ANATOMIE

ANUL I

APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE

OSTEOLOGIE
( CURSUL I )

Prof. univ. Dr. Dr. h.c. Gabriel PREDOI

 TERMENI ANATOMICI GENERALI

În descrierea şi poziţionarea oaselor, a complexelor osoase şi apoi a tuturor celorlalte

structuri anatomice se utilizează mai multe planuri anatomice imaginare.
Aceste planuri convenţionale ţin cont de poziţia patrupedală a animalelor şi sunt
direcţionate în funcţie de axul longitudinal al corpului (ax reprezentat de craniu şi coloana
vertebrală).
Datorită acestor considerente se descriu următoarele planuri anatomice (Fig. 1):
a) Planul sagital (median, longitudinal sau de simetrie) împarte corpul în două
jumătăţi egale şi simetrice (stângă şi dreaptă). Termenul de median este atribuit formaţiunilor
anatomice dispuse în planul de simetrie al corpului sau unor formaţiuni anatomice. Termenul
de medial indică apropierea de planul sagital, iar termenul de lateral indică îndepărtarea de
acest plan.
Planurile paramediane (parasagitale) reprezintă o multitudine de planuri duse paralel
cu planul median.
b) Planurile transversale sunt dispuse perpendicular pe axul longitudinal şi pe planul
sagital al corpului.
c) Planurile orizontale (sau dorsale) sunt perpendiculare pe planurile median şi
transversale.
Pentru a poziţiona şi direcţiona formaţiunile anatomice se folosesc următorii termeni:
1. Termenii cranial şi caudal sunt folosiţi pentru a indica apropierea de cap sau de
coadă a formaţiunilor anatomice situate în zona gâtului, trunchiului şi membrelor până la
nivelul bazipodiului. Pentru formaţiunile de la nivelul capului se folosesc termenii de rostral
(sau oral) indicând apropierea de bot (gură) şi aboral pentru situaţia opusă.
 Fig. 1. Planurile convenționale folosite pentru orientarea în corpul animalelor

2. Termenii dorsal şi ventral sunt utilizaţi pentru a indica formaţiunile de la nivelul

gâtului şi trunchiului situate deasupra sau dedesubtul unui plan orizontal de referinţă.
Termenul dorsal se foloseşte şi pentru a indica formaţiunile de la nivelul autopodiului toracal
şi pelvin înlocuind termenul de anterior. Faţa posterioară la nivel autopodiilor este denumită
prin termenul de palmar (sau volar) pentru membrul toracic şi plantar pentru membrul
pelvin. În cazul degetelor se utilizează termenii de axial pentru desemnarea apropierii de axul
longitudinal al membrului şi abaxial pentru situaţia opusă. Pentru ecvine (care au un singur
deget - degetul III) se utilizează şi termenii de lateral şi medial.
3. Termenul de superficial (sau extern) se foloseşte pentru formaţiunile apropiate de
suprafaţa corporală, iar termenul de profund (sau intern) pentru situaţia opusă. Pentru oasele
şi formaţiunile de la nivelul neurocraniului se folosesc şi termenii de exocranian şi
endocranian.
Pentru a indica oblicitatea unei formaţiuni se utilizează combinarea a două adjective
ale liniei imaginare ca de exemplu: ventro-cranial, caudo-dorsal, medio-distal, proximo-
lateral,etc.
 APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCAR

Numit şi aparat locomotor, aparatul de susţinere şi mişcare cuprinde un complex de

organe care participă pe de-o parte la deplasarea animalului, iar pe de altă parte la susţinerea
şi protejarea componentelor viscerale.
Acest aparat este format din organe pasive, cu rol de susţinere şi protecţie, reprezentate
de oase, cartilaje şi articulaţii şi organe active, reprezentate de musculatura scheletică.

OSTE OLOGIA
Reprezintă partea din anatomie care se ocupă cu studiul macroscopic al oaselor.
Oasele prezintă suprafeţe de inserţie pentru ligamente şi muşchi, protejează organele
cu structură fragilă şi constituie pentru organism un important depozit de substanţe minerale.

