Rolul scolii in formarea personalitatii copilului

             Personalitatea este cea mai complexă şi adeseori cea mai dramatică realitate umană
cu care luăm contact şi pe care urmează să o influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm;
ea,personalitatea, reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a omului.            
În fiecare om distingem "fiinţa individuală", iar scopul educaţiei este de a cizela "fiinţa socială" a
omului. Şcoala pune copilul în contact cu o societate determinată şi utilizează un ansamblu de
practici educative în relaţie cu cele ale familiei. Şcoala dezvoltă în copil anumite stări fizice ,
intelectuale şi morale pe care le reclamă de la el societatea.

Există, desigur, reguli generale ale bunei convieţuiri sociale. Dar există şi reguli specifice, scrise
şi nescrise, bazate pe experienţa fiecărui popor, a fiecărei naţiuni. Credem că, în orice timp şi-n
orice loc, omul civilizat nu poate renunţa la regulile bunei cuviinţe, reguli care , trebuie să
recunoaştem , în zilele noastre sunt nu o dată uitate sau omise ori încălcate cu
premeditare.               

Educaţia morală realizează formarea şi dezvoltarea conştiinţei şi comportamentului social-

moralal omului, cultivarea relaţiilor individuale cu ceilalţi oameni, cu societatea. Urmăreşte să
formeze şi să dezvolte calităţi şi însuşiri ca cinstea, onestitatea, modestia, solidaritatea,
respectul faţă de ceilalţi, demnitatea, repudierea minciunii, a nedreptăţii-pe baza lor să se poată
integra alături de celelalte state europene.                

Pentru ţările membre ale Uniunii Europene, educaţia şcolară este o prioritate. Libera circulaţie
a ideilor şi persoanelor pe teritoriul UE presupune şi un spaţiu educativ propice schimburilor, în
condiţiile afirmării valorilor comune europene şi păstrării identităţii naţionale, întării unităţii
economice şi sociale, pentru stimularea zonelor în dificultate. Accentul se pune pe şcoala care
formează oameni capabili să coopereze, să facă cercetare în condiţiile afirmării parteneriatului
româno-italian, şi în condiţiile cooperării internaţionale . Problemele reale sunt cele legate de
creşterea calităţii învăţământului , orientarea şcolară şi profesională , care să ţină seama de
aptitudinile şi motivaţiile elevilor români şi italieni, dar şi de posibilităţile, nevoile, perspectivele
dezvoltării unei ţări. Se urmăreşte stimularea informării elevilor aspra profesiilor, asupra
meseriilor şi asupra pieţei muncii din ţară şi din străinătate.                   Şcoala conduce copilul
spre viaţă, prin viaţă şi pentru viaţă. Una din dimensiunile esenţiale pentru întreaga dezvoltare şi
afirmare a personalităţii copiilor români şi italieni o reprezintă creativitatea . Creativitatea este un
proces complex, o activitate psihică complexă ce se finalizează printr-un anumit produs, este
acea capacitate psihică a individului uman de a realiza noul sub diferite forme.                  

"Progresul omenirii nu este posibil fără activitatea creatoare , teoretică sau practică a oamenilor.
Din acest motiv este firesc ca activitatea creatoare să fie considerată ca forma cea mai înaltă a
activităţii omeneşti" (Al. Roşca).                 

Creaţia are o valoare imensă pentru modelarea personalităţii, pentru devenirea umană, ea
trebuie să fie în centrul preocupărilor educatorilor ţi mai ales trebuie să fie stimulată.                  

Alături de factorii intelectuali şi caracteriali, un rol important îl au factorii sociali. Societatea

cu cerinţele ei, caracterul stimulativ al mediului în care trăieşte şi se dezvoltă omul şi calitatea
procesului educativ la care este supus acesta îşi au importanţa lor deosebită în dezvoltarea
potenţialului creativ. Astfel, se impune ca activitatea educativă să fie condusă în mod conştient
în direcţia stimulării activităţilor cu caracter de creaţie în scopul formării, dezvoltării potenţialului
creativ.                 
 Chiar din şcoală trebuie să-l facem pe copil să participe la ocupaţiile şi preocupările societăţii în
care va trăi. Şcoala are menirea de a realiza, atât prin ceea ce execută, cât şi prin calităţile şi
capacităţile pe care le dezvoltă, o iniţiere în viaţa reală.                 

Oferta educaţională a şcolii trebuie să fie determinată, pe de o parte, de viziunea grupurilor de

interes în legătură cu ţintele strategice ale dezvoltării, şi, pe de altă parte , de nevoile
educaţionale ale omenirii şi de resursele pe care acesta le pune în joc pentru satisfacerea
acestor nevoi.                   

Societatea contemporană este marcată de o explozie informaţională de intensitate şi amploare

fără precedent şi de aceea educaţia este mai importantă ca oricând. Educaţia nu este numai
pregătire şcolară , ci este înţeleasă tot mai mult ca un  flux continuu de influenţe modelatoare şi
transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului. Educaţia este eficientă atunci când
situează copilul în centrul ei, ca parte activă şi motivată la propria devenire.                  

Şcoala este extrem de importantă, dar ea nu este totul, ci numai o componentă a educaţiei. Ea
are nevoie de familie, de comunitate, de întreaga societate, pentru a sprijini şi îndruma adecvat
copilul.           

