GOLU

RELAŢIA OBIECT-METODĂ Istoria cunoaşterii ştiinţifice universale poate fi considerată ca o

permanentă revizuire şi reajustare a relaţiei dintre obiect şi metodă. În fiecare domeniu, s-a
impus cu puterea evidenţei constatarea că reuşita demersului epistemic şi consistenţa analizei şi
explicaţiei depind direct de modul de delimitare şi definire a obiectului (respectiv, a problemei)
şi de specificul metodei. Metoda se cere a fi permanent adaptată la natura substanţial-calitativă a
obiectului şi la criteriile de formulare a problemei în cadrul unei cercetări concrete sau a alteia.
În sens general, prin metodă se înţelege calea de a dobândi adevărul despre un lucru sau
fenomen, sau de a găsi şi formula răspunsuri veridice (verificate) la întrebări de genul: „ce?”,
„cum?”, „de ce?”, „pentru ce?”. Structural, ea cuprinde un set de principii şi condiţii logice, care
întemeiază şi orientează actul cunoaşterii, şi un set de procedee şi tehnici de investigaţie,
măsurare şi prelucrare/interpretare. Prin schema sa logică generală, o metodă poate fi comună
mai multor discipline; dar prin conţinutul laturii sale teoretice şi prin tipul procedeelor sau
tehnicilor, ea se particularizează în funcţie de natura substanţialcalitativă a domeniului. De
exemplu, metoda experimentului se utilizează în prezent în toate ştiinţele zise empirice – de la
fizică la sociologie. Dar experimentul în fizică diferă semnificativ de experimentul în biologie,
după cum acestea diferă, la rândul lor, de experimentul în psihologie. Metoda nu este o structură
dată şi imuabilă; ea posedă o determinaţie dinamică, evolutivă, în decursul timpului înregistrând
modificări, corecţii, perfecţionări, devenind astfel tot mai adecvată obiectului şi mai eficientă. În
cadrul fiecărei ştiinţe, se apelează la mai multe metode; unele vor fi considerate centrale sau
principale şi altele auxiliare şi complementare.
Aceasta reclamă introducerea în programul general al cercetării a principiului relativismului, care
să prevină alunecarea în generalizări nepermise şi în absolutizări unilaterale. Istoriceşte, s-au
diferenţiat şi individualizat orientări metodologice diferite, care şi-au pus amprenta pe traiectoria
şi caracteristicile generale ale procesului cunoaşterii ştiinţifice într-o epocă istorică sau alta.
Astfel, în filosofie s-au delimitat cele două metode de abordare-interpretare a universului:
metafizica şi dialectica. Prima reclamă o abordare/interpretare de tip static, fixist, imanentist, cu
ignorarea conexiunilor şi interacţiunilor dintre obiecte şi fenomene. Cea de a doua impune o
abordare/interpretare bazată pe mişcarea internă şi pe conexiunile/interacţiunile dintre obiecte şi
fenomene, pe admiterea caracterului legic şi necesar al schimbărilor, transformărilor şi devenirii,
al coexistenţei şi al luptei contrariilor. Tot filosofia a propus două metode desprinse din relaţia
dintre teorie şi fapte, şi anume: metoda inductivă (formulată de filosoful englez Francis Bacon),
care postula ca desfăşurarea procesului cunoaşterii să urmeze traiectoria de la fapte la teorie, de
la studiul cazurilor individuale la desprinderea generalului, şi metoda deductivă (cu originea în
filosofia lui R. Descartes şi dezvoltată apoi de Im. Kant), care recomandă calea inversă: de la
teorie la fapte, de la general la individual. Ca ştiinţă experimentală (empirică), psihologia a
adoptat metoda inductivă, cea deductivă începând să fie aplicată, probată, de-abia în zilele
noastre, prin intermediul experimentului teoretic şi al matematicii. În planul cunoaşterii
ştiinţifice, s-au conturat şi confruntat trei modele paradigmatice: atomar-descriptivist, integrativ-
structuralist şi interacţionist-sistemic. Primul a fost impus de mecanica şi fizica clasice, care au
ajuns cele dintâi la stadiul de ştiinţe pozitive obiective, şi se întemeia pe principiul dividio et
compositio. Cunoaşterea oricărui obiect trebuia să constea în corelarea a două operaţii:
descompunerea în părţi şi elemente componente în sine independente şi recompunerea prin
adiţiune a elementelor şi a informaţiilor corespunzătoare despre ele, obţinute în etapa anterioară.
Obiectul era redus, aşadar, la o simplă sumă de părţi, fără însuşiri calitative specifice, diferite de
suma însuşirilor părţilor. În psihologie, acest model a stat la baza concepţiei asociaţioniste.