CONFORMAŢIA ŞI STRUCTURA OASELOR

Forma oaselor

Este extrem de variată, determinată de locul pe care îl ocupă în cadrul scheletului

corelat cu funcţia şi specia de la care provin. În funcţie de raportul celor trei dimensiuni
(lungime, lăţime, înălţime sau grosime) oasele sunt sistematizate în oase lungi, scurte şi late.
Oasele lungi au lungimea semnificativ mai mare decât celelalte două dimensiuni. În
cazul în care prezintă canal medular (care adăposteşte măduva osoasă) sunt denumite oase
lungi propriu-zise (ex. femur, humerus), iar când sunt lipsite de canal medular sunt denumite
oase alungite (ex. coastele).
Fiecărui os lung i se descrie un corp - diafiză şi două extremităţi - epifize.
Oasele scurte prezintă cele trei dimensiuni aproximativ egale şi un volum redus (ex.
oasele carpiene, vertebrele).
Oasele late prezintă lăţimea mai mare decât celelalte dimensiuni sau aproape egală cu
lungimea. Cele care au canal medular se numesc oase lăţite, iar cele ce nu prezintă canal
medular sunt denumite oase late adevărate sau propriu-zise (ex. spata).
 În organismul animal mai există şi formaţiuni osoase care nu sunt încadrate funcţional
în aparatul de susţinere şi mişcare cum sunt: osul râtului la suine, oasele cardiace la taurine,
osul penian la canide.

Structura oaselor

Un os este format din mai multe componente structurale şi anume: ţesut osos propriu-
zis, care predomină; ţesut conjunctiv (reprezentat de periost şi endost), ţesut cartilaginos,
măduvă osoasă, vase şi nervi.
Ţesutul osos propriu-zis reprezintă componenta principală a osului. Ţesutul osos
apare sub trei forme: compact, spongioas şi diploe, preponderenţa uneia sau alteia din cele
trei forme variind de la un os la altul. Ţesutul osos compact formează diafiza (corpul) oaselor
lungi. Ţesutul osos spongios domină extremităţile oaselor lungi (epifize), oasele alungite şi
cele scurte. El este format din lamele osoase întretăiate între ele delimitând spaţii denumite
areole. Diploe, întâlnit în cazul unor oase late ale capului, ţesutul osos compact formând două
lame (internă şi externă) între care este dispus un strat gros de ţesut osos spongios.
Țesutul cartilaginos este de două tipuri.
Cartilajele de acoperire acoperă suprafeţele articulare ale oaselor, facilitând
alunecarea în cadrul articulaţiilor. Acesta preîntâmpină uzura osului prin frecare. Cartilajele
de conjugare (sau de creștere) sunt prezente la animalele tinere şi dispuse între diafiză şi
epifiză, asigurând creşterea în lungime a oaselor. Dispar odată cu încheierea creşterii.
Țesutul conjunctiv este reprezentat de endost și de periost
Periostul acoperă toată suprafaţa osului cu excepţia suprafeţelor articulare. Determină
creşterea în grosime a oaselor şi are aspect de membrană conjunctivo-fibroasă. Endostul,
asemănător structural periostului, tapetează la interior ţesutul osos, delimitând canalul
medular şi constituind învelişul măduvei osoase.
Măduva osoasă este o formaţiune distinctă adăpostită în canalul medular al oaselor
lungi şi în areolele ţesutului osos spongios. În funcţie de aspectul şi funcţiile pe care le
îndeplineşte, măduva osoasă poate fi: măduvă fetală (roşie) - cu rol preponderent hematogen
şi caracteristică animalelor tinere, măduvă galbenă (grasă sau matură) - preponderentă la
animalele mature sănătoase şi măduvă cenuşie (cahectică) - întâlnită în general la animalele
slabe, cahectice.
 Fig. 2. Secţiune sagitală prin humerus
1-țesut osos compact la nivelul diafizei; 2-țesut osos spongios la nivelul epifizelor; 3-cartilaje articulare; 4-cartileje de
creștere (de conjugare); 5-stratul extern al periostului ce va condribui la formarealigamentului capsular; 6-periost; 6’-
endost; 7-cavitate medulară; 8-măduvă osoasă.
 ACCIDENTE DE RELIEF ALE OASELOR