      BIBLIOGRAFIE:
 
Albu Gabriel,(1998), Introducere într-o pedagogie a libertăţii ,Ed. Polirom, Iaşi
Emile Planchard,(1992), Pedagogia şcolară contemporană, E.D.P., Bucureşti
Ionescu, Ion I.,( 1997), Sociolagia şcolii , Ed. Polirom, Iaşi

Scoli, Maestri si Discipoli

Probabil dintotdeauna, oamenii cei mai invatati dintr-o comunitate au fost un fel de dascali ai celorlalti.
Generatiile mai in varsta transmiteau celor mai tinere cunostintele necesare vietii, invatarea facandu-se
mai cu seama prin imitatie si pe baza traditiei orale. Deci invatatura si invatarea exista dintotdeauna. Dar
scolile?
De cand exista scoli?
Depinde de ceea ce intelegem prin scoala. O adunare de oameni in mijlocul careia cei mai inzestrati povestitori istoriseau
legende si basme sau o claca la care femeile mai in varsta le invatau pe cele tinere mestesugul tesutului erau, intr-un sens,
aproape niste scoli, cu o existenta efemera, dar importante, unde se invatau lectii de viata, predate intr-o maniera personala,
pe cat de simpla si fireasca, pe atat de eficace. Dar scoala, asa cum o cunoastem noi, scoala ca institutie cu existenta
permanenta, a aparut, dupa toate probabilitatile, in Antichitate. O astfel de institutie presupune, daca nu o cladire anume
destinata scopului, cel putin niste oameni dedicati acestuia – dascalii –, a caror principala indeletnicire si raspundere este de
a-i invata pe altii. In randul multor culturi, preotii feluritelor religii au fost primii profesori. Pe langa temple erau organizate
scoli, in care sacerdotii – cei mai invatati oameni din comunitatile respective – le predau invataceilor nu doar precepte
religioase, ci si scrierea, cititul, matematica si oarece notiuni stiintifice, la nivelul de cunoastere din vremea aceea.
In urma cu peste 3.000 de ani, preotii Egiptului faraonic ii invatau pe viitori scribi stiinta redactarii si a descifrarii
manuscriselor – pe baza complicatului sistem al hieroglifelor –, iar in India antica, tot preotii erau cei care predau gramatica,
stiintele, filosofia, alaturi de Vede – cartile sfinte ale religiei hinduse. Invataceii chinezi studiau si ei poezia, filosofia si religia,
culturii chineze apartinandu-i, de altfel, cativa mari carturari ale caror opere devenisera materii de studiu obligatorii. Unul
dintre acesti invatati, Confucius (secolul al VI-lea i.Hr.), este socotit primul profesor particular. Neputand merge la scoala –
statutul sau material si social nu-i ingaduia –, s-a angajat in slujba unui nobil, insotindu-l pe acesta in calatorii si acumuland
cunostinte atat de vaste, incat reputatia sa de erudit s-a raspandit in toata China. Urmarea: familiile nobile veneau acum ele la
el sa-i incredinteze fiii spre educare.
Printre popoarele Antichitatii, vechii evrei erau renumiti pentru respectul lor fata de carti si invatatura, iar istoricii considera
ca traditia educatiei in cultura antica evreiasca a avut o mare influenta asupra societatii occidentale. Obligatia de a citi cartile
sfinte si de a le explica si altora implica nu numai autoeducarea, ci si existenta unui sistem de predare, bazat pe studiul Torei si
al Talmudului, pe transmiterea unor notiuni juridice, religioase si etice de la parinti la copii, in cadrul unui sistem precis de
norme. Iar pentru formele mai avansate de invatare, rabinii realizau predarea la un nivel superior in temple – lacascuri de cult
si totodata de studiu. Alaturi de vechea civilizatie ebraica, cultura Greciei antice este considerata una dintre sursele educatiei
in civilizatia occidentala. Grecia si-a avut marii ei profesori, care cresteau nenumarate promotii de elevi, invatandu-i pe acestia
filosofia, logica, retorica, gramatica, instruindu-i in poezie, proza, matematica si stiintele naturii.
Felurite scoli si curente de gandire s-au succedat in civilizatia greaca antica, lasand urme in istoria ideilor. Astfel, sofistii, care
au inceput sa predea la Atena in jurul anului 400 i.Hr., s-au specializat in gramatica, logica si retorica; Socrate, in schimb,
incerca sa descopere si sa transmita discipolilor sai principiile universale ale adevarului, binelui si frumosului, stimulandu-i,
prin intrebari, sa reflecteze asupra acestor probleme. In anul 387 i.Hr., Platon a intemeiat la Atena celebra sa Academie, prin
intermediul careia filosofia platonica, la baza careia statea credinta intr-o suma de adevaruri imuabile, de concepte
universale, s-a raspandit in lumea greaca. In Republica, una dintre lucrarile sale, el descrie modelul unei societati perfecte, in
care oamenii ar urma sa primeasca o educatie in functie de clasa sociala careia ii apartin si de rolul pe care aceasta clasa
urmeaza sa-l joace in societate.
Aristotel, discipol al lui Platon, si-a intemeiat propria scoala in Atena in anul 335 i.Hr. In aceasta scoala, cunoscuta sub numele
de Lyceum, maestrul antic al cunoasterii si-a invatat elevii sa descopere legile naturale care guverneaza Universul si sa traiasca
in acord cu aceste legi.Daca grecii s-au ocupat mai ales cu studiul filosofiei, romanii Antichitatii au fost, in schimb, mai
interesati de chestiunile militare, politice si de stiinta administratiei. La fel ca in Grecia, doar o mica parte din populatie avea
acces la educatie. Fetele familiilor instarite erau uneori invatate sa scrie si sa citeasca, dar numai baietii puteau accede la un
nivel superior, urmand, dupa scoala primara, una secundara, in care invatau gramatica greaca si latina, iar ulterior fiind
indrumati spre invatamantul superior – scolile de retorica si oratorie, care ii pregateau pentru a deveni lideri politici sau inalti
functionari in administratie. Familiile romane bogate aveau si profesori particulari, pedagogi, uneori acestia fiind sclavi –
oameni invatati, straini, adusi din teritoriile cucerite de romani.
Antichitatea si-a avut si teoreticienii ei in domeniul educatiei: in secolul I d.Hr., Quintilian a lansat „oficial“ teoria conform
careia educatia trebuie conceputa in functie de varsta, dinspre copilarie spre maturitate (ceea ce se facea oricum, pe baza
