Sunteți pe pagina 1din 36

GHID DE STUDIU AL DISCIPLINEI SECURITATE ŞI APĂRARE NAłIONALĂ

Codul cursului:

Denumirea cursului: Securitate şi apărare naŃională Tip de curs: Obligatoriu Durata cursului/număr de credite: un semestru /4 credite Perioada de accesare a cursului: prelegere semestrul II Manual recomandat: Mihail Vasile-Ozunu, Studiu de securitate şi apărare, curs, Bucureşti, Editura FundaŃiei România de Mâine, 2007. Obiectivul principal al cursului: cunoaşterea conceptelor de securitate şi apărare precum şi evoluŃia acestora de-a lungul timpului. Modul de stabilire a notei finale: examen ConsultaŃii pentru studenŃi: internet şi miercuri la sediul facultăŃii Adresă e-mail pentru contactul cu studenŃii: mihaiozunu@yahoo.com

1.Titularul cursului: prof.univ.dr. Mihail Vasile-Ozunu, mihaiozunu@yahoo.com Facultatea R.I.S.E., Şoseaua Berceni nr.24, tel:021 334 44 10 Interval orar disponibil pentru studenŃi: pe internet; miercuri şi joi la sediul FacultăŃii R.I.S.E.

2.ConŃinutul tematic al cursului:

1.Studii de securitate în teoria relaŃiilor internaŃionale 2.Conceptul de securitate 3.Dimensiunile securităŃii 4.Interesele naŃionale 5.Mediul internaŃional de securitate 6.Riscuri, ameninŃări şi vulnerabilităŃi la adresa securităŃii naŃionale 7.Viziunea asupra războiului. Tipuri de război 8.Strategii de securitate naŃională. Modele teoretice de analiză 9.Strategia de securitate naŃională a României 10.Strategia militară 11.Apărarea naŃională şi apărarea colectivă

3.Bibliografie minimă obligatorie:

Mihail Vasile-Ozunu, Studii de securitate şi apărare, curs, Bucureşti, Editura FundaŃia România de Mâine, 2007 Ionel Nicu Sava, Studii de securitate , Bucureşti, 2006. Barry Buzan, Popoarele, statel şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000. * * * Strategia de securitate naŃională a României, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, 2001

4.Bibliografie facultativă:

Kenneth Waltz,

Omul, Statul şi războiul, Editura Institutul European, Bucureşti,

2001.

Carl von Clausewitz, Despre război; opera postumă a generalului Carl von Clausewitz, Editura Antet 2000. Nicollo Machiavelli, Principele, Editura Antet, Bucureşti, 2002.

Thucydides,

Războiul peloponesiac, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1966.

Hugo Grotius,

Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1968.

5.Prezentarea capitolelor:

1.Studii de securitate în teoria relaŃiilor internaŃionale Obiectivul principal al acestui capitol îl reprezintă cunoaşterea principalelor abordări ale conceptului de necesitate în cadrul teoriei relaŃiilor internaŃionale. Concepte cheie:

-realism; -idealism (liberalism); -neorealism; -securitate; -pace; -putere; -balanŃă de putere.

Rezumatul capitolului:

În timpul „războiului rece”, două superputeri, SUA şi URSS, au dat caracteristicile generale şi au influenŃat relaŃiile internaŃionale pentru patru decenii. Strategia lor de securitate a fost, în această perioadă, în linii generale, dominată de apărarea împotriva ameninŃării nucleare. Sfârşitul acestei perioade şi al sistemului bipolar de relaŃii între state a condus la crearea unei noi ordini mondiale, care a atras schimbări dramatice în strategia de securitate a statelor. Cu siguranŃă, în teoria relaŃiilor internaŃionale, sfârşitul „războiului rece” a generat nevoia de regândire teoretică şi practică a conceptului de securitate. Abordările s-au înscris în curente noi, depărtându-se de şcolile tradiŃionale sau clasice. Lărgirea conceptului de securitate a dus la tratarea extensivă a strategiilor de securitate. Este pus în discuŃie rolul tradiŃional al politicilor de securitate, ca instrument pentru protejarea intereselor naŃionale ale statelor. Abordarea clasică a problemelor de securitate. Originile realismului 1. Tucidide (sec. V i.Ch.). În lucrarea sa Istoria războiului peloponezian, Tucidide foloseşte în analiză raŃionamente care aveau să fie sintetizate mai târziu în teoria relaŃiilor internaŃionale şi sistematizate mai ales de curentul realist de gândire a strategiilor de securitate. În analiza pe care o face războiului peloponezian, Tucidide dezvoltă concepte precum relaŃiile de putere dintre state şi modul în care dinamica acumulării de putere influenŃează configuraŃia relaŃiilor interstatale. De asemenea, dezvoltă tema valorii relative

a conceptului de justiŃie, aflat într-o relaŃie directă cu structura raporturilor de putere,

aspecte care se vor regăsi într-o formă sistematizată, în lucrările realiştilor moderni. Astfel,

el consideră că

adevăratul motiv al războiului (peloponeziac) a fost creşterea puterii Atenei şi teama pe

care acest lucru a creat-o în Sparta”. De asemenea, „standardul pentru justiŃie depinde

de egalitatea puterilor care se confruntă. În realitate, cel puternic face ce are puterea să facă, iar cel slab acceptă ceea ce trebuie să accepte” 2. Niccolo Machiavelli (1469-1527). Filosof politic de tradiŃie realistă (sec. XVI), a surprins în opera sa trăsăturile esenŃiale ale realismului contemporan (Principele). Machiavelli porneşte de la examinarea naturii umane pentru a ajunge la concluzia că interesul, şi nu morala este resortul intim al acŃiunilor oamenilor. El arată că „despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuŃi şi ascunşi, că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig”. ConsecinŃa pe care el o extrage din aceste constatări este că în problemele de stat, mai mult decât în viaŃa privată, puterea şi securitate trebuie să fie prima preocupare a principelui. Este introdusă, astfel, ideea divorŃului remediabil între politică şi morală, a caracterului amoral al actului de guvernare, care trebuie să se axeze pe acumularea de putere şi menŃinerea siguranŃei statului, ca formă politică de organizare a societăŃii. Machiavelli îşi sfătuieşte Principele să acorde atenŃie puterii şi securităŃii statului mai presus de orice: „Când guvernezi, trebuie, dacă este necesar, să accepŃi şi răul … să înveŃi să nu fi bun”; „războiul, instituŃiile şi legile care-l privesc sunt singura preocupare căreia principele ar trebui să îşi dedice gândurile şi priceperea”. „Cel care vrea să fie în toate un om de bine nu poate evita să fie distrus de atâŃia alŃii, care nu sunt buni. De aceea, dacă vrea să reziste, un prinŃ trebuie să înveŃe puterea de a nu fi bun şi să se folosească sau să nu se folosească de această putere, după necesităŃi” (cap. VIII). Gânditor al unei epoci creştine, el nu pune în discuŃie valoarea universală a unor concepte precum binele şi răul, însă apreciază că elementul care dă coerenŃă şi predictibilitate acŃiunilor umane şi care asigură succesul acŃiunii politice nu are legătură cu principiile morale. Acest aspect îl înscrie pe Machiavelli, ca linie de gândire, în cadrul pozitivismului realist: „Mi s-a părut mai oportun să rămân la adevărul efectiv al lucrurilor, decât la ideea imaginară pe care Ńi-o poŃi face despre ele. Căci mulŃi şi-au închipuit republici şi principate care n-au existat niciodată şi pe care nu le-au văzut nicăieri”. Este respins astfel, utopismul, ai cărui reprezentanŃi de seamă cunoscuŃi în epoca lui Machiavelli fuseseră Platon (Republica) şi Aristotel (Politica). De notat admiraŃia lui Machiaveli pentru dramatismul violenŃei politice a lui Cesare Borgia. Lăudarea violenŃei exemplare Ńine de credinŃa sa că natura umană, caracterizată prin rău şi pasiuni egoiste, poate fi reprimată numai prin forŃă: „Nu ştiu ce învăŃătură mai bună aş putea să îi dau unui principe nou decât exemplul faptelor acestuia, iar dacă planurile şi măsurile lui de acŃiune nu i-au izbutit, aceasta nu s-a întâmplat din vinalui, ci dintr-o neobişnuită şi extremă răutate a sorŃii… Acum, după ce am considerat toate acŃiunile ducelui, nu cred că aş putea să îi aduc vreo învinuire; cred, dimpotrivă, că, aşa cum am făcut, trebuie să-l dau ca pildă de imitat tuturor acelora care au urcat treptele puterii printr-o împrejurare favorabilă şi prin ajutorul armat al altuia. Căci cu spiritul lui capabil de lucruri mari şi năzuind spre înfăptuiri înalte, el nu putea să procedeze altfel şi singurele obstacole care s-au împotrivit planurilor lui au fost viaŃa preascurtă a lui Alexandru şi propria lui boală” (cap. VII, pp. 29 - 34). 3. Cardinalul de Richelieu, în domeniul diplomaŃiei, a fost cel care a practicat un concept de sorginte realistă - raison d’Etat. El a susŃinut implicarea FranŃei în războiul de 30 de ani, care a avut drept scop împiedicarea creşterii puterii statelor habsburgice în detrimentul FranŃei şi pierderea de către aceasta a poziŃiei sale dominante în Europa.

Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648), care a marcat începutul sistemului modern de state. 4. Thomas Hobbes foloseşte ca punct de plecare în consideraŃiile sale despre guvernare caracteristicile naturii umane. Astfel, el formulează concluzia celebră conform căreia condiŃia naturală a omului este starea de război (homo homini lupus). Plecând de la premisa că oamenii sunt egali prin natură în tendinŃele lor agresive, o dezvoltă în manieră realistă afirmând că ei sunt egali prin aceea că „şi cel mai slab dintre oameni are suficientă putere ca să îl omoare pe cel mai puternic, fie prin maşinaŃiuni secrete, fie prin conspiraŃie cu alŃii”. Având în vedere natura umană, indivizii îşi folosesc egalitatea naturală în scopuri distructive, în absenŃa unei guvernări. Datoria guvernanŃilor şi rolul statului constă în a înlocui egalitatea anarhică prin autoritatea politică ierarhică. Leviathanul implică ordinea şi încetarea anarhiei stării naturale. Realismul Paradigmele de abordare a problematicii strategiilor de securitate Premisa de la care porneşte analiza dinamicii mediului internaŃional este centrată pe ideea de stat, ca principal actor al sistemului internaŃional. Statul ca actor al sistemului internaŃional este luat în considerare sub toate aspectele formei politice de guvernare (cetate, imperiu, regat, republică, trib). Structurile supranaŃionale sau subnaŃionale nu sunt abordate din perspectiva capacităŃii lor de a influenŃa dinamica sistemului internaŃional. Ordinea mondială westfalică, centrată pe ideea de suveranitate, pe stat, ca unicul actor al relaŃiilor internaŃionale, care deŃine capacitatea de a contribui la alcătuirea arhitecturii de relaŃii dintre state, a influenŃat în mod determinant gândirea asupra politicilor de securitate şi apărare naŃională. Prin urmare, organizaŃiile internaŃionale – ONU, biserica, partidele politice, companiile comerciale transnaŃionale, individul etc. nu sunt privite prin prisma capacităŃii lor de a influenŃa mediul internaŃional de securitate, nu li se recunoaşte calitatea de actori în relaŃiile internaŃionale. În virtutea acestei abordări, organizaŃiile internaŃionale interstatale nu sunt considerate ca actori de sine stătători în configuraŃia relaŃiilor internaŃionale. AcŃiunile lor de tipul celor care pot influenŃa mediul de securitate sunt considerate a fi materializarea voinŃei statelor, suveran exprimate. În perioada contemporană, această perspectivă de abordare trebuie reconsiderată din perspectiva existenŃei unor organizaŃii internaŃionale de tip nou, care creează şi impun standarde (precum Consiliul Europei), sau care împrumută o parte din atribuŃiile ce fac parte din atributele suveranităŃii de stat, precum puterea de legiferare (precum Uniunea Europeană). Dinamica mediului internaŃional, evoluŃia treptată către acceptarea unor alŃi factori capabili să influenŃeze relaŃiile internaŃionale vor determina şi mutaŃii în modelele de abordare teoretică a securităŃii internaŃionale. În concepŃia realistă, statul este un actor unitar, în sensul că acŃionează consecvent cu interesele sale, circumscrise unui anumit scop. Considerând interesul ca resortul intim al fiecărei acŃiuni a statelor, comportamentul acestora este considerat ca raŃional. AcŃiunea pe plan internaŃional este modelată pe baza examinării logice a costurilor şi beneficiilor acesteia. De aici, o anumită coerenŃă şi predictibilitate a mediului internaŃional.

Interesele statelor – ceea ce motivează acŃiunea pe plan internaŃional – sunt legate de menŃinerea sau creşterea puterii sau a securităŃii. În atingerea acestor scopuri, statele folosesc diverse mijloace, inclusiv forŃa. În analiza comportamentelor statelor, consideraŃiile etice nu sunt considerate relevante. Şcoala realistă de gândire consideră, în general, că valorile morale universale sunt o noŃiune al cărei conŃinut este dificil de identificat. Natura umană foloseşte, pentru unii realişti, drept punct de orientare în analiza comportamentului statelor pe scena internaŃională. Caracteristicile sistemului internaŃional: politica globală este un sistem autosusŃinut, care presupune lupta pentru putere între state în urmărirea intereselor lor naŃionale. DiplomaŃia este un instrument de atingere a obiectivelor naŃionale, fără a exclude, însă, forŃa militară, care joacă, uneori, un rol determinant.

