Sunteți pe pagina 1din 6

"Cinstirea Sfintei Cruci"

PREÎNCHIPUIREA SFINTEI CRUCI ÎN VECHIUL TESTAMENT.


DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI, ne introduce în ambianţa
duhovnicească a acestui măreţ eveniment istoric, dar nu înainte de a cunoaşte semnificaţia şi
puterea Crucii, ca ,,armă împotriva diavolului”. Cu multe zile înaintea acestui praznic, Biserica
prăznuieşte Crucea Domnului în numeroase cântări. Cele mai multe cântări şi rugăciuni vorbesc
despre evenimente din Legea Veche care, într-un chip tainic, preînchipuiau Crucea, ca de
exemplu: -,,Cruce însemnând Moise cu toiagul peste Marea Roşie, a despărţit-o în două, trecând
poporul israelit, iarăşi acelaşi introducându-se lovind-o a împreunat împotriva carelor lui Faraon,
însemnând nebiruita armă”.
Această cântare cu care încep Catavasiile Crucii, ne duce cu gândul la ieşirea evreilor din robia
Egiptului şi a trecerii lor prin Marea Roşie, căci Domnul a grăit către Moise şi i-a zis: -,,Spune-le
fiilor lui Israel să se întoarcă şi să-şi aşeze tabăra în faţa Pi-Hahirotului, între Migdol şi mare, în
prejma lui Baal-Ţefon. Acolo, lângă mare, acolo să tăbărâţi. Că Faraon îi va spune poporului:
Fiii aceştia ai lui Israel s-au rătăcit prin ţară; i-a închis pustiul… Eu însă voi învârtoşa inima lui
Faraon, iar el se va pune pe urmele lor. Şi Mă voi preamări Eu în Faraon (adică înfrântul Faraon
va fi cel ce instrumentează slava biruitorului Dumnezeu) şi-n toată oastea lui şi vor cunoaşte
egiptenii, toţi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul!” (IEŞIRE 14,2-4).
I s-a dat de ştire regelui Egiptului că poporul evreu a fugit. Atunci inima lui Faraon şi a
slujitorilor lui s-a schimbat în privinţa poporului, iar ei au zis: -,,Ce am făcut, că i-am lăsat pe fiii
lui Israel să se ducă şi de-acum nu vor mai munci pentru noi?…” (IEŞIRE 12,5).
Şi-a înhămat deci Faraon carele de război şi şi-a luat poporul cu sine. A luat 600 de care alese şi
toată călărimea egiptenilor şi căpeteniile lor; iar Domnul a învârtoşat inima lui Faraon, regele
Egiptului şi pe a slujitorilor lui şi au alergat pe urmele fiilor lui Israel; dar fiii lui Israel ieşiseră
cu mâna-naltă, care însemna gest de libertate; plecasră fluturând din mâini… . Au alergat după ei
egiptenii cu toţi caii şi carele lui Faraon, cu călăreţii şi cu toată oastea lui şi i-au ajuns când ei şi-
au aştenut tabăra la mare, lângă Pi-Hahirot, în faţa lui Baal-Ţefon. Şi dacă Faraon s-a apropiat,
fiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi i-au văzut pe egiptenii tăbărâţi înapoia lor; şi s-au înspăimântat
foarte tare fiii lui Israel şi au strigat către Dumnezeu şi i-au zis lui Moise: -,,Oare nu erau
morminte-n ţara Egiptului? de ce ne-ai adus să murim aici, în pustie? Ce-ai făcut tu cu noi, că ne-
ai scos din Egipt? Oare nu asta-ţi spuneam noi în Egipt, zicând: Lasă-ne să robim egiptenilor? Că
mai bine era să le fim robi egiptenilor, decât să murim în pustia aceasta!” (IEŞIRE 14,11-12).
Moise însă a zis către popor: -,,Nu vă temeţi! Ţineţi-vă bine şi veţi vedea mântuirea pe care
Domnul o va face astăzi asupră-vă: pe egiptenii pe care-i vedeţi astăzi nu-i veţi mai vedea în
veacul vecilor. Domnul se va lupta pentru voi; vouă nu vă rămâne decât să fiţi liniştiţi” (IEŞRE
14,13-14).
