Noțiuni de biomecanică

Definiție. Biomecanica este o stiinta a naturii care studiaza legile obiective ale
miscarii corpurilor materiale vii si ale structurilor care contribuie la aceste
miscari. Etimologic, termenul biomecanica are la origine cuvintele din limba
greaca “bios” (viata) si “mekhanikos” (plin de resurse, inventiv, ingenios).
Biomecanica este o stiinta interdisciplinara, care foloseste cunostinte, notiuni,
principii, metode din domenii precum: medicina (anatomie, fiziologie, recuperare
medicala, explorari functionale, etc.), inginerie (mecanica, electronica aplicata
etc.), stiinte exacte (matematica, fizica, chimie) si stiinte umaniste (educatie fizica,
biologie), pe baza carora si-a dezvoltat propriile investigatii stiintifice.
Biomecanica umana, cunoscuta si sub denumirea generica de biomecanica, are
drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva miscarii acestuia, prin prisma
anatomiei, biomecanicii, terapiei prin miscare (kinetoterapie), fiziologiei,
cunostintele fiind focalizate pe omul care doreste fie recuperarea unor abilitati sau
functii motorii, fie dobândirea unor performante motorii. Astfel, biomecanica are
aplicatii atât în domeniul medical si al recuperarii fizice, cât si în domeniul sportiv,
pentru testarea si îmbunatatirea calitatilor motrice. Cunostintele sistematizate de
biomecanica sunt utile diversilor specialisti, cum ar fi: kinetoterapeuti, preparatori
fizici, antrenori sportivi, profesori de educatie fizica, medici si infirmiere (pentru
medicina, recuperare medicala neuro–motorie, anatomie etc.), maseuri terapeuti,
antrenori de atletism etc.
În mod practic, toti cei care folosesc miscarea într–un scop terapeutic, profilactic
sau de obtinere a unor performante fizice au nevoie de suportul stiintific oferit de
biomecanica.
Biomecanica, ca stiinta interdisciplinara, se bazeaza, în principal, pe cunostintele a
trei domenii de studiu: anatomia umana, mecanica si fiziologia. Astfel, anatomia,
ca stiinta formei si structurii corpului uman si a partilor sale, furnizeaza date cu
privire la osteologie (studiul oaselor), artrologie (studiul articulatiilor), miologie
(studiul muschilor), mecanica, ca stiinta care aplica principiile mecanicii la analiza
miscarii corpurilor materiale sub actiunea diferitelor forte de interactiune,
furnizeaza informatii privind modalitatile de investigare cantitativa a miscarii unui
corp, iar fiziologia, ca stiinta care se ocupa de functiile organismelor vii, furnizeaza
cunostintele necesare întelegerii diferitelor conexiuni care concura la obtinerea
functiilor motricitatii, echilibrului si posturii corpului omenesc.
Miscarea unui corp reprezinta actiunea de deplasare a respectivului corp datorata
interactiunii tuturor fortelor care actioneaza asupra lui. Miscarea corpului poate fi
1

cuantificata prin valorile, modificate în timp, ale unor coordonate fata de un sistem
Page

geometric de referinta, miscarea putând fi analizata fie fara a tine cont de cauze,
respectiv forte, ci doar pe baza unor consideratii geometrice, analiza fiind denumita
cinematica, fie tinând cont de interactiunea tuturor fortelor care actioneaza asupra
corpului, analiza fiind denumita dinamica. În cazul corpului uman, se poate
considera fie miscarea întregului corp, privit ca un tot unitar, fie miscarea
diferentiata a diferitelor segmente sau ansambluri de segmente ale corpului.
Structurile care participa si contribuie la realizarea miscarilor sunt analizate în
kineziologie din punct de vedere anatomic, fiziologic si biomecanic. Astfel,
sistemul osos, sistemul articular si sistemul muscular sunt evidentiate anatomic si
biomecanic, iar întregul sistem osteo-musculo-articular este analizat cu ajutorul
biomecanicii si fiziologiei, pentru a releva inclusiv controlul motor uman.
Structurile anatomice care realizeaza miscarea corpului, în ansamblu, sau a unor
segmente poarta numele, în biomecanica, de structuri cinematice sau lanturi
cinematice. O astfel de structura cinematica este completata în biomecanica de
“componenta” de comanda si control, fiind constituita din urmatoarele sisteme
principale: · sistemul nervos, care asigura comanda si controlul, pe baza
informatiilor corespunzatoare; · sistemul muscular, care primeste comanda si
realizeaza forta motrica a miscarii; · sistemul osteo-articular, care realizeaza
miscarea în anumite limite, directii si segmente determinate. Biomecanica studiaza,
pe lânga miscarea propriu-zisa, si structurile care participa la realizarea miscarii.
Cu ajutorul sistemului neuro-muscular sunt transmise comenzi si sunt obtinute
forte care actioneaza diferitele segmente osoase, miscarea fiind realizata prin
intermediul unor pârghii osoase formate din oase si articulatiile acestora. Fortele
care sunt aplicate oaselor, cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor si muschilor
produc în interiorul acestora stari locale de presiune, denumite si tensiuni, functie
de care sistemul dat poate fi considerat traumatizat, normal sau performant. Astfel,
biomecanica evidentiaza, prin intermediul mecanicii, inclusiv aspectele cantitative
care intervin asupra structurilor anatomice aflate în miscare sau în stare de repaus,
respectiv cele care modifica starea de echilibru intern. Aspectele calitative ale
structurilor participante la miscarea corpului uman sunt relevate în biomecanica,
cel mai adesea, prin intermediul anatomiei si fiziologiei, datorita includerii
sistemului nervos în componenta acestor structuri cinematice.

