Quick Links

Logout
Conţinut curs
 


Lecţiile 1-6
Tema 1. CLASIFICĂRI CONCEPTUALE: CUPLU,
CĂSĂTORIE, FAMILIE
 
Cuplul este „o structură bipolară, de tip biopsihosocial,
bazată pe interdeterminism mutual; partenerii se satisfac, se
stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice,
afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt” (Mitrofan I., 1998,
p.14). În acest sens geneza omului (procreaţia) cu tot ce conţine ca
mister şi sacralitate se bucură de un simbolism universal.
La baza imaginii tipologice stau încă din neolitic toate
modelele mitice bazate pe o relaţie sexuală între un exemplar
masculin şi feminin. Aceste exemplare pot fi fiinţe umane, personaje
mitice antropomorfe (ex.Osiris-Isis etc.) zoomorfe sau mixte (Zeus –
Leda sau Zeus – Io). Aceste modele nu au nici o conotaţie erotică şi
mai ales pornografică deşi adesea sunt reprezentări foarte îndrăzneţe
ca în sculpturile templelor tantrice (Bălăceanu Stolnici C.1997 citat de
Rada C., Prejbeanu I., 2008 ). Printre ele găsim  modelul Adam şi
Eva, aflat în mitul biblic al creaţiei lumii şi al omului, arhetip esenţial
pentru religii (iudaismul, creştinismul sau islamul) în care se
confruntă bărbatul şi femeia. Reflectarea in artă a acestui arhetip a
căpătat la Brâncuşi  aspectul celebrului său sărut.
Conceptul de păcat originar, încălcarea de către primul cuplu
a interdicţiei divine în legătură cu actul cunoaşterii, i-a făcut pe
aceştia să descopere sexualitatea într-o perspectivă negativă,
aspect simbolizat   în Geneză  prin acoperirea corpului (Enăchescu C.
2003, p. 140, 143) şi ascunderea  organelor genitale devenită ulterior
obligatorie. Acoperirea corpului a apărut în paleolitic din cu totul alte
motive.
Condiţii suficiente/insuficiente pentru noţiunea de cuplu
Un cuplu erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite,
sau cu acelaşi sex care au pentru o vreme:
- sentimente de afecţiune unul pentru celălalt (iubire, ataşament,
respect etc.)
- atracţie sexuală care duce (sau nu) la relaţii sexuale
- scopuri comune
- timp petrecut în comun (unul cu celălalt dar şi în sfera socială);
- dorinţa de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată (Vasile D.
2008)
Formarea cuplurilor
Caracteristici comune prieteniei şi dragostei:
- plăcere reciprocă în compania celuilalt
- acceptare reciprocă a celuilalt aşa cum este el
- respect reciproc faţă de deciziile luate de celălalt
- sprijin reciproc acordat în momente dificile
- înţelegere reciprocă a ceea ce este important pentru celălalt
- spontaneitate reciprocă în prezenţa celuilalt
- împărtăşire reciprocă a experienţelor şi sentimentelor.
Pe lângă aceste caracteristici comune, dragostea include o
altă categorie de aspecte, legate 
de pasiune: fascinaţie,  exclusivitate, dorinţă sexuală.
http://www.scribd.com/doc/11656762/PSIHOLOGIA-FAMILIEI2)
Căsătoria
Din perspectivă psihologică, căsătoria este „o relaţie psihologică
între doi oameni conştienţi, ea fiind o construcţie complicată, alcătuită
dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având
indiscutabil o natură foarte eterogenă" (Jung C.G., 1994).
„un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca
personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a
tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere
prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa
conjugalităţii şi parentalităţii” (Mitrofan I., 1998).
Căsătoria  civilă, religioasă, nunta
Căsătoria leagă două neamuri între care în majoritatea societăţilor nu
există consangvinitate. De asemenea în majoritatea cazurilor legătura
se realizează prin femeie. Cuplurile maritale, nu se constituie la
întâmplare ci conform cu anumite reguli. Se evidenţiază două reguli
de constituire a cuplurilor maritale: endogamia şi exogamia
Endogamia permite (stabileşte) alegerea partenerului din
cadrul aceluiaşi grup, caste, rase, religii, grup etnic. Exogamia
permite (stabileşte) alegerea partenerului din afara nucleului familial,
castei, clanului, tribului, comunităţii locale. Exogamia se bazează pe
rudenie şi interzicerea relaţiilor sexuale între rude de sânge (tabu-ul
incestului) (Mihăilescu I.,1993, p. 91-93 citat de Rada C., 2009a).
De la o societate la alta rudenia de sânge este definită diferit.
Uneori sunt considerate rude persoanele care cu 30 de generaţii în
urma au avut un strămoş comun şi nu au voie să se căsătorească. De
obicei incestul este prohibit şi privit cu aversiune. Cu toate că tabuul
incestului este o normă culturală universală ea a fost şi este în unele
societăţi parţial ignorată. De exemplu dinastiile egiptene, familiile
regale din Hawai, familiile imperiale Inca.
Reglementările juridice contemporane nu consideră relaţie
incestuoasă tot ceea ce trece de relaţia de rudenie de veri primari.
Căsătoria între veri primari este premisă în circumstanţe speciale cu
aprobarea autorităţilor. În societăţile tradiţionale regula de constituire
a cuplurilor maritale era homogamia, aceasta fiind strict monitorizată.
Căsătoriile între persoane cu caracteristici socio-culturale sau din
spaţii geografice diferite (exogamie) erau o excepţie. Din a doua
jumătate a secolului al XX-lea creşte ponderea căsătoriilor
heterogame. Cu toate acestea majoritatea cuplurilor continuă să se
constituie între parteneri care locuiesc în regiuni geografice comune,
care au caracteristici socio-economice şi profesionale similare. De
altfel s-a evidenţiat mai mica stabilitate a căsătoriilor heterogame.
Alegerea partenerului conjugal se face în societatea modernă
pe baza opţiunii proprii, autoritatea părinţilor, căsătoriile aranjate de
părinţi sunt din ce în ce mai rare. Motivele principale fiind că funcţiile
familiei instrumental economice au fost devansate de cele expresiv-
emoţionale. Individul îşi doreşte în primul rând confortul psihic,
dragostea, afecţiune. Căsătoria a devenit în special o opţiune
individuală nu una impusă de clan, trib, mai ales pentru că funcţiile
familiei economică şi de instruire profesională au diminuat
semnificativ.
 Totuşi nu se poate vorbi de o alegere întâmplătoare a
partenerului. Statistic mariajele homogamice adică între persoane de
vârstă, profesii, clase sociale, etnii, religie similare sunt nu numai mai
frecvente dar şi mai trainice decât cele heterogamice. Piaţa maritală
contemporană are o configuraţie mult modificată pe grupe de vârstă
ca urmare a scăderii fertilităţii şi a migraţiei de lungă durată sau
definitive.
Definiţii ale familiei
În cazul familiei preferăm folosirea conceptului de definire în locul
celui de definiţie. Definiţiile oricât de sintetice sau riguroase ar fi, nu
acoperă toate tipurile posibile de familie şi deci nu surprind natura
informală a acestui grup social special, fiind doar orientative.