Sunt reprezentate de neregularităţi prezente pe suprafaţa oaselor sub forma unor

eminenţe sau ridicături, când depăşesc suprafaţa osului sau sub forma unor depresiuni sau
cavităţi.
Eminenţele sunt sistematizate în eminenţe articulare, când servesc pentru articularea
oaselor între ele şi eminenţe nearticulare (juxtaarticulare).
Eminenţele articulare, dispuse în special la extremităţile oaselor, sunt reprezentate de
:
- capul articular - când are aspect de calotă;
- condil - când are aspect de semicilindru sau trunchi de con;
- trochlee - formată din doi condili separaţi de un şanţ median (aspect de scripete).
Eminenţele nearticulare, extrem de variate, servesc în general ca loc de inserţie
pentru ligamente sau muşchi şi sunt reprezentate de:
- apofiza sau procesul - când eminenţa este bine detaşată şi evidentă putând fi: stiloidă
(când este ascuţită ca un stilet), odontoidă (asemănătoare unui dinte), coracoidă (aspect de
cioc de corb), mastoidă (aspect de mamelon), pterigoidă (sub formă de aripă), coronoidă (cu
aspect de dinţătură dispusă pe o coroană);
- protuberanţa - eminenţă boantă, voluminoasă, cu baza largă şi bine detaşată;
- tuberozitatea - eminenţă puţin delimitată, cu suprafaţa rugoasă;
- tuberculul - eminenţă bine detaşată, dar redusă ca întindere;
- spina - eminenţă ascuţită;
- creasta - eminenţă alungită, bine delimitată şi tăioasă.
Cavităţile, ca şi eminenţele, sunt sistematizate în cavităţi articulare şi nearticulare.
Cavităţile articulare sunt tapetate cu cartilaj şi sunt reprezentate de:
- cavitatea cotiloidă (acetabulară) - cavitate adâncă, cu aspect de emisferă excavată ce
cuprinde aproape integral capul articular al osului integrat articulaţiei;
- cavitatea glenoidă - cavitate cu aspect de calotă excavată ce cuprinde parţial capul
articular;
- cochleea - cavitate formată din două şanţuri separate de un relief median,
reprezentând negativul trochleei.
 Cavităţile nearticulare reprezintă depresiuni sau excavaţii determinate de amprentele
unor muşchi sau de trecerea unor tendoane, vase sau nervi şi sunt reprezentate de:
- şanţuri (scizuri) - cavităţi cu aspect de adâncitură liniară, putând fi şanţuri vasculare
(când adăpostesc traiectul unor vase) sau şanţuri nervoase (când adăpostesc traiectul unor
nervi);
- culise tendinoase - reprezintă şanţuri căptuşite cu cartilaj ce servesc alunecării unor
tendoane;
- incizuri - scobituri pe marginea unor oase;
- fose - excavaţii neregulate şi imprecis delimitate;
- fosete - depresiuni de mici dimensiuni; când sunt perfect delimitate şi de mărimea
vârfului degetului sunt numite amprente digitale;
- canale (conducte) - formate atunci când un vas sau un nerv străbate un perete osos;
- găuri - perforaţii într-un perete osos prin care trec vase sau nervi;
- hiatusul - depresiune neregulată în care se deschid mai multe canale şi/sau găuri;
- fisura (fanta) - depresiune îngustă cu aspect de crăpătură sau despicătură în masa unui
os;
- cavităţi pneumatice - reprezentate de sinusurile paranazale şi de celulele bulei
timpanice, cavităţi pline cu aer, formate prin rezorbţia spongioasei oaselor.