Modelul integrativ-structuralist a fost inspirat de filosofia fenomenologică (Brentano, Husserl) şi

se întemeiază pe afirmarea primordialităţii întregului (a integralităţii experienţei
fenomenologice) în raport cu partea şi a ireductibilităţii lui la suma aritmetică a părţilor.
Pretutindeni şi în orice moment, cercetarea trebuie să pună în evidenţă întregul, ca dat imanent, şi
să formuleze legile lui de organizare-funcţionare. Metoda analizei structurale a făcut epocă în
ştiinţele sociale (antropologia culturală, sociologie), în lingvistică şi teoria literară. În psihologie,
paradigma integrativ-structuralistă a stat la baza orientării gestaltiste. Modelului structuralist i s-a
reproşat imanentismul, negarea genezei structurilor, fizicalismul (interpretarea modului de
funcţionare a structurilor pe baza interacţiunii dintre câmpurile externe şi cele interne). Modelul
interacţionist-sistemic (respectiv metoda analizei sistemice) s-a constituit în anii 1947-1950,
graţie lucrărilor lui L. von Bertanlanffy, Rashevsky şi N. Wiener, care au pus bazele teoriei
generale a sistemelor (TGS) şi a ciberneticii generale. Această metodă emite următoarele
exigenţe: a) considerarea obiectului de cercetare ca un sistem, indiferent de nivelul la care se
delimitează el; b) încadrarea obiectului desprins pentru studiu în clasele generale de sisteme
reale: [dinamice cu organizare dată, dinamice cu autoorganizare sau evolutive], [deschise,
semideschise], [simple, complexe, hipercomplexe], [deterministe, probabiliste]; c) considerarea
sistemului în relaţia sa cu mediul (S ⇄ M); d) centrarea pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor
dintre părţile sau elementele componente şi al interacţiunilor sistemului ca tot cu mediul
ambiant: analiza intrare-ieşire (input-output); e) evidenţierea raportului dintre transformările cu
caracter reglator şi cele cu caracter perturbator (entropice); f) evaluarea gradului de organizare a
sistemului dat şi explicarea staticii şi dinamicii lui funcţionale. Metoda analizei sistemice şi-a
extins rapid sfera de aplicaţie, ajungând să se impună ca dominantă în ştiinţa contemporană,
inclusiv în psihologie. Cibernetica a adăugat acestei metode generale încă trei metode
subordonate, dar care asigură o mai bună adecvare a demersului ştiinţific la specificul
substanţial-calitativ al obiectului şi o mai mare relevanţă