,,Familia este matricea genetică în care se plămădesc modelele
primelor relaţii umane, primelor relaţii cu sexul opus, primelor
comunicări şi atitudini fundamentale faţă de semeni şi faţă de viaţă.”
(Mitrofan I., Mitrofan N, 1992, p. 45).
,,Familia este un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi
de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează
sub raport economic şi au grijă de copii” (Murdock G., 1949).
Primele forme de familie
Dovezi uimitoare ale bipediei provin din straturi fosilifere din
Tanzania, unde Mary Leakey a descoperit în 1976 nu doar fosile de
hominizi, ca în Hadar, ci şi amprente de paşi ale unor primate destul
de mari. Urmele din Laetoli sunt ale unui Australophitecus afarensis,
care s-a dezvoltat la 1609 km de Hadar. Se apreciază că a trăit 
aproximativ acum 3,7 milioane de ani. Urmele indică un mers greoi şi
încet, cu şoldurile balansându-se la fiecare pas, fiind opus mersului
degajat al omului de azi. Acestea constau din amprente fosilizate ale
labei piciorului, paşii fiind ai unui mascul şi ai unei femele adulte,
purtând de mână un copil. Urmele sugerează primele semne de
organizare a familiei (Bălăceanu-Stolnici C., Apăvăloae L., 2006 citat
de Rada C., 2009 a).
Procurarea, valorificarea eficientă şi păstrarea hranei timp
mai îndelungat a condus la: 
stabilitate,  împărţirea muncilor între bărbaţi şi femei, implicarea mai
mare în relaţiile sociale din cadrul grupului. Se apreciază că motivele
principale ale apariţiei grupului familial uman stabil sunt:
1. Caracteristicile biopsihologice care nu se găsesc la nivelul primatelor
cum sunt: limba, autocontrolul, planificarea în colectiv, capacitatea de
a învăţa forme de comportament elaborate.
2. Realizarea actului sexual în poziţia faţă în faţă care creează o relaţie
emoţional-afectivă.
3.  Disponibilitate sexuală permanentă ceea ce permite interacţiunea
continuă între femei şi bărbaţi.
4.  Raţiunea şi mediul socio-cultural care-i mediază relaţiile.
5. Cerinţele specifice postpartum considerate explicaţia principală a
poliginiei.
6.  Diviziunea pe gen a muncii se realizează cel mai bine în mariaj şi
familie.
7.  Necesitatea reducerii competiţiei sexuale, pentru a nu se risipii
energia grupului
            Valoarea practică şi aplicativă a cercetărilor care studiază
familia se evidenţiază prin faptul că acestea primesc fonduri  pentru
derulare (deşi insuficiente) chiar şi în ţările cele mai sărace.
Importanţa investigării familiei şi a funcţiilor ei cel puţin
următoarele beneficii:
8. Cunoaşterea concepţiei şi comportamentului sexual-reproductiv al
grupului familial permite prognoze şi politici demografice realiste.
9. Familia este cea mai importantă instanţă socializatoare, transmite
valori fundamentale, orientează şcolar şi profesional. Fenomenul de
devianţă şi delicvenţă juvenilă, poate fi preîntâmpinat prin
cunoaşterea mediului familial şi a reperelor axiologice ale acesteia.
10. Familia este cel mai important grup de sprijin în cazul unor afecţiuni
grave sau nevindecabile a unora din membrii ei.
11. Cunoaşterea structurii familiei, a constantelor ei de manifestare în
timp permite optimizarea relaţiilor intrafamiliale şi extrafamiliale.
12. Fertilitatea cea mai ridicată şi rata cea mai mare de divorţialitate se
înregistrează în primii ani de căsătorie aşa încât familia tânără, în
special, poate beneficia de strategii cu scopul consolidării şi creşterii
eficienţei eforturilor adaptative ale partenerilor.
13. Momentul oportun pentru căsătorie, alegerea partenerului potrivit,
reuşita mariajului au şanse mai mari de realizare dacă individul are un
înalt nivel de cultură maritală şi familială concretizat în cunoaşterea
variabilităţii socio-culturale a familiei, a rezultatelor semnificative
statistic privind variabilele care intervin în viaţa de familie.
Teorii şi abordări în sociopsihologia şi antropologia familiei
1. Teoria structural-funcţionalistă şi sistemică abordează familia în
termeni de intrări-ieşiri. Se foloseşte analiza de reţea (network
analysis) prin metoda grafurilor şi metoda matriceală se cuantifică
configuraţia şi intensitatea raporturilor dintre membrii familiei şi
dintre familie şi diferite entităţi.
2. Teoria conflictualistă:
1.   În varianta puternică de origine marxistă, care nu mai
corespunde noilor condiţii ale societăţii moderne şi postmoderne,
susţine că femeia este victimizată, pe de o parte dacă este casnică
munceşte fără să fie plătită, pe de alta dacă lucrează oricum este mai
puţin plătită decât bărbaţii chiar dacă are aceeaşi pregătire.
2. Varianta apolitică a teoriei conflictuale apreciază că apariţia
tensiunilor între membrii familiei este inevitabilă. Aspiraţiile,
profilurile psihocomportamentale ale membrilor familiei sunt diferite
şi uneori chiar opuse. Abordarea ciclului familiei, fiecare stadiu al ei
(constituire, naşterea primului copil, căsătoria copiilor, pensionarea
ş.a.) ridică probleme specifice.
 Teoriile critice radicale explică fenomenele negative din interiorul
familiei prin inegalităţi macrosociale de clasă, de gen, de rasă, de
vârstă.
 Teoria sistemului mondial se referă la inegalităţile dintre ţările bogate
şi ţările sărace (,,periferii”) care se regăsesc în nivelul calităţii vieţii.
 Teoria interacţionismului simbolic şi etnometodologia apreciază că
emergenţa familiei se află în interacţiunea actorilor sociali pe baza
simbolurilor şi aşteptările de rol.
 Analiza familiei din perspectiva costurilor şi beneficiilor (financiare,
culturale, psihologice etc.). Comportamentul raţional din
macroeconomie se aplică şi în familie utilizându-se termenii de
capital, costuri, beneficii. Capitalul informaţional şi capitalul marital
specific reprezentat de elemente cum sunt proprietatea, copiii 
influenţează deciziile şi acţiunile membrilor familiei, dacă e să dăm ca
exemplu divorţul. Variantă a paradigmei costuri-beneficii este teoria
schimbului social, conform căreia oamenii interacţionează, se
asociază după legea reciprocităţii: ,,ţi-am dat” - ,,aştept să îmi dai”.
Derivată din aceasta este ,,teoria echităţii”, conform căreia indivizii
 judecă relaţia după aşteptarea lor de a primi atât cât dau. Perceperea
unei inechităţi e generatoare de disoluţie în cuplu.
 Teoria sociobiologică apreciază că există un factor înnăscut care
determină reproducerea. Acesta explică de ce oamenii continuă să
procreeze chiar şi în situaţii dificile chiar şi dacă beneficiul economic
primit de la societate este foarte mic.