BIOMECANICA SISTEMULUI OSTEO–ARTICULAR

Aparatul locomotor uman este alcatuit din 206 segmente osoase, peste 310 de
articulatii si peste 430 de muschi striati, la care se adauga reteaua nervoasa si
reteaua vasculara, care iriga toate aceste organe. Sistemul osteo–articular uman
este compus din totalitatea articulatiilor, oaselor între care apar articulatiile,
ligamentelor, ca elemente ce contribuie la mentinerea legaturii articulare, precum
2

si a tuturor celorlalte componente (cartilaje, lichid sinovial etc.) care, într-un mod
Page
sau altul, îsi produc efectul util asupra functionalitatii articulatiei. Sistemul oste–
articular are urmatoarele functii principale:
· de sustinere, asigurând suportul rigid al tesuturilor moi;
· de protectie, asigurând protectia mecanica a unor organe vitale ale organismului;
· de locomotie, prin realizarea sistemelor de pârghii osoase cu ajutorul carora
muschii pun în miscare corpul uman;
· de hematopoeza, adica de formare a elementelor figurate din sângele circulant
(eritrocitele, leucocitele si trombocitele);
· de depozit de saruri minerale , adica de pastrare a unei rezerve de saruri minerale
(Ca, P) pentru organism.

OSUL. Din punct de vedere biomecanic osul asigura suportul mecanic si pârghia
oricarui segment care se misca. Masa totala a celor 206 oase, în stare uscata, este
de numai 5 – 6,5 kg, ele putând fi considerate constructii minime absolute ,
constructii care, cu material minim, asigura o rezistenta maxima. Scheletul
corpului omenesc se poate considera ca fiind alcatuit, functie de diferitele regiuni,
din scheletul capului, scheletul trunchiului si scheletul membrelor. Oasele care
formeaza scheletul corpului omenesc sunt :
Craniu Maxilar Mandibula Vertebre cervicale Scapula Clavicula Stern Coaste
Humerus Vertebre lombare Radius Ulna Pelvis Carpiene Metacarpiene Falange
Rotula Tibia Pubis Falange Tarsiene Fibula Vertebre sacrale Metatarsiene Femur

CARTILAJUL. Functionarea biomecanica a unei articulatii este influentata de

doua caracteristici principale, si anume:
· forma anatomica a suprafetelor articulare, aceasta fiind data de tipul miscarii (de
rostogolire, de alunecare sau combinata);
· grosimea stratului de cartilaj care, împreuna cu proprietatile de material si
încarcarea aplicata, determina tensiunea mecanica din os.
Tesutul cartilaginos îsi gaseste utilitatea functionala în zonele în care apar presiuni
si frecari mecanice importante, compozitia chimica si proprietatile fizice
impunându-l pentru micsorarea tensiunilor de contact, prin elasticitatea sa si
îmbunatatirea miscarii. Exista trei tipuri de tesut cartilaginos: hialin, care acopera
suprafetele osoase articulare (diafizele), elastic, care contine în plus, fata de tesutul
cartilaginos hialin, si fibre elastice (se gaseste în pavilionul urechii, în conductul
auditiv extern, în unele cartilaje ale laringelui etc.) si fibros, care contine în
substanta fundamentala un mare numar de fibre colagene asezate paralel între ele si
grupate în benzi (se gaseste în discurile intervertebrale, la locul de unire a anumitor
tendoane cu osul etc.). Tesutul cartilaginos hialin permite atât compresibilitatea,
3

cât si elasticitatea atunci când este supus unei încarcari mecanice, asigurând în
Page

acest mod amortizarea articulara.

LIGAMENTUL. Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inserează pe
oasele ce se articuleaza între ele, contribuind la mentinerea contactului dintre
suprafetele articulare. Din punct de vedere structural, toate ligamentele sunt
rezistente si inextensibile. În acelasi timp, ele sunt suficient de flexibile încât sa nu
împiedice executarea miscarilor fiziologice.