informaţiei obţinute.
Este vorba de metoda cutiei negre, metoda modelării computerizate şi metoda analogiei.
Metoda cutiei negre permite abordarea sistemelor foarte complexe (cum este şi personalitatea
umană), a căror structură internă nu poate fi observată nemijlocit şi menţinută integral sub
control. Aplicarea ei se întemeiază pe următoarele convenţii logice:
a) să se facă abstracţie, la momentul dat, de structura internă a sistemului;
b) cercetarea să se fixeze asupra extremelor sistemului respectiv, asupra „mărimilor de intrare”
{Xn} şi „mărimilor de ieşire” {Yn};
c) să se controleze şi să se dozeze în mod riguros „intrările”;
d) să se înregistreze cu fidelitate „ieşirile”;
e) să se stabilească tipul funcţiei matematice care defineşte relaţia „intrare-ieşire”: liniară,
exponenţială, probabilistă;
f) formularea, pe baza relaţiei „intrare-ieşire”, a unor supoziţii privind structura şi organizarea
internă a sistemului (trecerea de la „cutia neagră” la „cutia albă”).
Metoda modelării computerizate constă în studiul unui sistem pe baza unor programe specifice
transpuse şi rulate pe calculator. Un program validat, adică unul care funcţionează corect,
conducând la starea finală aşteptată, poate fi luat ca teorie explicativă a sistemului real.
Simularea computerizată se aplică astăzi pe scară largă în psihologie, dând rezultate deosebite în
studiul proceselor şi structurilor cognitive (percepţiei, memoriei, limbajului, gândirii,
creativităţii). Graţie acestei metode, psihologia a devenit astăzi o „ştiinţă tare”, adică o ştiinţă în
care rigoarea, simbolizarea, formalizarea, operaţionalizarea etc. figurează ca determinaţii
structurale ale demersului epistemic. Metoda analogiei reclamă evidenţierea comunalităţilor şi
apropierilor dintre sisteme aparent foarte diferite pe baza schemelor logice ale reglării. Astfel,
atât maşinile, cât şi organismele vii şi societatea, în pofida deosebirilor ireductibile de ordin
substanţial-calitativ, au în comun proprietatea de a-şi menţine starea de echilibru şi de a înlătura
eventualele oscilaţii printr-un mecanism de conexiune inversă negativă (feed-back negativ), ceea
ce permite să fie tratate cu ajutorul aceluiaşi aparat logico-matematic şi cu acelaşi limbaj. Cea
mai importantă analogie, cu consecinţele cele mai spectaculoase asupra cunoaşterii ştiinţifice
contemporane, este cea dintre inteligenţa naturală umană şi inteligenţa artificială.

Metoda analogiei asigură posibilitatea unificării cunoaşterii, trecerii de la cercetarea

monodisciplinară la cea multidisciplinară. Toate metodele prezentate mai sus vizează orientarea
şi fundamentarea demersului ştiinţific însuşi, în raport cu domeniul şi obiectul concret al
cunoaşterii, determinând, în ultimă analiză, calitatea şi relevanţa informaţiei extrase. Dar,
indiferent de calitatea şi relevanţa sa, informaţia primară încă nu reprezintă o cunoaştere
autentică. Atingerea acesteia presupune parcurgerea a încă unei etape, cea a
prelucrării/interpretării datelor. Devine astfel indispensabil apelul la metode speciale, care sunt
metodele statistico-matematice (sau logico-statisticomatematice). Ele au o sferă universală de
aplicare, fiind comune tuturor ştiinţelor. Psihologia foloseşte şi ea pe scară foarte largă aceste
metode, reuşind ca, prin intermediul lor, să evidenţieze, pe fondul variaţiilor individual-
situaţionale, existenţa unor relaţii legice atât între variabilele independente şi cele dependente,
cât şi între diferitele componente particulare ale sistemului psihic ca atare. Procedeele statisticii
descriptive şi funcţionale au devenit astăzi obligatorii în orice cercetare psihologică empirică,
unde avem de a face cu date şi măsurători ce trebuie puse în ordine şi cărora trebuie să li se
stabilească relevanţa şi semnificaţia gnoseologică. Asemenea indicatori, precum media
aritmetică (simplă şi ponderată), medianul, moda, deviaţia medie, deviaţia standard, coeficienţii
de corelaţie, analiza de varianţă, analiza factorială, testele de semnificaţie, procedeele şi tehnicile
eşantionajului etc. intră în pregătirea de bază a oricărui psiholog. Matematica oferă, la rândul ei,
importante instrumente de analizăinterpretare structural-dinamică şi funcţională în domeniul
organizării psihocomportamentale a omului. Printre aceste instrumente, care se bucură deja de
amplă aplicabilitate, menţionăm: teoria mulţimilor, teoria grafurilor, teoria probabilităţilor, teoria
programării, teoria informaţiei. Trebuie menţionat faptul că, dincolo de aplicarea matematicii în
prelucrarea datelor empirice, în psihologie s-a constituit o ramură specială în care întregul
demers şi întreaga analiză sunt integral matematizate (psihologia matematică).