 
 
Tema 2. RELAŢIA PSIHOLOGIEI FAMILIEI ŞI A CUPLULUI
CU ALTE ŞTIINŢE
 
Psihologia familiei: se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ
al mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei
familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc în cadrul
unei familii (Vasile D. 2008, p.18).
 
Psihosexologia: ,,studiază  particularităţile comportamentale
ale celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor
interpersonale erotico-sexuale, interactive şi de intercunoaştere”
( Mitrofan I. 1997, p. 8).
Psihologia generală. Formarea şi modelarea procesele
psihice şi a sistemului  de personalitate începe în interiorul familiei. 
Psihologia socială. Multe din conceptele utilizate precum şi
procesele pe care le studiază psihologia socială se regăsesc şi în
domeniul psihologiei familiei. La nivelul familiei ca grup mic putem
analiza: relaţiile, cunoaşterea interpersonală, comunicarea, conflictele,
competiţia, cooperarea, atracţia interpersonală, formarea coaliţiilor,
fenomenul atribuirii, manipularea, negocierea etc.
Psihologia vârstelor sau a dezvoltării. Cea mai mare parte
din viaţă o petrecem într-o familie, fie ea de origine (cea în care ne-
am născut), fie de procreare (cea pe care o formăm). Ca urmare,
evoluţia şi dezvoltarea persoanei de-a lungul etapelor de viaţă,
studiate de psihologia vârstelor sau a dezvoltării, se vor analiza si in
ciclurile vieţii de familie. 
Psihanaliza. Dinamica dintre instanţele psihicului uman
(conştient, inconştient şi subconştient sau sine, eu şi supraeu) are
bazele în copilărie în relaţiile dintre părinţi şi copii. Sunt o
multitudine de concepte ale psihanalizei, ca ştiinţă şi metodă, care dau
un sens special domeniilor psihologiei familiei şi psihosexologie şi
anume: refulare, defensă, rezistenţe, traumatism, fixaţie, regresiune,
sublimare, proiecţie, ambivalenţă, identificare, Complexul lui Oedip,
transfer, compulsia la repetare, aparatul psihic, pulsiuni, libido, stadii
de dezvoltare, principiul plăcerii şi principiul realităţii. 
Psihoterapia şi consilierea psihologică. Persoanele,
cuplurile sau familiile aflate în impas existenţial pot beneficia de
sprijin din partea psihoterapeuţilor şi consilierilor caz în care sunt
utile informaţiile din psihologia familiei şi din psihosexologie. 
Neuropsihologia oferă mai ales psihosexologiei informaţii cu
privire la mecanismele de legătură între psihic şi corp, mai ales dintre
psihic şi creier
Medicina. Înţelegerea modului de funcţionare a unei familii
determină şi înţelegerea mecanismelor ei de funcţionare fizică, a
bolilor şi transmiterea lor transgeneraţională. Sexologia, obstetrica şi
ginecologia sunt o sursă foarte bogată de informaţii, în special pentru
psihosexologie.
 Antropologia. Familia, căsătoria şi rudenia au constituit un
câmp de investigaţie privilegiat pentru antropologia culturală şi
socială, cercetarea în acest domeniu aducând o contribuţie importantă
la dezvoltarea teoriei şi aparatului conceptual al antropologiei
familiei.  Ca urmare studiile privind diversele culturi umane,
furnizează psihologiei familiei şi psihosexologiei informaţii cu privire
la variabilitatea modalităţilor de exprimare şi realizare a funcţiilor
familii în arii populaţionale diferite (Rada C., Prejbeanu I., 2008).
Sociologia. Sociologia familiei studiază familia ca instituţie
socială şi în relaţie cu societatea. De-a lungul timpului, societatea a
stabilit categorii de drepturi şi îndatoriri comportamentale diferite în
raport cu sexul, vârsta, cu situaţii speciale în care se află o persoană
cum ar fi femeia gravidă sau cu copii mici, handicapul ş.a. Prin repere
sociale valorice  şi normative, sunt reglate şi devin predictibile
acţiunile, conduitele indivizilor (Şchiopu U., Verza E., 1981). Ca
urmare informaţiile de la sociologia familiei oferă şi sprijin în
înţelegerea funcţionării sexuale a persoanei, dacă ţinem cont de
practicile sexuale considerate ca fiind acceptabile pentru o societate
dată. De exemplu:
-  prostituţia, promiscuitatea sexuală şi homosexualitatea nu au fost/nu
sunt întotdeauna delicte de condiţie (de statut sau delicte fără
victime). În perioada actuală, în unele societăţi prostituţia este
percepută ilegală, în altele este acceptată oficial sau semi-oficial. Se
adoptă măsuri de control medical şi social;
- adulterul în unele ţări este delict penal, în altele doar probă pentru
divorţ;
- homosexualitatea masculină poate fi sancţionată de codul penal sau
condamnată moral, sau legalizată. Este acceptată tacit în unele
categorii profesionale (actor, pictor) sau este condamnată penal şi
moral cu interdicţia dreptului de a profesa cum este cazul profesorilor.
De cele mai multe ori, homosexualitatea feminină este acceptată tacit
(Banciu D., 1995). Totodată reacţia socială este discriminatorie pe
sexe şi statut social. În general femeile şi persoanele cu condiţie
socio-economică scăzută sunt mai puternic stigmatizate.
Dreptul. În sens juridic, familia desemnează grupul de
persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din
căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi
asimilate relaţiilor de familie. Astfel, familia este o realitate juridică
prin reglementarea ei de către lege (Filipescu I., Filipescu A, 2006.).
Dreptul Familiei este reprezentat de totalitatea normelor
juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce
izvorăsc din căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub
anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi
întăririi familiei.
Raporturile de familie pot fi: - raporturile de căsătorie - raporturi ce
rezultă din rudenie - raporturi ce rezultă din adopţie - alte raporturi,
asimilate de lege cu raporturile de familie.
Reglementarea centrală a Dreptului Familiei este constituită
din Codul Familiei.
Codul familiei Secţiunea I: Drepturile şi obligaţiile personale ale
soţilor  Art. 25
Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.  Art .
26 Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria. Art.
27.   La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în fata
delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în
căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia
numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
Art.28. Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele
comun declarat. Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei
un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, fiecare dintre
soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă,
decât cu consimţământul celuilalt soţ. (http://e-
juridic.manager.ro/index.php?pag=a&id=130&s=Codul
familiei&aid=1049)
 
 
 
Tema 3. CARACTERIZAREA SISTEMULUI FAMILIAL.  
CUPLUL ŞI FAMILIA CA SISTEM. STRUCTURA
SISTEMULUI FAMILAL
 
Familia este un sistem  dar şi un subsistem al sistemului
social. În cadrul familiei putem avea sistemul fraţilor, al părinţilor,
copiilor. Orice sistem este guvernat de reguli adică de
graniţe. Apariţia teoriei generale a sistemelor şi a ciberneticii se leagă
în mare măsură de Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy.
Sistemul este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine
nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune
de homeostazie (echilibru).
Un sistem este mai mult decât suma părţilor lui ca urmare,
familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi: apare
noţiunea de relaţie. Iată cum în cuplu 1+1= 3.