ARTICULATIA. În biomecanica articulatiile îndeplinesc doua functii principale

bine definite, si anume: asigura transferul miscarii de la un segment la altul al
corpului, realizând miscarea scheletului si asigura transmiterea sarcinilor mecanice
între segmentele corpului uman. Articulatia poate fi definita în mai multe moduri,
dupa cum urmeaza: “ansamblul elementelor moi prin care se unesc doua sau mai
multe oase vecine”, “organele de legatura dintre oase” sau “totalitatea elementelor
– reprezentate prin formatiuni conjunctive si muschi – prin care oasele se unesc
între ele”; conform acestui criteriu, sunt considerate articulatii inclusiv cele
imobile, cum sunt articulatiile oaselor cutiei craniene.

BIOMECANICA SISTEMULUI MUSCULAR.

Miscarea locomotorie trebuie privita ca rezultatul interactiunii dintre fortele
interioare ale corpului omenesc (acte de vointa, impulsuri nervoase motorii,
contractii musculare, pârghii osteoarticulare), fortele exterioare ale mediului de
deplasare (gravitatie, presiune atmosferica, inertie, rezistente diverse etc.) si fortele
de legatura dintre corp si mediul exterior, stiut fiind faptul ca fortele de legatura
interioare se anuleaza reciproc.
MISCAREA LOCOMOTORIE. Succesiunea actiunilor interioare care intervin
în realizarea miscarii este urmatoarea: impulsul nervos, contractia musculara,
pârghia osoasa si mobilitatea articulara. Impulsul nervos reprezinta prima actiune
interioara ce contribuie la realizarea miscarii locomotorii. Miscarea biologica se
bazeaza pe transmiterea impulsurilor nervoase de la periferie la centrii nervosi si
de la centri la periferie. Mecanismele care stau la baza miscarilor sunt de natura
neuromusculara si sunt acte reflexe. Arcul cel ma i simplu prin care se realizeaza
miscarea este format din: organele de simt (analizorii), caile de transmitere a
sensibilitatii, centrii nervosi, caile motorii si placa motorie musculara. A doua
actiune interioara care intervine în realizarea miscarii, ca o reactie caracteristica la
stimulul impulsurilor nervoase motorii, este forta de contractie musculara.
Activitatea de baza, fara de care nici o alta activitate musculara nu ar fi posibila, se
manifesta sub forma tonusului muscular, adica acea ”stare speciala de
semicontractie pe care muschiul o prezinta si în repaus si care îi conserva relieful“.
4

Tonusul muscular este un fenomen constant, care are la baza dubla inervatie a
Page

muschiului: cerebrospinala, în raport cu marea excitabilitate si vegetativa, în raport

cu mica excitabilitate a muschiului. În afara factorului nervos, tonusul mai este
influentat si de factorii endocrini. Barbatii au muschii mai tonici decât ai femeilor,
datorita actiunii hormonilor sexuali masculini (androsteroni). Tonusul muscular
confera muschiului proprietatea fundamentala de a se contracta, ca urmare a
impulsurilor nervoase. Contractia musculara reprezinta o manifestare legata de
schimbarea elasticitatii musculare. Ea se manifesta fie ca o întarire a muschiului,
fie ca o modificare de tarie si de forma a acestuia, dupa cum contractia se face pe
loc (contractie izometrica) sau antreneaza o scurtare a muschiului si o deplasare a
segmentelor osoase (contractia izotonica). Se poate deosebi si un al treilea mod de
contractie, contractia în alungire, care apare atunci când forta ce se opune
depaseste forta musculara si întinde muschiul. Contractiile izometrice si
contractiile izotonice au efecte deosebite asupra dezvoltarii musculare. Contractiile
izometrice au ca rezultat cresterea volumului, a greutatii musculare si deci a fortei
musculare, deoarece determina o crestere a cantitatii de sarcoplasma a fibrelor
musculare si o redistribuire a nucleilor, care îsi pierd pozitia marginala si devin
mai centrali. Contractiile izotonice nu au aceleasi efecte; ele determina o crestere
minima a cantitatii de sarcoplasma, iar nucleii pastreaza dispozitia marginala. Din
aceasta cauza, în urma contractiilor izotonice, volumul, greutatea si forta de
contractie a muschilor cresc foarte putin. În acest caz tensiunea în muschi ramâne
constanta.

PÂRGHIILE OSOASE. A treia actiune interioara care intervine în realizarea

miscarilor este reprezentata de ansamblul pârghiilor osoase. Segmentele osoase
asupra carora actioneaza muschii se comporta asemenea pârghiilor din fizica.

MUSCHIUL. Biomecanica nu poate exista fara a lua în consideratie activitatea

musculara, muschiul fiind un “obiectiv central” atât în privinta recuperarii unor
deficiente ale aparatului locomotor (de natura posttraumatica, reumatologica sau
neurologica), cât si pentru cresterea performantelor fizice. Muschiul este structura
organica ce converteste energia derivata din alimente (în principal, calorica), în
energie mecanica.
5
Page