CAPITOLUL 8

CERINŢE ERGONOMICE PRIVIND CONCEPEREA, AMPLASAREA

ŞI UTILIZAREA MIJLOACELOR DE MUNCĂ

Proiectarea ergonomică a mijloacelor de muncă presupune, luarea în

considerare a caracteristicilor şi funcţiilor de bază ale sistemelor om-maşină,
precum şi a unor cerinţe ergonomice referitoare la :
- modul de prezentare a informaţiilor în sistemul om-maşină (conceperea,
amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de prezentare a informaţiilor sau a
aparatelor de măsură şi control);
- conceperea, amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de acţionare (a
elementelor de comandă sau reglare) ;
- conceperea meselor de lucru (bancurilor de lucru), pupitrelor de comandă
şi a scaunelor de lucru.

8.1. Caracteristicile sistemelor om-maşină şl funcţiile de bază ale acestora

Creşterea continuă şi obiectivă a complexităţii muncii în condiţiile
producţiei moderne a determinat nu numai un nou mod de abordare a
problemelor omului în procesul muncii, ci şi o viziune nouă asupra muncii
însăşi. Este vorba de desprinderea în cadrul procesului muncii a unor aspecte noi
şi elaborarea unor concepte a căror valoare interpretativă iese din limitele
modelului tradiţional. Viziunea nu mai este una tehnică, economică sau
fiziologică, ci o viziune nouă, în care nici utilajul, nici omul şi nici munca nu
sunt privite ca nişte entităţi izolate, de sine stătătoare, ci alcătuind un sistem.
Această concepţie, relativ nouă, este rezultatul unei evoluţii ce a condus pe cei
care au studiat munca de la o perspectivă axată pe maşină, la o perspectivă
axată pe om, pentru a se ajunge în cadrul ergonomiei la o perspectivă axată pe
sistem.
În felul acesta s-a ajuns la o unitate elementară cunoscută sub denumirea
de sistem om-maşină care, după opinia majorităţii specialiştilor în domeniu,
reprezintă un ansamblu integrat de componente umane şi materiale ce se
intercondiţionează între ele, în scopul realizării sarcinii de muncă sau al
producerii unui anumit rezultat dorit în cadrul ambianţei fizice şi sociale. Prin
urmare, noţiunea de maşină este folosită în sens larg, înţelegându-se nu numai
maşină propriu-zisă la care se poate lucra, ci şi ansamblul de elemente utilizate
în cazul muncii manuale. De aceea unii specialişti în domeniu preferă tratarea şi
soluţionarea problemelor de adaptare reciprocă om-maşină într-un cadru mult
mai larg, acela al sistemului muncă.
Dintre principalele caracteristici ale sistemului om-maşină prezentate pe
larg în unele lucrări de specialitate, amintim :
- existenţa unui scop final materializat în obiectivele sistemului sau în

64
sarcinile de muncă ce reprezintă însăşi raţiunea de a fi a acestuia şi care
defineşte structura şi gradul de complexitate a sistemului. Aceasta înseamnă că
elementele sistemului se vor raporta funcţional la finalitatea lui;
- elementele sau componentele sistemului, precum şi relaţiile ce se
stabilesc între ele se integrează într-un tot unitar. Gradul de integrare va fi
reprezentat de gradul de organizare a acestora, iar performanţele sistemului sunt
condiţionate de eficienţa funcţionării tuturor clementelor sale ;
- posedă cel puţin un element cu memorie, omul fiind acela care iniţiază
ansamblul de acţiuni (transformări) în cadrul sistemului analizat, care caută
totdeauna informaţiile necesare rezolvării sarcinilor sale de muncă, le
selecţionează, reconstituie informaţiile pierdute, anticipează direcţia de evoluţie
a proceselor urmărite, creează noi informaţii şi ia decizii. Prin urmare, este un
proces de elaborare mintală care presupune o flexibilitate şi o mobilitate
deosebită pentru prelucrarea şi combinarea într-un mod inedit a datelor de care
dispunem. Tocmai, de aceea, caracterul creator, de originalitate al soluţiilor
reprezintă justificarea păstrării omului ca element de bază al sistemelor om-
maşină actuale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, nu mai sunt suficiente, ca în
reglare, algoritmele ci intervin procedeele euristice de căutare a soluţiei. În
această nouă viziune, procesul de muncă poate fi analizat mai ales sub raport
informaţional-decizional acesta putând fi definit ca ansamblul informativ-
operaţional, acţiunea asupra mijloacelor de muncă interesându-ne, îndeosebi, ca
proces informaţional-decizional. În acest sens, se prezintă schematic
interacţiunile principale dintre om şi maşina la care acesta lucrează (fig. 8.1).

Figura 8.1. Principalele interacţiuni între om şi maşină

Există multiple interacţiuni între procesele de observare şi manevrare a

organelor de comandă efectuate de om, şi între procesele de funcţionare şi de
prezentare a informaţiilor care îşi au sediul în maşină.
Un asemenea model este oarecum perimat. Cu toate acestea, după cum se
menţionează şi în unele lucrări de referinţă, modelul respectiv permite încă să se

65
evite anumite erori metodologice în analiza muncii, deoarece pune accentul pe
comunicarea între om şi mediul său tehnic.
În condiţiile producţiei moderne însă, limitele acestui model om-maşină
sunt evidente, deoarece se rezumă la interfaţa dintre om şi maşină, fără a
pătrunde în „cutia neagră", în raţionamentele şi strategiile operatorului modern,
în mecanismele sale de tratare a informaţiilor, aspecte analizate pe larg şi la un
nivel superior de cunoaştere de către ergonomia cognitivă.
De asemenea, se afirmă, nu fără temei, că sarcina de muncă este un mesaj
adecvat sub formă de solicitare a omului şi la care acesta reacţionează printr-un
efort dependent de capacitatea sa de muncă. Cu toate acestea, nu trebuie, neglijat
faptul că informaţiile emise de o maşină sau un dispozitiv sunt astăzi preluate,
de tehnica modernă de calcul, rămânând însă în continuare problema
supraîncărcării perceptive a omului.
Toate aceste caracteristici ale sistemului om-maşină ridică problema
optimizării modului de acţionare a omului în sistem şi a găsirii unor soluţii
ergonomice corespunzătoare pentru fiecare caz, în raport cu rezolvarea
următoarelor aspecte :
- modul de informare şi de acţionare a omului în sistem pe baza cunoaşterii
particularităţilor anatomofiziologice şi psihologice ale acestuia, precum şi a
caracteristicilor acţiunilor sale ;
- determinarea gradului de solicitare a omului în procesul îndeplinirii
sarcinilor de muncă, inclusiv a supraîncărcării perceptive a acestuia ;
- stabilirea legităţilor cărora se subordonează comportamentul omului, în
general, şi dinamica capacităţii sale de muncă, în special, în timpul activităţii
desfăşurate etc.
Pentru îndeplinirea scopului final, elementele componente ale oricărui sis-
tem om-maşină realizează următoarele funcţiuni de bază :
- recepţionarea informaţiilor externe şi interne, funcţiune ce se realizează
în cazul componentei umane cu ajutorul diferitelor simţuri sau al diferiţilor
analizori (vizual, auditiv, tactil etc.), iar în cazul componentei tehnice, prin
traductoare sau aparate de măsură şi control ;
- păstrarea informaţiei care are ca scop memorizarea informaţiilor pe
termen scurt, sau depozitarea lor pe o perioadă mai lungă. Pentru aceasta omul
foloseşte memoria sa sau „memoria" mecanică ;
- prelucrarea informaţiilor şi stabilirea deciziilor, funcţiune ce asigură
coordonarea activităţii sistemului şi determină natura şi succesiunea
intervenţiilor în proces ;
- execuţia, care. are ca scop efectuarea intervenţiilor necesare în proces pe
baza deciziilor luate.
Indiferent cum se distribuie funcţiile între componentele sistemului om-
maşină, activitatea de muncă a omului cuprinde următoarele secvenţe (verigi)
principale :
- recepţionarea şi constituirea informaţiei;