Interacţiunea dintre membri familiei se realizează după
anumite reguli, familia căutând  să îşi menţină homeostazia (un
anumit echilibru). Familia poate avea grade diferite de deschidere
către mediul ei exterior; mediul exterior poate fi reprezentat de
prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii, etc. 
Sistemul închis este un grup de elemente legate funcţional
privite ca formând o entitate colectivă care nu trebuie să
interacţioneze cu mediul înconjurător. Sistemul deschis este un set de
elemente legate între ele care schimbă informaţii, energie şi materiale
cu mediul înconjurător.
Familiile închise au puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul,
au reguli principii proprii, au un mare grad de rigidizare fiind foarte
rezistente la schimbare De exemplu familii cu puţini prieteni, care nu
fac şi nu primesc vizite.
Familiile deschise au multe relaţii de prietenie care presupun
vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a
concepţiilor prin observarea altor familii.
O familie în care se închid telefoanele la sfârşit de săptămână
generează o graniţă în raport cu exteriorul. Graniţele se pot schimba
în funcţie de situaţie, ele rezidă în sisteme funcţionale normale. Sunt
graniţe permisive în limite normale.
Sunt graniţe care pot fi discutate, explicate. De exemplu: nu
ai voie să aduci copii în casă pentru că……
Graniţele care nu produc disconfort sunt cele clare.
Fiind un sistem, în cadrul familiei se generează,
mecanismele de feedback (răspuns) pozitiv sau negativ.  Feedback
pozitiv este cel de apreciere a comportamentului celuilalt. Feedback-
ul negativ sau de dezvoltare este cel în care se exprimă dezacordul
legat de comportamentul celuilalt. Totuşi feed-back-ul negativ
anulează devianţele, asigură echilibrul, conservarea structurii şi
formei, reluarea tuturor proceselor. A certa copilul că nu şi-a făcut
temele reprezintă: o pedeapsă, o modalitate de educare şi un feedback
negativ.
Feedback-sandwich este feedbackul care le cuprinde pe cele
două deoarece feedback-ul negativ este deseori mai dificil de primit;
pentru a uşura primirea unui feedback negativ, în cadrul feedbackului
sandwich se oferă întâi un feedback pozitiv, apoi feedbackul negativ,
apoi încă un feedback pozitiv.
Acţiunile pe care le întreprind părinţii când copilul începe să
meargă la grădiniţă sau la şcoală pot reprezinta un feedback pozitiv.
În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii,
părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă,
timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare
etc.
Un exemplu de feedback este şi fenomenul autoprofeţiei
împlinite. Etichetarea poate opera sub forma erorii autoprofeţiei
împlinite (self-fulfilling profecy). Profesorul poate exercita o anumită
presiune subtilă asupra elevului, determinându-l implicit să joace rolul
atribuit de leneş, agresiv, clown (Mihai V.
http://www.scribd.com/doc/6744132/Viorel-Mihpsihologie-ional-i-
Elemente-de-Psihologia-Dezvoltriiptpedagogieidd).
Familia beneficiază de mecanisme de reglare specifice care îi
menţin stabilitatea, mecanisme de feed-back negativ. De exemplu,
infidelitatea conjugală este întotdeauna dezaprobată deoarece
ameninţă stabilitatea sistemului.
Feedback-ul pozitiv nu este doar o modalitate de a face
oamenii să se simtă mai bine; este un factor motivator foarte puternic.
Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea,
învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a
corecta comportamentele greşite ale membrilor.
Feedbackul constructiv. Nu este neapărat pozitiv; un
feedback negativ, dar bine realizat poate fi foarte util şi eficient
persoanei în dezvoltare, carieră etc. Un feedback negativ constructiv
este un feedback care se referă la aspecte (comportamente) care pot fi
schimbate şi la modul în care ar putea fi schimbate.
Feedbackul negativ în exces duce la reacţii pasiv-agresive.
Consultanţii în resurse umane spun ca raportul ar trebui sa fie de 3:1
în favoarea feedbackului pozitiv.
Structura sistemului familial
Structura familială este setul invizibil de cerinţe funcţionale ce
organizează modurile în care membrii familiei interacţionează
(Minuchin Salvador). Tranzacţiile repetitive construiesc pattern-uri de
funcţionare a respectivei familii si ca urmare apare o unicitate a
fiecărei familii. O familie este un sistem ce operează prin intermediul
pattern-urilor tranzacţionale (verbale/nonverbale,
cunoscute/necunoscute). 
Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de - cum, -
când, - cine cu cine se relaţionează. Prin aceste pattern-urilor
tranzacţionale este reglat comportamentul membrilor familiei.
Tranzacţiile repetate în familie formează modele de durată. Membrii
familiei folosesc doar o parte din gama de comportamente
disponibile. Structura familiei este întărită prin aşteptări care se
transformă în reguli.
            De exemplu ,,membrii familiei trebuie totdeauna să se
protejeze unul pe celălalt” este o regulă care se va manifesta diferit în
funcţie de context şi de cine este implicat.
            Structura familiei se evidenţiază atunci când sunt observate
interacţiunile dintre membrii familiei. Cine cu cine interacţionează.
Subsistemele se formează în funcţie de generaţie, gen şi interese
comune.
            Aceste modele de tranzacţii ( pattern-uri) sunt menţinute prin
două tipuri de constrângeri:
            - Constrângeri generice reprezentate de regulile universale
care guvernează organizarea familiei. Ex: în cadrul familiei există o
ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor; copii nu au
aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar părinţii au nevoie de o
interdependenţă pentru a acţiona ca o echipă.
            - Constrângeri idiosincratice, reprezentate de expectaţiile
reciproce ale unor membrii particulari ai familiei.
            Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor
negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei şi de regulă
apar în mici evenimente zilnice.
Subsistemele familiale
Subsistemele sunt unităţi mai mici de familie. Ele se pot forma după
criterii precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese,
funcţii. Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii
singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soţ – soţie).
Integralitatea şi funcţionalitatea familiei sunt sprijinite de aceste
subsisteme.
            Subsistemul adulţilor – uneori acesta este denumit şi
subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada
soţilor. 
            Intimitatea, angajamentul, complementaritatea şi acomodarea
sunt cuvintele cheie pentru echilibrul familiei.  Diferiţi dar egali.
Iubire în autonomie.
            Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern,
şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula
învăţarea, creativitatea şi creşterea reciprocă a partenerilor.
Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de
regulă cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei
extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a
creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina.
Menţinerea echilibrului între rolul conjugal şi rolul parental este un
deziderat. Când o mamă se ocupă exclusiv de creşterea copiilor, ea îşi
minimalizează rolurile: conjugal, fratern, afectiv-sexual.
            Destabilizarea cuplului marital poate apare prin atragerea unui
copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către
cuplul marital (mai rar). Deasemenea orice influenţă exterioară asupra
copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra
acestui subsistem, chiar şi asupra celui marital.