În ceea ce priveşte versetele amintite, Sfinţii Părinţi aseamănă robia păcatelor noastre cu robia
israeliţilor în Egipt; Faraon este vrăşmaşul mântuirii noastre – diavolul; din robia lui nu putem
scăpa decât folosind arma nebiruită a Crucii.
Atunci a zis Domnul către Moise: -,,Ce strigi către Mine? Spune-le fiilor lui Israel să pornească!,
iar tu ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna asupra mării şi despic-o!: să treacă fiii lui Israel prin
mijlocul mării ca pe uscat! Iată, Eu voi învârtoşa inima lui Faraon şi pe a tuturor egiptenilor, ca
să se ia după ei; şi întru el, în Faraon, ca şi-n toată oastea lui şi-n călăreţii lui va fi ca Eu să Mă
preamăresc; şi atunci când Eu Mă voi preamări în Faraon şi-n carele lui şi-n călăreţii lui, atunci
vor cunoaşte Egiptenii, toţi vor cunoaşte, că Eu sunt Domnul!” (IEŞIRE 14,15-18).
Atunci îngerul lui Dumnezeu care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, s-a mutat (ridicându-se
prin văzduh) şi mergea în urma lor; şi s-a mutat şi stâlpul şi norul de dinaintea lor şi le-a stat în
urmă (,,Îngerul Domnului” şi ,,stâlpul de nor” sunt sinonime şi simbolizează prezenţa ocrotitoare
a Domnului-Iahve asupra poporului israelit), intrând astfel şi stând între tabăra egiptaenilor şi
tabăra fiilor lui Israel; şi-ntuneric s-a făcut şi negură, căci, datorită norului, noaptea era întuneric
într-o parte şi lumină în cealaltă, şi noaptea s-a scurs, fără ca în timpul nopţii să se poată apropia
unii de alţii. Moise şi-a întins mâna asupra mării, iar Domnul a mânat marea toată noaptea cu
vânt puternic de la Răsărit şi a făcut din mare uscat, că apele se despicaseră; iar fiii lui Israel
mergeau prin mijlocul mării ca pe uscat: apele le erau perete de-a dreapta şi perete de-a stânga.
Dar egiptenii s-au pus pe urma lor şi au intrat după ei toţi caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui, în
mijlocul mării. Dar în straja dimineţii a căutat Domnul din stâlpul cel de foc şi de nor spre tabăra
egiptenilor şi a umplut tabăra egiptenilor de spaimă şi le-a împiedicat roţile carelor, încât cu
anevoie-i mai duceau. Atunci au zis egiptenii: -,,Să fugim de la faţa lui Israel, că Domnul se
luptă pentru ei cu egiptenii” (IEŞIRE 14,25).
Domnul însă a zis către Moise: -,,Întinde-ţi mâna asupra mării: apele să se întoarcă asupra
egiptenilor, asupra carelor şi a călăreţilor lor” (IEŞIRE 14,26).
,,Şi şi-a întins Moise mâna asupra mării; spre ziuă s-a întors apa la locul ei, iar egiptenii fugeau
pe sub apă; şi i-a înecat Domnul pe egipteni în mijlocul mării. Iar apele s-au tras la loc şi au
acoperit şi carele şi călăreţii şi întreaga oaste a lui Faraon, care intrase după ei în mare şi n-a
rămas nici unul” (IEŞIRE 14,27-28).
Dubla mişcare a toiagului lui Moise a devenit în imnografia creştină simbol şi prefigurare a
Sfintei Cruci:
- pe verticală – când a despicat apele;
- pe orizontală – când le-a readunat.
O altă cântare bisericească ne spune următoarele: -,,Toiagul spre închipuirea tainei se primeşte,
căci cu odrăslire a ales preot, iarăşi Bisericii celei mai-nainte neroditoare, acum a înflorit lemnul
Crucii spre putere şi întărire”.