bunului-simt), si chiar a proiectat lectii destinate diferitelor categorii de varsta; de asemenea, a recomandat profesorilor sa
tina seama de gradul de pregatire si abilitatea fiecarui elev de a invata lucruri noi si sa se straduiasca a face lectiile cat mai
atractive si mai interesante, spre a-si stimula elevii sa invete. Evul Mediu a contribuit hotarator la dezvoltarea scolii ca
institutie, cel putin in Europa. Rolul principal a revenit bisericii. De multe ori, preotii si calugarii erau cei mai invatati oameni ai
unei comunitati, iar una dintre misiunile lor era transmiterea cunostintelor catre ceilalti membri ai comunitatii. scolile de pe
langa biserici si manastiri s-au raspandit in toata Europa, asigurand instructia celor care isi puteau permite sa mearga la
scoala. Erau vremuri grele. Pentru cei mai multi dintre locuitorii de atunci ai Europei, supravietuirea parea permanent mai
importanta decat invatatura; a avea ce manca a doua zi era mai important decat a sti sa scrii si sa citesti, ceea ce ducea in
mod fatal la segregare: cei mai saraci aveau nevoie de copiii lor ca brate de munca si nu isi puteau ingadui sa-i trimita la
scoala. scoala ramanea, asadar, cel mai adesea, un privilegiu al laicilor instariti. A renunta la cele lumesti, dedicandu-te vietii
bisericesti, era uneori un mijloc de a-ti depasi conditia, putand avea astfel acces la invatatura, chiar daca proveneai dintr-o
patura umila.
Femeile erau in continuare defavorizate, o exceptie reprezentand-o calugaritele, care beneficiau de apropierea de biserica –
sursa invataturii. Manastirile aveau atat scoli, cat si biblioteci si, mai ales, organizau instruirea calugaritelor, astfel incat
acestea sa fie in stare sa-si indeplineasca indatoririle religioase. Staretele manastirilor se numarau adesea printre putinele
femei invatate, uneori dintre ele desprinzandu-se unele cu adevarat erudite, asa cum a fost Sfanta Hildegarde din Bingen. Dar
faptul ca scoala medievala era strans legata de biserica nu inseamna ca educatia n-a suferit influenta unor culturi diferite de
cea crestina. Intr-o vreme in care impactul culturii musulmane asupra Europei era foarte intens, carturarii arabi din nordul
Africii si din sudul Europei, in special din Spania, au transmis crestinilor noi precepte in matematica, stiintele naturii,
medicina, filosofie...Tot lor le datoram, in buna masura, pastrarea si raspandirea intelepciunii anticilor, a operelor unor
invatati ai Antichitatii – Aristotel, Euclid, Galen, Ptolemeu – pe care arabii le-au tradus si le-au raspandit in Occident.
In Evul Mediu au aparut si primele universitati – cele mai vechi astfel de institutii de invatamant din Europa datand din secolul
al XII-lea. Universitatile au fost produsul gandirii scolastice, curent ce urmarea sa impace conceptia crestina oglindita in Biblie
cu intelepciunea mostenita de la filosofii „pagani“ ai Antichitatii. Renasterea, in schimb, a pus accentul pe umanismul laic al
anticilor, mai degraba decat pe chestiunile religioase. Aparitia tiparului a dus la o larga raspandire a cartilor, iar pe ici, pe colo,
au inceput sa-si faca loc chiar noi teorii asupra educatiei. Dar tot membrii claselor instarite erau cei care beneficiau de
educatia clasica, de invatarea literaturii, a mitologiei, a istoriei. Ceilalti erau nevoiti sa se multumeasca doar cu o educatie
religioasa rudimentara si cu invatarea deprinderilor necesare traiului de zi cu zi. In rest, analfabetism, obscurantism… ca in
timpul Evului Mediu.
Miscarea protestanta din secolul al XVI-lea a avut, din acest punct de vedere, un rol extrem de benefic. In dorinta lor de a-i
face pe credinciosi sa citeasca sistematic Biblia – parte importanta a programului lor de reforma religioasa –, conducatorii
Reformei au promovat infiintarea a numeroase scoli primare, care ofereau o educatie de baza – scris, citit, aritmetica si religie
– pentru copii, in limba proprie a acestora. Spre deosebire de textele in latina invatate pe de rost in scolile catolice, studiul
Scripturii in limba materna a elevului deschidea o fereastra spre lumea ideilor: istoria, mitologia crestina puteau deveni, dupa
3-4 ani de scoala, parte din viata fiecaruia. Atat baietii, cat si fetele puteau avea parte de acest nivel minim de educatie. Mai
departe, la nivele de scoala mai avansate, mergeau de obicei baietii, abia acum apucandu-se de greaca si latina care faceau
inca parte din buna educatie a unui barbat in secolul al XVI-lea.
Amintiri despre scoala romaneasca
„Alta scoala nu era atunci decat a manastirilor si bisericilor. (…) Pentru citire si pentru cantare deci, pentru invatarea limbii
slavone, care era limba bisericeasca, au fost cele dintai scoli ale noastre.
Ce se invata din ele se stie din marturii mult mai tarzii, dar care se potrivesc foarte bine si pentru anii 1300 si 1400……erau (…)
si alte scoli, pentru slavona si caligrafie, din care ieseau scriitorii domnesti. Astfel de scoli nu erau insa deschise oricui si nu
aveau decat un ucenic, doi: erau insesi locuintele caligrafilor curtii si dascalilor de slavoneste.(…) Boierii nu stiau carte, ei nu
scriau, nu citeau, nu intelegeau limba bisericii si a statului. Domnii erau de cele mai multe ori tot asa de inaintati. Carturarul
era cine trebuia sa stie carte pentru a trai: popa, dascalul, logofatul. (…) Asa a fost pana pe la anul 1550.
Cea dintai scoala inalta in tarile noastre s-a intemeiat in Iasi, pe vremea lui Vasile Lupu (secolul al XVII-lea, n.r.). (…) Dascalii
nostri venira de la scoala din Kiev. (…) Ei trebuiau sa dea domniei carturarii de cari era nevoie, cunoscatori de slavoneste si
greceste. (…) In Tara Romaneasca, o scoala de acest fel a fost asezata de Serban Cantacuzino in biserica Sf. Sava (sfarsitul sec.
al XVII-lea, n.r.). In a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, in sfarsit, incep a se intemeia scoli si prin celelalte orase ale
principatelor. Numarul lor creste necontenit; Alexandru Ipsilanti, domn muntean, ia masuri ca orice oras mai insemnat sa-si