            Subsistemul fratriilor include copiii din familie. Este primul
grup social în care toţii membrii sunt egali. În acest subsistem copiii
învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul
reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Copii preiau diferite roluri şi
poziţii în familie şi de multe ori acestea devin semnificative pentru
evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii există o
diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată.
            Graniţele  sunt reguli care definesc cine şi cum participă.
Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor familiale.
Graniţa este un concept folosit în terapia structurală de familie pentru
a descrie barierele emoţionale care protejează şi intensifică
integritatea indivizilor, subsistemelor şi familiilor (Nichols P.
Michael, Schwartz C. Richard, 2005).
            Indivizii, subsistemele si familiile întregi sunt demarcate de
graniţe interpersonale. Graniţele sunt bariere invizibile care
reglementează contactul cu ceilalţi. Graniţele interpersonale variază
de la rigide la difuze.
            Graniţele rigide – interacţiunea şi comunicarea între
subsisteme este minimală. Indivizii sunt izolaţi sau forţaţi să acţioneze
autonom Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel
separate de restul familiei.
            Graniţe clare – se promovează comunicarea deschisă şi
intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru
îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.
            Graniţe difuze – definirea vagă a funcţiilor şi a rolurilor
membrilor care fac parte din subsisteme. Intimitate minimă şi o
interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi
autoritatea; relaţiile dintre membrii sunt suprapuse.
            Exemplu: Când copiilor mici li se permite să întrerupă liber
conversaţia părinţilor la masă atunci graniţa dintre părinţi şi copii este
erodată.
            Deasemenea intervenţia permanentă a părinţilor cu argumente
între copii îi împiedică să se lupte pentru propria lor bătălie.
            Graniţele rigide sau restrictive au ca rezultat neimplicarea. Pe
latura pozitivă neimplicarea creşte autonomia, iar pe latura negativă
limitează afecţiunea şi sprijinul. Sprijinul reciproc apare în familiile
neimplicate numai ca urmare a unui stres major.
            Subsistemele implicate oferă sprijin. Părinţii sunt iubitori,
apreciativi, petrec mult timp cu copii lor însă aceşti copii pot deveni
dependenţi.
            Lyman Wynne (1923-2007), pionier al terapiei de familie, a
avut un interes special pentru studierea factorilor genetici şi de mediu
în etiologia schizofreniei. El susţinea că trei aspecte ale mediului
familial pot fi responsabile în declanşarea schizofreniei:
- Pseudomutualitate. Faptul de a fi împreună este de faţadă. Se
ascunde, maschează dezbinările. Familiile care au frică de despărţire,
separare şi care ascund publicului aceste situaţii.
- Pseudoostilitate. Conflictele mascate care reverberează în altă parte
a sistemului. De exemplu soţul o bate iar mama se răzbună pe copil.
- Gardul de cauciuc. Graniţă a familiei care devine permisivă la
aranjamente extrafamiliale obligatorii dar închide graniţa la altele. De
exemplu mama este permisivă cu copilul la orice are legătură cu
şcoala, dar închide graniţele privind libertatea  la discotecă, vizite ale
colegilor etc.
(http://www.nytimes.com/2007/01/27/obituaries/27wynne.html)
            Don Jackson a dezvoltat conceptul de homeostaziei a familiei
pentru a descrie modul în care familiile rezistă schimbării şi caută să
menţină modele redundante de comportament. Toate sistemele
familiale tind spre echilibru. Chiar simptomul poate echilibra familia.
De exemplu depresia mamei:
- Copilul este mulţumit că mama este depresivă pentru că nu îl
întreabă nimic.
- Tatăl este mulţumit că mama este depresivă pentru că deja are o
relaţie extraconjugală.
            Aceasta presupune necesitatea terapiei de familie pentru a o
pregăti sa se împace cu vindecarea mamei. Nu ne interesează cine a
început, cauza ci să schimbam ce este aici şi acum. Nu ne interesează
de ce, cine este vinovat, cine a început. Nu îi lăsăm să facă la terapie
ceea ce fac acasă: cearta, reproşuri etc. ,,În loc să plângi, să te plângi
mai bine pregăteşti o cină romantică”.
Concepte-cheie în terapia sistemică de familie sunt: alianţă, coaliţia,
triunghiul pervers, cauzalitatea circulară. Alianţă: o relaţie bună
între două persoane fără să dăuneze alteia. Coaliţie: aranjament
cooperativ a 2 persoane îndreptată împotriva a 3-a persoană.
Exemplu: Nepoata şi bunica se înţeleg bine împotriva mamei. Bunica
încurajează tot ceea ce interzice mama, mamă care este nora nedorită.
Apare ceea ce în terapie se numeşte triunghi pervers.
            Mama plânge pierde interesul vital, Tatăl înşeală,dezinteres
pentru copil, stă mai mult la serviciu. Este o cauzalitate circulară cu
cât mama este mai depresivă cu atât tatăl înşeală. Ea spune: ,,îl înşel
pentru că bea”. El spune: ,,beau pentru că mă înşeală”.
               O homeostazie rigidă poate avea consecinţe negative pentru
buna funcţionare a sistemului social. De exemplu, procesele
homeostatice au frânat adesea adaptarea sistemelor educative la noile
contexte demografice şi sociale.
               Una din marile probleme ale sistemelor umane este, deci, de
a ajunge la o reconciliere între reproducerea tipurilor de interacţiuni
existente şi evoluţia acestora, între permanenţă şi schimbare.
Stabilitatea asigură continuitatea iar flexibilitatea permite adaptarea la
împrejurările care se schimbă.
            Pierderea locului de muncă a unui părinte, schimbarea
domiciliului, stresul de dezvoltare  cum este cel generat de
adolescenţa la copii, de pensionare sunt depăşite fără mari probleme
dacă structura familiei este puternică. O familie nu este atât de fragilă
aşa încât echilibrul acesteia se va păstra nu numai prin organizarea de
mese festive cu prilejul unor sărbători religioase sau laice, prin
recompensarea copiilor dar şi atunci când partenerii de cuplu se ceartă
sau dacă există neînţelegeri între părinţi şi copii.
               Terapeuţii structurali utilizează în diagrame anumite
simboluri pentru a arăta relaţiile dintre membrii familiei care arată
unde sunt necesare schimbările.
 
 
Tema 4. FUNCŢIILE FAMILIEI ROLURILE ÎN CUPLU ŞI ÎN
FAMILIE
 
4.1. Funcţia economică se realizează prin acumularea unor
venituri pentru întreg colectivul familial şi organizarea unei
gospodării pe baza unui buget comun (Voinea M., 1993, 1996). 
            Totdeauna această funcţie a fost considerată importantă, de
realizarea ei depinzând îndeplinirea celorlalte funcţii ale familiei.
Comuniunea soţilor – expresie deopotrivă a iubirii şi a fidelităţii, dar
şi a dobândirii înţelepciunii – se manifestă prin armonie, prin ordine şi
prin ceea ce s-ar putea numi o diviziune familială a muncii.
