G.

Bacovia- Plumb

Simbolismul, curent literar apărut la sfârşitul secolului al XIX- lea în Franţa,aduce o

schimbare în tehnica de creaţie a poeziei de până atunci. Poezia simbolistă este poezia
sensibilităţii pure; sunt cultivate stări sufleteşti vagi, nelămurite, transpuse prin sugestie. Iar
sugestia se realizează, înainte de toate, prin simboluri, semne concrete care înlocuiesc un
element abstract, o stare. De altfel, Stephane Mallarme considera că „a numi un obiect
înseamnă a răpi trei sferturi din farmecul poemului, care este astfel construit încât să se
dezvăluie puţin câte puţin; a- l sugera, iată visul!”

Specifice simbolismului sunt imaginile vagi, fără contur, versul liber, oboseala psihică,
angoasa, nevroza, apăsarea sufletească, obsesia culorilor.

În literatura română, simbolismul s- a afirmat ca o direcţie poetică înnoitoare. Iniţial, nu a

respins parnasianismul, ci l- a asimilat. Abia în primele două decenii ale noului veac
simbolismul se va situa clar împotriva romantismului desuet sămănătorist şi împotriva
poporanismului, în faza lui de radicalizare.

G. Bacovia, cel mai important poet simbolist român, este apreciat pentru noutatea tonalităţii
sale, pentru crearea atmosferei de „copleşitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu
arbori cangrenaţi...”. La Bacovia, poet monocord(care vibrează într- un singur ton), toamna,
ploaia, ninsoarea, plumbul amurgul, corbii, moina(ceaţă, umezeală) etc. configurează o lume
stranie, terifiantă. Poetul îşi exteriorizează spaimele şi nevrozele prin culori precum negrul,
violetul, galbenul, roşul. Drama eului captiv, aflat în imposibilitatea de a evada dintr-un
mediu sufocant, se consumă într- un univers asediat de neant. Iar universul exterior poate fi
oraşul de provincie, târgul sufocant etc. Volumul său de debut, Plumb, publicat în 1916,
conturează „un univers liric original,caracterizat printr- o copleşitoare dezolare.... În oraşul
bacovian, viaţa agonizează”. Scriitorul este atras în special de anotimpul toamnei. Dar câtă
diferenţă între viziunea sa şi a lui Ion Pillat, de exemplu. Căci, în timp ce poetul tradiţionalist
cântă roadele toamnei, Bacovia „este înfiorat de frigul din cameră, de noroiul călcat în
picioare, de tusea bolnavilor de ftizie, de umezeala continuă, de ploile nesfârşite”.

Poezia „Plumb” deschide volumul şi este considerată o adevărată artă poetică( ars
poetica), înscriindu- se în lirica simbolistă prin cromatică, prin folosirea simbolurilor, prin
tehnica repetiţiilor. Textul poetic nu cuprinde niciun termen explicit al stărilor sufleteşti,
negative, ele fiind sugerate prin cuvântul "plumb”, precum şi prin intermediul atmosferei
create.

Titlul poeziei este alcătuit din substantivul comun, nearticulat plumb şi sugerează apăsarea
sufletească, greutatea sufocantă, angoasa, cenuşiul existenţial, imposibilitatea evadării dintr-
un spaţiu efectiv ostil. Culoarea cenuşie a plumbului sugerează apăsare, claustrare într- un
spaţiu strâmt, iar greutatea metalului ne duce cu gândul la neputinţa ieşirii din acest spaţiu.
Chiar poetul mărturisea că „plumbul apasă cel mai greu pe om... forţa lui m-a apăsat până la
distrugere.” Şi plumbul se revarsă din abundenţă şi umple spaţiul interior şi exterior.
 Tema textului poetic o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii, o
societate meschină şi superficială, deci incapabilă să înţeleagă valoarea artei adevărate.
Câmpul semantic dominant se organizează în jurul cuvântului „moarte”, creându-se un
adevărat decor funerar:”sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „funerar veştmânt”, „cavou”,
„coroane de plumb”, „mort”.Toate acestea sunt elemente ce compun realitatea exterioară,
obiectivă, un spaţiu închis, sufocant, în care eul liric se simte captiv, trăind sentimentul acut al
neputinţei de a se salva. Lumea este, în viziune bacoviană, un imens cavou, un spaţiu ostil,
aflat sub dominaţia morţii: „Stam singur în cavou...şi era vânt...”.

Alcătuită din două catrene, poezia este structurată pe două planuri: planul exterior,
agresiv, dominat de vânt, şi planul interior în care eul liric trăieşte amar incapacitatea salvării
prin iubire:” Dormea întors amorul meu de plumb..”. De altfel, cuvântul plumb se repetă de
şase ori în cele două strofe, devenind astfel element de recurenţă(repetiţie). Prin poziţia din
cele opt versuri( la sfârşitul primului vers, la finalul ultimului vers, de exemplu), se creează
simetria textului. Prima strofă conturează un spaţiu simbolic al morţii, al somnului profund,
aşa cum sugerează versurile „Dormeau adânc sicriele de plumb/Şi flori de plumb....”. În
această totală tăcere, extrem de apăsătoare, vântul nu face decât să amplifice apăsarea
sufletească, angoasa („Stam singur în cavou... Şiera vânt”. Iar sentimentul profund al
însingurării este accentuat prin imaginea auditivă din versul”Şi scârţâiau coroanele de
plumb”. Verbele la imperfect „stam”, „dormeau”, „scârţâiau” exprimă continuitatea, adică o
nesfârşită angoasă. Inerţia cadrului exterior dominat de cenuşiul plumbului provoacă eului
liric o disperare profundă, evadarea dintr- un astfel de spaţiu dovedindu- se imposibilă.
Epitetul ”întors” din versul „Dormea întors amorul meu de plumb” accentuează tragismul
existenţei umane. Încercarea de salvare prin iubire, strigătul disperat şi- a pierdut ecoul, iar
frigul provoacă inerţie. Aripile, care sunt un simbol al zborului, sunt „de plumb”, ceea ce ne
duce cu gândul la căderea surdă şi grea.

Elementele naturii primordiale sunt, în poezia bacoviană, frigul şi vântul, care

contribuie, în mod obişnuit, la disoluţia materiei. Însă nici acest lucru nu mai e posibil aici,
căci s- a ajuns la o încremenire a materiei, sugestie a veşniciei morţii. Sufletul rămâne captiv
în cavou şi nu cunoaşte zborul sau înălţarea.

Muzicalitatea poeziei se realizează prin repetarea versurilor din prima strofă în strofa a
doua, cu mici modificări, ducând la recurenţă şi simetrie. Ritmul iambic susţine caracterul de
elegie existenţială, iar rima îmbrăţişată sugerează închiderea.

Poezia ce deschide volumul de debut(„Plumb”) este una dintre cele mai frumoase arte
poetice, punând în evidenţă condiţia omului de valoare într-o lume limitată, meschină,
incapabilă să-l înţeleagă . Eul liric bacovian nu găseşte calea salvării, întrucât nu mai află în
iubire forţa desprinderii de un univers ostil şi limitat.