aiba o scoala. In program se prevad lectii de limbile latina si franceza. Multe din scolile din provincie avea si dascal de
greceste. De la o vreme, invatarea stiintelor capata un loc mult mai mare, si prin staruintele mitropolitutului Moldovei Iacob
al II-lea intreg invatamantul sufera o schimbare spre modernitate in aceasta tara.
De mult, brasovenii, negustori si mestesugari instariti, aveau o scoala pe langa biserica lor, a Sf. Nicolae din Schei (prima
scoala romaneasca, infiintata in 1495, n.r.).Episcopul Petru Pavel Aaron are meritul cel mare ca a deschis in Blaj cele dintai
patru scoli romanesti nationale, la jumatatea veacului al XVIII-lea (1754 si urm.); ele se compun dintr-o scoala primara, un
colegiu latin si doua seminarii, cele dintai scoli de preotie pe care le aveau romanii. Dupa ele se indreptara toate celelalte,
care rasarira mai mult in veacul al XIX-lea pe acest pamant ardelean.“Nicolae Iorga, Istoria romanilor in chipuri si icoane
De la instruirea empirica, la stiinta educatiei
Pe masura ce societatea devenea mai complexa si comunitatile se mareau, scoala incepea sa capete tot mai multa
insemnatate. Faptul de a merge la scoala se transforma intr-o ocupatie in sine, parintii devenind tot mai dispusi sa-si lase
copiii sa invete macar sa scrie si sa citeasca; a fi dascal devenea o profesie in adevaratul inteles al cuvantului, cu norme si
coduri specifice, iar educatia se transforma ea insasi in obiect de studiu si domeniu de cercetare.
Daca pana atunci reformele in domeniul educatiei se manifestasera doar ca parti ale unor schimbari mai ample, incepand din
secolul al XVII-lea are loc o adevarata innoire, prin teoriile educatiei formulate de oameni ca Jan Komensky, un episcop ceh
cunoscut sub numele latinizat de Comenius, sau ca britanicul John Locke. Comenius si-a intemeiat teoriile asupra educatiei pe
o noua filosofie, denumita pansofie sau cunoastere universala si menita sa aduca intelegerea si pacea in intreaga lume. Pentru
el – ca si pentru noi, azi –, era clar ca acest lucru nu se putea realiza decat prin educatie, prin cunoastere. Constient de faptul
ca erau multe lucruri de invatat, Comenius s-a aplecat asupra metodelor si a mijloacelor de invatamant – cum sunt numite azi.
I-a sfatuit pe profesori sa acorde importanta cunoasterii lumii prin intermediul simturilor, mai degraba decat prin memorarea
unor lucruri neintelese de copii. A scris el insusi carti destinate a-i ajuta pe scolari sa invete lucruri dificile – de pilda latina.
Una dintre lucrarile lui, Orbis Sensualium Pictus (Lumea vizibila in imagini – 1658), care dadea numele obiectelor atat in
latina, cat si in limba materna a elevului, s-a numarat printre cele dintai carti ilustrate scrise anume pentru copii. Este vremea
celor dintai lucrari de psihopedagogie, cum a fost numita disciplina mai tarziu. Filosoful britanic John Locke a lansat teoria
conform careia mintea omului este la nastere ca o pagina alba (sau mai degraba ca o tablita goala – tabula rasa –, caci pe
vremea aceea elevii scriau mai mult pe tablite decat pe hartie). Pe tabula se inscriu ulterior informatiile pe care le obtinem din
lumea inconjuratoare prin intermediul simturilor; incepem cu lucruri simple, pe care le combinam in notiuni mai complexe si
astfel dobandim cunoasterea. Locke insista asupra cresterii treptate a cantitatii si gradului de dificultate al cunostintelor
predate, ca si asupra combinarii matematicii, istoriei si limbilor straine cu jocuri si cu educatia fizica.
Erau primii pasi catre marile schimbari pe care avea sa le aduca in educatie secolul al XVIII-lea. Educatorii din vremea
Iluminismului credeau cu tarie in influenta benefica a invataturii, iar educatia devenea ea insasi un instrument de reforma
sociala, viata individului si cea a societatii putandu-se imbunatati mult prin utilizarea ratiunii si a gandirii critice. Conceptia lui
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), care propovaduia o educatie bazata pe psihologia proprie copilului, o educatie in care
observarea naturii si a societatii trecea inaintea eruditiei livresti, a declansat noi curente de gandire si a stat la baza teoriilor
unor mari pedagogi ai secolului urmator, precum Pestalozzi.si a mai facut ceva de mare insemnatate secolul al XVIII-lea: a
consacrat importanta stiintei si a tehnicii ca materii de studiu. Intr-o epoca a dezvoltarii fizicii, chimiei, mecanicii in care cateva
inventii anuntau deja apropiata Revolutie Industriala, aceste domenii ale cunoasterii deveneau accesibile tuturor si, treptat,
ele au depasit ca importanta religia, latina, greaca. scoala urma si ea marile tendinte ale societatii in curs de industrializare.
Pe temeliile secolului al XIX-lea
Organizarea sistemului de invatamant si predarea se fac si astazi pe baza unor principii enuntate de cativa mari pedagogi ai
secolului al XIX-lea. De pilda, ideea de a-l invata pe copil notiuni despre lume pornind de la obiecte concrete, pentru a trece
apoi la concepte abstracte, pare foarte logica, fireasca si banala acum, dar nu a fost mereu asa. Meritul de a fi impus acest
concept i se datoreaza pedagogului elvetian Johann Heinrich Pestalozzi, la randul lui inspirat de Locke si Rousseau. Secole de-
a randul, educatia copiilor in primii ani incepea cu memorarea unor lungi pasaje in latina, pe care, neintelegandu-le, acestia le
stalceau in toate felurile. Pestalozzi a intemeiat in Elvetia si Germania nu numai scoli pentru copii, ci si cursuri de pregatire
pentru profesori. Ideile sale au fost preluate si introduse in intreaga Europa si in tarile celorlalte continente in care influenta
Europei s-a facut simtita.
Infiintarea primelor gradinite – forma institutionalizata a educatiei prescolare – i se datoreaza lui Friedrich Froebel, educator
german. Cel dintai astfel de asezamant, fondat de Froebel la Blankenburg, in Germania, propunea o programa foarte
apropiata de ceea ce se invata si azi la gradinita: cantece, povesti, jocuri, activitati practice. Imigrantii germani au dus cu ei