Sistemul internaŃional este anarhic, în sensul lipsei unei ierarhii, similare ordinii politice interne, între state suverane şi egale din punct de vedere al statutului lor. În realitate, configuraŃia relaŃiilor internaŃionale este dată de distribuŃia puterii. Există teorii realiste tradiŃionale (Morgenthau – Politics among Nations), neorealiste (Waltz, Theory of International Politics), moderate (Hedley Bull, The Anarchical Society). Realismul clasic 5. Hans Morgenthau, cu a sa Politics Among Nations, este considerat sistematizatorul realismului clasic. Morgenthau îşi anunŃă intenŃia de a prezenta o „teorie a politicii internaŃionale” pentru a aduce ordine şi sens masei faptice. Teoria lui Morgenthau

se bazează pe un număr de 6 principii, enumerate în primul capitol:

- Realismul politic consideră că politica, la fel ca şi societatea, în general, este guvernată de legi obiective, care îşi au rădăcinile în natura umană;

- elementul-cheie care orientează analiza de sorginte realistă a politicii internaŃionale este „conceptul de interes definit în termeni de putere”;

- puterea şi interesul sunt categorii obiectiv valabile, deşi au un conŃinut variabil în spaŃiu şi timp;

- principiile morale universale nu sunt identice, ci diferă în funcŃie de epocă şi

societate şi nu sunt aplicabile acŃiunilor statelor, în sensul că realismul politic refuză să considere aspiraŃiile morale ale unei naŃiuni ca legi morale care guvernează universul; diferenŃa cea mai importantă dintre realismul politic şi alte şcoli de gândire este legată de faptul că demersul realist de analiză consideră politica drept o sferă autonomă care trebuie

analizată ca o entitate, fără să fie subordonată unor valori extrinseci. Neorealismul 6. Kenneth Waltz (1979, Theory of International Politics) a. În timp ce realismul clasic abordează politica internaŃională folosind ca

instrumentar caracteristicile demersurilor statelor şi interacŃiunea dintre ele, Waltz propune

o nouă perspectivă, în special în ceea ce priveşte premisa realistă referitoare la

caracterul anarhic al mediului internaŃional. Anarhia, în abordarea realismului tradiŃional, are ca principiu de coerentizare acŃiunea raŃională a statelor, care îşi urmăresc consecvent interesele de putere şi de securitate: „Ideea că politica internaŃională poate fi concepută ca un sistem cu o structură precis definită reprezintă derogarea fundamentală a neorealismului faŃă de realismul tradiŃional”.

Waltz afirmă că modul de funcŃionare a sistemului ca întreg influenŃează şi comportamentul statelor în aceeaşi măsură în care sistemul de guvernare la nivel intern influenŃează evoluŃiile în interiorul unui stat dat. Ca o consecinŃă a acestei diferenŃe de abordare este faptul că, în demersul concentrat asupra caracteristicilor sistemului ca atare, la nivel statal, Waltz a putut evita consideraŃiile asupra naturii umane, a moralităŃii. Astfel, a putut dezvolta o perspectivă diferită asupra puterii. b. Continuându-şi analiza mediului internaŃional prin folosirea modelului structurii interne, Waltz apreciază că structurile politice se definesc şi se disting de ceilalŃi actori mai întâi prin principiul lor ordonator: unităŃile politice sunt structurate în relaŃii ierarhice de autoritate şi subordonare. Prin contrast, relaŃiile internaŃionale sunt un domeniu de structuri politice anarhice (înŃelese ca neierarhice, lipsite de o structură ierarhică). Ordinea sistemului nu este impusă din exterior, de o autoritate superioară, ci se naşte din interacŃiunea unor actori politici egali din punct de vedere formal, în mod similar cu situaŃia statelor ce interacŃionează pe scena internaŃională. Structurile politice se caracterizează şi prin diferenŃierea funcŃiilor între unităŃile componente (separarea între executiv, legislativ, judecătoresc în configuraŃii diferite, în funcŃie de forma de guvernare): „Hierarhia presupune relaŃii de supra şi subordonare între părŃile sistemului”. În ordinile anarhice (mediul internaŃional), fiecare stat este o unitate politică separată, autonomă şi egală din punct de vedere formal, care trebuie să se bazeze pe propriile resurse pentru a-şi realiza interesele. În mediile anarhice, toate funcŃiile importante trebuie să fie îndeplinite de fiecare stat în parte, fără să existe o diviziune a muncii politice sau o diferenŃiere clară între state. În consecinŃă, principala diferenŃă între state este de capacitate, iar nu de funcŃii. Ele nu diferă atât prin ceea ce îşi propun să realizeze, cât prin capacitatea de a atinge obiective larg împărtăşite. Distribuirea capacităŃilor între unităŃile sistemului internaŃional face ca ordinile internaŃionale succesive să varieze în funcŃie de numărul marilor puteri (distribuirea capacităŃilor între actori). Waltz subliniază diferenŃa între sistemele bipolare (două superputeri) şi multipolare: teoria balanŃei de putere este emblematică pentru politica internaŃională, pentru că ea percepe statele ca o concentrare de puteri concurenŃiale într- un mediu anarhic. Waltz susŃine că balanŃa politicii de putere prevalează ori de câte ori două sau mai multe state coexistă într-o ordine anarhică, lipsită de o autoritate superioară regulatoare. Schimbările rapide şi bruşte în raporturile de putere şi în statut în plan internaŃional provoacă acŃiuni de contrabalansare. Efortul de echilibrare ajută la menŃinerea stabilităŃii relaŃiilor dintre state. Un sistem al balanŃei de putere funcŃionează cel mai eficient atunci când alianŃele sunt fluide, se formează şi se întrerup în funcŃie de circumstanŃe, indiferent de valori, religie, istorie sau formă de guvernare. Michael Waltzer, un alt autor care poate fi considerat drept neorealist, arată că, în ordinile politice anarhice, unităŃile politice au o tendinŃă de agregare în jurul unui competitor carismatic sau al unui învingător, pentru că „înfrângerea nu le primejduieşte securitatea”. Într-un sistem anarhic, agregarea în jurul unei puteri emergente prezintă riscul iminent de a cădea victimă acelei puteri. Din acest motiv, pentru prezervarea intereselor lor de securitate, statele trebuie să se concentreze asupra puterii lor relative. Puterea altora, în special cea a marilor puteri, este

întotdeauna o ameninŃare. Este posibil ca statele slabe să nu aibă alternativă decât o alegere inspirată şi să spere că alinierea cu puterea învingătoare le va garanta securitatea şi, de dorit, satisfacerea altor interese vitale. Waltzer recomandă echilibrul în faŃa unei puteri emergente, iar nu alăturarea la scopurile acesteia. c. Pentru realiştii clasici, puterea este atât un mijloc, cât şi un scop, comportamentul raŃional al statelor constă doar în acumularea de putere. Neorealiştii au considerat că un reper mai bun în aprecierea resorturilor acŃiunii statelor este furnizat de prezumŃia că interesul ultim al statului este dat de securitate. Waltz critică teoria interesului de maximizare a puterii. El arată că, în ultimă instanŃă, acumularea de putere este în detrimentul actorilor sistemului internaŃional, argumentând că acumularea permanentă de putere poate duce la o cursă a înarmărilor, în care securitatea fiecărui stat este ameninŃată. Cu toate acestea, deşi s-a considerat că puterea nu este principalul resort motivaŃional, neorealismul a admis că distribuŃia puterii este factorul cel mai important care determină natura structurii.

Lista subiectelor:

-Originile teoriei realiste; -Paradigmele realismului clasic; -Securitatea naŃională din perspectivă neorealistă; -Anarhia sistemului internaŃional.

2.Conceptul de securitate Obiectivul acestui capitol este de a defini conceptul de securitate şi de a evidenŃia evoluŃia acestuia. Concepte-cheie:

-securitate naŃională; -securitate individuală; -securitate comună; -securitate colectivă; -securitate cooperativă; -dilemă de securitate; -securitate societală.

Rezumatul capitolului:

1. Termenul de securitate Până recent, în disciplina academică a relaŃiilor internaŃionale termenul de securitate a fost utilizat într-un sens restrâns, aproape sinonim cu cel de putere militară, gradul de securitate fiind direct proporŃional cu echilibrul balanŃei militare. Nu a fost conturată o definiŃie propriu-zisă a acestui termen, autorii preferând să utilizeze noŃiuni sinonime, precum interes naŃional, putere. Hans Morgenthau a furnizat o definiŃie aproximativă: „Securitatea naŃională trebuie definită drept integritatea teritoriului naŃional şi a instituŃiilor sale” (Politics among nations. The Struggle for Power and Peace), Arnold Wolfers a arătat: „Securitatea, în sens obiectiv, reprezintă absenŃa ameninŃărilor la adresa valorilor dobândite, în sens subiectiv, absenŃa temerii că aceste valori ar putea fi atacate”.

Recent, în relaŃiile internaŃionale, a început să fie acceptată provocarea de a dezvolta concepte mai largi despre securitate (Barry Buzan, unul dintre iniŃiatorii acestei tendinŃe, în cadrul Copenhagen Peace Research Institute) în contextul avangardei teoretice a analizei securităŃii naŃionale şi „societale”. Acest demers este însă contestat de către partizanii teoriei clasice a „studiilor strategice” („studii de securitate”) tradiŃionale, care consideră un astfel de demers drept o extindere inadecvată a conceptului de securitate. Dincolo de divergenŃa asupra domeniului de cuprindere a conceptului de securitate, scopul demersului de definire a conceptului este acela de a analiza modul în care sunt folosite conceptele şi modul în care evoluează discursul politic asupra securităŃii. 2. Conceptul restrâns de securitate şi extinderea sa Conceptul de securitate în sens restrâns

Abordarea tradiŃională de către disciplina relaŃiilor internaŃionale a conceptului de securitate s-a concentrat pe stat ca obiect de referinŃă pentru securitate (în special în cadrul realismului). Chiar dacă era folosită sintagma „securitate naŃională”, acest termen era inexact atunci când era folosit în sens general, fiind adecvat doar în acele cazuri excepŃionale în care naŃiunea şi statul erau aproape sinonime. În teoria realistă, se are în vedere nu atât securitatea statului – naŃiune, cât securitatea statului ca entitate teritorială, ca actor principal în ordinea mondială westfaliană. Această viziune asupra securităŃii statelor individuale, abordată în termeni de intensificare a puterii militare, a stat la originea unei strategii de securitate care, aplicată în mod susŃinut de către state, ameninŃa să devină contraproductivă (cursa înarmărilor). În anii ’80 s-au constatat lipsa de beneficii pentru securitate şi tulburările produse în sistem de dinamica armamentelor circumscrisă logicii înarmărilor (ineficacitatea în înlăturarea pericolului războiului nuclear, care continua să fie permanent, efectele resimŃite de cetăŃeni ca plătitori de taxe etc.). Extinderea înŃelesului conceptului de securitate

a) În mod previzibil, în anii ’80 a fost adusă o inovaŃie sistemului, prin introducerea

conceptului de securitate comună. Mesajul principal, la nivel conceptual (pe lângă recomandările concretizate în luarea de măsuri de control al armamentelor), arăta că, în condiŃiile anarhiei internaŃionale şi cantităŃilor importante de armament acumulate, securitatea necesită o reŃinere reciprocă şi o apreciere corespunzătoare a realităŃilor epocii nucleare. În lipsa unei astfel de reconsiderări, nevoia de securitate ameninŃă să ducă la

intensificarea competiŃiei şi, în cele din urmă, la scăderea nivelului general de securitate. Conceptul de securitate comună fusese conceput ca o modalitate de soluŃionare a „dilemei de securitate” a epocii „războiului rece”, legată de cursa înarmărilor şi de ameninŃarea nucleară. Conceptul a fost descris ca „imperativul abŃinerii reciproce”, fără să presupună abandonarea competiŃiei în favoarea cooperării şi fără să presupună un demers de

instituŃionalizare sau codificare. Astfel concepută, securitatea comună aducea în plus numai un set de mijloace mai puŃin confruntaŃionale. Paradigma securităŃii rămânea neschimbată – statul este obiectul de referinŃă principal al securităŃii, iar accentul continuă să fie plasat pe ameninŃările din partea altor state, inclusiv, şi mai ales, ameninŃările militare.

b) Securitatea colectivă, o altă extindere a conceptului de securitate, presupune

contracararea ameninŃărilor tradiŃionale interstatale prin transferul de putere de la stat la

autorităŃile internaŃionale (echivalent cu o renunŃare parŃială la suveranitate). Conceptul nu

a fost folosit corespunzător în timpul „războiului rece” datorită disfuncŃionalităŃilor

sistemului Cartei ONU (Carta ONU pune în aplicare sistemul securităŃii colective, în ciuda controlului exercitat de cei 5 membri permanenŃi). În perioada posterioară „războiului rece”, principiul a fost invocat cu speranŃe renăscute, rămânând, însă, de stabilit dacă el a servit eficient scopurilor propuse. Conceptul securităŃii colective este de extracŃie liberală şi este, în anumite privinŃe, derogatoriu de la abordarea realistă a ordinii internaŃionale. Astfel, securitatea naŃională şi alianŃele tradiŃionale sunt o aplicare a realismului în doctrina securităŃii în relaŃiile internaŃionale, în sensul că ele reprezintă o asociere punctuală de state care îşi reunesc forŃele pentru atingerea unui scop determinat comun. Securitatea colectivă presupune formarea unei largi alianŃe a actorilor, cu scopul de a

răspunde în comun la orice pericol la adresa securităŃii lor care ar putea apărea. RaŃiunea care stă la baza conceptului se regăseşte în lucrările lui I. Kant, prin ideea sa de creare a unei federaŃii a statelor lumii. În cadrul acestei federaŃii, statele s-ar putea uni pentru a sancŃiona oricare stat care ar comite o agresiune. TradiŃia kantiană se regăseşte şi în teoriile păcii democratice (spre exemplu, teza probabilităŃii reduse ca statele democratice să intre în război unul împotriva celuilalt). c) Tot astfel, se remarcă faptul că forŃele ONU (sau ale altor organizaŃii internaŃionale - OSCE) sunt folosite nu numai pentru restaurarea păcii între state, ci şi în interiorul statelor, pentru apărarea drepturilor omului. Acest aspect poate marca trecerea la o nouă ordine mondială, care nu mai este alcătuită de state suverane cu frontiere impermeabile,

ci

reprezintă o nouă ordine mondială globală, în care „politica internaŃională” este depăşită

de

„politici interne la scală globală” (teză susŃinută de Bjorn

Moller, reprezentant al şcolii de la Copenhaga, alături de Barry Buzan). În măsura în care intervenŃia umanitară poate fi legitimată ca un promotor al securităŃii, este evident că nu mai poate fi vorba de

securitatea statului, ci a altei entităŃi. Admiterea legitimităŃii teoretice a conceptului de intervenŃie umanitară atrage, prin urmare, îndepărtarea de la teoriile realiste asupra securităŃii, în măsura în care ideea securităŃii statului

ca

atare este afectată de desuetudine.