66
 - elaborarea şi adoptarea deciziilor;
- execuţia sau acţiunile aplicate;
- autoreglarea.
Ponderea acestor verigi în structura diferitelor sarcini de muncă sau chiar
în diferite perioade de timp poate varia, însă analiza stării şi a interacţiunii lor
permite o mai bună înţelegere a locului şi rolului omului în cadrul sistemului
om-maşină, precum şi a eficienţei activităţii acestuia. Aceasta cu atât mai mult
cu cât secvenţele (verigile) respective ale activităţii de muncă pot fi afectate de
condiţiile concrete în care se desfăşoară.
Astfel, în cadrul verigii de recepţionare şi constituire a informaţiilor sunt
implicate aproape toate modalităţile perceptibile de semnale (optice, acustice,
tactile etc.) însă contribuţia diverşilor analizatori sau aparate senzoriale este
diferită, pe primele locuri situându-se analizatorii: vizual, auditiv şi tactil. De
aceea, gradul diferit de sensibilitate a aparatelor senzoriale determină utilizarea
lor diferenţiată în raport cu: natura mesajului, caracterul transmiterii lui,
condiţiile de lucru. De exemplu, dacă mesajul este complex, lung, trebuie
utilizat ulterior, se referă la evenimente în spaţiu, iar condiţiile de muncă
determină poziţia stabilă a omului, se va folosi prezentarea informaţiei
senzorului vizual.
În cadrul recepţionării informaţiilor deosebit de importantă este operaţia
de detectare, prin care operatorul sesizează apariţia unui semnal în câmpul
informaţional al sistemului, pentru a cărei realizare este necesară cunoaşterea
caracteristicilor semnalelor (intensitatea, durata, forma, poziţia spaţială,
contrastul dintre semnal şi fond etc). De asemenea, discriminarea semnalelor
permite operatorului diferenţierea unui semnal de altele sau de elementele
perturbatoare de fond, iar identificarea semnalelor (recunoaşterea lor), care este
o operaţie mintală de clasificare, permite operatorului să stabilească categoria
căreia îi aparţin semnalele recepţionate.
De aceea, eficienţa procesului de recepţionare şi integrare a informaţiilor
depinde de :
- caracteristicile obiective ale semnalelor (intensitate, contrast, durată de
acţiune, număr, distribuţie spaţio-ternporară structurată sau aleatoare, numărul
de însuşiri discriminabile etc.);
- caracteristicile subiective care se referă la starea generală a operatorului
în momentul dat şi la particularităţile funcţionale ale aparatelor senzoriale.
Prin urmare, rezultă cerinţa ergonomică ca în proiectarea surselor
informative la locurile de muncă, valorile fizice ale semnalelor să se înscrie în
limitele perceptibililălii optime calculate pentru fiecare analizator în parte.
Prelucrarea informaţiilor şi adoptarea deciziei constituie acea verigă a
activităţii care solicită omului exigenţe de ordin raţional, elaborarea
răspunsurilor şi luarea deciziilor corespunzătoare pe baza informaţiilor obţinute
pe cale perceptivă.
Prin urmare, eficienţa activităţii desfăşurate depinde nu numai de

67
recepţionarea informaţiilor ci şi de calitatea prelucrării acestora, care la rândul
ei este condiţionată de:
- starea funcţională a sistemului nervos, deoarece prelucrarea informaţiilor
reclamă participarea proceselor gândirii inductive, deductive şi analoage,
concrete şi abstracte ;
- gradul de oboseală şi organizarea regimului de muncă şi odihnă ;
- nivelul de instruire şi volumul experienţei cognitive ;
- gradul de familiaritate al semnalelor, al distribuţiei lor in spaţiu şi timp ;
- volumul informaţiilor şi timpul necesar prelucrării acestora etc.
Dacă prelucrarea informaţiilor vizează cu precădere relevarea conţinutului
obiectiv al acestora, decizia urmăreşte, în primul rând, valorificarea informaţiilor
respective din perspectiva scopului activităţii desfăşurate. În acest, sens
numeroşi specialişti în domeniu consideră decizia în procesul de muncă o
activitate mintală de sinteză, comparare, prezentare spaţiotemporară,
abstractizare, generalizare, evaluare etc. în vederea alegerii unei variante optime,
înaintea acţiunii concrete.
Deci, decizia este un proces de elaborare mintală, de prelucrare a
informaţiilor recepţionate, urmat de o selecţie între mai multe variante din care
se optează pentru una.
De asemenea, numeroase cercetări au dovedit că reluarea continuă a unor
decizii duce la o simplificare a operaţiilor mintale, la generarea unor deprinderi
intelectuale (stereotipuri ale activităţii de prelucrare a informaţiilor) care
uşurează efortul mintal, reduce timpul de operare, dar solicită mai puţin calităţile
gândirii (flexibilitatea, creativitatea etc.).
În principiu, actul decizional este determinat de corelarea promptitudinii
(trăsătură temperamentală) şi a gradului de cunoaştere a situaţiei (cantitatea şi
calitatea informaţiilor). Din acest punct de vedere, trăsăturile psihodinamice
individuale pot acţiona fie, în favoarea promptitudinii şi în defavoarea gradului
de cunoaştere a informaţiei (subiecţii iuţi, pripiţi, impulsivi, superficiali), fie în
favoarea gradului de cunoaştere a situaţiei şi în defavoarea promptitudinii
(subiecţii înceţi, lenţi, profunzi, reflexivi).
Cea mai evidentă componentă a activităţii de muncă, observabilă şi
măsurabilă nemijlocit este veriga de execuţie (motorie) care se realizează în
forma unei succesiuni de mişcări organizate într-un sistem unitar orientat,
finalist. Din acest punct de vedere, în unele studii mai noi mişcările
executantului sunt privite ca structuri integratoare sau sisteme organizate unitar
şi economic.
În structura acestei verigi intră mişcări de diferite tipuri care după
mecanismul lor integrativ se împart în trei categorii:
- mişcări involuntare, care au la bază mecanisme înnăscute, de tip reflex
necondiţionat şi a căror apariţie au un efect dezorganizator;
- mişcări automatizate, care au fost elaborate şi învăţate într-un context
situaţional anumit şi care, prin repetarea îndelungată în aceleaşi condiţii, ajung

