Personajul literar “Ion” este personajul principal al romanului cu acelasi titlu,

unde este descrisă evoluţia sa, datorită ascultării glasului pământului şi al

iubirii.

El este un ţăran sărac, isr fsptul că el era sărac credea că face parte din
cea mai înjositoare categorie de oameni, motiv pentru care doreşte să
scape de aceasta eticheta si sa ajunga bogat. El este nemulţumit de mediul
său social şi recurge la o ironie instinctivă, in cu gîndul că va dobândi avere
prin casatorie, astfel o seduce pe Ana.

Lăcomia pentru pământ înţelegem că se datorează sărăciei, dar brutalitatea

de care dă dovadă, il face un personaj memorabil. El este caracterizat
direct de către narator şi alte personaje, având şi o autocaracterizare, dar şi
indirect prin limbaj, comportament.

Caracterizarea directa facută de narator începe prin prezentarea

personajului Ion, chiar de la început, în scena horei “Avea ceva straniu în
privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, anticipându-se astfel
comportamentul ulterior. Stiind totul despre el, naratorul ii subliniaza
calităţile “Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi
Dumnezeu mila. iar pământul îi era drag ca o ibovnică”.  Se mai
accentuiază “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”.  Comparaţia
subliniază sentimentul de dragoste pentru pământul ce i-ar fi adus
respectul sătenilor intr-o comunitate rurală în care el considera averea, o
mare cinste. Compararea pământului cu mama, femeia ce joacă un rol
esenţial în viaţa fiecărui bărbat, astfel pentru el, pământul îi aduce un
sentiment de ocrotire si siguranţă.

Prin caracterizarea directă de alte personaje  este de înţeles că e firesc

ca personajul să fie vazut diferit de către aceştia, fiecare apreciere sau
mustrare, formează chipul celui diferit de toţi ceilalţi ţărani din literatura
română. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hoţul”, “sărăntocul” si “tâlharul”,
pentru Ana este “Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numeşte “stricat şi-
un baraus, ş-un om de nimic”, “un obraznic” ce trebuie sa primească “o
lecţie”, dar după ce Ion lasă pământurile bisericii, este numit “mândru
creştin”. Lipsa de respect îi aduce adjectivul “becisnic”.Pentru Titu Herdelea
este “o canalie”. Până şi mama sa îl crede “proclet şi salhui”. Astfel se
contureaza chipul unui bărbat dur, violent, egoist şi furios pe toată lumea că
nu are pământ.
Autocaracterizarea arată că atunci când încearcă să se lamurească în
legatură cu ceea ce îşi doreşte şi simte, Ion oscilează între a se considera
prost, în alte situaţii deştept. Astfel, vorbind cu sine, rosteşte “As fi o
nătăfleaţă sî dau cu piciorul norocului”, acuzându-se pentru momentele de
slăbiciune când, văzând frumuseţea Floricăi, ar fi vrut sa fugă cu ea în
lume.

Analizând aceste caracteristici, caracterizarea lui Ion demonstrează că în

acest personaj se regaseşte o dorinţă arzătoare de a-şi schimba statutul
social, de a fi respectat, să facă parte dintr-o scara ierarhică mai înaltă, dar
în acelaşi timp vrea să fie cu femeia iubită. Dacă le avea pe amândouă, ar fi
fost fericit şi poate viaţa lui ar fi decurs firesc, cele două glasuri, al iubirii şi
al pământului. Dar Ion se gaseşte într-o situatie limitată, încurcată, trebuie
să aleagă şi totuşi fiind orbitr de dorinţa pentru bogăţie,iar la final îşi dă
seama că nu-l face pe deplin fericit.

Cazacliu Mihaela

M-031