3. Obiectul de referinŃă al securităŃii

a.

Realismul a neglijat dimensiunea securităŃii individuale, statul fiind singurul obiect

de

referinŃă al securităŃii. Mai exact, securitatea de stat e identificabilă, în ultimă instanŃă,

în

termeni de suveranitate şi integritate teritorială.

b. În cazul urmăririi necircumstanŃiate a securităŃii de stat, securitatea individuală

poate fi afectată. Teoriile utilitariste pun accent pe „principiul celei mai mari fericiri”, care se poate dovedi compatibil cu apărarea suveranităŃii. Centrarea exclusivă a noŃiunii de securitate pe dimensiunea entităŃii politice poate atrage, ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel, formularea de obiecŃii din partea şcolilor de gândire adepte ale ideologiei despre stat ca produs al contractului social, a cărui autoritate derivă din voinŃa generală, din actul originar al delegării puterii de către cetăŃeni. În termenii teoriei despre securitate, se poate afirma că securitatea statului îşi pierde prevalenŃa în faŃa securităŃii individuale, iar atunci când statul pune în pericol securitatea individuală pentru asigurarea propriei securităŃi, se poate susŃine că acesta nu îşi îndeplineşte obligaŃia contractuală, pierzându-şi autoritatea politică.

c. Există şi o categorie intermediară care poate intra în discuŃia despre obiectul de referinŃă al securităŃii: colectivităŃile, grupurile etnice sau naŃiunile. Acceptarea acestei posibilităŃi dă naştere noŃiunii de securitate societală.

Lista subiectelor:

-Conceptul restrâns de securitate; -Obiectul de referinŃă al securităŃii; -Principiile securităŃii colective; -ConŃinutul securităŃii comune.

3.Dimensiunile securităŃii Obiectivul acestui capitol este de a demonstra că securitatea este un concept multidimensional. Concepte cheie:

-securitatea politică; -securitatea militară; -securitatea economică; -securitatea ecologică; -securitate societală; -securitate umană.

Rezumatul capitolului:

a) Dimensiunea politică a securităŃii are în vedere relaŃia dintre stat şi cetăŃenii săi. Chiar în cazul în care se admite premisa că statul a fost creat pentru îmbunătăŃirea stării de securitate a cetăŃenilor săi, este posibil ca acesta să devină o sursă de ameninŃare la adresa securităŃii acestora. Un „Leviatan” excesiv de autoritar, opresiv poate ameninŃa securitatea drepturilor fundamentale ale individului (Germania hitleristă, regimurile totalitare etc.). În acelaşi timp, un deficit de autoritate poate constitui, la rândul său, o ameninŃare la adresa securităŃii individuale (statele slabe, lipsa legitimităŃii regimului la putere, lupta pentru autonomie sau segregare), care poate duce la conflicte armate civile (bellum omnium contra omnes - Hobbes), dar şi la conflicte armate clasice interstatale (de factură clausewitziană). Aspecte politice ale relaŃiilor internaŃionale. Teoria păcii democratice susŃine că forma de organizare internă democratică este un inhibitor puternic împotriva războiului declanşat de către statul care promovează principiile democratice în relaŃia cu cetăŃenii săi. Se poate obiecta că această afirmaŃie are o valoare relativă, ea urmând a fi testată în fiecare caz în parte. Fără a absolutiza valoarea acestei noŃiuni, chiar în mediul de gândire occidental în care a apărut, se încearcă circumstanŃierea ideii generale, prin afirmaŃia că „democraŃiile nu poartă războaie de agresiune împotriva altor democraŃii”. b) Dimensiunea economică. „Securitatea economică” are, în teoria relaŃiilor internaŃionale, două înŃelesuri distincte; ea este privită fie din perspectiva fundamentului economic al puterii militare, fie ca aspect distinct al dimensiunii de securitate. Securitatea economică din perspectiva fundamentului economic al puterii militare se bazează pe constatarea că puterea economică este „fungibilă”, se poate transforma, practic, în orice fel de valoare economică.

În ultimă instanŃă, prosperitatea este, practic, sinonimă cu potenŃialul de mobilizare

militară, dacă nu pe termen scurt, cel puŃin pe termen mediu şi lung. În consecinŃă, puterea economică a unei naŃiuni este o ameninŃare latentă la adresa adversarilor săi, de unde preferinŃa de a nu contribui la dezvoltarea economică a adversarilor. Embargoul asupra comerŃului este o metodă de a împiedica acest lucru. Această abordare era foarte răspândită în America anilor destinderii (începutul anilor ’70). În mod paradoxal,

această poziŃie este în contradicŃie cu vederile liberale asupra comerŃului internaŃional (Smith, Ricardo), care credeau în efectele benefice ale comerŃului asupra climatului internaŃional de securitate. Pe de altă parte, militarizarea (chiar şi menŃinerea trupelor gata pregătite) presupune un efort financiar, afectând inevitabil economia civilă. Tot paradoxal, militarizarea excesivă poate afecta potenŃialul de mobilizare într-o etapă ulterioară, mai ales în cazul puterilor intrate într-o fază de declin. Dimensiunea economică, aspect distinct al dimensiunii de securitate, este deosebit de sugestivă.

În primul rând, războiul economic poate fi un substitut funcŃional pentru folosirea

puterii militare, la fel cum puterea militară poate folosi pentru afectarea economiei adversarului în cazul blocadelor. În consecinŃă, unele state au ales autosuficienŃa

economică, ca opŃiune de securitate naŃională.

În al doilea rând, noŃiunea de securitate economică presupune invulnerabilitate la

hazardul economic, cauzat de disfuncŃionalitatea sistemului. Există câteva maniere de abordare a unei astfel de situaŃii: Autarhia poate îmbunătăŃi securitatea economică (metodă folosită de fosta URSS) şi constituie o modalitate defensivă de obŃinere a invulnerabilităŃii. Diversificarea, în sensul de diseminare a resurselor naŃionale între mai mulŃi actori şi în cât mai multe domenii, pentru prevenirea pericolului rămânerii fără provizii din cauza întreruperii furnizării dintr-o sursă unică. Este strategia folosită în prezent de multe state, printre care UE şi SUA, în domeniul aprovizionării cu materii prime strategice (petrol, gaze naturale, energie electrică) pentru acoperirea deficitului energetic. Intensificarea interdependenŃei, chiar până la integrare, este unul dintre cele mai moderne moduri de a asigura securitatea economică. Aceasta a fost abordarea Ńărilor europene la fondarea ComunităŃii Cărbunelui şi a OŃelului (1947). Ideea generală a fost că o reŃea de interdependenŃe va funcŃiona ca un inhibitor puternic împotriva războiului. c) Dimensiunea societală Curentul „idealist” (inclusiv mişcarea şcolii studiilor pacifiste) a susŃinut că oamenii sunt, în ultimă instanŃă, subiectul central al oricărui demers de analiză asupra situaŃiei de securitate. Statul este un mijloc pentru asigurarea securităŃii individului, şi nu un scop în sine.

Preocupările de asigurare a securităŃii trebuie să aibă ca obiect de referinŃă pe individ sau umanitatea ca atare, de unde conceptul de securitate umană.

O abordare moderată a chestiunii – securitatea societală, care are ca obiect de

referinŃă o colectivitate (deşi nu statală), este definită drept „abilitatea unei societăŃi de a persista în caracterul său esenŃial în condiŃii schimbătoare şi ameninŃări posibile sau

efective. Mai precis, este vorba de menŃinerea, în condiŃii care să permită evoluŃia, a

modalităŃilor tradiŃionale de limbaj, cultură, asociere, religie, identitate naŃională şi obiceiuri” (Ole Waever, Societal Security: the Concept, in The European Security order recast. Scenarios for the Post Cold War Era, London, Pinter 1990). Barry Buzan analizează statul drept o entitate alcătuită din baza fizică - instituŃiile, având rolul de a asigura funcŃionarea organismului, şi ideea de stat-scop. În demersul de identificare a subiectului securităŃii naŃionale, autorul apreciază că referirea la funcŃiile de bază ale statului (asigurarea ordinii publice, proprietăŃii, apărarea externă) nu este satisfăcătoare. El preferă să pună accentul pe legătura existentă între persoane şi entitatea statală căreia îi aparŃin. Buzan este de părere că această legătură se întemeiază pe un motiv mai profund decât tendinŃa de a evita starea naturală, cu toate riscurile de securitate pe care le presupune aceasta. Astfel, conceptul de securitate naŃională presupune că obiectul securităŃii este naŃiunea, spre deosebire de teoriile clasice şi tradiŃionale (în care politica de securitate gravitează în jurul raporturilor de putere). Dacă admitem că naŃiunea este un grup de persoane cu acelaşi patrimoniu cultural sau rasial şi care locuiesc în aceeaşi zonă, unul dintre scopurile securităŃii naŃionale ar putea fi protecŃia şi exprimarea acelui grup cultural. În cadrul analizei pe care o face diferitelor tipuri de state, Buzan identifică riscuri de securitate la adresa statului care vin din interiorul entităŃii politice respective (dorinŃa de afirmare a propriei identităŃi a persoanelor care alcătuiesc naŃiunea). Aceeaşi dorinŃă generează o serie de riscuri la adresa securităŃii unor alte state învecinate, de această dată, tensiunea creată în relaŃiile interstatale nefiind cauzată de mutaŃiile în raporturile de putere. Concluzia autorului, după ce examinează diferite tipuri de state în funcŃie de raporturile lor cu naŃiunea care le compune, este că acestea se confruntă cu diverse tipuri de riscuri la adresa securităŃii, derivate din specificul relaŃiei cu naŃionalitatea respectivă. Printre formele pe care le mai poate îmbrăca ideea de stat se numără ideologiile (politice, economice, religioase sau sociale). Specificitatea implicaŃilor ideologiilor asupra securităŃii izvorăşte din aceea că vizează bazele relaŃiei dintre stat şi societate. Ideea de stat poate fi circumscrisă şi existenŃei unui simŃ al scopului naŃional (prezervare rasială, apartenenŃă la o anumită civilizaŃie), sau al puterii (conform teoriilor clasice şi tradiŃionale). În demersul său de analiză aplicată, autorul arată că lărgirea domeniului de analiză a conceptului de securitate ridică problema imaginării strategiilor pentru contracararea diverselor tipuri de riscuri corespunzătoare. Problema pe care o identifică Buzan este aceea că ideile, conceptele abstracte sunt vulnerabile la suprapunerea peste alte idei (exemplu: democraŃia şi dreptul la liberă exprimare: cum să fie promovată o politică de securitate pentru democraŃie dacă problema propagandei antidemocratice rămâne nesoluŃionată?), împrejurare cu un potenŃial însemnat de ameninŃare la adresa securităŃii. Riscurile la adresa securităŃii sunt legate de fenomenul migraŃiei, sau de forŃa naŃionalismului. Acesta poate deveni şi o problemă de securitate politică, afectând statele slabe (în caz de secesiune). d) Dimensiunea ecologică Deceniul 9 al secolului XX (1987) a marcat momentul în care s-a recunoscut existenŃa unei probleme ecologice, ca urmare a constatării degradării mediului. Recunoaşterea declinului ecologic nu a coincis, însă, cu acceptarea existenŃei unei

probleme de securitate. Există trei moduri în care problemele de mediu pot fi subsumate noŃiunii de securitate: probleme de mediu cauzate de război (iarna nucleară, dezbatere purtată la începutul anilor ’80, când se considera că şi un război nuclear pe scară redusă ar fi putut crea un dezastru climatic şi ecologic); problemele de mediu pot fi cauza unui război al resurselor (în zone cu resurse puŃine – de pildă, apa în Orientul Mijlociu); problemele de mediu pot constitui ele însele ameninŃări directe la adresa securităŃii, afectând baza fizică a statelor (vulnerabilitatea Olandei sau a Bangladeshului la ridicarea nivelului apei). În majoritatea cazurilor, însă, conceptul de securitate ecologică presupune considerarea individului, nu a statului, ca obiect de referinŃă al securităŃii. Ca o limită operaŃională la tendinŃa de extindere a domeniului noŃiunii de securitate, literatura de specialitate semnalează fenomenul securizării problematicii discursului oficial. Ridicarea prea multor probleme la statutul de „probleme de securitate” poate avea ca efect transformarea temei respective în tabu şi, prin urmare, marginalizarea oponenŃilor ideologici, delegitimizarea sa ca subiect al discursului politic său academic.

Lista subiectelor:

-Dimensiunea politică a securităŃii;

- Dimensiunea economică a securităŃii;

- Dimensiunea societală a securităŃii;

- Dimensiunea ecologică a securităŃii.

4.Interesele naŃionale Obiectivul central al acestui capitol este de a înŃelege ce este acela un interes naŃional şi modul cum se stabilesc interesele naŃionale

Concepte cheie:

-interes naŃional; -raŃiune de stat; -interes naŃional vital.

Rezumatul capitolului:

În pofida apariŃiei a numeroşi actori noi şi puternici pe scena internaŃională, se poate aprecia că statul naŃional continuă să fie încă cel mai important „jucător” în arena mondială. Statele reprezintă încă elementul fundamental al sistemului internaŃional actual. Studierea relaŃiilor internaŃionale necesită, în mod firesc, descifrarea intereselor naŃionale ale statelor. 1. Definirea intereselor naŃionale Sintagma interes naŃional îşi are originea cu mult în urmă şi este asociată cu apariŃia statului naŃional în secolele XVII-XVIII. Giovani Botero, la 1589, pare a fi fost primul care a folosit acest concept. Termenul este greu de surprins într-o definiŃie unanim acceptată, ca orice concept utilizat politic. Elementul central pentru definire îl constituie ideea de interes. Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de activităŃi. Ele presupun organizare, constanŃă şi eficienŃă, în structura lor intrând elemente cognitive, afective şi volitive.

Hans Morgenthau afirma că ceea ce numim, în general, interes naŃional e format dintr-un „sâmbure tare”, prezent în orice împrejurare şi un „înveliş” format din elemente variabile ce se modifică în funcŃie de împrejurările istorice. La rândul său, James Rosenau înŃelege prin interes naŃional „tot ceea ce este mai bun” pentru o societate naŃională. Conform strategiei de securitate naŃională a României, interesele naŃionale sunt definite ca acele stări şi procese bazate pe valorile asumate şi promovate de societatea românească prin care se asigură prosperitatea, protecŃia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea statului.

