Sunteți pe pagina 1din 3

Testament – Tudor Arghezi

a. MODERNISMUL – ESTETICA URÂTULUI

Considerat al doilea mare poet român după Eminescu, Tudor Arghezi creează o operă originală, care a
influențat literatura vremii. Plecând de la aspectele tradiționale, oferă alternative poetice (idei, atitudini,
modalități lirice) moderne. Publică „Testament” în primul volum arghezian „Cuvinte potrivite” din 1927
și are rol de program literar.

Aparține genului liric prin exprimarea sentimentelor, a gândurilor și ideilor în mod direct prin verbe la
persoana I: ,,am ivit", ,,am prefăcut" dar și pronume personale la persoana I: ,,mea", ,,mine". Poezia
abundă în figuri de stil precum: comparația „Ca fierul cald îmbrățișat în clește", epitetul ,,seara
răzvrătita", enumerația ,,bube, mucegaiuri și noroi".

Este o artă poetică modernă pentru că poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia
presupunând truda creatorului: ,,și frământat mii de săptămâni/făcui din ele muguri și coroane”. Pe de
altă parte creația artistică este atât produsul inspirației divine, cât și al tehnicii poetice.

O altă caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor, de a-și
sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor.

Particularitatea modernismului cea mai importantă în poezia lui este estetica urâtului. Tudor Arghezi
introduce o nouă categorie estetică - „urâtul”, găsind frumuseţea în zonele abjecţiei, în lumea
mahalalelor şi a închisorii. Trivialul, josnicul, oribilul, abjectul nu sunt căutate pentru ele însele, ci pentru
a trezi cu ajutorul lor sentimente esenţial estetice: grotescul, tragicul, comicul etc.

Tema o reprezintă creația literară în ipostază de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual.

Titlul are o dublă semnificație: una denotativă și una conotativă. Cea denotativă desemnează un act
juridic întocmit de o persoană prin care acesta își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după
moarte. Într-o accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari cărți biblice (Vechiul și Noul
Testament) în care sunt concentrate învățăturile prorocilor și apostolilor adresate omenirii. Sensul
conotativ derivă de la accepția religioasă, astfel încât opera argheziană devine o moștenire spirituală
adresat urmașilor cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Textul este structurat în cinci strofe cu un număr inegal de versuri și grupate în trei secvențe poetice:
prima (strofele 1,2) – legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii-urmași; secvența a doua
(strofele 3,4) – rolul etic, estetic și social al poeziei; secvența a treia (ultima strofă) – contopirea dintre
har și trudă în poezie.

Discursul liric având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă
în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: pronumele personale, adjectivele
posesive, verbele la persoana I și a II-a singular, alternând spre diferențiere cu persoana a III-a, topica
afectivă (inversiuni și dislocări sintactice).

Organizarea materialului poetic se realizează prin seria relațiilor de opoziție în care intră cartea sau
ipostaze ale sale: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară” prezintă
transformarea instrumentelor muncii țărănești în instrumente ale muncii intelectuale și „Slava de foc și
slava făurită/ Împerecheate-n carte se mărită” face referire în măsură egală la har și meșteșug.

Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual („Nu-ți voi lăsa"), evidențiază
sensul titlului, ideea moștenirii spirituale. În prima strofă, secvența ,,râpi și gropi adânci/suite de bătrânii
mei pe brânci" sugerează drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași. Cartea
este o treaptă în desăvârșirea cunoașterii.

În strofa a doua, „cartea” este numită „hrisovul nostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor.
„Cartea” – „hrisov” are pentru generațiile viitoare valoarea unui document fundamental asemeni bibliei
sau unei mărturisiri istorice, un document al existenței și al suferinței strămoșilor: „Al robilor cu saricile
pline/ De osemintele vărsate-n mine.”

Ideea centrală din cea de a treia strofă este paralelismul și suprapunerea cu lumea obiectuală. Astfel
,,sapa", unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine ,,condei", unealtă de scris, iar ,,brazda"
devine ,,călimară". Poetul este un născocit ore și un meșteșugar de cuvinte care transformă ,,Graiul lor
cu îndemnuri pentru vite" în ,, cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug.

În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt
concentrate în poezie, simbolizată prin metafora ,,vioară": ,,durerea noastră surdă și amară/o grămădii
pe-o singură vioară”.

Ultima strofă evidențiază faptul că arta contemplativă, ,,Domnița”, metaforă ce desemnează trecerea la
modernitate, pierde în favoarea meșteșugului poetic. Condiția poetului este redată în versul: ,,Robul a
scris-o, Domnul o citește”; artistul este un rob, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără
efort cititorul — ,,Domnul".

În nivelul lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice ce dobândesc valente estetice


potrivit esteticii urâtului (de exemplu: „bube”, „mucegaiuri și noroi”, „ciorchin de negi”). Limbajul
arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme
(„hrisov”), regionalisme („grămăzi”), cuvinte și expresii populare („râpi”, „plăvani”, „vite”, „zdrențe”),
termeni religioși („cu credință”, „icoane”, „Dumnezeu”), neologisme („obscur”). Seriile antonimice:
„când să-mbie, când să-njure” sugerează diversele tonalități ale creației poetice argheziene.

La nivel morfo-sintactic, sugestia trudei creatorului se realizează cu ajutorul dislocării topice și sintactice
(de exemplu: „Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi”). Jocul timpurilor
verbale susține ideile artei poetice.

Materialitatea imaginilor artistice, conferind forța de sugestie a ideii, se realizează la nivel stilistic prin
fantezia metaforică, asocierile semantice surprinzătoare; înnoirea metaforei, comparația inedită
(„Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”), epitetul rar („seara răzvrătită”,
„dulcea lui putere”, „durerea ... surdă și amară”), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în
miere,/ Lăsând întreaga dulcea lui putere”). Se utilizează enumerația ca figură de stil: („bube, mucegaiuri
și noroi”).

În concluzie, poetul devine în concepția lui Arghezi un născocitor, iar poezia presupune meșteșugul,
truda creatorului. Pe de altă parte, creația artistică este atât produsul inspirației divine cât și al tehnicii
poetice. Valorificarea diferitelor straturi lexicale și ritm variabil sunt argumentate în favoarea
modernității poeziei.