acest concept in Statele Unite ale Americii, unde primele gradinite au fost infiintate inca din a doua jumatate a secolului al
XIX-lea.Si, ca semn ca institutia scolii ajunsese la maturitate, secolul XIX este si epoca in care au fost intemeiate, in tarile
europene si in multe tari nord si sud-americane, sistemele nationale de educatie. Teoretic, din ce in ce mai multi copii aveau
acces la educatie, dar, practic, multi dintre ei erau nevoiti sa lucreze, pentru a castiga bani, inca de la varste fragede. A fost
nevoie, asadar, de reforme in domeniile legislatiei muncii si protectiei sociale.
Mai multe tari vest-europene au promulgat legi prin care limitau munca prestata de copii in ateliere si fabrici, astfel incat
acestia sa poata merge la scoala. Dar in randul clasei muncitoare si al taranilor domina inca ideea ca un copil de 8-9 ani
reprezinta o pereche de brate de munca, mai degraba decat un creier ce trebuia instruit. Procentul de analfabeti era inca
mare in randul acestor categorii sociale, fetele fiind intr-o situatie mult mai proasta decat baietii. Erau putini parintii care –
asemenea mamei lui Ion Creanga – tineau sa-si vada copiii ajunsi la mai bine si erau dispusi sa plateasca pentru a le asigura
instruirea. Mai erau multe lucruri de facut – reforme care au aparut treptat, pe masura ce lumea se schimba, astfel incat
cunoasterea ei si adaptarea la ea doar pe baza instinctelor si a traditiei orale nu mai erau posibile. Tot treptat au inceput sa-si
faca loc si legile prin care educatia devenea gratuita si apoi cele care o faceau obligatorie. In 1852, statul american
Massachusetts a inaintat primele legi care cereau infiintarea unui sistem public de educatie gratuit.
Mileniul trei, vazut de la fereastra scolii
Sistemul actual de invatamant, bazat in mare parte pe contributiile aduse de pedagogii secolului al XIX-lea, ii face pe multi sa
se intrebe: nu cumva e depasit? Multi regreta faptul ca sistemul actual s-a dovedit incapabil sa integreze pe scara larga
contributiile unor inovatori precum Celestin Freinet sau Maria Montessori, acestea ramanand doar alternative – destul de
greu accesibile, de altfel, in multe tari – ale sistemului devenit deja traditional. Totusi, secolul XX si-a avut ganditorii sai in
domeniul stiintelor educatiei – oameni care au adus innoiri importante. Ellen Key (Suedia) a creat conceptul de educatie
progresiva, care pune accentul pe nevoile si potentialul copilului mai mult decat pe necesitatile societatii sau pe principiile
religioase. Psihologul elvetian Jean Piaget, prin teoria sa asupra dezvoltarii cognitive, a contribuit, de asemenea, la o
transformare a perceptiei asupra rolului educatiei, la o schimbare de viziune, indreptata mai mult asupra elevului: o educatie
centrata pe copil, pe dezvoltarea sa in acord cu propriile posibilitati si aptitudini. „Educatia, spunea Piaget, inseamna, pentru
cei mai multi, a incerca sa-l faca pe copil sa semene cu adultul tipic pentru societatea respectiva… Pentru mine, insa,
inseamna sa faci din copii niste creatori. Trebuie sa creezi inventatori, inovatori, nu conformisti.
“De altfel, adesea, problemele teoretice au fost lasate pe planul al doilea, in conditiile in care invatamantul secolului XX a avut
de depasit probleme mai urgente si mai grave, de ordin politic si social. La inceputul secolului, de pilda, in numeroase state
americane, legile mentineau segregarea rasiala in invatamant, cu scoli separate pentru albi si pentru populatia de culoare.
Abia in 1954, Curtea Suprema a Statelor Unite a stabilit ca aceasta politica segregationista avea drept rezultat inegalitatea de
sanse si a interzis discriminarea elevilor din motive rasiale. Dar, la o jumatate de veac de la acest eveniment, in secolul XXI,
chiar si in lipsa discriminarii rasiale, opereaza un fel de selectie in urma careia un numar revoltator de mare de copii nu merg
la scoala. Situatia se datoreaza atat conditiilor materiale care, in tarile sarace, pur si simplu nu ingaduie familiilor sa-si trimita
copiii la invatatura, cat si unor prejudecati greu de depasit, un exemplu fiind celebra conceptie conform careia „fetele nu
trebuie sa mearga la scoala“. Cele mai recente date furnizate de UNESCO sunt revelatoare… si socante: in populatia lumii, un
adult din cinci este analfabet (doua treimi dintre analfabeti fiind femei) si 72 de milioane de copii de varsta scolara nu merg la
scoala.
Si atunci care sunt marile idei care conduc educatia prin intermediul scolii in secolul XXI? De o parte se afla teoriile asupra
educatiei, mai toate punand accentul pe dezvoltarea personala, in acord cu posibilitatile individuale si cu aptitudinile
copilului. De alta parte se afla ideile politice – la nivel national, dar si la nivel global. In ceea ce priveste politica internationala
in domeniu, liniile conducatoare se regasesc in cele sase obiective stabilite de UNESCO pentru programul international
Educatie pentru Toti (Education for All). Unul dintre ele este accentuarea asa-numitei educatii timpurii. Ar trebui sa profitam
de primii ani de viata, cand copilul se dezvolta fizic, psihic si emotional intr-un ritm rapid, pentru a-l instrui, cu metode
potrivite varstei. Pentru noi, care traim intr-o societate de tip occidental, unde educatia prescolara este organizata la nivel
national (chiar daca, momentan, avem probleme cu locurile la gradinite), ideea n-are nimic surprinzator. Dar pentru mii de
comunitati sarace din tarile lumii a treia, in care sute de mii de copii mici sunt lasati singuri, in vreme ce parintii se duc la
munca, e o idee revolutionara.
Un al doilea scop este instituirea scolarizarii gratuite si obligatorii, in cursul primar, pentru toti copiii lumii – o ambitie uriasa,
sa recunoastem, intr-o lume in care multi parinti, ei insisi analfabeti, nu mai reusesc sa iasa, nici macar cu gandul, din tarcul
stramt si sordid al propriului mod de viata si nu vad necesitatea ca odraslele lor sa aiba un inceput mai bun si sanse mai