2. Clasificarea intereselor naŃionale

Interesele de bază (categorii):

Apărarea patriei. Aspectul se referă la protecŃia fizică a cetăŃenilor unui stat naŃional şi la păstrarea integrităŃii teritoriale a acestuia.

Libertatea (promovarea valorilor) se referă la păstrarea sistemului politic al statului

şi, ceea ce este mai important, la libertatea de a alege propria formă de guvernare şi propriile instituŃii politice (stabilirea legitimităŃii sau difuzarea valorilor fundamentale ale

naŃiunii).

Bunăstarea economică. Este vorba de capacitatea unui popor, unei naŃiuni de a-şi

asigura hrana, habitatul, cele necesare unei vieŃi prospere.

Ordinea mondială. Se referă la interesul unei naŃiuni de a stabili şi de a păstra un

mediu (o conjunctură) internaŃională politică şi economică în care să se poată simŃi în siguranŃă.

În literatura de specialitate americană se disting următoarele categorii de interese:

Interese vitale. Dacă nu se realizează, vor fi consecinŃe imediate asupra intereselor naŃionale vitale.

Interese majore (importante). Dacă nu se realizează, se vor produce daune care vor

afecta eventual interesele naŃionale vitale.

Interese periferice. Dacă nu se realizează, este puŃin probabil ca interesele vitale să

fie afectate. Interesele naŃionale nu derivă din factori externi, ci din opŃiunile politice şi, de aceea, voluntare, ale elitei la putere.

3. Interesele naŃionale ale României

Interesele naŃionale potrivit Strategiei de dezvoltare a României din 2001:

– menŃinerea integrităŃii, unităŃii, suveranităŃii şi independenŃei statului român;

– garantarea drepturilor şi libertăŃilor democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranŃei şi protecŃiei cetăŃenilor României;

– dezvoltarea economică şi socială a Ńării, în pas cu dezvoltarea contemporană.

Reducerea susŃinută a marilor decalaje care despart România de Ńările dezvoltate europene;

– realizarea condiŃiilor pentru integrarea României ca membru al NATO şi UE.

România trebuie să devină componentă, cu obligaŃii şi drepturi depline, a celor două organizaŃii, singurele în măsură să îi garanteze un statut de independenŃă şi suveranitate şi să îi permită o dezvoltare economică, politică şi socială similară Ńărilor democratice;

– afirmarea identităŃii naŃionale şi promovarea acesteia ca parte a comunităŃii de

valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naŃional şi a capacităŃii de creaŃie a poporului român;

– protecŃia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităŃii factorilor de mediu,

la nivelul standardelor internaŃionale. În apărarea şi promovarea intereselor sale naŃionale România va respecta principiile dreptului internaŃional, va dezvolta spiritul de dialog şi cooperare cu toate organizaŃiile internaŃionale şi statele interesate în realizarea stabilităŃii şi securităŃii. 4. obiectivele politicii de securitate naŃională care asigură înfăptuirea intereselor naŃionale Obiectivele de securitate naŃională a româniei stabilesc orientarea efectivă şi reprezintă reperele de bază ale acŃiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituŃii ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată şi interdependentă să garanteze şi să conducă la realizarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale Ńării. Strategia de securitate naŃională a României fixează următoarele obiective:

– păstrarea independenŃei, suveranităŃii, unităŃii şi integrităŃii teritoriale a statului

român, în condiŃiile specifice ale aderării la NATO şi integrării Ńării în Uniunea Europeană;

– garantarea ordinii constituŃionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor

democratice de funcŃionare a societăŃii româneşti, prin: asigurarea libertăŃilor democratice ale cetăŃenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituŃionale, a egalităŃii şanselor, perfecŃionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităŃilor de realizare a solidarităŃii sociale, aprofundarea reformei în justiŃie, întărirea autorităŃii instituŃiilor statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii;

– relansarea economiei naŃionale, combaterea sărăciei şi a şomajului, perfecŃionarea mecanismelor economiei de piaŃă şi a disciplinei financiare;

dezvoltarea societăŃii civile şi a clasei de mijloc;

asigurarea stabilităŃii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social;

modernizarea instituŃiilor de apărare naŃională, în conformitate cu standardele

NATO;

optimizarea capacităŃii de apărare naŃională, în conformitate cu standardele NATO;

– îmbunătăŃirea capacităŃii de participare la acŃiunile internaŃionale pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate;

– îmbunătăŃirea stării de sănătate a populaŃiei şi protecŃiei copilului, dezvoltarea

instituŃiilor de educaŃie, cercetare şi cultură;

– reforma administraŃiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaŃie cu practicile şi

reglementările europene;

– armonizarea relaŃiilor interetnice şi edificarea statului civic multicultural, având drept

garanŃii ale securităŃii participarea socială, integrarea interculturală şi subsidiaritatea în

actul de guvernare;

– acŃiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi pragmatică, bazată pe

respectarea tratatelor şi acordurilor internaŃionale la care românia este parte, a obiectivelor şi principiilor cartei ONU;

– diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniŃelor

Ńării;

– participarea activă la acŃiunile de cooperare internaŃională pentru combaterea

terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere;

– dezvoltarea relaŃiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilităŃii şi reglementarea crizelor;

– asigurarea securităŃii ecologice;

– implicarea societăŃii civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate. Realizarea acestor obiective va produce modernizarea structurală a societăŃii româneşti şi va accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceasta se confruntă, va realiza şi va proteja interesele naŃionale, va asigura securitatea naŃională a Ńării şi a cetăŃenilor ei.

Lista subiectelor:

-Conceptul de interes naŃional; -Clasificarea intereselor naŃionale; -Stabilirea intereselor naŃionale; -Interesele naŃionale ale României.

5.Mediul internaŃional de securitate Obiectivul acestui capitol îl constituie prezentarea trăsăturilor mediului actual de securitate şi descifrarea evoluŃiilor şi tendinŃelor prealabile de evoluŃie al acestuia.

Concepte-cheie:

-mediu de securitate; -ordine mondială; -bipolarism; -multipolarism; -hegemonie; -globalizare.

Rezumatul capitolului:

Mediul internaŃional de securitate La început de mileniu, lumea a intrat într-o noua faza a evolutiei sale, marcata de coexistenta si confruntarea unor tendinte pozitive majore cu altele care genereaza amenintari si pericole. Vechea ordine mondiala, bazata pe o logica bipolara - caracterizata de rivalitate si capacitate de anihilare reciproca a unor blocuri de state - a disparut, iar tranzitia post-bipolara s-a încheiat. Obiectivele majore ale acestei perioade s-au realizat, iar germenii constructiei unei noi arhitecturi globale de securitate ocupa un loc tot mai important în cadrul preocuparilor comunitatii internationale. Pe ansamblu, lumea continua sa ramâna puternic conflictuala, motoarele conflictelor operând atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distributie a acestora si la piete, cât si în cel al diferentelor identitare de natura etnica, religioasa, culturala sau ideologica. În acest context, probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusa, în timp ce conflictele regionale si cele interne ar putea fi mai frecvente, iar efectul lor direct sau cumulat - greu de controlat. Mediul de securitate international se afla într-o schimbare rapida. Unele schimbari sunt, într-o anumita masura, previzibile, fie ca decurg din evolutia obiectiva a mediului de securitate, fie ca reprezinta rezultatul al unor strategii si programe. Majoritatea schimbarilor sunt însa însotite de o mare doza de incertitudine ca natura, amploare si durata, iar unele pot avea caracter surprinzator, seismic si de discontinuitate. Proliferararea noilor riscuri si amenintari - de natura asimetrica – amplifica aspectele de insecuritate ale mediului global, fapt ce conduce la destructurarea vechii

ordini internationale astfel ca, în perspectiva urmatorilor 10-15 ani, ordinea globala va arata sensibil diferit, în conditiile în care dinamica relatiilor internationale favorizeaza eforturile vizând constructia unui nou echilibru international - capabil sa asigure expansiunea libertatii si democratiei. Mediul de securitate este caracterizat preponderent de urmatoarele tendinte majore: accelerarea proceselor de globalizare si de integrare regionala, concomitent cu proliferarea actiunilor având ca scop fragmentarea statala; convergenta rezonabila a eforturilor consacrate structurarii unei noi arhitecturi de securitate, stabile si predictibile, însotita de accentuarea tendintelor regionale anarhice; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influentei lor în dinamica relatiilor internationale, în paralel cu multiplicarea formelor si cresterea ponderii interventiei actorilor nestatali în dinamica relatiilor internationale. În acesta lume complexa, dinamica si turbulenta, confruntarea principala se poarta între valori fundamental diferite, între democratie si totalitarism, si este determinata de agresiunea majora a terorismului international de sorginte extremist-religioasa, structurat în retele transfrontaliere, împotriva statelor democratice si a fortelor politice rationale din statele angajate în procesul democratizarii. Tendintele majore ce guverneaza evolutiile globale în epoca post-bipolara creaza îngrijorari justificate, genereaza noi provocari, ofera oportunitati si prezinta riscuri la adresa valorilor si intereselor nationale. Globalizarea este principalul fenomen care influenteaza mediul de securitate contemporan, creând atât oportunitati de dezvoltare, cât si noi riscuri si amenintari. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau ramâne neutru, nici un stat nu este la adapost si nici unul nu trebuie sa ramâna în afara proceselor globale. Ca urmare, securitatea internationala tinde tot mai mult sa-si manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internationala este tot mai constienta de raspunderile globale ce îi revin. Principial, globalizarea profileaza o sansa reala de evolutie economica pozitiva, apta sa creeze prosperitate, dar înscrierea pe aceasta tendinta nu este o certitudine garantata pentru fiecare tara; ea depinde de capacitatea statelor de a exploata astfel de oportunitati, pentru ca, în caz contrar, pentru o tara, cel mai mare risc este acela de a ramâne în afara proceselor globalizatoare pozitive. În contextul acestei configuratii complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stari de instabilitate si conflict, de saracie si frustrare care genereaza sau favorizeaza amplificarea noilor riscuri si amenintari. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securitatii României. La nivel regional, atât în sud-estul Europei - îndeosebi în Balcanii de Vest si în regiunea Marii Negre - persista sau sporesc în intensitate stari de tensiune determinate de vechi dispute de natura etnica sau religioasa, separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum si de criminalitatea transfrontaliera în crestere; multe dintre aceste tensiuni au potential exploziv. Lichidarea comunismului ca sistem politic si instaurarea democratiei în Europa Centrala si de Est, extinderea NATO si a Uniunii Europene, deschiderea frontierelor, intensificarea fluxurilor de persoane, marfuri si capital, precum si dezvoltarea tehnologica au creat premise favorabile pentru racordarea noilor democratii la zona de prosperitate si securitate euro-atlantica. Pentru România, aceste fenomene, coroborate cu situatia sa geopolitica, se constituie în oportunitati strategice importante, între care cele mai semnificative sunt: apartenenta la Alianta Nord-Atlantica; integrarea în spatiul economic, politic, cultural si de securitate comunitar; parteneriatul strategic cu S.U.A.; cresterea

rolului si a ponderii regiunii Marii Negre în preocuparile de securitate si energetice ale Europei; experienta acumulata în participarea la misiuni internationale în sprijinul pacii; gradul ridicat de interoperabilitate a institutiilor de securitate si aparare ale României cu structurile similare ale statelor membre ale Aliantei Nord-Atlantice si Uniunii Europene.

Lista subiectelor:

-Caracterizarea mediului actual de securitate; -Trăsăturile mediului internaŃional de securitate; -EvoluŃii şi tendinŃe în mediul internaŃional de securitate; -Caracteristicile globalizării.

6.Riscuri, ameninŃări şi vulnerabilităŃi la adresa securităŃii naŃionale Obiectivul principal al acestui capitol îl reprezintă elucidarea conceptelor de risc, ameninŃare, pericol şi vulnerabilitate şi implicaŃiile lor asupra securităŃii naŃionale.

Concepte cheie:

-risc-risc asimetric; -ameninŃare; -pericol; -vulnerabilitate; -gestionarea riscurilor; -managementul riscurilor.