Această cântare ne duce cu gândul la un alt eveniment din Vechiul Testament. În cartea a patra a
lui Moise, Numeri sau Numerele, cap. 17, ne arată cum Dumnezeu a vrut să adeverească preoţia
leviţilor, a lui Aaron, faţă de cei ce cârteau. La porunca lui Dumnezeu, Moise le-a grăit fiilor lui
Israel şi toate căpeteniile lor i-au dat toiegele, câte un toiag de fiecare căpetenie, adică 12 toiege,
după cele 12 seminţii ale lor; iar toiagul Aaron era printre toiegele lor. Apoi Moise a pus toate
toiegele înaintea Domnului, în Cortul Mărturiei; iar a doua zi au intrat Moise şi Aaron în Cortul
Mărturiei; şi iată că pentru casa lui Levi toiagul lui Aaron odrăslise şi-nmugurise şi-nflorise şi
făcuse migdale. Atunci Moise a scos toate toiegele de dinaintea Domnului înaintea fiilor lui
Israel; şi au văzut şi fiecare şi-a luat toiagul său. Şi a zis Domnul către Moise: -,,Pune toiagul lui
Aaron în faţa chivotului mărturiei, să fie păstrat ca semn pentru fiii neascultării: vor înceta să mai
cârtească împotrivă-Mi şi nu vor muri” (NUMEII 17,10).
Iar Moise şi Aaron au făcut aşa cum Domnul îi poruncise lui Moise.
Din cele relatate reiese că acest toiag al lui Aaron care a rodit în chip minunat, preînchipuia
Crucea Domnului care a rodit mântuirea noastră.
Alte cântări bisericeşti închinate Sfintei Cruci amintesc de: – - proorocul Iona, care fiind în
pântecele chitului, şi-a întins palmele în chipul crucii (IONA 2);
- cei trei tineri din Babilon care, fiind aruncaţi în cuptorul cel de foc pentru că nu s-au închinat
chipului de aur ridicat de Nabucodonosor (DANIEL 3), şi-au întins mâinile în chipul crucii şi au
rămas nevătămaţi.
Moise şi-a ridicat mâinile în chipul crucii, când poporul său s-a luptat cu amaleciţii, căci, a venit
Amalec (nume generic pentru amaleciţi, popor descendent din Edom cf. FACERE 36,1,12.
Aşezaţi la nord de Cadeş, ei îşi revendicau, probabil oaza de la Rafidim) şi se bătea cu Israel la
Rafidim. Iar Moise a zis către Iosua (succesorul lui): -,,Alege-ţi bărbaţi voinici şi du-te mâine de
te luptă cu Amalec! Cât despre mine, eu voi sta în vârful muntelui, cu toiagul lui Dumnezeu în
mâna mea” (IEŞIRE 17,9).
A făcut deci Iosua cum îi spusese Moise şi a ieşit să se bată cu Amalec, în timp ce Moise, Aaron
şi Or s-au urcat în vârful muntelui: -,,Şi a fost că atunci când Moise îşi ridica mâinile, biruia
Israel; iar când îşi lăsa mâinile, biruia Amalec. Cum însă mâinile lui Moise se îngreuiau, ei au
luat o piatră şi au pus-o sub el; el s-a aşezat pe ea, iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de-o
parte şi altul de alta; şi au stat mâinile lui rezemate până-n asfinţitul soarelui. Şi a zdrobit Iosua
pe Amalec şi tot poporul său, trecându-i prin ascuţişul sabiei” (IEŞIRE 17,11-13).
Cea mai puternică preînchipuire a Crucii şi a jertfei Mântuitorului este amintită în Sfânta
Evanghelie care se citeşte în Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Este cea mai puternică
pentru că este făcută de Însuşi Iisus Hristos, tocmai de aceea tâlcuirea ei nu poate fi făcută în alt
chip: -,,Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului,
pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (IOAN 3,14-15).
Prin aceste cuvinte Iisus face o trimitere la un eveniment din Vechiul Testament, arătând că
acesta preînchipuie Răstignirea Sa pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc. Astfel, auzind
însă regele cananeean din Arad, care locuia la Neghebul, că Israel vine pe drumul dinspre
Atarim, a ridicat război asupra lui Israel şi multă mulţime dintre ei a robit. Atunci Israel i-a făcut
Domnului făgăduinţă şi a zis: -,,Dacă-mi vei da poporul acesta sub mâna mea, Ţi-l voi aduce-n
dar, pe el şi cetăţile lui” (NUMERII sau NUMERELE 21,2). Literal: ,,Ţi-l voi aduce-n dar”,
înseamnă: ,,îl voi da anatemei”, în sensul: ,,I-l voi dărui lui Dumnezeu”. O astfel de făgăduinţă
făcea parte din ritualul războiului sfânt: întrega pradă de război – oameni, animale şi lucruri – Îi
aparţineau Domnului, dar, pentru ca juruinţa să nu fie călcată prin eventuala folosire a prăzii,
aceasta era supusă nimicirii totale. De aici transferul semantic: a-l da pe cineva anatemei,
înseamnă a-l da pieirii (blestemul de a se alege din el praful şi pulberea).