mari.Prin programul global Education for All, UNESCO si-a propus, de altfel, sa sporeasca gradul de alfabetizare a populatiei cu
50% pana in 2015. UNESCO mai urmareste sa asigure egalitatea de sanse intre baieti si fete in ceea ce priveste educatia si sa
sporeasca numarul fetelor care merg la scoala, invingand treptat rezistenta bazata pe gandirea traditionalista (in vigoare inca,
din pacate, in multe comunitati umane ale lumii) conform careia fetele n-au ce cauta la scoala.
In fine, alte doua obiective, foarte complexe: unul vizeaza stimularea invatarii si dobandirea deprinderilor necesare vietii (life
skills), respectiv a acelor insusiri care ii permit individului sa se integreze armonios in comunitate (de pilda, capacitati bune de
comunicare si relationare cu ceilalti); al doilea urmareste cresterea calitatii educatiei – un obiectiv despre care insasi
organizatia respectiva recunoaste ca e greu de definit. L-am lasat pe acesta la urma tocmai pentru ca vorbim despre el adesea
si fiecare dintre noi are in privinta lui propria perceptie. Calitatea educatiei este subiectul discutiilor factorilor de decizie,
obiectul reformelor (mai mult sau mai putin avansate) si, de fapt, ceea ce ne intereseaza pe toti. Chiar asa, ce ar putea
insemna o educatie de calitate in vremurile de azi? Programul Educatie pentru Toti enumera cateva dintre elementele care
definesc calitatea. Lista are meritul de a atrage atentia asupra punctelor nevralgice ale educatiei contemporane; citind-o, se
vede bine care sunt problemele carora scoala moderna trebuie sa le faca fata.
In primul rand, e nevoie de profesori buni, bine pregatiti si platiti corespunzator (faptul ca organizatia internationala pune
acest aspect in fruntea listei sale ne da o idee despre importanta problemei), care folosesc metode adecvate nevoilor elevilor.
Apoi: scoli utilate corespunzator si SIGURE („unde fiecare elev, in special fetele, sa fie la adapost de pericolul hartuirii“ – se
precizeaza in text). Mai este necesar sa existe instruire suficienta in limba potrivita; un numar corespunzator de ore de curs
tinute in limba materna a elevilor, plus predarea celorlalte limbi de care acestia au nevoie; programa relevanta si utila, care
tine seama de conditiile mediului local si ofera cunostintele si competentele necesare elevilor. O buna gestiune a scolii, la care
sa participe profesori, factori de decizie locali si parinti, este un alt factor important.
In ce masura scolile lumii sunt asa? Desigur, educatia – si templul ei, scoala – au strabatut o cale lunga si au progresat, dar
progresul se vede mai cu seama in tarile dezvoltate. In prea multe colturi ale lumii, fetele nu mai merg la scoala de pe la 12-13
ani, pentru ca nu exista grupuri sanitare speciale pentru ele. Vi se pare incredibil? E pe cat de tragic, pe atat de adevarat. si
asta e doar una dintre multele probleme…Vestea buna este ca, totusi, lucrurile se misca inainte, chiar daca incetisor de tot,
mai ales in comparatie cu progresul rapid din alte domenii. In educatie, se tinde azi spre extinderea modelului occidental, o
cauza importanta a rezistentei din partea unor comunitati umane care s-au dezvoltat intr-un mediu cultural diferit de cel al
Vestului. Marea provocare pare sa fie, azi, o generalizare a practicilor educationale in spiritul echitatii si al standardelor de
viata decente, fara a se cadea intr-o globalizare lipsita de nuante, atotnivelatoare, care ar sterge deosebirile culturale pana la
anihilarea a ceea ce este specific si valoros in fiecare cultura. Scoala e o parte a societatii si se cuvine sa reflecte valorile
fiecarei societati, ale fiecarei culturi, nu-i asa? Ba da, dar fara sa incalce drepturile omului, si fara sa… etc. etc. Da, echilibrul e
greu de gasit. Mai avem de lucru. Mult a fost, si mai mult a ramas. Succes la scoala! – cum se zice pe la noi.
Curente si inovatori
Pedagogia Waldorf are la baza conceptia educationala a lui Rudolf Steiner (1861-1925), fondatorul antroposofiei, o filosofie
ce postuleaza existenta unei lumi spirituale accesibile experientei directe prin intermediul dezvoltarii interioare a fiintei
umane. In 1919, Steiner a infiintat o scoala la cererea lui Emil Molt, patronul fabricii de tigari Waldorf Astoria – de aici numele
de Pedagogie Waldorf. Curentul mai este cunoscut si sub numele de Pedagogie Steiner sau Waldorf-Steiner. Insa masura in
care conceptiile antroposofice sunt implicate in educatia de tip Waldorf este foarte variabila de la o scoala la alta. Abordarea
Waldorf in pedagogie pune accentul pe imaginatie si promoveaza un invatamant multidisciplinar, cu aspecte practice,
artistice si intelectuale. Conform teoriei educationale a lui Steiner, copilul se dezvolta trecand prin mai multe stadii, fiecare
avand caracteristici proprii care impun abordari pedagogice specifice. Azi exista peste 2.400 de institutii de invatamant
Waldorf – scoli si gradinite –, raspandite in circa 60 de tari.
Formula propusa de Celestin Freinet (1896-1966) are la baza concepte ca pedagogia prin munca (elevii invata fabricand ei
insisi produse sau furnizand servicii); invatarea in grup, pe principiul incercare-greseala; munca in cooperare; invatarea
pornind de la interesele fiecarui copil; utilizarea „metodei naturale“ (pe baza experientelor proprii copilului). Metoda lui
Freinet este aplicata in numeroase scoli din lume, ba chiar un intreg sistem national de educatie – cel al Finlandei – este bazat
pe conceptia sa. Maria Montessori (1870-1952) a dezvoltat o metodologie proprie (metoda de educatie Montessori)
fundamentata pe principiul „autodezvoltarii spontane” – stabilirea ritmului propriu de invatare al fiecarui copil. In pedagogia
Montessori, copiii sunt incurajati sa ia singuri decizii si li se amenajeaza un spatiu mobilat cu obiecte pe masura lor
(„microcosmos“). Sunt utilizate la maximum asa-numitele perioade sensibile, etape din dezvoltare in care copilul este in mod
deosebit receptiv la dobandirea de noi cunostinte in anumite domenii, lucru atribuit de Maria Montessori dezvoltarii unor arii
cerebrale specifice.
 