68
să se desfăşoare „spontan", fără efort deosebit; aceste mişcări alcătuiesc, în
marea lor majoritate sistemele de deprinderi care asigură o bună adaptare la
cerinţele sarcinii de muncă;
- mişcări voluntare, care presupun un control conştient permanent şi un
efort de voinţă special. Acestea sunt, de obicei mişcări noi, complexe pentru
care nu dispunem de modelul mintal adecvat care urmează a se forma şi
consolida.
Prin urmare, sub aspectul verigii de execuţie (motorie) activitatea de
muncă poate fi definită ca un sistem ierarhizat şi dinamic de mişcări voluntare
şi automatizate, specializat pentru îndeplinirea unui anumit gen de sarcini.
De asemenea, mişcările sunt studiate în funcţie de structura şi spaţiul cor-
poral, sau în funcţie de legătura lor cu dispozitivele, de comandă sau cu
sistemele de răspunsuri conform stereotipurilor dinamice.
Acţiunile, mişcările sunt puse, totodată, în legătură cu tipul de sistem
nervos şi respectiv cu temperamentul, aspectul dinamico-energetic al
personalităţii.
Sub aspect aptitudinal se au în vedere, aptitudinile psihomotorii care se
referă la însuşiri ca: siguranţa, precizia şi viteza mişcărilor, coordonarea
motorie, gradul de control, forţa musculară etc.
După cum s-a mai arătat, în condiţiile produciţei moderne asistăm la o
simplificare şi o reducere a verigii executiv-motorii, în structura şi dinamica
procesului de muncă, însă această modificare în conţinutul muncii nu anulează
rolul acestei verigi ci, din contră, din punct de vedere funcţional valoarea ei
creşte, deoarece solicitarea motorie a operatorilor nu mai pretinde efort fizic
decât într-o mică măsură, în schimb impune promptitudine, precizie şi siguranţă
în mişcări.
Prin urmare, în analiza şi evaluarea funcţionalităţii verigii executiv-
motorii este necesar să se ia în considerare următorii indicatori de bază:
a) Viteza (rapiditatea), care este condiţionată de nivelul de reactivitate şi
mobilitate neuromusculară şi care se măsoară prin intermediul timpului necesar
efectuării unei mişcări. Dacă timpul de reacţie poate fi definit drept intervalul
dintre declanşarea unui stimul şi răspunsul motor, viteza mişcării încorporează
timpul care trece din momentul apariţiei mişcării pană la finalizarea ei. Viteza
mişcărilor este mărită sub influenţă următorilor factori :
- în direcţia „spre corp" explicabilă prin tendinţa naturală de revenire a
membrelor spre planul sagital;
- în plan vertical decât în plan orizontal şi în direcţia sus-jos faţă de
direcţia inversă, explicabilă prin apariţia mişcărilor reflexe de compensare
pentru menţinerea echilibrului şi prin direcţia forţei gravitaţionale;
- în direcţia „înainte-îriapoi" în comparaţie cu cea laterală explicabilă prin
menţinerea echilibrului;
- de la stânga la dreapta (pentru mâna dreaptă), explicabilă prin tendinţa de
revenire a mâinii drepte. în poziţia sa naturală ;

69
 - în mişcarea de rotaţie decât cea în trepte explicabilă prin gradul de control
necesar.
b) Precizia reflectă raportul dintre traiectoria mişcării şi obiectivul urmărit.
Cu cât mişcarea este mai direct centrată pe obiectiv cu atât este mai precisă şi
invers. Precizia este o caracteristică dobândită prin exerciţii sistematice însă,
există şi o condiţionare bazală, înnăscută a preciziei care se evidenţiază în
uşurinţa de învăţare a deprinderilor motorii.
Cercetările în domeniu au demonstrat că în cazul unei oboseli cumulate,
ca urmare a unui efort neuropsihic îndelungat şi necompensat, prin procese
fiziologice normale de refacere a capacităţii de muncă se produce o încordare
musculară permanentă generatoare de microtremor care se amplifică în cazul
efectuării mişcărilor fine alterând serios precizia acestora (mecanică fină,
electronică, microchirurgie etc).
Procedeele moderne de înregistrare a tremurăturilor permit o estimare a
modificărilor de frecvenţă, amplitudine, ritmicitate iar o prelucrare automatizată
a spectrelor de frecvenţă ar oferi, desigur, noi informaţii. Până atunci însă, după
opinia unor specialişti în domeniu, înregistrarea tremorului poate servi la
selecţia subiecţilor mai rezistenţi la stresul emoţional şi la obiectivizarea
oboselii neuromusculare.
Precizia de mişcare a diferitelor membre ale corpului este influenţată de
următorii factori :
- segmentul care efectuează mişcarea;
- nivelul la care se execută mişcarea ;
- distanţa faţă de corp ;
- gradul de precizie necesar la sfârşitul mişcării;
- gradul de control al mişcării etc.
c) Siguranţa este acea calitate a comportamentului motor care rezultă din
concordanţa dintre mişcarea executată în momentul dat şi cerinţele atingerii
obiectivului. Siguranţa în muncă reflectă gradul de însuşire a metodei de muncă,
metodă care poate fi realizată cu sau fără ezitări, precum şi cu un consum mai
mic sau mai mare de timp. Siguranţa depinde de gradul de consolidare a
mişcărilor utile necesare şi de inhibare a celor inadecvate. Nesiguranţa se
evidenţiază în ezitări, stagnări, ratări etc.
d) Tempoul se referă la regularitatea, şi rapiditatea succesiunii mişcărilor
în cadrul unui sistem de deprinderi motorii de muncă şi este condiţionat de
reactivitatea şi mobilitatea neuromusculară primară (bazală) şi doar într-o mică
măsură suferă influenţa exerciţiului.
În procesele de muncă care se desfăşoară după o periodicitate impusă din
afară, operatorul trebuie să-şi adapteze tempoul său caracteristic (tempoul liber)
la cerinţele sarcinii de muncă (lucrul în tempou impus), ceea ce pe plan subiectiv
creează un efect de presiune a cărui intensitate va fi cu atât mai puternic
resimţită, cu cât diferenţa dintre tempoul personal şi cel impus este nai mare.
Dacă acest lucru este neglijat sau subestimat, pot apare fenomene de inadaptare

70
sau suprasolicitare.
Din acest punct de vedere se apreciază că, în prezent, într-o serie de
ramuri, graţie perfecţionărilor tehnico-constructive, procesele tehnologice au
atins, sub aspectul vitezei de desfăşurare, punctul critic al adaptabilităţii
tempoului pattern-urilor motorii ale operatorului uman.
e) Acurateţea sau fluenţa reprezintă o caracteristică de ordin calitativ a
organizării şi desfăşurării comportamentului motor în situaţiile de muncă.
Aceasta se traduce prin puritatea şi eleganţa mişcărilor şi operaţiilor care intră în
alcătuirea unei deprinderi, prin uşurinţa şi naturaleţea trecerii de la o fază a
mişcării la alta. De asemenea, traiectoria mişcărilor este purificată de distorsiuni
şi încordări de prisos, iar succesiunea lor în timp se realizează fin, fără stagnări
sau scăderi, efortul de execuţie devine aproape imperceptibil din exterior
(domeniul mecanicii fine, prelucrării prin aşchiere, matriţării şi ştanţării,
montării, asamblării etc.).
Deşi fluenţa ţine, mai mult, de aspectul estetic al mişcărilor, ea nu rămâne
fără influenţă asupra eficienţei muncii, deoarece cu cât este mai bine elaborată,
cu atât efortul necesar este mai mic. În acelaşi timp, fluenţa reduce sau chiar
înlătură mişcările impulsive şi tensiunea motorie care provoacă bruscarea
dispozitivelor de comandă.
În sfârşit, funcţionalitatea şi eficienţa verigii executive (motorii) devin
posibile numai în măsura în care, în cadrul ei se realizează conexiunea inversă,
deoarece, cercetările au demonstrat că, în general, motricitatea omului
reprezintă, în sine, un sistem cu autoreglare.
Datorită faptului că angajează omul, ca sistemul cu organizarea cea mai
complexă şi comportamentul cel mai probabilist, orice activitate de muncă
cuprinde şi veriga de autoreglaj, care presupune :
- analiza deciziilor adoptate din perspectiva scopului final al activităţii ;
- compararea rezultatelor diverselor acţiuni cu ceea ce ar fi trebuit să se
obţină ;
- optimizarea activităţii desfăşurate prin adoptarea corecţiilor necesare.
Prin urmare, conţinutul şi funcţionalitatea principalelor secvenţe (verigi)
ale activităţii de muncă reflectă nivelul pregătirii şi competenţei profesionale, a
cărui apreciere nu se poate face decât prin testarea gradului de elaborare şi
integrare al fiecăreia din verigile de bază prezentate.

