............................................................................47
Domnia lui Carol I: 48 de ani de stabilitate...........................................................50
Primul război mondial şi crearea României Mari..................................................54
Perioada interbelică: între democraţie şi totalitarism...........................................57
Bilanţul României precomuniste...........................................................................59
4. Comunismul românesc..........................................................................................63
 Logica utopiei........................................................................................................63
O replică a Uniunii Sovietice..................................................................................66
De la represiune la „destindere”...........................................................................68
Un comunism dinastie?.........................................................................................71
Dezastrul...............................................................................................................79
Revolta..................................................................................................................81
Un bilanţ...............................................................................................................83
5. Între trecut şi viitor...............................................................................................86
Lupta pentru putere..............................................................................................86
Anii Iliescu.............................................................................................................89
Anii Constantinescu...............................................................................................91
Alegerile din noiembrie 2000................................................................................96
Anii Năstase..........................................................................................................98
Alegerile din 2004 şi începutul perioadei Băsescu..............................................102
România în cifre..................................................................................................105
Naţionalism şi ortodoxism..................................................................................106
Mai rău sau mai bine?.........................................................................................109
Regele.................................................................................................................112
Câteva particularităţi...........................................................................................113
Comunişti, securişti, informatori.........................................................................116
6. Români şi străini..................................................................................................119
Acceptare şi respingere.......................................................................................119
„Belgia Orientului”, între Franţa şi Germania......................................................120
Ţărmuri îndepărtate............................................................................................123
Din nou în Est......................................................................................................125
Şi iarăşi spre Vest................................................................................................127
Evreii...................................................................................................................129
Maghiarii.............................................................................................................132
 Ţiganii..................................................................................................................134
Românii între ei...................................................................................................136
7. Incursiune în Panteon.........................................................................................140
Dracula................................................................................................................140
Principii...............................................................................................................142
Regina Maria.......................................................................................................144
Eminescu şi Caragiale..........................................................................................148
Enciclopedismul..................................................................................................151
Scriitori, artişti, savanţi, sportivi….......................................................................154
8. O plimbare prin Bucureşti...................................................................................160
Originile...............................................................................................................160
Pe malurile Dâmboviţei.......................................................................................160
De la satul lui Bucur la micul...............................................................................162
Oraşul comunist..................................................................................................168
Oraşul postcomunist...........................................................................................171
Agresiuni.............................................................................................................173
Ce e de văzut.......................................................................................................175
Încheiere.................................................................................................................179
Note........................................................................................................................180
Indice de nume........................................................................................................188
Indice de nume geografice......................................................................................196
 După ce a supus unei analize critice multiplele construcţii ale istoriei naţionale,
Lucian Boia oferă acum propria sa interpretare a României.
Din acest punct de vedere România, ţară de frontieră a Europei completează şi
întregeşte demersul iniţiat în Istorie şi mit în conştiinţa românească : cele două cărţi fac
acum corp comun.
Ce este România? Răspunsul nu poate fi găsit decât în istorie, într-o istorie globală
pe care Lucian Boia o construieşte altfel decât o ştim din istoriile tradiţionale de până
acum. El îşi invită cititorul să participe la o pasionantă explorare de-a lungul celor mai
diverse itinerarii ale trecutului şi prezentului, nelipsind nici incursiunile in Panteonul
naţional sau o plimbare pe străzile Bucureştiului.
O pondere semnificativă este acordată istoriei recente: comunismul şi anii de după
1989. Din toate acestea se conturează imaginea unei ţări care este altfel decât celelalte
si, mai ales, se desprinde o explicaţie: de ce este România ce este.

ISBN 973-50-0392-9