Rezumatul capitolului:

În contextul acestei analize, riscurile si amenintarile la adresa securitatii nationale a României sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de tara membra a Aliantei Nord-Atlantice si a Uniunii Europene. În aceste conditii, desi pericolul unui razboi clasic, al unor agresiuni militare conventionale este foarte putin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilitati majore din perspectiva securitatii proprii si a capacitatii de actiune pentru îndeplinirea obligatiilor asumate la intrarea în NATO si în Uniunea Europeana. Se înscriu în aceasta categorie si riscurile ce privesc securitatea si apararea frontierelor, în conditiile în care segmente importante ale granitelor Românei reprezinta si frontiera estica a celor doua organizatii. În acelasi timp însa, o serie de amenintari noi, asimetrice, de natura militara sau non-militara, inclusiv cele ce se manifesta sub forma agresiunilor informatice sau informationale, generate preponderent din mediul international, dar si - într-o anumita masura - de cel intern, tind sa creasca sub raportul gradului de pericol si al probabilitatii de producere, si pot afecta grav starea de securitate a cetatenilor români, a statului român sau a institutiilor de securitate din care România face parte. Pericolul creat de astfel de evolutii negative poate fi substantial potentat în cazul asocierii lor, îndeosebi în conditiile în care granitele dintre amenintarile globale si cele regionale, precum si între cele externe sau interne, tind sa devina tot mai difuze. În fapt, în conditiile accelerarii proceselor globalizatoare si ale dezvoltarii tehnologice, distantele geografice devin tot mai putin importante, astfel ca aparitia si dezvoltarea unor asemenea fenomene negative trebuie descoperite indiferent de locul unde se produc, evaluarea lor trebuie facuta prin prisma caracterului indivizibil al securitatii globale, iar contracararea lor oportuna si ferma, inclusiv

la distante mari fata de granitele nationale, devine o responsabilitate majora a unei guvernari democratice eficiente. Principalele riscuri si amenintari care pot pune în pericol securitatea nationala a României, valorile si interesele sale ca stat membru al comunitatii europene si euroatlantice sunt urmatoarele:

Terorismul international: Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra unor obiective-simbol ale civilizatiei si puterii americane, actiunile de aceeasi natura executate la Madrid, Londra, Moscova sau Istanbul, precum si cele care au avut loc în Orientul Apropiat, Caucaz, Africa, Asia Centrala, de Sud si Sud-Est, dovedesc faptul ca terorismul international de sorginte extremist-religioasa, structurat în retele transfrontaliere, reprezinta cea mai grava amenintare la adresa vietii si libertatii oamenilor, a democratiei si celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiaza comunitatea euro-atlantica. Retelele teroriste internationale au acces la tehnologia moderna si pot beneficia de transferuri bancare si mijloace de comunicare rapide, de infrastructura si asistenta oferite de organizatii etnico-religioase extremiste, de suportul criminalitatii transfrontaliere organizate ori de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile sa guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi masive de vieti omenesti si distrugeri materiale de mare amploare, iar - prin accesul posibil la armele de distrugere în masa - consecintele actiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul deschis al societatilor democratice moderne, ca si cerintele globalizarii, determina ca fiecare stat în parte cât si comunitatea internationala în ansamblu, sa ramâna vulnerabile în fata terorismului international, astfel ca imperativul contracararii acestui flagel si al cooperarii fortelor democratice pentru contracararea lui constituie o cerinta vitala, inclusiv prin actiuni comune desfasurate în zonele care generaza terorism. Proliferarea armelor de distrugere în masa: Armele nucleare, chimice, biologice si radiologice constituie o alta amenintare deosebit de grava din punctul de vedere al potentialului de distrugere. Accesul la astfel de mijloace devine tot mai usor din punct de vedere tehnologic, iar tentatia dobândirii lor sporeste amenintator, concomitent cu reducerea garantiilor de comportament responsabil al autoritatilor ce intra în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Se amplifica, de asemenea, preocuparile pentru dezvoltarea mijloacelor de transport la tinta a unor astfel de arme si pentru realizarea si stocarea produselor cu dubla utilizare. Colapsul sau evolutia anarhica a unor state posesoare de arme de distrugere în masa, autoritatea redusa exercitata de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum si existenta unor regiuni - inclusiv în Europa - aflate în afara controlului statal, favorizeaza dezvoltarea unei piete negre active pentru astfel de mijloace. Din perspectiva preocuparilor pentru securitatea nationala, amplificarea fenomenului terorist si proliferarea armelor de distrugere în masa reprezinta principalul factor generator de incertitudine în domeniul securitatii globale, în conditiile în care regimurile nedemocratice, totalitare pot asigura cel mai periculos suport operational si logistic. Conflictele regionale: În pofida evolutiilor pozitive din ultimul deceniu si jumatate, care au facut din Europa un loc mai sigur si mai prosper, arealul strategic în care este situata România este înca bogat în conflicte locale, inter- si intra-statale, cu puternice implicatii pentru pacea si securitatea regionala si europeana. Produs auxiliar al dezmembrarii, mai mult sau mai putin violente, a unor state multinationale din zona,

conflictele inter-etnice sau religioase - în fapt, conflicte cu un puternic substrat politic - reprezinta o amenintare grava la adresa securitatii regionale, chiar daca, în urma unor importante eforturi ale comunitatii internationale, majoritatea acestora sunt tinute sub control. Prin numarul lor mare, asa-numitele “conflicte înghetate” din aceasta regiune, alaturi de alte stari tensionate, dispute teritoriale, tendinte separatiste si situatii de instabilitate prezente în proximitatea strategica a României, genereaza incertitudine strategica, determina irosirea multor resurse si perpetueaza saracia. Ele alimenteaza, de asemenea, alte forme de violenta si criminalitate si favorizeaza terorismul. Criminalitatea transnationala organizata: Reprezinta atât o expresie a proliferarii unor fenomene negative care se amplifica în conditiile globalizarii, cât si o consecinta directa a gestionarii ineficiente a schimbarilor politice, economice si sociale profunde care s-au produs în Europa Centrala si de Est în procesul disparitiei regimurilor comuniste. Pe fondul unei astfel de situatii, spatiul de interes strategic în care se afla România este sursa, zona de tranzit si destinatie a unor activitati criminale grave constând în: trafic ilegal de armament, munitii si explozivi; trafic de narcotice; migratie ilegala si trafic de fiinte umane; trafic de produse contrafacute; activitati de spalare a banilor si alte aspecte ale criminalitatii economico-finaciare. Prin natura si amploarea lor, astfel de activitati sunt favorizate de existenta conflictelor locale si, la rândul lor, pot favoriza terorismul si proliferarea armelor de distrugere în masa sau pot sa contribuie la perpetuarea regimurilor separatiste. Un rol important în procesul de consolidarea a stabilitatii si securitatii noilor democratii din Europa Centrala, de Sud-Est si de Est revine capacitatii statelor si a societatilor de a promova o gestiune eficienta a treburilor publice, de a garanta exercitarea responsabila si eficienta a puterii, în deplin acord cu principiile democratiei si cerintele respectarii drepturilor omului. Expresia publica a acestor exigente este buna guvernare, domeniu în care în România - ca si în majoritatea statelor din aceasta regiune - s-au înregistrat, în anii care au trecut de la prabusirea regimurilor comuniste, progrese remarcabile. În acelasi timp, însa, noile democratii din aceasta regiune continua sa se confrunte cu numeroase fenomene negative care afecteaza calitatea actului de guvernare. În acest context, guvernarea ineficienta, afectata de coruptie institutionala si clientelism politic, de ineficienta administratiei publice, lipsa de transparenta si de responsabilitate publica, de birocratie excesiva si tendinte autoritariste, submineaza încrederea cetatenilor în institutiile publice si poate constitui o amenintare majora la adresa securitatii statelor. În aria de interes strategic a României, guvernarea ineficienta pune adesea în pericol exercitiul normal al drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, afecteaza îndeplinirea obligatiilor internationale - inclusiv a celor ce vizeaza protectia identitatii nationale - putând genera crize umanitare cu impact transfrontalier. Securitatea nationala poate fi, de asemenea, pusa în pericol de o serie de fenomene negative grave, de natura geo-fizica, meteo-climatica ori asociata, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activitati umane periculoase, daunatoare sau iresponsabile. Între acestea, se pot înscrie: catastrofele naturale sau alte fenomene geo- sau meteo-climatice grave (cutremure, inundatii, încalzirea globala si alte modificari bruste si radicale ale conditiilor de viata); tendinta de epuizare a unor resurse vitale; catastrofele industriale sau ecologice având drept consecinte pierderi mari de vieti omenesti, perturbarea substantiala a vietii

economicosociale si poluarea grava a mediului pe teritoriul national si în regiunile adiacente; posibilitatea crescuta a producerii unor pandemii. Riscurile si amenintarile la adresa securitatii nationale pot fi potentate si amplificate de existenta unor vulnerabilitati si disfunctionalitati, între care pot fi considerate ca generatoare de preocupari sau pericole urmatoarele: dependenta accentuata de unele resurse vitale greu accesibile; tendintele negative persistente în plan demografic si migratia masiva; nivelul ridicat al starii de insecuritate sociala, persistenta starilor de saracie cronica si accentuarea diferentelor sociale; proportia redusa, fragmentarea si rolul înca nesemnificativ al clasei de mijloc în organizarea vietii economico-sociale; fragilitatea spiritului civic si dificultatile de manifestare a solidaritatii civice; infrastructura strategica slab dezvoltata si insuficient protejata; starea precara si eficienta redusa a sistemului de asigurare a sanatatii populatiei; carentele organizatorice, insuficienta resurselor si dificultatile de adaptare la cerintele societatii a sistemului de învatamant; expertiza redusa, organizarea inadecvata si precaritatea resurselor alocate pentru managementul situatiilor de criza; angajarea insuficienta a societatii civile în dezbaterea si solutionarea problemelor de securitate.

Lista subiectelor:

-Risc, ameninŃare, pericol, vulnerabilitate – delimitări conceptuale; -Principalele riscuri şi ameninŃări la adresa securităŃii naŃionale; -Principalele vulnerabilităŃi ale României; -Terorismul internaŃional, factor de risc major la adresa securităŃii.

7.Viziunea asupra razboiului Obiectivul fundamental al acestui capitol este de a defini războiul, a evidenŃia cauzele acestuia şi a prezenta tipologia războiului.

Concepte cheie:

-război clasic; -război total; -război asimetric; -război destotalizat; -război periferic; -război rece.

Rezumatul capitolului:

Viziunea asupra războiului. Războiul de tip clasic – Carl von Clausewitz (1780 - 1831) „On War” ImportanŃa principală a operei lui Clauzewitz pentru studiile strategice constă în caracterul realist al modului în care abordează incertitudinea dinamicii scenei internaŃionale, prin luarea în considerare a naturii umane şi a complexităŃii universului fizic şi spiritual. Clausewitz cercetează natura războiului dintr-o perspectivă strategică; în abordarea sa, el tratează scopurile urmărite prin declanşarea războiului. Clauzewitz cercetează fenomenul ca pe un proces dinamic, care evoluează după o anumită logică îndreptată spre atingerea scopului propus: modificarea raporturilor de putere.

Clauzewitz oferă trei definiŃii ale războiului: Într-o primă definiŃie, el arată că „războiul nu este altceva decât un duel pe scară mai largă … un act de forŃă pentru a-l determina pe inamic să ne îndeplinească voinŃa”. Războiul are o natură interactivă, este coliziunea a două forŃe active, dirijate de forŃe psihologice. Războiul are, prin urmare, rolul de a tranşa într-o dispută privind acumularea de putere/împiedicarea pierderii puterii. Securitatea este privită drept o chestiune legată de puterea politică, iar viziunea strategică a lui Clausewitz este subsumată jocului raporturilor de putere între state. Războiul este încadrat întotdeauna într-un context politic, nefiind abordat în mod ermetic, izolat. Prin urmare, orice bază teoretică de predictibilitate a războiului îşi găseşte resursele în condiŃiile istorice în care acesta survine. SituaŃia politică unică este contextul care determină sistemul reprezentat de război. O a doua definiŃie a războiului se referă la dinamica mediului politic. Clausewitz formulează definiŃia celebră conform căreia „războiul este o simplă continuare a politicii, cu mijloace diferite”. El susŃine că războiul nu este niciodată autonom, că este un instrument de politică, o affaire d’Etat. RelaŃia nu este, însă, statică – ea este interactivă: „Războiul îşi urmăreşte scopurile cu viteze variabile; însă durează întotdeauna suficient de mult pentru ca influenŃa să fie exercitată asupra scopului şi pentru ca acesta să îşi modifice cursul într-un fel sau altul. Totuşi, aceasta nu implică tirania scopului politic. Acesta trebuie să se adapteze la mijloacele alese, iar acest proces îl poate modifica radical. Cu toate acestea, scopul politic rămâne principala consideraŃie”. Războiul îşi schimbă caracterul pe parcursul desfăşurării sale, iar alterarea caracterului războiului influenŃează scopurile politice care au stat la baza desfăşurării sale. „Natura cameleonică a războiului”, la care se referă Clausewitz, are în vedere caracterul său elastic, uşor adaptabil mutaŃiilor politice. A treia definiŃie, de sinteză, arată că războiul este o „remarcabilă trinitate” alcătuită din forŃa naturală, oarbă, violenŃa, ura şi inamiciŃia; hazardul şi probabilitatea, cu care se confruntă, sau pe care o generează comandantul militar; subordonarea raŃională a războiului politicii guvernului. Clausewitz subliniază necesitatea ca această triplă natură a războiului să fie controlată. El dezvoltă o metaforă în acest sens: „Sarcina noastră este de a dezvolta o teorie care să menŃină un echilibru între aceste trei tendinŃe, ca un obiect suspendat între trei magneŃi”. De remarcat viziunea intuitivă asupra dinamicii proceselor, care nu pot fi izolate nici de contextul lor, nici de hazard, generatoare de complexitate şi probabilitate. RelaŃia dintre război şi politică. Consecvent viziunii asupra interacŃiunii dintre factorii ce alcătuiesc contextul în care se desfăşoară războiul, Clausewitz subliniază că evenimentele de război pot aduce schimbări în politică, chiar dacă războiul este calificat drept un mijloc de îndeplinire a obiectivelor politice. Politica nu este extrinsecă războiului. Războiul este în mod inevitabil un subset de decizii şi acŃiuni politice, iar orice act militar are consecinŃe politice. Clausewitz stabileşte o interacŃiune atât de intimă între diferitele fenomene care formează contextul războiului, încât putem considera că procesul decizional politic este supus aceloraşi condiŃionări şi imponderabile ca şi soarta războiului. Aceasta face teoria lui Clausewitz mai comprehensivă, ea păstrându-şi valabilitatea şi pentru strategiile de securitate, cu o cuprindere mai largă decât dinamica războiului. Din punct de vedere al tehnicii desfăşurării sale, Clausewitz descrie războiul drept „… un act de forŃă pentru a-l determina pe inamic să ne îndeplinească voinŃa. ForŃa – mai

precis forŃa fizică, pentru că forŃa morală nu există decât aşa cum este exprimată prin existenŃa statului şi prin lege – este deci instrumentul războiului.” Este interesantă compararea acestei definiŃii cu cea oferită de filozoful şi strategul chinez Sun Tzu, sub aspectul concepŃiei strategice: „Astfel, cei talentaŃi la război îşi înfrâng inamicul fără luptă. Ei îi capturează oraşele fără să le ia cu asalt şi le răstoarnă statul fără întârziere”. Cauzele războiului Diversele tipuri de riscuri constituie cauze potenŃiale ale războiului într-un context socio-politic şi economic mai larg. Cauzele războaielor sunt complexe, ceea ce face dificilă stabilirea categoriilor. Cu toate acestea, stabilirea unor tipologii laxe, bazată pe cauzele prevalente ale tensiunilor, ajută la crearea unui cadru de examinare a naturii războaielor contemporane. Printre aceste tipuri de ameninŃări la adresa securităŃii, amintim:

tensiunile legate de resurse – bazate pe competiŃia pentru putere economică şi acces la resurse naturale (teritoriu, căi strategice de comunicare, căi de navigaŃie, petrol, apă, metale preŃioase etc.). Ele nu pornesc atât de la lipsa de astfel de resurse, cât de la dorinŃa de control asupra acestor resurse; tensiunile legate de guvernare şi autoritate – bazate pe competiŃia pentru puterea politică şi participare în procesele politice de luare a deciziilor; tensiunile legate de crizele identitare – bazate pe competiŃia între grupuri identitare rivale etnice, religioase etc., pentru acces la puterea politică şi economică şi la justiŃia socială.