8.2. Cerinţe ergonomice privind modul de prezentare a informaţiilor în sistemul om-

maşina (sistemul muncă)
Informaţiile vizuale privind modul de desfăşurare a oricărui proces.de
muncă sunt preluate de operator fie prin observaţii directe, fie prin intermediul
unor dispozitive de prezentare a informaţiilor (observaţii indirecte).
Deoarece, în orice sistem om-maşină (sistem muncă) majoritatea
informaţiilor operative provin omului sub forma semnalelor codate transmise
prin intermediul diferitelor surse informative, modul de prezentare a acestora

71
influenţează nemijlocit eficienţa activităţii omului în sistemul proiectat. Aceasta
cu atât mai mult cu cât, condiţiile producţiei moderne necesită ca informaţiile să
fie prezentate rapid, cu grade mari de precizie şi cu erori cât mai mici.
De aceea, pentru a se asigura nivelul necesar de performanţe, nu numai în
privinţa receptării şi interpretării informaţiilor, ci şi a luării deciziilor şi realizării
lor, se impune respectarea următoarelor cerinţe ergonomice:
a) alegerea adecvată a dispozitivelor de prezentare vizuală a informaţiilor
în conformitate cu scopurile urmărite şi condiţiile de realizare a lor, ca de
exemplu :
- pentru un număr mic de indicaţii distincte (calitative) se pot folosi
dispozitive care permit diferenţierea informaţiilor prin poziţie, grade de
luminozitate sau culoare (semaforul electric);
- pentru valori numerice precise (cantitative), care nu au legătură cu
direcţia din care vine informaţia, se pot folosi contoarele (mecanice sau
electrice);
- informaţiile care sunt legate de orientarea în spaţiu şi timp sunt
prezentate, în special, cu ajutorul dispozitivelor mecanice, a cadranelor sau a
scalelor ;
- pentru informaţii multidimensionale se recurge la combinarea lor
(combinarea unor cifre cu prezentarea unor imagini);
b) asigurarea condiţiilor de relevare promptă a semnalelor şi urmărirea
uşoară a modificărilor acestora; informaţiile furnizate trebuie să fie interpretate
direct, fără a fi necesare transferări mentale în alte unităţi de măsură ;
c) corelarea volumului informaţiilor furnizate cu cerinţele reale ale
sarcinilor efectuate. Numărul informaţiilor transmise trebuie redus la
maximum în funcţie de necesităţile operatorului;
d) gradul de precizie al informaţiilor să nu depăşească gradul de precizie
solicitat de sarcina de muncă ;
e) prezentarea informaţiilor sub forma adecvată interpretării rapide şi
corecte a datelor;
f) combinarea, pe cât posibil, a diferitelor tipuri de surse de informaţii
într-un aparat sau mai multe aparate, ţinând seama de următoarele cerinţe :
- să nu se combine surse de informaţii care au un principiu comun de
afişare ;
- să se alegă un singur factor comun pentru interpretarea informaţiilor (de
exemplu : părţile fixe sau mobile, valoarea marcajelor etc.);
- să se reducă la minimum posibilităţile de erori de paralaxă (mişcarea
aparentă a obiectelor apropiate faţă de altele depărtate);
g) amplasarea şi gruparea corespunzătoare a surselor informative în
vederea facilitării activităţii omului şi a depistării rapide a semnalelor critice,
astfel:
- amplasarea surselor de informaţii vizuale trebuie să ţină seama de
zonele vizuale optime ;

72
 - amplasarea surselor de informaţii astfel încât să poate fi citite din poziţia
normală de lucru ;
- sursele de informaţii necesare pentru realizarea unei secvenţe de
activitate să fie grupate împreună ;
- cele mai importante aparate sau cele care indică situaţii critice este
necesar să fie amplasate într-o poziţie privilegiată, în zona optimă;
- aparatele de măsură şi control să fie amplasate ţinând seama şi de
relaţiile care există între ele, fiind acordate totodată cu relaţiile funcţionale ale
componentelor ce le reprezintă (grupe funcţionale).
Realizarea concretă a acestor cerinţe ergonomice capătă unele forme
specifice în dependenţă de natura sarcinilor de muncă şi caracterul surselor
informative. Aceasta cu atât mai mult cu cât diversitatea sarcinilor de muncă şi a
condiţiilor de efectuare a acestora a determinat o mare varietate a surselor
informative adaptate transmiterii unor forme diferite de informaţii, ca de
exemplu :
- pentru verificarea modului de desfăşurare a procesului de producţie sau
pentru sesizarea ritmului de modificare a parametrilor acestuia fără identificarea
precisă a direcţiei lor, sunt recomandate aparatele cu indicatori mobili şi cu
scală sectorizată în zone. Aceasta, deoarece uneori nu se pune atât problema de
a citi anumite cifre sau valori măsurate ci, mai ales, de a se asigura menţinerea
unei mărimi date între două limite determinate sau oprirea ciclului de lucru între
două valori care pot reprezenta, spre exemplu, cota maximă şi minimă ce
delimitează câmpul de toleranţă admis ;
- pentru perceperea cu mai multă precizie a variaţiilor parametrilor
calitativi, a urmăririi direcţiei modificării parametrilor controlaţi sau a reglării
acestora sunt recomandate aparatele indicatoare cu scale fixe şi indicator mobil
care permit localizarea rapidă a indicatorului şi urmărirea uşoară a deplasării lui;
aparatele cu scale fixe sunt utilizate şi pentru reducerea valorilor parametrilor
controlaţi până la o anumită limită, datorită posibilităţii de creare a corelării
directe între mişcarea indicatorului şi deplasarea dispozitivului de comandă ;
- dacă sarcina de muncă constă în a ajusta o mărime la o valoare
determinată cu ajutorul unui organ de reglare cele mai potrivite sunt aparatele
cu scală mobilă şi cu indicator fix, deoarece ele permit să se comande cel mai
bine, în cursul operaţiei de reglare, aducerea acului indicator la valoarea
stabilită; aceste aparate mai sunt folosite şi pentru sesizarea ritmului de
modificare a parametrilor controlaţi fără identificarea precisă a direcţiei
acestora. Poziţia fixă a indicatorului favorizează citirea mai precisă a cadranului,
deoarece ochiul ţine sub control indicaţiile de pe cadran care apar în dreptul
indicatorului;
- în condiţiile supravegherii prelungite şi a numărului crescut de parametri,
avantajele rămân de partea aparatelor indicatoare circulare cu scale fixe,
îndeosebi în cazul alinierii indicatoarelor în aceeaşi poziţie ; aparatele cu
indicatorii ficşi sunt utilizabile doar atunci când supravegherea are un caracter

73
selectiv ;
- pentru informaţiile cantitative sau numerice care se cer citite cu un grad
mare de precizie, cele mai indicate sunt dispozitivele tip fereastră sau aparatele
de măsură cu .fereastră de lectură directă a valorilor numerice sau a
parametrilor controlaţi, deoarece numai numărul citit trebuie să apară în
deschiderea ferestrei; citirea rapidă şi corectă a datelor poate fi asigurată însă,
dacă acolo unde este posibil, se reglementează viteza de prezentare a cifrelor sau
se realizează o amplasare corectă a datelor în spaţiul afectat.
Un rol deosebit de important în precizia citirii îl joacă forma cadranului
aparatului indicator. Astfel, cel mai mic procent de erori (0,5%) poate fi la forma
de cadran tip fereastră, iar cel mai ridicat procent de erori (35%) se înregistrează
la cadranul dreptunghiular vertical (fig. 8.2).