Scoala este o forma cu fond. Mai intai o cladire mai noua sau mai veche, coridoare lungi si drepte
sau intortochiate si misterioase, sali cu mese, scaune si eventual calculator. Dar scoala este ceva
mai mult si mai altfel decat alte cladiri. Acest mai mult si mai altfel face ca scoala sa fie un spatiu
viu, atragator si sa ramana mereu in amintire.
Sufletul scolii sunt elevii si profesorii, necunoscute intr-o ecuatie al carui rezultat il
reprezinta formarea. Elevul vine la scoala pentru a sti, iar profesorul il ajuta sa stie si sa fie. Elevul
vine la scoala pentru ca trebuie, iar mai apoi descopera ce bine te simti in mijlocul unor persoane de
varsta ta cu elanuri adolescentine, cu dorinta de a face lumea mai buna, cu nelinistile iubirii.
Profesorul este aceea persoana care il calauzeste printr-un univers complicat, dar seducator, care ii
propune un model si il ajuta sa descopere si sa se descopere.
Dar scoala este si subiect literar si multi scriitori au depus marturie despre anii de scoala.
Textele despre scoala sunt un prilej de a constata evolutia continutului scolii, a relatiei profesor-
elev, dar si prilej de a consemna amintiri, de a inchide in cuvant clipa care fuge.
In “Amintiri din copilarie”, Creanga se opreste cu ironie si nostalgie asupra anilor de scoala.
Cine nu-l stie pe Sfantul Niculaie, pe Smarandita, pe invatatorul ce considera bataia “rupta din rai”
sip e Badita Vasile cel bland si rusinos. Scriitorul evoca cu ironie si umor scoala de la Falticeni
“scoala de mantuiala, boii sa iasa”. Creanga evoca scoala amintind de colegi si prieteni ca marturie a
unei scoli, “curat mestesug de tampenie”. Scoala insemna invatare mecanica, reguli stabilite pentru a
fi inculcate si nazbatii care mai de care mai traznite. Elevii se chinuiau sa memorize cunostinte, sa
faca fata unui sistem rigid care nu tinea cont de individualitati.
Bietul Trasnea “inaintat in varsta, bucher de frunte si tamp in felul sau” se chinuia din greu
sa invete gramatica. Baiatul nu se gandeste nici o clipa sa invete logic ci memoreaza ca un papagal
definitii si forme ale pronumelui. Repeta si repeat Trasnea “garamatica romana..este…ce
este..este…” dar nu intelege cum e cu etimologia, sintaxa, ortografia. Chinul este atat de mare incat
si in somn bolboroseste “garamatica romana..este…ce este..este…”. Cu subtilitate autorul sugereaza
ca nu doar Trasnea e mai greu de cap ci si ca autorul gramaticii sufera de “o scrantire a mintii”. Un
astfel de autor scrie o carte seaca, construita pe tiparul intrebare-raspuns. De aceea ironia
autorului se indreapta cu precadere spre metodele mecanice de invatare propuse de scoala in
vremea sa.
“Amintirile” seduc prin intamplarile evocate dar si prin stil. Umorul, ironia, autoironia,
oraliatea sunt trasaturi ale stilului lui CreaNGA. Dar este evidenta si placerea autorului de a pune in
scena intamplari, de a povesti transformand textul intr-un spectacol in care autor, actor si regizor
este insusi Creanga.
Din aceiasi perioada literara si Caragiale depune marturie asupra scolii. Ironia se
radicalizeaza, umorul este taios, iar nostalgia evocarii dispare. Titlul “Dascal prost” ascunde o ironie
subtila la adresa acelora pentru care scoala este o “forma fara fond”, nu conteaza sa inveti ci sa
obtii o diploma.
Profesorul de istorie Pricupescu colectioneaza scrisori de la prieteni, cunoscuti, senatori si
iubite in care este rugat sa treaca diversi copii “de familii bune”. Bietul domn Pricupescu tine piet cu
stoicism avalansei de rugaminti, ispitirilor cu diverse plocoane. Naratorul-personaj incearca sa-l
ispiteasca dar domnul Pricupescu refuza sa se lase cumparat. De abia in final intelesurile titlului se
descifreaza: dascal prost este acela care nu se conformeaza regulilor unei societati cu susul in jos,
dominate de coruptie, demagogie si interes.
Savantul si scriitorul, Mircea Eliade isi aminteste despre scoala in “Romanul adolescentului
miop”. Viziunea asupra scolii este alta deacat la Creanga sau la Caragiale. Naratorul-personaj nu-si
indreapta ironia catre scoala ci catre el insusi. Personajul ramane coregent la matematica si plin de
elan adolescentin isi imagineaza ca in trei zile va invata material. Dar tentatia de a face doar lucruri
placute este mare si adolescentul se lasa ispitit. Din programul riguros, pe zile sip e ore, nu ramane,
in cele din urma, nimic. Personajul citeste cu placere carti de istorie, isi ascute creionul, se aseaza
comod, inregistreaza cu minutiozitate lucruri fara legatura cu matematica: hartia patata de pe
masa, praful de pe iconita, cerneala uscata din calimara.
Timpul din clepsidra se scurge si baiatul nu reuseste sa invete mare lucru. Intr-un gest de
fronda adolescentina el isi anunta parintii ca nu se va prezenta la corigenta pentru ca nu vrea sa
promoveze superficial.
Intamplarea umanizeaza si apropie o personalitate coplexa a culturii romane. Esti tentat sa
spui “daca si8 Eliade a ramas coregent la matematica atunci pot sa raman si eu”. Dar paginile
romanului marturisec despre preocuparile viitorului savant despre “citit si scris” ca mod de a exista.
 Scoala este un prilej de a intalni dascali ce-ti lumineaza un domeniu si incearca sa te
formeze. Despre un astfel de dascal povesteste Marin Sorescu in capitolul sapte al scrierii de
esenta memorialistica “Viata ca o prada”.