            ,,Creşterea economică după anul 2000 reduce sărăcia la
valorile de la debutul tranziţiei. Sărăcia absolută începe din nou să
crească în 2009. Ruralul şi zona Nord Est, tradiţional sărace, au fost
mai grav afectate şi mai puţin responsive la evoluţia economică de
ansamblu. Deşi în România în ultimi ani s-a produs o creştere
importantă a venitului/consumului, totuşi în anul 2008, consumul pe
cap de locuitor reprezenta doar 29% din consumul mediu european”
(Raportul social al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, După 20
de ani: opţiuni pentru România, Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii, 2010).
            Decalajele de dezvoltare economică, tehnologică şi de
bunăstare care despart România de ţările cele mai avansate au la bază
şi carenţe culturale şi de educaţie. Nu ne referim la cultură ca
ansamblu naţional al faptelor de creaţie, ci la cultura şi educaţia
muncii. Este vorba de capitalul social ca o componentă a capitalului
uman, care permite membrilor unei societăţi să aibă încredere unul în
altul şi să coopereze în alcătuirea de grupuri şi asociaţii.
            Fondul de încredere şi abilitatea de a face asociaţii funcţionale
este o resursă creatoare de valori, care se poate dobândi începând din
familie. Seriozitatea, corectitudinea, respectarea înţelegerilor
convenite, dorinţa de a face din partener un client permanent se
cristalizează începând din familie (Coleman James S., 1987, p. 1024-
1026).
4.2. Funcţia pedagogico-educativă şi morală sau funcţia
socializatoare a familiei “vizează asigurarea educaţiei şi
învăţământului copiilor, socializarea primară a acestora”(Stănciulescu
E., 1997).
            Socializarea copiilor, “personalitatea de bază a individului,
formată ca efect al socializării primare îşi modifică greu
caracteristicile sale fundamentale motiv pentru care, de cele mai
multe ori, procesul de asimilare a unor noi norme şi valori sau a unei
alte culturi (socializare secundară) implică conflicte şi întâmpină o
serie de dificultăţi” (Ravi B.,  Shirali K. A., 1992; Rădulescu S.,
1996).
            În măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit
pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieţii, dovedind capacitatea
discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, a-ţi
cinsti părinţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa
cum recomanda sfântul Pavel (Evrei 13, 7). „Cinsteşte pe tatăl tău şi
pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe
care Domnul Dumnezeu ţi-l va da” (Decalogul, Ieşire 20, 12). 
            Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie, ci
de una înalt educogenă – slaba autoritate parentală, relaţiile
conflictuale între părinţi, modelul negativ al familiei de origine pot
conduce la adoptarea de către tineri a unor comportamente deviante,
predelincvente sau delincvente.
            Familia face greu faţă bombardamentului mediatic ce prezintă
bărbaţi cuceritori ai unor femei/obiecte sexuale, în care calităţile
morale şi intelectuale nu mai au, practic, nici o semnificaţie.
            Se exploatează astfel dorinţa copiilor de afecţiune şi aprobare,
fapt pentru care aceştia se străduiesc să nu iasă din acest tipar
,,cultural” general. În familia modernă şi postmodernă resursele
educative ale părinţilor sunt relativ limitate, ca urmare a ritmului rapid
de viaţă, a crizei de timp, a diminuării legăturii între generaţii etc.
            Rolul părintelui este nu doar acela de educator, ci de partener,
de asociat al copilului, impunându-se asocierea acestuia la
preocupările familiei, excluzând astfel cele două forme extreme de
atitudini parentale: autoritarismul şi/sau protecţia nelimitată.
            Pe de o parte, în buna lor intenţie de educaţie, uneori părinţii
îşi împing copii într-o maturitate timpurie, obligându-i să-şi petreacă
tot timpul liber învăţând, joaca fiind considerată ,,pierdere de vreme”.
Pe de altă parte în buna lor intenţie de a dispune de resurse materiale,
copiii lor ajung să aibă mai mult prieteni virtuali, trăind în universul
jocurilor la PC.
            Atât copiii care nu au nevoile materiale bazale satisfăcute, cât
şi cei care nu au nevoile emoţionale bazale satisfăcute, vor avea
probleme în viaţa adultă.
            Trăirile negative din copilărie – ca urmare a absenţei părinţilor
sau a comportamentului neadecvat al acestora – au consecinţe
negative, de felul tulburărilor de ataşament.
4.3. Funcţia de coeziune şi solidaritate familială presupune
ajutorul bazat pe sentimente de dragoste şi respect între părinţi şi
copii, între fraţi şi surori, faţă de bătrânii din familie, sau faţă de
bolnavi şi infirmi. Dumnezeu a zis: „nu e bine ca omul sa fie singur”
(59 – Geneza 2, 18) şi a creat-o pe Eva din Adam, ca să-i ferească de
singurătate. Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă dintre un bărbat şi
o femeie, se întemeiază pe faptul ca bărbatul şi femeia alcătuiesc
numai împreună acea entitate existenţial-umană completă care este
familia (Geană Gh., 2005).
            Studiile arată că românii cred in puterea dragostei de a forma
cupluri, dar se despart din cauza violenţei, a alcoolismului şi a
infidelităţii. La baza ambelor situaţii se afla inteligenţa emoţională,
suficientă pentru a susţine formarea cuplurilor, dar insuficientă pentru
a le putea menţine în timp.
            În perioada contemporană omul ajunge acasă tot mai rar, îşi
găseşte satisfacţia profesională şi socială mai curând la serviciu, sau
în cluburi, decât acasă. Locuinţele unor astfel de yuppies parcă sunt
camere de hotel nelocuite, comunicarea reală cu familia este aproape
nulă. Ei se căsătoresc şi fac copii din ce în ce mai târziu pentru că
prioritară este cariera. Copiii lor cresc la after-school şi parcă nu au
părinţi. Uneori timpul petrecut cu propriul copil este din ce în ce mai
scurt şi nu de calitate, părinţii au devenit doar furnizori de resurse
materiale de creştere.
            Experimentele în care s-au separat mâncarea de alinare au
concluzionat că cel care a câştigat a fost confortul. În plus, mama
confortabilă de pluş, deşi nu oferea hrană, faţă de cea de sârmă care
oferea hrană, prin faptul că era preferată când apărea un pericol,
sugera că oferă o anumită siguranţă. ,,Mama - bază sigură” dă curajul
şi confortul copilului pentru ca ulterior să se aventureze în explorarea
mediului. Factorii de mediu influenţează dezvoltarea emoţională
declanşând mecanisme genetice şi biochimice (Harlow H. F., 1958,
p.673–685; Suomi S., 1991). Totuşi scorurile prea scăzute sau prea
înalte ale coeziunii între membrii familiei pot fi la fel de dăunătoare. 
Din perspectiva creştină deteriorarea relaţiilor sociale este, o
consecinţa imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci
când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici
însufleţită de iubire (62 – Matei 24, 7, 12; 62 – Marcu 13, 8 şi 12).