Dumnezeu a ascultat glasul lui Israel şi i-a dat pe canaaneeni sub mâna lui, iar ei i-au adus în dar
Domnului, pe ei şi oraşele lor şi i-a pus locului aceluia numele HORMA. Cuvântul HORMA este
în relaţie cu ebraicul CHEREM = ANATEMA = OFRANDĂ VOTIVĂ = NIMICIRE.
De la muntele Hor au apucat pe calea cea dinspre Marea Roşie, ca să ocolească ţara lui Edom,
dar pe drum poporul a început să-şi piardă răbdarea, clevetind împotriva lui Dumnezeu şi
împotriva lui Moise, zicând: -,,Ne-ai scos din Egipt ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este
nici pâine, nici apă şi sufletul ni s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă” (NUMERII 21,5).
Hrana sărăcăcioasă era mana care era ca sămânţa de coriandru, aceasta fiind o plantă umbeliferă
(dicotiledonată) al cărei fruct aromat are diametrul de 5 mm. Comparaţia de aici se referă nu la
culoarea, ci la mărimea grăuntelui de mană.
Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi ucigaşi (în ebraică: şerpi arzători, numiţi aşa din
pricina muşcăturilor resimţite ca nişte arsuri) care muşcau poporul; şi mult popor a murit dintre
fiii lui Israel. Şi ducându-se poporul la Moise, a zis: -,,Păcătuit-am vorbind împotriva Domnului
şi împotriva ta; roagă-te tu Domnului, ca să îndepărteze şerpii de la noi” (NUMERII 21,7).
Moise s-a rugat Domnului pentru popor, iar Domnul a zis către Moise: -,,Fă-ţi un şarpe şi pune-l
pe un stâlp; şi va fi că tot omul atins de muşcătura şerpească, de se va uita la el, va trăi”
(NUMERII 21,8).
,,Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om,
acela privea la şarpele de aramă şi trăia” (NUMERII 21,9).
Prin cuvintele de la IOAN 3,14-15 şi NUMERII 21,1-9, Mântuitorul ne arată că cel dintâi om,
Adam a fost muşcat prin amăgire de ,,şarpele cel de demult”, diavolul şi în urma acestei
muşcături toţi oamenii care se trag din Adam poartă urmările greşelii lui. Dumnezeu a îngăduit
ca Fiul Său să fie răstignit pe Cruce pentru ca toţi cei ce privesc cu credinţă la Crucea răstignirii
să se vindece de muşcătura diavolului. Şarpele târâtor care muşca pe israeliţi în câmpia
Edomului în preînchipuia pe diavolul care a rănit de moarte sufletele strămoşilor noştri în
grădina Edenului şi încă până astăzi răneşte de moarte sufletele strănepoţilor lor. Şarpele de
aramă preînchipuia pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Care a luat chip de rob făcându-se om;
şarpele de aramă a fost înălţat pe stâlp, iar Iisus S-a înălţat pe Cruce. Cel ce căuta la şarpele de
aramă se vindeca de ranele muşcăturii şarpelui târâtor; cel ce crede în Iisus Hristos şi priveşte la
El răstignit pe Cruce, se curăţeşte şi se vindecă de ranele diavolului. Cel care privea la şarpele de
aramă nu murea, ci trăia viaţa aceasta vremelnică. Cel care crede în Domnul nostru Iisus Hristos
(se curăţeşte şi se vindecă) nu piere, adică nu se duce în iad, ci are viaţă veşnică.
Din porunca lui Dumnezeu s-a înălţat şarpele de aramă pe stâlp; din bunăvoinţa şi iubirea de
oameni a lui Dumnezeu-Tatăl S-a înălţat Iisus pe Cruce, după cum El zice: -,,Că într-atât a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (IOAN 3,16).
Crucea este prin urmare, opera iubirii de oameni a lui Dumnezeu, de îndurare pentru omul
muşcat de diavol. Unirea şi intersectarea braţelor crucii printr-un punct, reprezintă unirea
Dumnezeirii cu umanitatea în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos.
Acestea sunt câteva din preînchipuirile Crucii în Legea Vechiului Testament şi împlinirea lor în
Persoana lui Iisus Hristos Care zice: -,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii; n-
am venit să stric, ci să plinesc” (MATEI 5,17).