SISTEMATIZAREA SCHELETULUI

Prin schelet se înţelege totalitatea pieselor osoase şi cartilaginoase ale unui animal
articulate între ele. El reprezintă elementul pasiv al aparatului locomotor.
Scheletul este sistematizat în trei mari grupe regionale: scheletul capului, scheletul
trunchiului şi scheletul membrelor.
1. Scheletul capului (craniul) este dominat de două mari componente: neurocraniu
(care adăposteşte encefalul) şi splanchnocraniu (care protejează porţiunile iniţiale ale
aparatului digestiv şi respirator), la care se adaugă un complex osteo-cartilaginos de susţinere
a unor organe digestive şi respiratorii - complexul hioidian.
2. Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste şi stern.
Coloana vertebrală, formată prin articularea mai multor piese osoase denumite vertebre,
circumscrie canalul rahidian care adăposteşte măduva spinării. Datorită lungimii, dispunerii
sale axiale şi articulării cu scheletul capului, coloana vertebrală alcătuieşte scheletul axial.
Coloana vertebrală este sistematizată în cinci grupe regionale şi anume: regiunea
cervicală (care realizează joncţiunea cu craniul), regiunea toracală sau dorsală (care constituie
tavanul cuştii toracice, cuşcă rezultată prin articularea cu coastele şi sternul), regiunea
lombară (care formează baza anatomică a tavanului cavităţii abdominale), regiunea sacrală
(care prin articulare cu oasele bazinului delimitează cavitatea pelvină) şi regiunea coccigiană
sau caudală (ce reprezintă baza anatomică a cozii).
Coastele (dispuse perechi) se articulează cu coloana vertebrală şi sternul şi împreună
constituie baza osoasă a cavităţii toracice (cuşca toracică).
3. Scheletul membrelor este format prin articularea mai multor piese osoase ce
alcătuiesc baza anatomică a membrelor toracice sau anterioare, respectiv a membrelor pelvine
sau posterioare. Atât membrele toracice cât şi membrele pelvine sunt ataşate coloanei
vertebrale prin zone de legături denumite centuri (toracică şi pelvină).
Scheletul membrelor toracice este omolog cu cel al membrelor pelvine şi este
sistematizat în patru grupe regionale şi anume :
a) Zonoscheletul (sau centura), compus în general din trei oase, este format la
membrul toracic din spată, claviculă şi coracoid, iar la membrul pelvin din ilium, ischium şi
pubis.
b) Stilopodiul, reprezentat de humerus la membrul anterior şi de femur la membrul
posterior.
c) Zeugopodiul, format din două oase, cel toracal din radius şi ulnă, iar cel pelvin din
tibie şi fibulă.
d) Autopodiul este format din mai multe oase grupate în trei subregiuni şi anume:
- bazipodiul, format la membrul toracic din oasele carpiene, iar la membrul pelvin din
oasele tarsiene;
- metapodiul, format din oasele metacarpiene la membrul toracic şi oasele metatarsiene
la membrul pelvin;
- acropodiul (baza anatomică a degetului) format atât la membrul toracic cât şi la cel
pelvin din trei falange, la care se adaugă doi mari sesamoizi şi un mic sesamoid.
 Fig. 3 Sistematizarea scheletului la ecvine
1- regiunea cervicală a coloanei vertebrale; 2- regiunea toracală a coloanei vertebrale; 3- coaste; 4- regiunea lombară a
coloanei vertebrale; 5- sacrumul/ regiunea sacrală; 6- regiunea coccigiană; 7- zonoscheletul toracal (spata); 8-
zonoscheletul plevin (coxalul – ilium, ischium, pubis); 9-stilopodiul toracal (humerus); 10-stilopodiul pelvin
(femur); 11, 12-zeugopodiul toracal ( ulna, radius); 13,14- zeugopodiul pelvin (fibulă, tibie); 15-patelă; 16- bazipodiul
toracal (oasele carpiene); 17- bazipodiul pelvin (oasele tarsiene); 18- metapodiul toracal (metacarpiene); 19- metapodiul
pelvin (metatarsiene); 20-acropodiul toracal; 21-acropodiul pelvin.
 Fig. 4 Omologarea scheletului membrului toracic cu cel pelvin la ecvine
a- zonoscheletul; b- stilopodiul; c- zeugopodiul; d- autopodiul; e- bazipodiul; f- metapodiul; g- acropodiul.
 S C H E LETU L M EM B R U LU I TO RAC I C

ZONOSCHELETUL TORACAL

Zonoscheletul sau centura scapulară este format din spată, claviculă şi coracoid,
ultimele două oase în cazul mamiferelor domestice fiind rudimentare.