 4.4.     Funcţia sexual-reproductivă. Funcţia biologică şi
sanitară a familiei sau funcţia sexuală şi reproductivă ,,constă în
satisfacerea cerinţelor şi necesităţilor sexuale ale partenerilor cuplului
conjugal, procrearea copiilor şi asigurarea necesităţilor igienico-
sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor
familiei”(Voinea, 1993, p. 45).
               a) Componenta igienico-sanitară vizează asigurarea stări de
sănătate a membrilor familiei, a igienei alimentaţiei şi locuinţei
(instalaţii sanitare, baie, canalizare sau alte forme de colectare a
apelor uzate).        b) Componenta sexuală. ,,Spre deosebire de
animal, la care nu există o distincţie clară între actul procreării şi
senzaţia de plăcere, la om voluptatea poate constitui un scop în sine al
conduitei sexuale, separat de finalitatea sa biologică’’ (Rădulescu,
1996, p.7).
               Abstinenţa voluntară, renunţarea la satisfacţia sexuală nu
are consecinţe grave dar individul capătă unele caracteristici. Are loc
o interiorizare a afectivităţii, o redistribuire a energiei spre
experimentarea unor diete, spre preocupări uneori exagerate legate de
boli, sau au loc sublimări cum este cazul călugărilor a căror scop
existenţial rămâne iubirea de Dumnezeu. 
               Primul semn al activităţii testiculelor la pubertate sunt
poluţiile, eliminări de spermă nocturne. Poluţiile pot apare şi la
persoane adulte care nu au activitate sexuală, după abstinenţa
prelungită, în urma unor visuri erotice ş.a. Practic la sfârşitul
pubertăţii după menarhă, organele genitale permit reproducerea la
femeie. Perechea de adolescenţi care nu şi-a început activitatea
sexuală caută să-şi provoace plăcerea sexuală reciprocă printr-o serie
de acţiuni excitante, fără contact sexual, care poartă denumirea
de petting ce nu trebuie confundat cu preludiul. Se evidenţiază o
psihologie diferită sexelor privind debutul sexual.
- Băiatul doreşte relaţii sexuale datorită erecţiilor frecvente,
curiozităţii, dorinţei de a dovedi bărbăţia fapt pentru care vrea mai
multe partenere sexuale fără implicare sentimentală.
- Fata tinde să-şi înceapă viaţa sexuală când se îndrăgosteşte oferindu-
se ca semn al iubiri pentru partener şi pentru a-i demonstra că este
femeie.
               Se recomandă fetelor începerea vieţii sexuale în jurul vârstei
de 20 de ani deoarece mai devreme mucoasa colului uterin nu este
maturizată, riscul de cancer de col uterin fiind de două ori mai ridicat.
Conceperea unui copil cu partenera soţie este una din cele mai mari
bucurii ale omului dacă are loc la momentul optim din punct biologic
şi social.
               Riscurile procreării de timpuriu pot fi:
o dezvoltarea insuficientă a fătului ca urmare a
dimensiunilor încă reduse ale uterului,
o  cancer de col uterin, deoarece mucoasa se maturizează
în jurul vârstei de 20 de ani,
o risc de avort şi de naşteri premature,
o educaţie şi creştere inadecvată ca urmare a insuficientei
maturizări psihice a fetei şi a tatălui (în majoritatea
cazurilor el însuşi un copil), şi a lipsei veniturilor,
o abandonul şcolar (Rada C., 2009 b).
               c) Componenta reproductivă. Deşi nu obligatoriu, locul
preponderent al reproducerii este familia întemeiată pe căsătorie.
Maternitatea a fost considerată de sociologi, demografi, medici,
oameni de stat ca o funcţie socială prin protecţia căreia naţiunile îşi
asigură puterea numerică şi valoarea calitativă a descendenţilor.
               La greci şi la romani gravidele erau menajate fizic şi psihic,
maltratarea unei femei gravide era pedepsită cu moartea, în cazul în
care o femeie gravidă săvârşea o infracţiune, judecarea ei era amânată
după naştere. Încă din antichitate existau instituţii pentru adăpostul
gravidelor şi mamelor cu copii lipsite de mijloace.
               În Evul Mediu aceste instituţii s-au dezvoltat. Sunt de
remarcat organismele confesionale ortodoxe, evanghelice, catolice,
care au avut meritul de a oferi adăpost şi orienta profesional mamele
aflate în dificultate.
               În perioada interbelică se vorbea de profesiunea de mamă,
obiectivul fundamental al vieţii femeii fiind considerat maternitatea,
evidenţiindu-se necesitatea pregătirii femeii printr-o adevărată
calificare pentru această menire.
               În prezent asistăm la următoarele fenomene:
o scăderea ratei nupţialităţii cu afectarea natalităţii,
o  preocuparea partenerilor pentru relaţiile emoţional-
afective şi calitatea vieţii de familie,
o scăderea rolului averii, numelui, rangului social la
căsătorire şi procreaţie,
o modificarea rolului copiilor, creşterea importanţei
acordate calităţii descendenţilor,
o controlul fecundităţii.
               S-a trecut de la familia axată pe copii, caracteristică
societăţii tradiţionale, la familia axată pe adulţi, caracteristică
societăţii moderne, la modul de viaţă fără copii. Dorinţa de avea
urmaşi nu mai este o motivaţie atât de importantă pentru căsătorie.
               Între cele două recensăminte din 1992 şi 2002 a crescut
ponderea gospodăriilor cu un copil şi fără copii şi a scăzut a celor cu 2
sau mai mulţi copii. Gospodăriile cu 3 copii, cu 4 copii şi peste deţin
cea mai mare pondere în mediul rural.
               În România, Decretul Lege nr.1/26 decembrie 1989 care
permite avortul şi utilizarea legală a mijloacelor de contracepţie
moderne determină o scădere considerabilă a ratei avorturilor şi 
generează într-un singur an o scădere a sporului natural la 3‰ pe
seama scăderii ratei natalităţii de la 16‰ la 13,6‰, rata deceselor
menţinându-se constantă (10,6‰). Din 1992 sporul natural devine
negativ (-0,2). Până în 2005 sporul natural creşte în valoare negativă.
Rata generală de fertilitate scade în perioada 1989-2004 cu 42,08%
(de la 66,3‰ la 38,4‰). Într-o perioada de 16 ani (1989-2004) ratele
de fertilitate scad în medie la toate grupele de vârstă cu 1,72. În
structură însă cea mai mare scădere s-a produs la grupa de vârstă 20-
24 ani unde rata fertilităţii a scăzut cu 2,19 (INS, 2010).  Cu toate
acestea în comparaţie cu spaţiul Vest European, fertilitatea
românească rămâne una timpurie, valorile cele mai mari
înregistrându-se la grupele de vârstă 25-29 şi 20-24 ani cu tendinţa de
egalizare a ratei fertilităţii la aceste grupe.
               Convenţional mişcarea naturală a populaţiei nu cuprinde
numai naşterile şi decesele fiind incluse de asemenea căsătoriile şi
divorţurile având în vedere incidenţa pe care o au acestea asupra
familiei. Am selecţionat ratele de mişcare naturală a populaţiei  din
perioada 1930-2004  la anii în care s-au luat măsuri legislative cu
influenţă asupra funcţiilor familiei. Supunem analizei variabilele
născuţi vii, decese, spor natural, căsătorii, divorţuri, născuţi morţi, şi
analizăm corelaţiile semnificative statistic între acestea pe cei 31 ani
selecţionaţi din perioada 1930-2004. Sporul natural nu corelează cu
numărul total de decese după cum probabil ne-am aştepta. Deci sporul
natural este influenţat de nupţialitate şi natalitate. Numărul de
divorţuri corelează negativ semnificativ statistic (p<0.01) cu născuţii
vii, sporul natural şi la un p<0.05 corelează negativ cu născuţi morţi şi
decese sub un an,  la 1000 născuţi vii.