Figura 8.2. Procentele erorilor de citire posibile în funcţie de tipurile de cadrane

Procentele probabile de erori cresc pe măsura mişcărilor globului ocular şi

ale capului pentru urmărirea indicatorului pe ecran. Astfel, procentul mai mare
de erori la cadranul semicircular (16%) faţă de cel circular (11%) este
determinat de mărimea razei. De asemenea, procentul mai mare de erori la
cadranul dreptunghiular vertical (35%) faţă de cadranul dreptunghiular orizontal
(28%) se explică prin faptul că mişcările globului ocular şi ale capului, în sens
vertical sunt mai puţin fireşti şi deci mai obositoare, diminuând precizia citirii.
În ceea ce priveşte eficienţa utilizării diferitelor aparate indicatoare
aceasta este influenţată de o serie de factori, ca de exemplu : forma cadranului ;
modul de gradare a scalei; caracterul de numerotare a diviziunilor; dimensiunile
gradaţiilor; construcţia indicatorului etc.
Deoarece numeroase detalii, aparent minore, pot să jeneze vederea,
lectura sau interpretarea unor reprezentări vizuale, pentru a se evita eventualele
erori de citire şi pentru a se accelera lectura necesară, în conceperea şi
construirea aparatelor indicatoare se impune respectarea următoarelor cerinţe

74
ergonomice :
- precizia citirii trebuie să fie adaptată exigenţelor reale; o precizie a scalei
cadranului mai mare decât cea necesară este inutilă şi îngreunează citirea ;
- evitarea supraîncărcării scalei cadranului cu gradaţii inutile ;
- un cadran trebuie să furnizeze informaţiile necesare în modul cel mai
simplu; informaţiile inutile trebuie evitate ;
- stabilirea valorilor numerice ale diviziunilor cifrate în raport cu
posibilităţile interpretării cât mai uşoare şi rapide a datelor prezentate: cea mai
bună diviziune a cadranelor este cea multiplu de unu, de cinci, de zece şi de o
sută ;
- dimensionarea optimă, a cifrelor, literelor şi gradaţiilor în funcţie de
distanţa de citire :
- înălţimea literelor sau cifrelor se recomandă să fie egală cu distanţa de
citire împărţită la 200 ;
- proporţiile dintre lăţimea, grosimea, şi distanţa dintre litere şi cuvinte se
raportează, de obicei, la înălţimea literelor ;
- orientarea corectă a cifrelor pe aparatele de măsură şi control în raport
cu tipul scalei utilizate :
- la dispozitivele care folosesc ace indicatoare mobile, cifrele vor fi scrise
vertical;
- la aparatele cu cadran mobil se recomandă ca cifrele să fie orientate
radial, iar marcarea punctului zero să corespundă cifrei 12 de la ceas ; la
dispozitivele tip fereastră, cu cadran mobil, cifrele sunt orientate în aşa fel încât
la fereastră să apară în poziţie verticală ;
- coordonarea deplasării elementelor mobile ale aparatelor cu valorile
numerice ale gradaţiilor: în. cazul dispozitivelor de formă circulară (scale fixe
şi indicatoare mobile) creşterea valorii parametrului afişat trebuie marcată prin
deplasarea acului indicator în sensul de rotire al acelor de ceasornic ; când
parametrul poate lua valori pozitive şi negative, creşterea în valoare pozitivă
trebuie marcată în sensul de rotire a acelor de ceasornic; când parametrul poate
lua valori pozitive sau negative, creşterea în valoare pozitivă trebuie marcată în
sensul acelor de citire a acelor de ceasornic, iar creşterea valorilor negative în
sens invers; în cazul aparatelor cu cadran dreptunghiular vertical sau orizontal,
creşterea valorii parametrului afişat trebuie marcată prin deplasarea acului
indicator în sus sau către dreapta; când parametrul poate avea valori pozitive şi
negative creşterea valorilor negative trebuie marcată prin deplasarea acului
indicator în jos sau către stânga ;
- alegerea adecvată a formei acelor indicatoare şi amplasarea lor corectă
faţă de gradaţiile cadranelor: acul indicator cuneiform are prioritate faţă da
celelalte forme; amplasarea acelor indicatoare se recomandă să se facă la scalele
verticale cu vârful spre dreapta, iar la scalele orizontale cu vârful în sus; vârful
acului indicator nu trebuie să acopere nici cifrele, nici gradaţiile scalei ; lăţimea
vârfului acului indicator să nu fie mai mică decât lăţimea gradaţiei celei mai

75
mici şi nici mai mare decât lăţimea gradaţiei celei mai mari; acul indicator să fie
pe cât posibil în acelaşi plan cu scala (apropierea acului indicator de suprafaţa
cadranului) pentru a se evita pericolul citirii greşite datorită erorilor de paralaxă
(mişcarea aparentă a obiectelor apropiate faţă de altele depărtate);
- realizarea unui contrast suficient între cifre sau litere şi fond (suprafaţa
cadranului) şi între acul indicator şi fond ;
- se recomandă ca aparatul indicator să fie prevăzut cu un sistem de
avertizare care să acţioneze în momentul când acesta nu funcţionează normal.
Când procesul tehnologic sau obiectul controlat se deosebeşte printr-un
grad ridicat de complexitate, printr-un număr mărit al parametrilor, sau unde
procesul de conducere are un caracter selectiv şi variabil, se recomandă
prezentarea grafică a informaţiilor sub forma semnelor figurative şi simbolice
sau într-un tablou intuitiv mai complex care este mnemoschema, ce permite,
deseori obţinerea unei imagini mai clare privind componentele sistemului,
interacţiunea lor, direcţia fluxului tehnologic, sau în alte cazuri, funcţiile
aparatelor şi dispozitivelor de comandă.
8.3. Cerinţe ergonomice privind conceperea, amplasarea şl utilizarea
dispozitivelor de acţionare
Dispozitivele de acţionare reprezintă mijloacele cu ajutorul cărora se
realizează legătura dintre acţiunile motorii ale componentei umane şi ale
componentei fizice, îndeplinind funcţiile de comandă şi reglare.
Folosirea dispozitivelor de acţionare este atât de frecventă încât detaliile
acestora trec neobservate, cu toate că fiecare din ele până a ajunge în forma
actuală a parcurs un drum îndelungat, drum care trebuie continuat, dacă se are în
vedere necesitatea introducerii cu mai multă fermitate a cerinţelor de natură
ergonomică.
Introducerea şi respectarea cerinţelor ergonomice în conceperea
mijloacelor de muncă, în general, şi a dispozitivelor de acţionare, în special,
asigură operatorului o intervenţie promptă, în deplină siguranţă şi cu un efort
minim, ducând totodată la reducerea sau eliminarea totală a erorilor de
acţionare a dispozitivelor respective, ca de exemplu :
- erori de substituire: confundarea sau neidentificarea dispozitivelor;
- erori de ajustare: poziţia greşită sau nerespectarea manipulării
secvenţiale a mai multor comenzi ;
- erori prin uitare: absenţa reglării sau efectuarea unei reglări într-un alt
moment decât cel cerut de o situaţie concretă ;
- erori de inversiune: pentru obţinerea unui anumit rezultat se efectuează
comanda în sensul invers decât cel cerut;
- erori neintenţionate : datorate lipsei de atenţie ;
- erori determinate de incapacitatea de a atinge dispozitivele datorită
distanţelor prea mari ale acestora faţă de operatori.
Din prezentarea sumară a tipurilor de erori ce pot apare în manipularea