Lista subiectelor:

-Definirea războiului; -RelaŃia dintre război şi politică; -Cauzele războaielor; -Tipuri de război în epoca post război rece; -Războiul asimetric.

8.Strategii de securitate naŃională. Modele teoretice de analiză. Obiectivul de bază al acestui capitol este de a arăta ce este o strategie de securitate şi cum se construieşte aceasta.

Concepte cheie:

-strategie de securitate; -doctrina militară; -strategii competitive; -strategii cooperative.

Rezumatul capitolului:

MODELE TEORETICE DE ANALIZĂ RelaŃiile internaŃionale şi strategiile de securitate naŃională ale statelor. Modelul realist Realismul este şcoala de gândire preocupată cel mai mult de problemele securităŃii. În cadrul acestui curent de gândire au fost dezvoltate noŃiuni, precum suveranitatea de stat, balanŃa de putere (Hobbes) sau securitatea colectivă (bazată pe reguli – Grotius), privite ca o conceptualizare a reacŃiilor statelor la lipsa de securitate. Ele au format, în acelaşi timp, instrumentarul realist al analizei strategiilor de securitate

Suveranitatea Conceptul izvorăşte din evenimentele secolelor XVI - XVII şi este consacrat prin Pacea de la Westfalia (1648). Ideea unei unităŃi temporare a Europei a fost compromisă prin izbucnirea războaielor ocazionate de reforma religioasă, ce a antrenat fragmentarea creştinătăŃii. Conflictele dintre prinŃii catolici şi protestanŃi s-au sfârşit prin recunoaşterea puterii principelui de a hotărî singur religia supuşilor săi. Autoritatea sa temporară în chestiuni seculare a fost curând extinsă: suveranii şi, implicit, statele au dobândit dreptul intern de a exercita jurisdicŃie deplină asupra propriului teritoriu şi dreptul extern de a fi autonomi în relaŃiile lor cu celelalte state şi cu ceilalŃi suverani. Acest principiu a fost recunoscut prin Pacea Westfaliană: îndepărtarea de sistemul feudal, descentralizarea puterii, în sensul că prinŃii nu mai erau obligaŃi să asculte de o autoritate centrală (un împărat sau un papă) ca sursă a propriei lor autorităŃi. Pentru o scurtă perioadă, Napoleon

a perturbat această ordine europeană impunând autoritatea imperiului francez. Ordinea

westfaliană a fost restaurată prin Congresul de la Viena (1815): autoritatea suverană

aparŃinea statelor şi era exercitată de suveran sau de puterea legislativă. Această egalitate suverană a statelor era recunoscută tuturor, indiferent de mărime, putere.

DiferenŃa dată de aceste caracteristici (mărimea şi puterea statelor) rezidă în modul

în care statele îşi folosesc suveranitatea: unele o folosesc pentru a constrânge alte state,

deşi nu au acest drept. ConsecinŃa absenŃei unei autorităŃi centrale sau a unei guvernări mondiale este starea permanentă de război între statele geloase pe suveranitatea altora (Hobbes, Leviathan, cap. 13). Teza egalităŃii suverane a fost suportul conceptual pentru mişcările de independenŃă naŃională în secolele XVIII şi XIX şi pentru decolonizare în secolul XX, mai ales după cel de-al doilea război mondial.

BalanŃa de putere a funcŃionat drept soluŃie teoretică pentru menŃinerea echilibrului

şi împiedicarea războiului în sistemul internaŃional anarhic. În acelaşi timp, ea a jucat rolul

dual de cauză şi obstacol în calea războiului. Astfel, spre exemplu, în perioada „războiului rece”, războaielor mici li s-a atribuit funcŃia de menŃinere a balanŃei de putere. De asemenea, constituirea de alianŃe a avut ca scop menŃinerea sau răsturnarea unor balanŃe de putere. Ele au constituit, totodată, cauza primului război mondial. În special, caracterul secret al unor alianŃe a fost considerat a sta la originea primei conflagraŃii mondiale. Securitatea colectivă, aşa cum a fost conceptualizată în sistemul Ligii NaŃiunilor, a avut ca scop înlocuirea formării de alianŃe de menŃinere a balanŃei de putere. Mecanismele de punere în aplicare a acestui principiu, precum şi a celui privind interzicerea folosirii forŃei s-au bazat pe acŃiunea statelor care respectă aceste reguli liber consimŃit şi sunt folosite împotriva statelor care încalcă aceste angajamente. Sistemul securităŃii colective nu a împiedicat, însă, ridicarea Germaniei naziste şi declanşarea celui de-al doilea război mondial. După al doilea război mondial, sistemul securităŃii colective a fost reinstaurat, într-o variantă consolidată, în cadrul ONU. Aplicarea sa a fost blocată în cei 40 de ani de „război rece”. Articolul 51 Carta ONU, care reglementează dreptul la autoapărare individuală sau colectivă, a funcŃionat drept corectiv sau complement al securităŃii colective, permiŃând formarea unor alianŃe circumstanŃiale de tip tradiŃional, bazate pe interesele de moment ale membrilor alianŃei, ca expresie clasică a comportamentului statelor în

logica balanŃei de putere. În acelaşi timp, securitatea colectivă are în vedere obŃinerea păcii care se bazează pe principii de drept, obligatorii şi apriorice, cu un mecanism colectiv de impunere a lor. Acest tip de abordare politică a arhitecturii mediului de securitate îşi găseşte corespondent în teoriile lui Hugo Grotius (1583 - 1645) despre guvernul mondial. Acesta recomanda ca modalitate de obŃinere a securităŃii stabilirea de regimuri guvernate de un set de reguli formale sau acceptate tacit, care să reglementeze relaŃiile dintre state în diverse domenii. Unele reguli pot avea caracter obligatoriu, chiar dacă mediul internaŃional, alcătuit din actori suverani şi egali, nu ar putea genera un sistem sancŃionator veritabil. Meritul acestui tip de arhitectură internaŃională, bazată pe reguli care circumscriu evenimentele spontane din mediul de securitate, este legat de faptul că regula introduce predictibilitate şi un anumit grad de control de către state al mediului anarhic. Regulile de reducere a înarmărilor, cele de conducere a conflictelor – dreptul umanitar, pot fi considerate ca o aplicare a acestei teorii. ModalităŃi teoretice de abordare a studiului comparativ al strategiilor de securitate naŃională Într-un demers teoretic de analiză a strategiilor de securitate naŃională, există mai multe elemente care pot fi considerate relevante pentru înŃelegerea fenomenului şi dezvoltarea capacităŃii de previziune.

1. Unul dintre acestea îl constituie doctrina militară, structura forŃelor armate,

procesul de luare a deciziilor, politica de achiziŃionare de armament. Compararea

modalităŃilor în care sunt abordate aceste elemente în fiecare stat relevă diferenŃele între strategiile de securitate ale diverselor naŃiuni, sau ajută la înŃelegerea mutaŃiilor apărute în timp în strategia de securitate a aceleiaşi naŃiuni.

2. Accentul asupra bugetului, ca metodologie, porneşte de la prezumŃia că

planificarea bugetară reflectă direcŃiile de planificare politică într-un anumit domeniu. În măsura în care planificarea politică presupune alocarea unor resurse eminamente limitate, exprimate în termeni monetari, bugetul este o modalitate la îndemână pentru o descriere comparativă a strategilor de securitate. Planificarea politică în domeniul strategic se reflectă asupra politicii de planificare bugetară. O limitare substanŃială a unui astfel de demers pentru cercetătorul ştiinŃific este dată de gradul de disponibilitate a datelor. Cheltuielile militare pot fi mascate în alte categorii, astfel încât analiza se poate îndrepta către factorii care semnalează indirect resursele alocate apărării: observarea dotării numerice a forŃelor armate, achiziŃionarea de armament, cheltuielile pentru cercetare etc. 3. Abordarea multidimensională a strategiilor de securitate naŃională, ca fenomen dinamic, este un demers complex, care include analiza corelată a mai multor elemente. Ea este justificată de complexitatea naturală a domeniului care face obiectul cercetării. Samuel Huntington descrie metaforic politica de apărare, pe care o compară cu Janus, zeul cu două feŃe al panteonului latin – are o faŃetă internaŃională şi una internă. Astfel, ea presupune existenŃa unei ameninŃări potenŃiale sau materializate, generată în mediul politico – economic internaŃional, la care se reacŃionează inclusiv în mediul politico – economic naŃional. Matricea de analiză pluridimensională poate lua în discuŃie o serie de elemente, printre care: mediul internaŃional, aşa cum este perceput de statul subiect al analizei; obiectivele naŃionale, strategia, doctrina de folosire a forŃei militare; procesul instituŃional intern de luare a deciziilor în materie de apărare; aspecte complementare: statutul forŃelor,

folosirea acestora, achiziŃia şi controlul armamentului, relaŃiile dintre civili şi militari, relaŃiile dintre agenŃiile naŃionale.

a. Ca tehnică, strategia de securitate presupune descurajare şi apărare,

descurajarea inamicului de a întreprinde acŃiuni militare, prin sublinierea costurilor şi riscurilor unui astfel de demers eventual, care depăşesc eventualele beneficii; apărarea are ca obiectiv reducerea propriilor costuri şi riscuri atunci când descurajarea a eşuat.

Valoarea descurajantă a forŃelor militare se concretizează prin aceea că, în timp de pace, descurajarea vizează intenŃiile inamicului. Această logică este ilustrată sugestiv prin cursa înarmărilor. În timp de război, apărarea vizează capacitatea sa de a produce prejudicii.

b. InfluenŃa puterii şi a distribuŃiei sale asupra strategiilor de securitate

naŃională, ca element conceptual al analizei comparative a strategiilor naŃionale de

securitate. Referitor la sistemul internaŃional bipolar al „războiului rece”, Keneth Waltz vorbeşte despre structura bipolară a distribuŃiei capabilităŃilor sau puterii în sistemul global. SUA şi URSS nu controlau politica altor state, dar efectele politicii lor naŃionale erau resimŃite global. Celelalte state îşi construiau politica naŃională în funcŃie de cea a marilor puteri. Statutul de superputere nu depindea numai de capacitatea nucleară. Statutul SUA şi URSS în relaŃia cu alte state era dat şi de capacităŃile reziduale militare şi economice ale celor doi actori.

c. În abordarea pluridisciplinară a strategiilor naŃionale de securitate, puterea este

luată în considerare ca un ansamblu integrat al mai multor factori: militari, economici,

relaŃionali. Abordarea individuală a acestor factori ar putea duce la concluzii înşelătoare:

astfel, relaŃiile economice ale statelor blocului comunist nu puteau fi analizate distinct de relaŃiile lor de securitate cu cele două superputeri.

d. De asemenea, în analiza structurii relative de putere, interdependenŃa şi

percepŃiile sunt utilizate pentru funcŃia lor moderatoare. Astfel, trebuie avute în vedere limitele puterii, ca variabilă – în mediul internaŃional foarte rar un stat are puterea de a

acŃiona singur ca hegemon global. O astfel de abordare ar trebui să facă faŃă unei coaliŃii de alte state. Din acest motiv, în general, actorii mediului internaŃional îşi modelează poziŃiile în funcŃie de gradul lor de dependenŃă. În plus, mediul internaŃional actual forŃează demersul analitic teoretic referitor la lansarea unor dezbateri asupra gradului de interdependenŃă, în dinamica sa ascendentă, descendentă sau în caracterul său constant.

În mod similar, acelaşi demers îşi poate propune să răspundă la întrebarea de a şti în ce măsură interdependenŃa crescută între actorii internaŃionali are capacitatea de îndepărtare a conflictelor. În acest mod, se testează aplicabilitatea tradiŃiei liberale, care afirmă că ruperea legăturilor de dependenŃă este costisitoare versus concepŃiile autarhice, care folosesc teza că interdependenŃa crescută duce la conflict.

e. Calitatea actorilor în mediul internaŃional. Abordarea din perspectivă etatistă a

relaŃiilor internaŃionale, mai ales în contextul contemporan, nu furnizează instrumentele de studiu necesare analizei noilor actori nestatali, precum marile companii transnaŃionale, şi preferinŃelor manifestate de aceştia. f. PercepŃia asupra configuraŃiei mediului internaŃional de securitate. În special în epoca „războiului rece”, puterea era abordată ca produs dintre voinŃa percepută şi capabilitate. Dimensiunea subiectivă a percepŃiei era considerată ca egal de importantă cu calculele obiective asupra capabilităŃilor.

AmeninŃările şi percepŃia asupra ameninŃărilor constituie un aspect important în studiile despre securitate. PercepŃia pe care o au persoanele ce iau deciziile despre rolul pe care statul sau actorul ale cărui interese le promovează ar trebui să îl aibă pe scena internaŃională este considerată, în unele abordări, drept un element foarte important de analiză şi înŃelegere a strategiilor de securitate. Această abordare tinde să confere individului rolul de actor al sistemului internaŃional prin aceea că îi recunoaşte capacitatea de a influenŃa dinamica acestuia.

g. VoinŃa ca moderator al puterii statelor. Dezbaterea despre voluntarism versus

determinism implică discuŃia asupra gradului în care liderii politici pot influenŃa, în mod voluntar, formularea de strategii prin care urmăresc maximizarea poziŃiilor, obŃinerea unui grad de securitate etc. Dezbaterea se circumscrie scopului de a stabili în ce măsură atingerea acestui scop

depinde de voinŃa liderului şi cât depinde de alte împrejurări, ce nu pot fi influenŃate, cât de mult determinism exercită structura relaŃiilor de putere în sistemul internaŃional, în termenii teoriilor despre securitate de sorginte neorealistă. Într-o concepŃie voluntaristă, se poate afirma că spaŃiul pentru formularea politicii nu este întotdeauna dependent de putere. În acelaşi timp, afirmaŃia lui Tucidide, conform căreia cel puternic face ce vrea să facă, iar cel slab ce i se spune să facă, nu se verifică întotdeauna.

h. Strategia şi formarea de alianŃe: tipuri de reacŃii ale statelor la insecuritate.