1.Sfanta Cruce este simbolul crestinismului, inca din primele secole, stand in legatura cu jertfa
Mantuitorului, iar prin unirea celor 2 brate-orizontal -pamantul si vertical-cerul, simbolizeaza
refacerea legaturii omului cu Dumnezeu.
Ca obiect de tortura si executie crucea a fost folosita in Antichitate, de catre persi, cartaginezi,
preluata de romani-care au facut din aceasta tortura o pedeapsa exemplara-un exemplu fiind
executia prin crucificare-71 i.Hr. pe Via Appia a celor peste 6000 de sclavi, care impreuna cu
Spartcus-sclavul trac gladiator infruntasera Roma prin revolta lor). Moartea pe cruce era
rezervata deci celor care incalcau grav legea, fiind o moarte rusinoasa si foarte dureroasa(tortura
celui crucificat, in functie de rezistenta organismului dura de la cateva ore pana la 1-2 zile).
Prin rastignirea Mantuitorului de pe cruce, aceasta dobandeste puteri sfintitoare,fiind socotita
"altarul de jertfa" pentru rascumpararea pacatelor lumii.
In Vechiul Tstament crucea apare prefigurata, ca semn al binecuvantarii(Geneza 48,17-20),
vindecarii(Numeri.21,8-9) si salvarii de la moarte(Iezechiel9,4).
2. Crucea altarul de jertfa al Mantuitorului.
In crestinism crucea a capatat o semnificatie spirituala, legata de jerfa de pe ea a Mantuitorului,
devenind "altarul" pe care Fiul lui Dumnezeu devenit om se aduce pe Sine jertfa, pentru
mantuirea lumii.De a semenea crucea semnifica depasirea mortii, triunful vietii asupra
mortii,fiind sfintita prin inviere. Cinstirea crucii in confesiunea crestin-ortodoxa este legata
permanent de inviere, dupa cum spune si Troparul Sfintei Cruci:"Crucii Tale ne inchinam
Hristoase si sfanta invierea Ta o laudam si o marim".Cinstind crucea il cinstim pe Mantuitorul
Iisus Hristos, de aceea cinstirea ei nu este idolatrie, deoarece nu ne inchinam materiei din care
este facuta ci il adoram, prin simbolul ei pe Hrisos cel rastignit pe ea, pentru mantuirea lumii. Ea
simbolizeaza preamarirea lui Hristos(Filipeni2,8), biruinta asupra mortii, semnul venirii Fiului
omului, la a doua venire(Mt.24,30) si pecetea lui DUmnezeu asupra celor mantuiti, la a doua
venire(Apocalipsa7,2).
3. Semnificatile spirituale ale crucii.
a). Crucea este calea de urmat a Mantuitorului, dupa cum EL insusi a spus:"cine vrea sa vina
dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie"(Marcu 8,34). A lua crucea
inseamna a urma pe Mantuitorul si pe sfinti, adica a accepta si a insusi starea de jertfa a
Mantuitorului, de sacrificiu pentru toti semenii Sai, punanad mai presus de toate credinta in
Dumnezeu si iubirea fata de El si de semeni, concretizata in fapte bune. A urma pe Hristos, desi
este greu nu este imposibil, deoarece El a vrut ca toti sa fim mantuiti prin jertfa Sa.
b). semnul Sfintei cruci-facut cu cele 3 degete impreunate, insotit de rostirea numelui
Persoanelor sfintei Treimi invoca prezenta permanenta a lui Dumnezeu in viata crestinului,
conditionata de starea interioara de jertfa pentru sine si semeni a acestuia.
4. Crucea Mantuitorului
Mântuitorul Hristos a fost răstignit pe cruce pe un deal numit Golgota, sau „Locul Căpăţânii”.
Exista o istorisire foarte veche, intrata intraditia Bisericii, conform careia,după ce Noe a
construit arca la porunca lui Dumnezeu şi a adunat în ea toate animalele, a intrat în ea, el şi
familia lui, luând cu sine şi craniul lui Adam. În timpul potopului lumea păcătoasă a murit, iar
după ce ploaia a încetat şi apele sau retras, Noe a îngropat căpăţâna lui Adam sub un deal pe care
l-a numit Golgota sau „Locul Căpăţânii”.