Spata

Spata se prezintă la toate mamiferele domestice ca un os lat de formă mai mult sau mai
puţin triunghiulară, situată în partea antero-laterală a trunchiului, având marele ax orientat
oblic dorso-ventral, caudo-cranial şi uşor medio-lateral.
Din punct de vedere descriptiv prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Faţa laterală este dominată de spina scapulară, formaţiune ce sistematizează această
faţă în două fose (supraspinoasă şi infraspinoasă). În partea superioară originea spinei
scapulare este ştearsă, pentru ca în porţiunea centrală să prezinte o tuberozitate. Ventral, spina
scapulară poate să se termine insensibil sau brusc, formând în acest ultim caz o veritabilă
apofiză cunoscută sub denumirea de acromion. La carnivore şi leporide acromionul este
flancat caudal de un paraacromion mai mult sau mai puţin dezvoltat.
Faţa medială sau costală prezintă o excavaţie - fosa subscapulară, iar în partea
superioară una sau două suprafeţe destinate inserţiei muşchiului dinţat (serat) ventral numite
suprafeţe serate (lat.sing. -facies serrata).
Marginea cervicală sau anterioară este în general convexă în jumătatea superioară,
pentru ca în treimea inferioară să prezinte o concavitate denumită incizura scapulară.
Marginea toracală (costală sau caudală) la majoritatea speciilor este îngroşată şi ornată
de neregularităţi de inserţie musculară.
Marginea superioară (proximală sau vertebrală) sau baza spetei prezintă la ungulate şi
leporide un cartilaj suprascapular (sub forma unei lame fibrocartilaginoase ce prelungeşte
spata în sens dorsal până la nivelul proceselor spinoase) o suprafaţă rugoasă, uşor scobită
pentru inserţia cartilajului. La carnivore cartilajul suprascapular este înlocuit de o buză
epifizară.
 Fig. 5 Spata la ecvine - faţa laterală
1. Unghiul cervical; 2. Unghiul Fig. 6. Spata la ecvine - faţa medială
toracal; 3. Unghiul glenoidal; 4.
1. Fosa subscapulară; 2.
Cavitatea glenoidă; 5.
Suprafeţele serate; 3. Gâtul
Tuberozitatea supraglenoidală; 6.
spetei; 4. Procesul coracoid.
Marginea cervicală; 7. Marginea
toracală; 8. Marginea vertebrală; 9.
Spina scapulară; 10. Tuberozitatea
spinei scapulare; 11. Cartilajul
suprascapular

Fig. 7 Spata la ecvine - unghiul

articular
1. Cavitatea glenoidă; 2.
Incizura glenoidală; 3.
Tuberozitatea
supraglenoidală; 4. Procesul
coracoid.
 Unghiurile cervical şi toracal sunt în general tuberoase. La carnivore şi îndeosebi la
feline unghiul cervical este rotunjit.
Unghiul articular este sculptat de o suprafaţă articulară concavă - cavitatea glenoidă,
servind la articularea cu capul articular al humerusului. Circumferinţa cavităţii glenoide
prezintă la unele specii o adâncitură (incizura glenoidă) dispusă cranio-medial.
Antero-dorsal cavităţii glenoide se află tuberozitatea supraglenoidală ce serveşte ca
punct de inserţie pentru muşchiul biceps brahial. Pe partea medială, tuberozitatea
supraglenoidală prezintă procesul coracoid care oferă loc de inserţie pentru tendonul
muşchiului coracobrahial.

STILOPODIUL TORACAL

Este reprezentat printr-un singur os denumit humerus.