Analiza teoretică poate decela un anumit tip de comportament al actorilor în satisfacerea nevoilor de securitate. Strategiile competitive presupun o relaŃie antagonică între părŃile în conflict, astfel încât câştigul uneia dintre părŃi antrenează o pierdere echivalentă pentru cealaltă parte. Strategiile de cooperare presupun jocuri cu sumă variabilă, care dau tuturor actorilor, inclusiv adversarilor, posibilitatea să câştige. Controlul armamentelor reflectă o astfel de abordare. De asemenea, construirea şi menŃinerea unor regimuri internaŃionale sunt activităŃi cooperative, rezultând din aplicarea strategiilor de cooperare şi au, în ultimă instanŃă, drept scop mărirea avantajului comun pe termen lung. Aceste elemente de analiză îşi dovedesc relevanŃa dacă se acceptă drept valabilă premisa că eficienŃa forŃelor militare depinde şi de capacitatea tehnologică şi de coeziunea grupului, de implicaŃii sociale sau de abilitatea de a alcătui alianŃe utile.

Lista subiectelor:

-Modelul realist al strategiilor de securitate; -Modelul idealist al strategiilor de securitate; -Matricea analizei pluridimensionale; -Strategia şi formarea de alianŃe.

9.Strategia de securitate nationala a Romaniei Obiectivul principal al acestui capitol este de a face o prezentare a conŃinutului strategiei naŃionale de securitate a României.

Concepte cheie:

-securitate naŃională;

-interese naŃionale; -valori naŃionale; -dezvoltare durabilă; -buna guvernare.

Rezumatul capitolului:

Securitatea nationala reprezinta conditia fundamentala a existentei natiunii si statului român care are ca domeniu de referinta valorile, interesele si necesitatile nationale. Securitatea nationala este un drept imprescriptibil care deriva din suveranitatea deplina a poporului, se fundamenteaza în ordinea constitutionala si se înfaptuieste în contextul securitatii regionale, euro-atlantice si globale. Strategia de securitate nationala raspunde nevoii si obligatiei de protectie legitima împotriva riscurilor si amenintarilor ce pun în pericol drepturile si libertatile fundamentale ale omului, precum si bazele existentei statului roman, si vizeaza, cu prioritate, domeniile si activitatile consacrate starii de legalitate, sigurantei etateanului, securitatii publice si apararii nationale. Ea se realizeaza prin masuri active de natura politica, economica, diplomatica, sociala, juridica, administrativa si militara, prin activitatea de informatii, contra- informatii si securitate si prin gestionarea eficienta a crizelor, în conformitate cu normele de conduita ale comunitatii democratice internationale. Statutul de membru al Aliantei Nord-Atlantice, ca si procesul complex de integrare în Uniunea Europeana pe care îl parcurge România, actionând într-un spatiu de securitate care are la baza valori, interese si obiective comune, fundamentate pe principiile si normele democratiei, statului de drept si economiei de piata, ofera tarii noastre conditii favorabile de dezvoltare economica si sociala durabila, de participare activa la actiunile de mentinere a pacii si stabilitatii în plan regional si global, la contracararea eficienta atât a riscurilor si amenintarilor clasice, cât si a celor asimetrice. În acest context, constructia si dezvoltarea adecvata a capacitatilor nationale de raspuns la provocarile contemporane, în cadrul sistemului de aparare comuna si al politicii externe si de securitate comuna, al garantiilor de securitate oferite de institutiile europene si euro-atlantice si de relatiile de parteneriat strategic, precum si transformarea, modernizarea sau adaptarea oportuna a acestor capacitati în functie de cerintele noului mediu de securitate, constituie pilonii de baza ai securitatii nationale. Securitatea nationala se asigura atât prin efort national intern, prin strategii si forte proprii, cât si prin cooperarea cu aliatii si partenerii, în consonanta cu prevederile conceptelor strategice ale Aliantei Nord-Atlantice si cu strategia de securitate a Uniunii Europene, care ofera bazele operationale ale colaborarii sistematice cu organizatiile de securitate, aparare si cooperare regionala si globala. Valorile fundamentale pe temeiul carora poporul român îsi construieste destinul - comune ca esenta cu valorile comunitatii euro-atlantice - sunt acele elemente definitorii ale profilului national prin protejarea, promovarea si apararea carora se asigura conditiile esentiale ale existentei si demnitatii românilor, în cadrul colectivitatilor, statului national si al organizatiilor politice si de securitate din care România face parte. Valorile nationale constituie premisele pe baza carora statul român - în exercitarea atributiilor fundamentale încredintate de poporul suveran si în acord cu prevederile

dreptului international - îsi construieste sistemul de organizare si functionare a societatii prin intermediul institutiilor, organizatiilor democratice si al actiunii civice.

Lista subiectelor:

-ConŃinutul strategiei naŃionale; -Obiectivele de securitate ale României; -Construirea noii identităŃi europene şi euroatlantice a României; -Reperele bunei guvernări.

10.Strategia militară Obiectivul fundamental al acestui capitol este de a prezenta ce este strategia militară şi care sunt conceptele cu care operează aceasta.

Concepte cheie:

-strategie militară; -strategia acŃiunilor militare; -lupta armată; -apărare; -ofensivă.

Rezumatul capitolului:

Strategia războiului (mai este denumită şi marea strategie) conŃine cunoştinŃe despre modul de a întrebuinŃa, pe baza unei concepŃii de ansamblu, toate forŃele şi mijloacele de care dispune statul în diferite domenii (politic, economic, diplomatic, cultural, tehnico-ştiinŃific, demografic, militar etc.) şi de a conduce acŃiunile acesteia în vederea realizării scopului politic al războiului. Strategia acŃiunii militare (mai este denumită şi mica strategie ) cumulează toate cunoştinŃele ce permit folosirea în condiŃii de eficienŃă, în război sau pe timp de pace, pe baza unui plan de ansamblu, forŃele armate ale starului (alianŃei) precum şi conducerea acŃiunilor militare de nivel strategic (operaŃii strategice) în vederea participării la îndeplinirea scopului politic general al războiului, prin îndeplinirea integrală a scopului confruntării militare. Concepte cu care operează strategia militară: Strategia militară operează atât cu conceptele generale ale ştiinŃei militare cât şi cu o serie de noŃiuni şi sintagme operaŃionale proprii. Dintre conceptele cu caracter general folosite atât în ştiinŃa militară cât şi în strategia militară putem aminti: război, acŃiune militară, luptă armată, legile şi principiile luptei armate, apărare ofensivă. NoŃiunile specifice strategiei militare sunt acele elemente fundamentale pe care se întemeiază conŃinutul teoretic şi ştiinŃific al acestuia. Prin aceste concepte particulare strategia militară îşi dezvăluie caracterul şi conŃinutul şi se delimitează clar de celelalte componente ale artei şi ştiinŃei militare. Dintre acestea putem enumera: principiile strategice, operaŃia de tip strategic, ofensiva, şi operarea strategică, contraofensiva strategică, spaŃiu strategic, teatrul de război, teatrul de acŃiuni militare teatrul operaŃional, resursele strategice, puterea militară, legile războiului, periodizarea războiului, valori strategice, potenŃial militar, conducerea strategică, cooperarea strategică, desfăşurarea strategică, armament strategic etc.

ConŃinutul strategiei militare este evidenŃiat prin: 1. Latura teoretică: a. Problemele conducerii războiului şi a acŃiunilor militare; b. ModalităŃile de întrebuinŃare a forŃelor şi mijloacelor participante la război; c. Fundamentarea principiilor, regulilor, procedeelor şi normelor de pregătire şi ducere ale acŃiunilor militare; 2. Latura practic- aplicativă: a. DirecŃionează activităŃile desfăşurate în vederea pregătirii Ńării şi a armatei pentru război; b. Conducerea nemijlocită a acŃiunilor de mare amploare; FuncŃiile strategiei militare. FuncŃia gnoseologică (de cunoaştere). Obiectul de studiu al strategiei îl constituie pregătirea , desfăşurarea şi conducerea războiului în ansamblu şi acŃiunilor militare de mare amploare. Deci strategia militară investighează cu mijloace ştiinŃifice adecvate fenomenul război şi lupta armată la nivel strategic. Rezultatele acestor investigaŃii sunt exprimate în teze, idei, principii, norme, reguli, etc cu privire la modul de conducere şi întrebuinŃare a forŃelor armate strategice. FuncŃia predictivă. Strategia nu se rezumă doar la a cunoaşte fenomenul militar ci face predicŃii, prognoze, planuri de acŃiune cu privire la evoluŃia acŃiunilor militare strategice în timp şi spaŃiu. Scenariile strategice şi planurile de război sunt produsele cele mai elocvente care demonstrează şi justifică în acelaşi timp funcŃia predictivă. FuncŃia practic aplicativă. Ca orice domeniu ştiinŃific, nici strategia nu face ştiinŃă de dragul ştiinŃei ci are un scop practic precis delimitat. Rezultatele cercetărilor sunt aplicate în practica militară atât pe timp de pace cât şi pe timpul acŃiunilor militare strategice. Constrângerile impuse de strategiile militare actuale - Vulnerabilitatea statului faŃă de o agresiune declanşată prin surprindere, cu întrebuinŃarea limitată (tactică) a mijloacelor militare performante, dar cu o forŃă acŃională considerabilă. Această constrângere este rezultatul: - InsuficienŃei (nerealizării) unor sisteme de securitate regionale sau zonale; - Lipsei garanŃiilor de securitate şi apărare de care statul are nevoie; - IneficienŃei S.N.Ap. cu valenŃe reale de descurajare şi cu o viabilitatea acŃională corespunzătoare. Strategia militară trebuie să propună alternativa ducerii războiului şi luptei armate, precum şi să ofere soluŃii temporare în legătură cu supravieŃuirea statului într-o situaŃie strategică deosebită. - A doua constrângere a strategiei militare rezultă din principiile doctrinei militare, care exprimă justeŃea şi ceea ce este „drept” în pregătirea şi desfăşurarea războiului (luptei armate). Din punct de vedere doctrinar: - Nu se consideră inamic (agresor) nici un stat vecin sau o altă putere militară; - Statul în cauză nu va desfăşura acŃiuni agresive asupra nici unui alt stat; - Acceptarea premeditată a ducerii acŃiunilor militare principale pe teritoriul naŃional; - AcŃiunile militare vizează numai grupările de invazie ale adversarului. - VoinŃa naŃională exercită o altă constrângere asupra strategiei militare. VoinŃa naŃională este un element dinamic al puterii statului şi este formată din: - VoinŃa publică - VoinŃa puterii - VoinŃa legislativului - VoinŃa executivului - VoinŃa instituŃiei prezidenŃiale - Strategia naŃională trebuie să ofere soluŃii şi rezolvări care să concorde cu voinŃa naŃională. - Constrângerile legale afectează dezvoltarea teoretică şi latura practic-aplicativă ale strategiei militare. Se au în vedere: - Legile Ńării; - AtribuŃiile organelor abilitate în problemele apărării; - RelaŃiile statornicite dintre legislativ şi executiv, dintre putere şi opoziŃie.

- Constrângerile geografice au o mare influenŃă asupra strategiei militare.

Elaborarea strategiei militare va Ńine cont de: poziŃia geostrategică a statului, vecinii,

natura şi configuraŃia frontierelor, mărimea teritoriului naŃional, accesul la mare, caracteristicile fizico-geografice ale spaŃiului, infrastructura teritorială.

- Structura forŃelor armate şi riscul - Se manifestă o strânsă relaŃie între

concepŃiile strategice militare, structura forŃelor armatei şi risc. O concepŃie strategică

satisface realizarea unor obiective politice faŃă de anumite ameninŃări, iar structura forŃei militare asigură potenŃialul necesar aplicării strategiei.

- InerŃia birocratică-constituie o constrângere a strategiei militare bazată pe rutină

şi rezistenŃă la inovaŃii şi modificări strategice. Strategia militară recomandă pentru descurajarea războiului şi anihilarea într-o bună măsură a superiorităŃii unui adversar puternic, crearea alianŃelor militare. Strategia militară trebuie să plece în elaborarea concepŃiilor militare de la definirea foarte clară a intereselor (scopurilor, obiectivelor) apoi urmează stabilirea forŃelor şi mijloacelor necesare. În concluzie fundamentele strategiei militare actuale îşi au originile în trecut, sunt modelate în prezent şi sunt destinate viitorului.

Lista subiectelor:

-Raportul politică militară – strategie militară; -Strategia războiului; -Strategia acŃiunii militare; -FuncŃiile strategiei militare; -Constrângerile impune strategiei militare.

11.Apărarea naŃională şi apărare colectivă Obiectivul principal al acestui capitolul este de a elucida conceptele de apărare naŃională şi apărare colectivă şi de a evidenŃia corelaŃia dintre acestea.

Concepte cheie:

-apărare naŃională; -apărare totală (generalizată); -apărare colectivă; -apărare colectivă; -doctrină militară; -alianŃă militară.