76
dispozitivelor de acţionare, se poate constata că acestea au, pe de o parte, cauze
subiective legate de executant (neatenţie, uitare, pregătire slabă), iar pe de altă
parte, cauze obiective de proiectare şi concepţie constructivă.
Indiferent de caracteristicile dispozitivelor de acţionare (tip, formă,
mărime, culoare, număr, localizare) este necesar ca la conceperea acestora să se
respecte anumite cerinţe ergonomice, cu caracter general, ca de exemplu:
- tipul dispozitivelor de acţionare trebuie să fie adecvat caracterului
acţionărilor efectuate ;
- la conceperea dispozitivelor de acţionare trebuie să se aibă în vedere atât
posibilităţile organismului uman din punct de vedere al forţei, percepţiei şi
reacţiei cât şi capacitatea acestuia de a le menţine la un nivel cât mai ridicat pe
toată durata timpului de muncă ;
- codificarea dispozitivelor de acţionare prin mărime, formă, culoare,
localizare, etichetare, pentru a permite identificarea corectă şi rapidă a acestora:
cu toate că suplimentează recunoaşterea vizuală: forma capătă importanţă în
condiţiile când sunt utilizate dispozitive de acţionare ce trebuie identificate
tactil; când este posibil, se recomandă ca diferenţa de mărime să marcheze
diferenţa de funcţie ;
- existenţa unei riguroase corelaţii între sensul comenzii (înainte, înapoi,
sus, jos, dreapta, stânga) şi reacţia utilajului sau agregatului (mers, acceleraţie,
oprire, urcare, coborâre, deplasare dreapta, stânga, înapoi); de asemenea, direcţia
de mişcare a dispozitivelor de acţionare trebuie să fie în concordanţă cu planul şi
direcţia de mişcare indicată pe cadranele aparatelor de măsură şi control (sus-
jos, stânga-dreapta, sau în adâncime) sau cu semnificaţia mişcării indicatorilor
(creşterea sau scăderea valorilor);
- amplasarea dispozitivelor de acţionare trebuie sa ţină seama de o serie de
factori, ca de exemplu: prioritatea sau importanţa dispozitivelor; gruparea
acestora; corespondenţa dintre semnale, ca purtători materiali ai mesajelor
informaţionale şi dispozitivele de acţionare etc.; dispozitivele de acţionare cu
prioritate crescută rezultă din importanţa parametrilor reglaţi, trebuie să fie
plasate în zonele de muncă şi vizuale optime ; dispozitivele de siguranţă trebuie
să aibă poziţii uşor accesibile; gruparea dispozitivelor de acţionare poate fi
funcţională (pe agregate, pe categorii de parametri, pe succesiunea fazelor de
prelucrare) sau secvenţială (conform secvenţelor de utilizare);
- pentru indicarea diferitelor funcţiuni ataşate fiecărui dispozitiv de
acţionare se recomandă utilizarea diverselor simboluri care trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe: să fie sugestive, identificând rapid, fără
echivoc funcţiunea; să asigure vizibilitatea corespunzătoare de la distanţa
normală la care este operatorul; să se încadreze în cerinţele estetice ale maşinii;
să se evite, pe cât posibil, cuvintele scrise, experienţa demonstrând că informaţia
se poate transmite mai bine şi mai repede prin simboluri sau prin figuri;
- conceperea dispozitivelor de acţionare sau a maşinilor în aşa fel încât,
prin măsuri corespunzătoare, să se înlăture complet riscul de accidente.

77
 În ce priveşte conceperea, amplasarea şi utilizarea diferitelor tipuri de
dispozitive de acţionare este necesar să se respecte următoarele cerinţe
ergonomice;
- Când trebuie transmisă o comandă cu forţă mare, în reglaj continuu,
grosier sau fin, lent, precis, cu viteze mici de rotire şi de amplitudine mică, este
indicată utilizarea volanului, care necesită atât un spaţiu relativ mare, cât şi
folosirea, de regulă, a ambelor mâini; diametrul volanului trebuie să crească cu
forţa aplicată şi să scadă cu viteza de rotaţie; ca formă, este indicată cea circulară
pentru deplasări mai mari de 120°, şi cea semicirculară pentru deplasări mai
mici de 120°; pentru cea mai bună utilizare deplasarea volanului să nu
depăşească ±60° de la poziţia normală. În cazul unui arc mai mare este necesar
să se schimbe poziţia mâinilor pe volan ; când acţionarea volanului se face din
poziţia ortostatică centrul volanului trebuie să fie plasat în faţa operatorului la
înălţimea cotului;
- Când sunt acţionate manual subansamble care cer forţe mari, când
sunt necesare viteze de rotaţie mari, iar unghiul de rotire este mai mare de
90°, când se cer rotiri complete şi rapide, de mare amplitudine şi pe o gamă
mare de dimensiuni este indicată folosirea manivelelor, deoarece rotirea acestora
se poate efectua mai rapid decât la un buton sau decât la un volan; o manivelă
bine concepută trebuie să fie astfel dimensionată încât raza acesteia (lungimea
braţului manivelei) să fie corelată cu poziţia, rezistenţa (forţa necesară) la rotire,
precizia şi viteza de rotaţie sau de acţionare necesare ; pentru mişcări rapide sau
viteze mari de manipulare mânerul trebuie să fie rotativ, să se poată roti liber în
jurul axei sale ; în cazul reglajelor de precizie, mânerul trebuie să fie fix, pentru
ca, contactul lui cu mâna să asigure controlul asupra mişcării ; pentru
combinarea unor reglaje grosiere şi fine este indicată utilizarea unor manivele
combinate cu volanul, cu posibilităţi de modificare a lungimii (razei) de
rotaţie.
Foarte răspândite, la toate comenzile manuale, pentru reglarea turaţiilor,
avansurilor, cuplării sau decuplării manuale, sunt manelele, al căror braţ
existent în lanţul cinematic destinat comenzii, care constituie, de fapt, şi
elementul de transmitere a forţei la butuc, trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe ergonomice :
- să asigure prin lungimea sa un raport de transmisie corespunzător, astfel
ca să rezulte forţe de acţionare în limite admisibile ;
- forma braţului manetei nu trebuie să împiedice manevrarea altor
dispozitive de acţionare sau vizibilitatea aparatelor indicatoare;
- să permită transmiterea comenzilor fără a solicita poziţii incomode ale
mâinii, braţului şi antebraţului sau să supună articulaţiile respective la solicitări
improprii, prin amplitudinea deplasărilor unghiulare;
- poziţia cea mai convenabilă a unei manete este considerată cea verticală,
astfel ca greutatea mâinii să se sprijine pe mânerul ei.
O foarte largă răspândire la maşinile-unelte, ca tip de elemente de