Humerusul
Aşezat oblic dorso-ventral, cranio-caudal şi uşor latero-medial, humerusul este un os
lung, cilindro-prismatic, format dintr-un corp şi două extremităţi.
Extremitatea proximală, dominată de capul articular (humeral) susţinut de un gât
humeral, prezintă ca formaţiuni nearticulare pe partea laterală - tuberculul mare, iar pe partea
medială - tuberculul mic. Atât tuberculul mare, cât şi tuberculul mic pot apare divizaţi la unele
specii într-o porţiune cranială numită tubercul mare sau mic cranial (sau vârful tuberculilor)
şi o porţiune caudală - tubercul mare sau mic caudal (sau convexitatea tuberculilor). Între
tuberculii craniali (mare şi mic) se delimitează şantul intertubercular (culisa bicipitală).
Corpul humerusului are faţa laterală excavată de un şanţ larg - şanţul spiralat (de
torsiune sau şanţul brahial) delimitat cranial de creasta humerală ce începe proximal printr-o
proeminenţă numită tuberozitate deltoidiană (uneori foarte ştearsă), prelungită proximal de
linia sau creasta anconee, iar distal de creasta humerală. Limita posterioară a şanţului este
dată de creasta epicondilului lateral.
De la vârful tuberculului mare coboară creasta tuberculului mare care, împreună cu
creasta anconee circumscrie suprafaţa de inserţie pentru muşchiul infraspinos (facies
infraspinata) şi pentru muşchiul micul rotund.
 Fig. 8 Humerusul la ecvine
A - Faţa laterală; B - Faţa medială; C - Extremitatea proximală;
D - Extremitatea distală
1. Tuberculul mare cranial; 2. Tuberculul mare caudal; 3. Tuberculul intermediar; 4. Cap humeral;
5. Suprafaţa m. infraspinos; 6. Creasta anconee; 7. Tuberozitatea deltoidiană; 8. Şanţul spiralat;
9. Creasta extensorilor; 10. Epicondilul lateral; 11. Epicondilul medial; 12. Fosa olecraniană; 13.
Trochleea humerală; 14. Condilul humeral; 15. Fosa radială; 16. Şanţul intertubercular (culisa
bicipitală); 17. Tuberculul mic cranial; 18. Tuberculul mic caudal; 19. Tuberculul m. marele rotund;
20. Gaura vasculară; 21. Buza medială a trochleei
 Faţa medială este dominată în treimea mijlocie de tuberculul rotund (formaţiune
destinată inserţiei muşchilor marele rotund şi marele dorsal).
Extremitatea distală prezintă ca formaţiuni articulare trochleea dispusă medial şi
condilul situat lateral. Formaţiunile nearticulare sunt reprezentate pe faţa cranială de o creastă
transversă ce desparte trochleea de fosa coronoidă, iar pe faţa caudală de fosa olecraniană
limitată medial de epicondil şi creasta epicondilului medial (creasta flexorilor), iar lateral de
epicondil şi creasta epicondilului lateral (creasta extensorilor).

ZEUGOPODIUL TORACAL

Este constituit din radius şi ulnă, oase lungi, paralele, dispuse vertical între humerus şi
oasele carpiene, articulate între ele (articulaţii fibroase sau sinoviale). Radiusul are o poziţie
cranio-medială, iar ulna caudo-laterală, ele delimitând fie un larg spaţiu interosos, fie una sau
două arcade radio-ulnare.