Rezumatul capitolului:

Unirea oamenilor, a entităŃilor sociale pentru a putea preveni şi înlătura un pericol comun reprezintă un drept natural, care are determinări de ordin ontologic, nomologic, axiologic, praxiologic şi teleologic. Analiza evenimentelor istorice petrecute din evul mediu până în zilele noastre ne oferă o multitudine de situaŃii în care entităŃile sociale au creat alianŃe sau coaliŃii pentru promovarea unor interese prin acŃiuni defensive sau ofensive. Concepte şi principii ale apărării nationale Una din dimensiunile securităŃii naŃionale este apărarea naŃională care are drept scop prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare la adresa României. Apărarea naŃională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităŃi adoptate şi desfăşurate de

statul român în scopul de a garanta suveranitatea naŃională, independenŃa şi unitatea statului, integritatea teritorială a Ńării şi democraŃia constituŃională. Este un atribut inalienabil al statului român şi se poate realiza prin autoapărare individuală sau colectivă. Autoapărarea individuală este specifică statelor nealiate şi neintegrate în alianŃe sau coaliŃii. În situaŃii excepŃionale statele naŃionale integrate în aliante pot fi puse în postura de a se apăra în mod individual sau în cadrul unor coaliŃii formate pe baza unor înŃelegeri conjuncturale. Din experienŃa N.A.T.O. şi a modului de aplicare a Tratatului Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 putem defini apărarea colectivă ca un ansamblu de măsuri şi acŃiuni desfăşurate în toate domeniile de un grup de state reunite într-o alianŃă sau coaliŃie, pe baza unui tratat sau înŃelegere, în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U. în scopul apărării valorilor şi intereselor fundamentale comune împotrivă oricărei agresiuni armate, menŃinerii stabilităŃii şi securităŃii internaŃionale. Între apărarea naŃională şi cea colectivă există o relaŃie biunivocă, se presupun şi se intercondiŃionează reciproc. Scopul şi obiectivele apărării naŃionale se pot realiza cel mai eficient în cadrul apărării colective. Apărarea naŃională şi apărarea colectivă nu sunt incompatibile. Prima poate fi considerată ca parte a apărării colective, atunci când toate obiectivele ei se regăsesc în cele ale apărării colective sau complementară, când doar o parte din acestea sunt comune. În cadrul alianŃei, apărarea naŃională se concepe şi se planifică într-un sistem integrat pe baza principiilor cuprinse în tratat. În afara obligaŃiilor pe care statele naŃionale le au în cadrul alianŃei, ele pot să-şi dezvolte capacităŃi militare în funcŃie de posibilităŃile, situaŃia şi interesele specifice. AlianŃele pot cuprinde principii şi norme prevăzute în tratate, un sistem instituŃional politico- militar şi capacităŃi militare comune şi cele ale statelor naŃionale, precum şi misiunile de îndeplinit.

totalitatea măsurilor

şi acŃiunilor adoptate şi desfăşurate de autorităŃile constituŃionale ale statului român în timp de război,

în scopul garantării suveranităŃii naŃionale, independenŃei şi unităŃii statului, integrităŃii teritoriale a Ńării şi

a democraŃiei constituŃionale".

În ce ne priveşte, nu putem fi satisfăcuŃi de această abordare a problemelor, decât dacă această definiŃie este completată cu două aspecte. Primul, schimbarea expresiei "în timp de război", cerinŃă impusă de faptul că aceste "acŃiuni şi măsuri" se desfăşoară în forme specifice, în toate stările organismului militar - la pace, în situaŃii de criză şi la război. Al doilea aspect, avem în vedere introducerea, în final, ca scop al acŃiunilor şi măsurilor specifice, "apărarea şi promovarea intereselor naŃiunii române în raporturile cu alte naŃiuni". Dintre principalele atribute şi elemente de conŃinut ale "apărării naŃionale", amintim:

Din punct de vedere teoretic "apărarea naŃională" este definită ca fiind "

stabilirea de alianŃe politico-militare;

adoptarea doctrinei şi strategiei militare naŃionale;

stabilirea valorii, structurii şi înzestrării forŃelor militare active şi teritoriale;

pregătirea teritoriului, economiei şi a populaŃiei pentru apărare;

conducerea şi executarea nemijlocită a operaŃiilor de apărare a teritoriului naŃional, a

independenŃei şi suveranităŃii naŃionale a Ńării, precum şi a ordinii constituŃionale în cadrul statului de drept.

Ceea ce poate fi găsit doar în forme incipiente, cel puŃin în actualul stadiu de evoluŃie a N.A.T.O., sunt ceea ce în cazul "apărării naŃionale" numim "măsuri de pregătire a teritoriului şi economiei pentru apărare". În schimb, pregătirea populaŃiei pentru apărare este un atribut exclusiv naŃional.

Privind corelaŃia dintre "apărarea naŃională" şi "apărarea colectivă", un prim aspect de

subliniat este interferenŃa dintre cele două concepte, care derivă, în primul rând, din integrarea teritoriului naŃional al României în zona de acoperire a prevederilor art.5 al Tratatului de la Washington şi, în al doilea rând, din comunitatea de interese existentă între România şi AlianŃă, ca structură politico-militară integrată. Aceasta presupune, aşa cum se poate vedea clar din cele prezentate, existenŃa unor elemente ale "apărării naŃionale" care se întrepătrund cu cele ale "apărării colective" şi invers .

InterferenŃa, care poate fi punctul de plecare al corelaŃiei, determină o altă trăsătură a raportului în discuŃie şi anume, unitatea, aceasta fiind în acelaşi timp şi o cerinŃă pentru optimizarea ambelor domenii. În acest sens, trebuie menŃionat că fiecare Ńară membră a AlianŃei, în funcŃie de riscurile pe care şi le asumă, trebuie să acŃioneze pentru: întărirea forŃelor proprii, astfel încât să fie în măsură să ducă un război de apărare naŃională; participarea cu o cantitate de forŃe la efortul colectiv de apărare în cadrul AlianŃei Nord-Atlantice; participarea la dezvoltarea şi menŃinerea unui mediu de securitate favorabil protejării intereselor sale. Aceasta face ca o Românie puternică în primul rând, militar, dar înainte de toate economic şi politic, să contribuie la tăria organismului integrat, după cum şi puterea mai mare a acestuia aduce un plus de securitate pentru Ńara noastră. De asemenea, o strategie politico-militară corespunzătoare, aplicată de către statul român, poate avea efecte benefice pentru securitatea celorlalŃi membri, după cum aplicarea unor măsuri adecvate de către Ńările membre poate avea un efect favorabil asupra securităŃii României, reciproca fiind adevărată şi în acest caz. În fine, existenŃa manifestă a unor capabilităŃi operativ-tactice şi procedurale de înaltă calitate şi eficienŃă, la nivelul structurilor decizionale şi acŃionale ale Armatei României, este de natură să determine creşterea capacităŃii operaŃionale a AlianŃei, în ansamblu, după cum şi capacităŃile similare actuale ale membrilor marcanŃi ai N.A.T.O. influenŃează, chiar şi indirect, creşterea potenŃialului acŃional al forŃelor noastre armate. Conceptul de apărare colectivă Din experienŃa N.A.T.O. şi a modului de aplicare a Tratatului Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 putem defini apărarea colectivă ca un ansamblu de măsuri şi acŃiuni desfăşurate în toate domeniile de un grup de state reunite într-o alianŃă sau coaliŃie, pe baza unui tratat sau înŃelegere, în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U. în scopul apărării valorilor şi intereselor fundamentale comune împotrivă oricărei agresiuni armate, menŃinerii stabilităŃii şi securităŃii internaŃionale. Apărarea colectivă se desfăşoară pe baza unor tratate elaborate şi adoptate de un grup de state constituite în alianŃe sau coaliŃii cu respectarea strictă a Cartei O.N.U. În cuprinsul tratatelor sunt incluse scopul, obiectivele, misiunile alianŃei şi modalităŃile de organizare şi funcŃionare a acesteia. Deciziile se iau la nivelul politic prin unanimitatea voturilor exprimate de către statele membre. Orice acŃiune întreprinsă de o alianŃă politico-militară ce vizează pacea şi securitatea internaŃională trebuie să fie compatibilă cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U., să fie aduse imediat la cunoştinŃa Consiliului de Securitate şi să nu afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle acestuia. AlianŃele politico-militare pot fi folosite de către Consiliul de Securitate pentru aplicarea acŃiunilor de constrângere a unor state sub autoritatea obligatorie a acestuia. De asemenea, o alianŃă politico-militară nu poate acorda sprijin unui stat supus unor constrângeri din partea Consiliului de Securitate. Orice stat poate deveni membru al unei alianŃe politico-militare depunând un instrument de aderare dacă se angajează să respecte prevederile tratatului care stă la baza alianŃei, primeşte invitaŃia de aderare, care este aprobată de parlamentele statelor membre. În acelaşi timp, orice stat poate înceta a mai fi parte a tratatului prin depunerea

unui instrument de denunŃare în condiŃiile stabilite prin tratat. Pe baza tratatului, alianŃa politico-militară elaborează strategii de acŃiune pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor comune şi instituŃii militare adecvate. Scopul şi obiectivele alianŃei se realizează prin acŃiuni separate ale statelor membre sau în comun în cadrul apărării colective în care scop statele membre vor creşte capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenŃă împotriva unui atac armat şi îşi vor oferi asistenŃa mutuală necesară. AlianŃa politico-militară asigură indivizibilitatea securităŃii aliaŃilor; un atac împotriva unuia dintre ei este considerat un atac împotriva tuturor. Partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi responsabilităŃilor, cât şi avantajelor legate de apărarea comună reprezintă unul din principiile care dau substanŃa şi coeziune alianŃei. AlianŃele politico-militare nu se consideră adversarul nici unei Ńări decât în condiŃiile prevederilor Cartei O.N.U.

Lista subiectelor:

-Conceptele şi principiile apărării naŃionale; -Pregătirea teritoriului pentru apărare; -Conceptul de apărare colectivă; -Raportul dintre apărarea naŃională şi apărarea colectivă; -Dezvoltare şi progres social.

6.AplicaŃii

1.FaceŃi un studiu corporativ ale modelelor de securitate. 2.ExplicaŃi dilema de securitate. 3.DemonstraŃi caracterul multidimensional al securităŃii. 4.ExplicaŃi raportul dintre valorile naŃionale şi interesele naŃionale. 5.Care sunt tendinŃele probabile din mediul internaŃional de securitate la începutul secolului XXI. 6.ArătaŃi diferenŃele dintre risc, ameninŃare, pericol şi vulnerabilitate. 7. Ce este războiul asimetric?. 8.PrezentaŃi principalele modele de analiză a strategiilor de securitate. 9.Care este conŃinutul principal al strategiei naŃionale de securitate?. 10. ExplicaŃi raportul dintre politica militară şi strategia militară 11.Care este raportul dintre apărarea naŃională şi apărarea colectivă în cazul României?.

7.Exemple de teste de autoevaluare:

Răspunsurile pot fi date prin parcurgerea bibliografiei obligatorii. a.MenŃionaŃi dacă anunŃurile următoare sunt adevărate sau false:

1.În lucrarea sa “Istoria Războiului peloponezian”, istoricul antic Tucidide exprima idei caracteristice curentului idealist de gandire. 2.Nicolo Machiavelli a fost un admirator al violenŃei politice a lui Cezare Borgia 3.Şcoala realistă de gândire postulează că acŃiunile statelor trebuie judecate potrivit valorilor morale universale.

4.Teoria balanŃei de putere este o modalitate de explicare a dinamicii relaŃiilor internaŃionale de sorginte liberală. 5.Hans Morgenthau a definit conceptul de “securitate naŃională” drept “integritatea teritoriului naŃional şi a instituŃiilor sale”. 6.În spiritul teoriei contractului social, statul are obligaŃia să asigure securitatea individuală a cetăŃenilor săi. 7.InterdependenŃa economică este o modalitate de asigurare a securităŃii naŃionale. 8.Prin concepŃia sa asupra noŃiunii de securitate, Barry Buzan este un reprezentant al şcolii realiste de gândire. 9.In viziunea lui Carl von Klausewitz, razboiul este „ un act de forta pentru a-l determina pe inamic sa ne indeplineasca vointa” 10.In conceptia lui Eric von Ludendorf, „razboiul total” reprezinta razboiul nuclear, care duce la extinctia combatantilor. b.AlegeŃi varianta de răspuns corectă:

11.În lucrarea sa “Principele”, Nicolo Machiavelli sfătuieşte conducătorii de state să acorde importanŃă următoarelor aspecte:

a. virtuŃii şi îmbunătăŃirii moralităŃii poporului; b.păstrării păcii şi bunei înŃelegeri cu statele vecine; c.acumularea de putere şi menŃinerea siguranŃei propriului stat 12.Potrivit şcolii realiste de gândire, motivaŃiile care determină acŃiunea statelor pe plan internaŃional Ńin, în principal, de:

A. menŃinerea securităŃii naŃionale;

B. păstrarea şi mărirea puterii;

C. considerente umanitare.

A+B A+C B+C 13.Teoria realistă analiză conceptul de securitate dept:

1.securitate a statului – naŃiune; 2.securitatea statului ca entitate teritorială; 3.securitatea statului ca entitate politică;

4.securitate statului ca unic actor al relaŃiilor internaŃionale.

14.Teoria

“securităŃii

comune”,

ca

şi

concept

elaborat

în

cadrul

situaŃiei

securitate specifice războiului rece, presupunea:

de

1.abŃinerea reciprocă; 2.renunŃarea la competiŃie şi cooperarea între state

15.Conceptul “securităŃii colective” este de sorginte:

1.realistă;

2.liberală.

16.Conceptul restrâns despre securitate se referă la:

1.securitatea militară; 2.apărarea drepturilor omului prin mijloace juridice; 3.soluŃionarea problemelor minorităŃilor naŃionale prin dialog inter -

etnic. 17.Teoria “păcii democratice”, potrivit căreia statele cu regim intern democratic nu comit acte de agresiune la adresa altor state, este inspirată de ideile gânditorului:

1.Friedrich Hegel; 2.Immanuel Kant; 3.Hans Morgenthau 18.Crearea ComunităŃii Cărbunelui şi OŃelului, precursoarea Uniunii Europene, este expresia teoriei de menŃinere a securităŃii bazată pe:

1. autarhie economică; 2.diversificarea resurselor de aprovizionare; 3.interdependenŃa economică. 19.Afirmatia despre razboi potrivit careia: „ Astfel, cei talentaŃi la război îşi înfrâng inamicul fără luptă. Ei îi capturează oraşele fără să le ia cu asalt şi îi răstoarnă statul fără întârziere” apartine autorului:

1.Sun Tzu; 2.Carl von Clauzewitz; 3.Eric von Ludendorf 10.In perioada Razboiului Rece, mecanismele de mentinere a unui anumit echilibru al violentei intre cele doua blocuri ideologice erau:

A. descurajarea nucleara;

B. razboaiele periferice;

C. confruntarile militare directe intre cele doua mari super – puteri.

A+B

A+C

B+C

8.Evaluarea computerizată sub formă de teste tip grilă:

Întrebările cu răspunsurile vor fi predate cu cel puŃin 30 de zile înainte de începerea sesiunii.