78
comandă manuală, o au mânerele care alături de roţile de mână (volantele), de
manete sau manivele constituie piesele intermediare între mâinile operatorului şi
maşină. Întrucât acest cuplu este realizat de regulă, timp îndelungat, concepţia
constructivă trebuie să aibă în vedere, următoarele cerinle ergonomice ;
- suprafaţa de contact dintre mână şi mâner este necesar să fie cât mai
mare ;
- dimensiunile mânerului şi forma mânerului trebuie să fie adaptate
caracteristicilor anatomice ale mâinii, astfel încât aderenţa acesteia pe mâner să
fie cât mai perfectă. De exemplu, la mânerele de formă cilindrică, apucarea cu
învăluire este improprie particularităţilor mâinii, întrucât numai o parte din
suprafaţa interioară a mâinii atinge mânerul (cu precădere degetul arătător şi cel
mic). Numai la strângerea mai accentuată a mânerului în podul palmei, se va
realiza contactul dintre acesta şi celelalte două degete, inelar şi mijlociu. De
aceea, forma cea mai potrivită a mânerului este cea de „fus” însă curba acestuia
trebuie să corespundă golului degetul mic la cel arătător pe suprafaţa interioară.
În cazul comenzilor rapide care au ca scop schimbarea poziţiei de lucru a
unor organe interne ale maşinii, cu urmări în regimul de funcţionare al acesteia,
sunt indicate pârghiile (levierele) cu toate că au dezavantajul că cer spaţiu
relativ mare pentru localizare şi operare.
În general sunt preferabile pârghiile lungi datorită avantajului pe care îl
oferă în reducerea efortului. Lungimea pârghiilor însă, se stabileşte în funcţie de
unghiul de deplasare, de viteza şi de forţa de acţionare.
Pârghiile a căror manevrare necesită o forţă mai importantă, trebuie
plasate la înălţimea umerilor pentru poziţia ortostatică, sau la înălţimea coatelor
pentru poziţia aşezat.
Pentru a obţine o mişcare de comandă rapidă şi cu efort minim se
recomandă ca unghiul de deplasare înainte sau înapoi a pârghiilor faţă de poziţia
verticală să nu depăşească 45°, iar cel de deplasare laterală să fie mai mic de
20°.
De asemenea, pârghiile de forţă trebuie plasate lateral faţă de axa sagitală,
aproape de corp, astfel ca braţul să exercite forţa necesară fără schimbarea
poziţiei sale naturale.
În cazurile în care sunt necesare numeroase poziţionări sau mai multe
poziţii de comutare sunt recomandate butoanele (întrerupătoarele) rotative care
permit obţinerea a 3 . . .24 poziţii diferite de comutare la o rotaţie de cel mult
360°, cu aplicarea unei forţe uşoare şi cu o manipulare destul de rapidă.
Butoanele rotative sunt foarte indicate pentru reglajul continuu, putând asigura o
precizie mare, pe o întindere mare (cu mai multe rotaţii).
Când forţa necesară de acţionare este mare, când trebuie uşurat efortul
muscular al braţelor, când forţa acestora este insuficientă pentru realizarea
comenzii, când precizia şi viteza sunt reduse, când este necesară variaţia poziţiei
corpului iar operatorul lucrează în poziţia aşezat, când mâinile operatorului sunt
ocupate şi este necesară simultan o alta comandă, se recomandă utilizarea

79
pedalelor.
Când se impune introducerea comenzilor prin pedale de picior la lucru în
poziţia ortostatică, trebuie să se ţină seama că această comandă este obositoare,
obligând pe operator să-şi schimbe poziţia centrului de greutate, iar menţinerea
echilibrului corpului pe un singur picior reduce capacitatea sistemului senzorial
şi a aparatului locomotor, producând, în acelaşi timp, tulburări cardiovasculare
şi deformaţii osoase. De asemenea, nu se recomandă folosirea a două pedale
pentru acelaşi picior, deoarece deplasarea ritmică a membrelor inferioare de la şi
către pedale este obositoare.
La construirea pedalelor trebuie să se ţină seama totodată de dimensiunile
pedalei, de capacitatea de presiune a membrelor inferioare, de forţa necesară, de
lungimea cursei pedalei, de durata acţionării şi de frecvenţa utilizării acesteia.

8.4. Cerinţe ergonomice privind conceperea meselor de lucru (bancurilor de

lucru), pupitrelor de comandă şi a scaunelor de lucru
8.4.1. Înălţimea, lungimea şi adâncimea planului de lucru
Înălţimea planului de lucru trebuie să fie adaptată dimensiunilor antro-
pometrice ale fiecărui executant, ţinând seama de natura lucrărilor efectuate,
respectiv de gradul de precizie a muncii şi de categoria (mărimea) efortului
depus sau solicitat braţelor. Din acest punct de vedere se pot distinge munci de
precizie la care efortul fizic este neînsemnat, munci uşoare, de dexteritate, cu
efort mediu şi munci grele care necesită eforturi relativ mari. Pentru fiecare din
aceste categorii se impune o înălţime diferită a planului de lucru, aşa cum
rezultă din figura 8.3.
Aceasta înseamnă că înălţimea planului de lucru este cu atât mai mare cu
cât lucrarea efectuată este mai precisă şi necesită un efort fizic mai redus. De
asemenea, înălţimea planului de lucru (înălţimea mesei de lucru sau a pupitrului)
trebuie să asigure, în acelaşi timp, distanţa optima de şedere şi o poziţie naturală
a corpului. Cu cât distanţa, optimă de vedere este mai mică (lucrări de precizie),
cu atât şi planul de lucru trebuie sa fie mai înalt. Astfel, în cazul muncilor
manuale efectuate în poziţie ortostatică, înălţimile optime de lucru se situează de
la 5 până la 10 cm sub nivelul coatelor (fig. 8.3)
În munca de precizie, la care efortul fizic este neînsemnat, sau acolo unde
se lucrează cu coatele sprijinite, pentru a micşora distanţa de vedere bancul de
lucru poate să fie mai înalt cu 8-10 cm, deoarece înălţimea planului de lucru nu
provoacă obosirea muşchilor braţelor întrucât greutatea pieselor este
neînsemnată. După cum rezultă din figura 8.3 la muncile uşoare, cu oarecare
efort muscular sau efort mediu, înălţimea planului de lucru este de circa 5 cm
sub nivelul coatelor, iar în cazul muncilor grele, cu efort muscular important,
până aproape de 15-20 cm sub nivelul coatelor.
Realizarea unor adaptări individuale este, în general, uşor de efectuat
utilizând mese sau bancuri de lucru care permit reglarea pe verticala a planului
principal, precum şi înclinarea sau ridicarea celor secundare. Dacă se utilizează

80
mese sau bancuri de lucru normalizate, neprevăzute cu dispoziţie de reglare a
înălţimii trebuie, în principiu, să se aleagă înălţimi pentru persoane de statură
înaltă, întrucât adaptarea mobilierului la persoanele mai scunde se poate face
uşor prin folosirea grătarelor de adaptare a înălţimilor.

a. Muncă de precizie b. Muncă uşoară c. Muncă grea

Înălţimea planului de lucru măsurată de la planul cotelor (±0): Bărbaţi: 104,5 cm;
Femei: 98,0 cm

Figura 8.3. Înălţimea planului de lucru pentru munca efectuată

în poziţia ortostatică

În cazul lucrărilor manuale de precizie efectuate în poziţie aşezat

înălţimea optimă a planului de lucru este, de asemenea, cu câţiva centimetri sub
nivelul coatelor. Dacă se execută lucrări de înaltă precizie, fiind necesară o
distanţă mai mică ochi-obiect, înălţimea planului de lucru este mai mare. În
cazul pupitrelor (tablourilor) de comandă, care nu constituie un mobilier, în
adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă un suport material pe care sunt
amplasate dispozitivele de prezentare vizuală a informaţiilor şi dispozitivele de
acţionare, indiferent de poziţia de muncă adoptata, este necesar ca axa vederii să
fie perpendiculară pe suprafaţa de comandă a pupitrului ţinută sub observaţie.
Dacă operatorul lucrează în poziţie ortostatică, înălţimea pupitrului de comandă
trebuie să fie mai mare, iar înclinaţia suprafeţei acestuia să fie de 30°. În poziţie
de lucru aşezat înălţimea pupitrului de comandă scade, însă creşte înclinaţia
suprafeţei acestuia la 60°. Dacă poziţiile de lucru alternează, este necesar să se
folosească un scaun de lucru înalt pentru menţinerea axei de vedere ca şi în
poziţia ortostatică, ţinând seama că se foloseşte un pupitru de comandă înalt,
utilizabil şi pentru poziţia ortostatică.
Înălţimea planului de lucru, eventual şi înălţimea scaunului de lucru în