Radiusul

Radiusul prezintă un corp mai mult sau mai puţin cilindroid; turtit antero-posterior şi
rectiliniu sau uşor curbat cu concavitatea caudal şi două extremităţi.
Extremitatea proximală prezintă o suprafaţă articulară ocupată de 1-3 cavităţi glenoide
(fovei capitulare). Pe conturul cranial poate prezenta una sau două apofize coronoide.
Conturul caudal evidenţiază suprafeţele de articulare pentru ulnă.
Corpul, la extremitatea proximală prezintă antero-medial tuberozitatea bicipitală, iar lateral
tuberozitatea laterală. Faţa cranială a corpului este convexă în sens lateral, accidentată la
extremitatea distală de trei culise (mai mult sau mai puţin evidente) de alunecare tendinoasă.
Faţa caudală prezintă linii de inserţie musculară şi o suprafaţă rugoasă (postero-lateral) de
articulare cu ulna, întreruptă la nivelul arcadei sau arcadelor radio-ulnare. Marginile laterală
şi medială sunt rotunjite.
Extremitatea distală prezintă o suprafaţă articulară carpală limitată caudal de o creastă
transversă, reprezentată de una sau două cavitaţi glenoide (dispuse cranial) şi doi condili
(aşezaţi caudal). Ca formaţiuni nearticulare se observă apofiza stiloidă radială (medială),
apofiza stiloidă ulnară (laterală) şi fovei de inserţie ligamentară.

Ulna

Articulată (postero-lateral) în poziţie de pronaţie, ulna este mult mai redusă decât
radiusul, fiind practic (exceptând rumegătoarele şi suinele) os alungit.
Extremitatea proximală, turtită în sens lateral şi trasă caudal, depăşeşte suprafaţa
articulară a radiusului, constituind olecranul, prevăzut proximal cu o tuberozitate
(tuberozitatea olecraniană). Marginea cranială a olecranului se termină printr-un vârf
proeminent - ciocul olecranului, sub care se află incizura semilunară (marea incizură
sigmoidă) orientată vertical şi o incizură radială orientată orizontal (evidentă la carnivore).
Corpul, prismatic-triunghiular, prezintă o faţă cranială rugoasă de articulare cu
radiusul, o faţă laterală şi alta medială.
Extremitatea distală, articulată la radius, poate depăşi faţa carpală a acestuia
constituind apofiza stiloidă ulnară, sculptată de o suprafaţă articulară carpală.
 Fig. 9 Radiusul şi ulna la ecvine - vedere laterală (A), suprafaţa articulară proximală a radiusului (B) şi
suprafaţa articulară distală a radiusului (C)
1. Corpul radiusului; 2. Tuberozitatea radială (bicipitală); 3. Fovei articulare; 4. Şanţuri de alunecare
tendinoasă; 5. Olecranul; 6. Tuberozitatea olecranului; 7. Ciocul olecranului; 8. Incizura semilunară;
9. Ulna; 10. Arcada radio-ulnară; 11. Tuberozitatea laterală a radiusului.
 AUTOPODIUL TORACAL

Cuprinde trei segmente: bazipodiul, metapodiul şi acropodiul.

Bazipodiul toracal

Bazipodiul este format din oasele carpiene dispuse pe două rânduri.

Rândul proximal cuprinde în sens latero-medial pisiformul, piramidalul, semilunarul
şi scafoidul, iar rândul distal unciformul, capitatul, trapezoidul şi trapezul.
Ecvine. Există şapte oase carpiene, trapezul fiind inconstant.
Pisiformul, discoidal, prezintă pe contur două suprafeţe de articulare, iar pe faţa laterală
o culisă de alunecare tendinoasă.
Piramidalul, neregulat, paralelipipedic, prezintă cinci suprafeţe de articulare: una
superioară pentru radius, una inferioară pentru unciform, una postero-laterală pentru pisiform
şi două mediale pentru semilunar.
Semilunarul are şase feţe dintre care numai două lipsite de faţete articulare. Faţa
anterioară prezintă o strangulaţie la mijloc, iar cea posterioară posedă un tubercul orientat
caudo-ventral.
Scafoidul prezintă patru suprafeţe de articulare (superioară - concavă; două pe faţa
laterală şi una pe faţa ventrală) şi trei feţe (anterioară, medială şi posterioară) nearticulare.
Unciformul, neregulat ca formă, este dominat de o suprafaţă de articulare proximală
care este convexă în sens transversal şi uşor concavă dorso-ventral.
Capitatul, relativ triunghiular, mult turtit de sus în jos, prezintă şapte suprafeţe de
articulare.
Trapezoidul se deosebeşte de unciform prin suprafaţa articulară proximală, convexă în
toate sensurile.
 Fig. 10 Bazipodiul toracal la ecvine (A) şi rumegătoare (B)
1. Pisiform; 2. Piramidal; 3. Semilunar; 4. Scafoid; 5. Unciform; 6. Capitat; 7.
Trapezoid; 8. Capitato-trapezoid.
 METAPODIU TORACAL