Scriitorul isi aminteste cu nostalgie si admiratie de profesorul de istorie. Imaginea dascalului
a ramas vie in amintirea scriitorului prin felul in care stia sa explice, sa descifreze aventurile
istorice, sa-l faca pe elev sa se simta implicat. Profesorul, mic de statura reusea sa-I fascineze pe
copii care-l ascultau “cu rasuflarea taiata”.
Scriitorul isi aminteste si despre inspectia de la ora de istorie si despre felul in care
profesorul l-a ajutat sad ea un raspuns bun. Finalul textului este unul deschis: profesorul a plecat pe
front sin u s-a mai stiut nimic despre el. Astfel textul se constituie intr-o meditatie asupra
destinului unui om. Poate de aceea identitatea reala a personajului nu are nici o relevanta pentru
relatatre. Profesorul de istorie intruchipeaza dascalul pasionat de profesie, interesat sa le
transmita copiilor cunostinte dar si sa-i ajute sa inteleaga devenirea istorica.
O imagine, usor transfigurata, a scolii este prezenta si in lectura “ La Lectie” a lui Marin
Sorescu. Textul este construit pe structura intrebare-raspuns, fiind specific discursului didactic
catihetic. Poezia pare sa infatiseze o lectie obisnuita, insa dincolo de caracterul sau ludic acesta
transmite o viziune ironica si usor pesimista asupra lumii si existentei. In acest joc “de-a lectia” se
angajeaza eul liric adica elevul si profesorul care intruchipeaza viata insasi. Privita din aceasta
perspectiva scoala pare ca depastste atributiile stric didactice si devine mai mult decat o institutie,
un spirit calauzitor.
Textele “Tot mai inveti, maica?” de George Calinescu si “Amintirile unei fete cuminti” de
Simone Beauvoir se intrepatrund din puncutul de vedere al temei. Astfel Calinescu sublinieaza in
acest fragment antiteza dintre lectura ca delectare si lectura ca obligatie scolara sau profesionala.
Calinescu are o viziune mai ampla asupra invataturii astlefl cunostintele contiuna sa se
imbunatateasca si dup ace scoala se incehie. Astfel, lectura de orice tip, devine o delectare, o
placere, ba chiar o necessitate. Ea isi pune amprenta in viata de zi cu zi si isi gaseste o utilitate in
fiecare moment asa cum spune si Francis Bacon “Invataura este dibacie in cumpanirea si implinirea
afacerilor zilnice… ea desavarseste firea si este desavarsita de experienta”. Astfel lectura capata
un rol essential in viata individului, desavarsindu-l ca fiinta umana si de aceea ea trebuie sa fie
mereu prezenta. Bacon spune ca invataura este o “podoaba” si totusi atrage atentia acelora care vor
sa o pastreze doar ca pe o comoara de prêt: invatatura nu are valoare daca nu este pusa in practica
in viata cotidiana “invataura insasi da poveste prea generale afara numai daca nu este zagazuita de
experiente”. Textul are un mesaj puternic: niciodata procesul invatarii nu se incheie, in fiecare
moment si din fiecare situatie se poate invata ceva, asa cum spune si proverbul romanesc “omul cat
traieste invata”.
Textul lui Simone Beauvoir are ca tema evocarea scolaritaii de la institutul de arte “Adeline
Desir”. Aceasta este de fapt o scoala de tip traditional, in care se studiaza materii umaniste
considerate mai potrivite pentru fete. Relatia dintre professor si elev este una formala si rece.
Totusi autoarea propune o viziune inedita asupra scolii, ceva care depaseste granitele banalitatii. Ea
vorbeste despre viata de scolar ca despre un prilej de competitie cu tine insuti, ca o sansa de a te
evalua, de a te depasi si de a afla lucruri extraordinare. Astfel activitatea de scolarita orodoneaza
haosul transformandu-l in cosmos. Fata se instaleaza armonios in postura elevei constiincioase, ceea
ce ii produce automultumirea “din fotoliul meu auzeam muzica sferelor”. Pare ca lectura invadeaza
universul uman si il salveaza din cotidian si banal rep0rezentand o cheie pentru atingerea unui scop.
Autoarea vede aceasta postura de scolarita ca pe o sansa si de ce nu un privilegiu, iar lectura ca pe
un dar scump care o face sa evadeze din viata obisnuita si care totusi o apropie, o face sa se simta
in armonie deplina cu lumea, cu universul inconjurator. Astfel scoala o integreaza in rimturile
cosmice si o face sa se simta unitate din creatia universului
Pentru mine scoala are o semnificatie mai profunda, ea inunda granitele betonate ale unei
institutii si se intrepatrunde cu viata. Scoala pentru orice elev reprezinta un mod de viata, este
cuvantul care guverneaza universul adolescentin , este institutia unde ne petrecem majoritatea
timpului. In jurul scoli se invart, de fapt, toate activitatiile noastre. De aceea pentru noi scoala
devine ca o a doua casa iar profesorii si colegii ca o aduoa familie. Scoala reprezinta mai mult decat
invatat si desavarsirea unor cunostinte, este, daca vreti, terenul de joaca martor tuturor jocurilor;
jocul iubirii si al tradarii, al decoperirii si al cunoasterii.
Scoala este pentru noi elevii un spirit viu ce modeleaza si desavarseste fiinta umana ca
personalitate, atat din punt de vedere cultural cat si spiritual. Ea este ca un cufar ferecat si totusi
atat de drag tuturor caci in ea se cuprind cele mai frumoase amintiri si experiente, prietenii de-o
viata, iubiri care nu se uita nicidata, certuri care ucid si impacari care fac ca prietenia sa renasca
din propria cenusa mai puternica, cei mai frumosi ani ai vietii noastre.