81
poziţia aşezat, funcţie de înălţimea operatorului se pot determina şicu ajutorul
unor diagrame concepute în acest scop. De exemplu, pentru
înălţimea.operatorului de statură medie (l,70 m) planul de lucru trebuie să fie la
înălţimea de aproximativ 104 cm pentru poziţia ortostatică, iar pentru poziţia
aşezat scaunul de lucru trebuie să fie ridicat la înălţimea de circa 75 cm. În cazul
în care înălţimea planului de lucru nu poate fi reglată, atunci aceasta se stabileşte
la 115 cm, iar înălţimea scaunului de lucru, pentru un operator cu înălţimea de
1,60 m, trebuie să fie de 87 cm, înălţimea treptei de 45 cm şi înălţimea grătarului
sau a pedalei de 20 cm.
Lungimea sau distanţa laterală şi adâncimea planului de lucru sau
distanta în raport cu planul frontal depind de dimensiunile obiectelor muncii
care urmează să fie aşezate şi prelucrate pe suprafaţa de lucru, precum şi de can-
titatea de materiale şi unelte de muncă cu care se lucrează.
În ceea ce priveşte utilizarea suprafeţei de lucru este necesar să fie
aplicate principiile economiei mişcărilor.
Pentru evitarea menţinerii, o perioadă prea mare a braţelor în extensie sau
suspendate, ceea ce măreşte eforturile statice şi diminuează precizia mişcărilor,
la mesele de lucru se ataşează suporţi pentru braţe (fig. 8.4, 8.5).

Figura 8.4. Masă de lucru cu suporţi pentru braţe Figura 8.5. Stativ pentru braţ

Pentru lucru în poziţia aşezat, trebuie să se asigure înălţimea şi adâncimea

spaţiului pentru membrele inferioare în aşa fel încât, în timpul lucrului, acestea
să se poată mişca fără sa apară senzaţia de jenă. De aceea, se va evita plasarea de
sertare sau rame înalte deasupra genunchiului.
Ori de câte ori este posibil, este necesar să se folosească suport pentru
picioare, asigurându-le o poziţie oblică, comodă pentru menţinerea echilibrului
şi pentru circulaţia sângelui. Menţinerea picioarelor de la genunchi
perpendicular pe sol, în cursul întregului program de lucru este obositoare, iar
diminuarea irigaţiei sanguine şi apariţia senzaţiei de jenă (furnicături) determină
frecvente modificări ale poziţiei de muncă sau chiar întreruperi ale activităţii cu
efecte negative asupra eficienţei muncii

82
8.4.2. Cerinţe ergonomice privind conceperea şi construirea scaunelor de lucru
Pentru a asigura o poziţie de muncă comodă şi pentru a nu contribui la
sporirea oboselii în timpul lucrului, construcţia şi dimensiunile scaunului de
lucru trebuie să fie adaptate datelor antropometrice ale executantului,
particularităţilor locurilor de muncă sau specificului activităţilor desfăşurate.
A fost studiată o perioadă îndelungată starea muşchilor şi articulaţiilor în
diferite poziţii de muncă în postura aşezat. Pe baza experienţelor şi măsurătorilor
făcute s-a demonstrat că o construcţie obişnuită a scaunelor de lucru nu ţine
seama de necesităţile de comoditate ale omului, şi că exercită o influenţă
negativă asupra organismului omenesc. Au fost proiectate noi modele de scaune
utilizabile în timpul activităţii, care au exercitat o influenţă deosebită, în special,
în practica proiectării mobilei (linia Akkerblom- coloana vertebrală puţin
curbată).
În concepţie ergonomică, pentru a fi confortabil, un scaun de lucru
trebuie:
- să asigure, în general, libertatea mişcărilor cerută de activitatea
desfăşurată ;
- să permită realizarea activităţii respective cu minimum de efort ;
- să creeze senzaţia de stabilitate şi comoditate.
Cu toate că modelele sau tipurile de scaune sunt foarte variate, în
concepţia constructivă a acestora este necesar să se respecte următoarele
principii generale :
- scaunul de lucru să asigure un sprijin corpului omenesc în raport cu
activitatea desfăşurată ;
- scaunul să aibă unele dimensiuni reglabile calculate funcţie de
dimensiunile antropometrice ;
- formele scaunului de lucru să evite posibilitatea ca operatorul să lucreze
în poziţii necorespunzătoare;
- greutatea corpului omenesc să fie repartizată uniform pe suprafaţa de
şezut a scaunului.
Având în vedere aceste principii generale, pentru a răspunde cât mai bine
scopului lor în producţie, la conceperea şi construirea scaunelor de lucru trebuie
să se ţină seama de următoarele cerinţe ergonomice :
- scaunul de lucru trebuie să ofere numeroase puncte de contact cu corpul;
- înălţimea scaunului trebuie să fie variabilă, permiţând reglarea pe
verticală în raport cu înălţimea executantului şi a planului de lucru, ca şi în
funcţie de sex şi de specificul muncii;
- suprafaţa sau platforma de şezut trebuie să aibă o înclinaţie anterio-
posterioară care să asigure un confort sporit pentru operator, să-1. conducă şi să-
l oblige la folosirea spătarului şi care să-i dea o stabilitate necontrolată în timpul
activităţii;
- suportul de şezut trebuie să fie uşor ondulat sau puţin curbat, pentru a se
mula pe fese, să fie tapisat corespunzător, să aibă o suprafaţă de şezut suficient

83
de moale, acoperită cu pânză sau stofă (nu cu material plastic, întrucât nu este
absorbant, sporeşte transpiraţia şi apariţia senzaţiei de inconfort) ;
- spătarul trebuie să uşureze solicitarea coloanei vertebrale şi a maselor
musculare ale spatelui în timpul activităţii în poziţia aşezat;
- spătarul trebuie să fie curbat, pentru a adera la forma spatelui dând
senzaţia de stabilitate şi siguranţă, să aibă o lăţime şi o înălţime corespunzătoare
pentru a nu limita libertatea mişcărilor, să fie înclinat în faţă şi rabatabil din faţă
spre spate, precum şi reglabil pe verticală pentru a putea fi poziţionat în dreptul
regiunii lombare; în acest scop este recomandabil să fie montat, pe o tijă
semiflexibilă sau să fie mobil în jurul unui ax orizontal;
- adâncimea scaunului de lucru trebuie să fie suficientă pentru a putea
permite feselor să se mişte în vederea unor schimbări de poziţie, dar nu trebuie
să fie atât de mare încât tăblia de şezut să jeneze operatorul în zona posterioară a
genunchilor;
- lăţimea scaunului de lucru trebuie să fie, de asemenea, suficient de mare
pentru a putea permite o anumită mişcare a feselor ;
- picioarele scaunului de lucru trebuie să nu stânjenească mişcările;
- scaunul de lucru trebuie să prezinte o stabilitate suficient de mare pentru a
nu se răsturna prin balans sau alunecare, ceea ce impune acordarea unei atenţii
deosebite repartizării centrului de greutate.

84