Oasele metacarpiene, sub raport numeric, variază de la cinci (aproape egale în volum)
la unul singur bine dezvoltat, celelalte lipsind sau fiind reprezentate prin rudimente.
Metacarpienele principale sunt oase lungi, prezentând pe extremitatea proximală o
suprafaţă articulară (carpală) şi faţete de articulare cu metacarpienele învecinate.

Fig. 11 Metapodiul toracal la ecvine - faţa dorsală (A), faţa palmară (B) şi extremitatea distală articulară (C)
1. Metacarpul principal (III); 2. Metacarpul rudimentar medial (II); 3. Metacarpul rudimentar lateral
(IV); 4. Tuberozitatea cranio-medială a metacarpului principal.

ACROPODIUL TORACAL

Cuprinde falangele care formează scheletul degetelor, existând în principiu, pentru

fiecare deget câte trei falange - proximală medie şi distală şi câte doi mari sesamoizi şi un mic
sesamoid.
Sesamoizii mari
Sunt două piese osoase (integrate articulaţiei buletului) plasate articular la nuvelul
extremităţii palmo-distale a metacarpelor principale.
 Fig. 12 Sesamoizii mari (A) şi sesamoidul mic (B) la ecvine
1. Faţa articulară; 2. Unghiul proximal; 3. Baza; 4. Faţa excentrică (abaxială); 5. Faţa flexoare; 6.
Faţa articulară; 7. Marginea cranială; 8. Marginea caudală.

Falanga proximală

Falanga proximală (falanga I) este un os lung şi prezintă o extremitate proximală, un

corp şi o extremitate distală.
Extremitatea proximală prezintă suprafaţa articulară formată din două cavităţi glenoide
despărţite de un şanţ median.
Corpul, uşor turtit antero-posterior, are faţa dorsală convexă dintr-o parte în alta, iar
cea palmară relativ plană, prevăzută cu o suprafaţă rugoasă pentru inserţii ligamentare.
Extremitatea distală are suprafaţa articulară alcătuită din doi condili separaţi printr-un
şanţ median.
 Fig. 13 Falanga proximală la ecvine - faţa dorsală (A) şi faţa palmară (B)
1. Cavitatea glenoidă; 2. Şanţul articular; 3. Condili; 4. Suprafaţa de inserţie ligamentară.

Falanga medie
Numită şi falanga a II-a, este un os scurt şi prezintă o faţă dorsală rugoasă şi convexă
latero-medial şi o faţă volară relativ plană.
Extremitatea proximală prezintă suprafaţa articulară formată din două cavităţi glenoide
despărţite de un relief median, iar extremitatea distală din doi condili separaţi printr-un şanţ
median.

Fig. 14 Falanga medie la ecvine - faţa dorsală (A) şi faţa palmară (B)
1. Cavitate glenoidă; 2. Relief median; 3. Condili articulari; 4. Suprafaţa de alunecare (sesamoidul
fix).
 Falanga distală
Denumită şi falanga a III-a, are un aspect conic la carnivore şi leporide, tetraedric la
rumegătoare şi suine sau de trunchi de con secţionat oblic la ecvine.

Fig. 15 Falanga distală la ecvine - la membrul toracic (A) şi la membrul pelvin (B)
1. Eminenţa piramidală; 2. Marginea soleară; 3. Faţa parietală; 4. Apofiza bazilară; 5. Apofiza
retrosală; 6. Şanţul parietal; 7. Eminenţa patilobă.

Micul sesamoid
Prezintă două feţe (articulară şi flexoare), două margini (cranială şi caudală) şi două
unghiuri.