Crucea Mântuitorului, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a fost înfiptă pe dealul Golgotei,
deasupra craniului lui Adam. În momentul când Domnul Hristos şi-a dat duhul s-a produs un
cutremur mare de pământ şi stânca a crăpat de-a curmezişul fibrei, fapt ce nu s-a mai întâmplat
nicăieri în lume, iar sângele Mantuitorului a curs peste capul lui Adam, spălându-i păcatul, caci
Mântuitorul Hristos nu a murit pentru Sine ci pentru a mântui întreg neamul omenesc răsărit din
protopărinţii Adam şi Eva.
După ce a murit Hristos, fiindcă era vineri şi pentru ca să nu rămână trupurile pe cruce,
deoarece urma sărbătoarea paştilor, ostaşii, la porunca bătrânilor evrei, au zdrobit fluierele
picioarelor celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Hristos, lucru de care Mântuitorul a fost scutit
deoarece un soldat a împuns cu suliţa coasta Sa şi a constatat că Acesta era mort. La cererea unui
evreu instarit, Iosif din Arimateea, Pilat i-a dat voie să coboare trupul lui Hristos de pe cruce şi
să-L îngroape iar cele trei cruci au fost aruncate în apropiere. În anul 66 d. Hr. a avut loc în
Ierusalim o puternică revoltă iudaică, iar generalul Titus a venit din Roma în Ţara Sfântă şi a
distrus Templul, iar Ierusalimul a fost arat cu plugul. Urma Crucii Mântuitorului s-a
pierdut. Istoricii Eusebiu din Cezareea si Lactantius relateaza si despre vizunea imparatului
roman Constantin cel Mare(306-337), care inaintea unei lupte(312) cu rivalul sau, Maxentiu a
vazut pe cer o cruce luminoasa insotita de cuvintele:"in hoc signo vinces-prin acest semn vei
invinge", punand la indemnul Mantuitorului semnul crucii pe steagurile de lupta. După ce
Constantin cel Mare a dat libertate creştinilor, mama lui, împărăteasa Elena, care era foarte
credincioasă, a mers la Ierusalim şi pentru a descoperi Sfânta Cruce. Găsind cele trei cruci,
nimeni nu putea spune care este Crucea pe care a fost răstignit Hristos. În această situaţie
fiind,spune traditia, au atins o femeie moartă de cele trei cruci, iar când femeia moartă a fost
atinsă de Crucea Domnului, aceasta a înviat şi aşa au cunoscut toţi care era crucea pe care a fost
răstignit Hristos. Lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în părticele mici şi dat creştinilor din toată
lumea. Cea mai mare parte din acest lemn se află astăzi la mănăstirea Xiropotamu ( lemnul din
râu-apă) din Sf. Munte Athos.
5. Modalitati de cinstire a crucii
Prin insemnarea cu semnul sfintei cruci orice lucru sau persoana se sfinteste, datorita sfinteniei
jertfei de pe cruce a Mantuitorului. Ea este prezenta in orice biserica, la orice slujba, sub forma
obiectelor sau semnelor facute de preot si crestini.
Ea e cinstita de crestini prin:
1 .Sarbatori-cea mai importanta fiind la 14 septembrie-"inaltarea Sfintei cruci" si duminica a 3-a
din Postul Mare numita"a sfintei cruci".
La 14 septembrie sarbatorim de fapt amintirea a doua evenimente deosebite din istoria lemnului
Sfintei Cruci:
- Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de
catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;
- Aducerea sau intoarcerea Sfintei Cruci de la persii pagani, la anul 629, in timpul imparatului
bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei
Cruci) din Ierusalim.
2.Asezarea ei la capataiul celor decedati, intru nadejdea invierii, pe turlele bisericilor, pe Sfintele
Mese din Altare si in alte locuri de cinste din biserici sau la marginea drumurilor, ca semn
ocrotitor-troitele.
3. Cantari bisericesti inchinate crucii, legata de jertfa lui Hristos(Tropare, acatiste).
4. Semnul sfintei cruci ce insoteste orice rugaciune a crestinului.

Concluzii: Prin acceptarea de buna voie a rastignirii pe cruce Mantuitorul schimba semnificatia
acesteia, din obiect de tortura devenind "altar" pe care El insusi s-a adus jertfa, pentru pacatele
lumii. De aceea crucea este cel mai venerat simbol crestin.

S-ar putea să vă placă și