Corelaţiile semnificative indică faptul că modelul de mişcare
naturală ar putea fi explicat prin interdependenţa factorilor şi din acest
motiv am încercat să determinăm un model explicabil prin regresie
liniară. Astfel considerând variabila dependentă numărul de născuţi
vii şi variabile independente divorţurile şi căsătoriile construim
următoarea o ecuaţie de regresie liniară. Pentru determinarea si
validarea coeficienţilor ecuaţiei de regresie am utilizat Programul
SPSS şi am realizat:  Analiza de regresie liniară, Testul ANOVA,
Metoda bootstrap
Pe scurt ecuaţia modelului rezultat este:
NN = 4,714 + 3,049 x căsătorii – 9,061 x divorţuri
În cazul păstrării contextului şi a tendinţelor de evoluţie a
fenomenelor supuse analizei  ecuaţia relevă următoarele: Nupţialitatea
are o influenţă pozitivă asupra natalităţii, Divorţialitatea are o
influenţă negativă asupra natalităţii şi este de trei ori mai influentă
decât nupţialitatea.  Mai mult putem afirma că un divorţ scade cu ,,9”
rata natalităţii spre deosebire de faptul că o căsătorie creşte  rata
natalităţii cu ,,3” (Rada, Tarcea, 2010).
            Un studiu sociologic făcut în Germania de UNICEF în 2010
pe 1500 de copiii despre dorinţele, temerile, valorile morale şi
atitudinea lor faţă de părinţi a evidenţiat că ,,familia este una dintre
cele mai importante valori pentru copii şi una dintre cele mai
importante resurse ale bunăstării lor” (http://www.dw-
world.de/dw/article/0,,6309219,00.html).
4.5 Elemente de psihosexologie
Prin disciplina psihosexologie găsim explicaţii privind:
apartenenţa la un anumit sex,  atracţia/absenţa atracţiei sexuale faţă de
o persoană, abuzul sexual. Psihosexologia studiază instinctul sexual
şi comportamentele legate de el (Enăchescu C., 2003, p.18).
Instinctul sexual este unul dintre instinctele fundamentale ale omului,
el reprezentând un sistem de tendinţe naturale care determină şi
dirijează un tip de comportamente, numite sexuale. Instinctul sexual
este asociat la femei cu maternitatea şi la bărbaţi cu tendinţele
agresive.
Primele studii ştiinţifice au fost realizate în secolul XIX, de
către Sigmund Freud (1856-1939). Libidoul a fost explicat de Freud şi
considerat că reprezintă energia vieţii. Tot Freud este acela care a
explicat că sexualitatea umană se manifestă chiar de la naştere.
Libidoul evoluează şi se manifestă diferit, în funcţie de vârsta omului.
Asta a dus la conturarea a 5 stadii de dezvoltare şi maturizare a
pulsiunii sexuale, în legătură cu modelarea personalităţii umane.
Aceste stadii sunt: oral între 0-1/2 ani (după S. Freud sado-
masochismul are originea, în stadiul oral), anal între 1,5- 3 ani, când
libidoul este organizat în jurul zonei anale; copilul obţine plăcere prin
procesul de defecare (expulzie vs. retenţie); stadiul falic (3-5 ani);
stadiul de latenţă (5/6-11/12 ani); se manifestă complexele (Oedip şi
Electra); stadiul genital  (11/12-18/20 de ani), când se definitivează
organizarea funcţiilor sexuale. Astfel, persoana devine capabilă de
funcţionare sexuală normală.
Alte nume de referinţă care au studiat sexualitatea
sunt: Henry Havelock Ellis (1859-1939). Richard von Krafft
Ebing (1840-1902). Magnus Hirschfeld (1868-1935) el însuşi
homosexual şi travestit. În secolul XX, cele mai importante studii sunt
cele ale americanilor: Alfred Kinsey, William Master şi Virginia
Johnson. Cam în aceeaşi perioadă, există şi studii întreprinse de
antropologi asupra manifestărilor sexuale în alte culturi. Cei mai
importanţi, din acest punct de vedere, sunt Margaret Mead şi
Bronislaw Malinowski. Teoria evoluţionistă cu privire la sexualitatea
umană se referă la selecţia naturală şi instinctul sexual (Vasile D.,
2008).
 Pentru perspectiva psihologică a sexualităţii sunt importante
teoriile emise de: S. Freud cu perspectiva psihanalitică, Burrhus
Frederic Skinner cu  conceptul de condiţionare operantă, şi teoria
lui Alfred Bandura prin termenul de învăţare socială. Totodată A.
Bandura a oferit explicaţii privind funcţionarea încrederi în sine ca un
puternic prezicător al succesului. Aşadar există şi o încredere în
capacitatea de a atrage sexual.
Dezvoltarea psihosexuală este diferită de-a lungul vârstelor.
Diferenţierea sexuală apare la concepţie şi sub influenţa hormonilor
iar erecţia la bărbaţi apare prima dată încă din perioada în care acesta
este făt. Distingem: sexul genetic: cromozomii 46 XY – pentru sexul
masculin - şi 46 XX – pentru sexul feminin; sexul gonadic: structura
gonadelor feminine şi masculine; sexul fizic sau corporal: dat de
caracterele sexuale primare – organe sexuale interne şi externe – şi
caracterele sexuale secundare – sâni, musculatură, constituţia
corpului, pilozitate, voce etc.;sexul trăit – se referă la identitatea
sexuală pe care persoana simte că o are, la care consideră că aparţine.
Bazele diferenţierii sexuale sunt: Fiziologice –  cromozomii
diferiţi şi hormonii în cantităţi diferite pentru cele două sexe, ceea ce
determină diferenţierea caracterelor sexuale primare şi
secundare; Psihologice şi sociologice – acestea fiind numeroase şi
sunt presupun o analiză valorică (de exemplu; sexul slab şi sexul
tare). Masculinul şi femininul coexistă în structura noastră
psihologică. Despre Animus şi Anima a vorbit în teoria sa Carl Jung,
animus reprezentând arhetipul masculinităţii iar anima cel al
feminităţii.
Concepte clasice de bază în psihosexologie
Complexul este un ansamblu organizat de reprezentări şi
amintiri intens afective, parţial sau total inconştiente. Un complex se
formează pe baza relaţiilor interpersonale din cursul istoriei infantile
şi el poate structura toate nivelurile psihologice: emoţii, atitudini,
comportamente adaptate.
Complex Oedip la băieţi şi Electra la fete apare la copii in
jurul vârstei de 3-5 ani şi se manifestă prin atracţia faţă de părintele de
sex opus şi respingerea celui de acelaşi sex. Copilul afirmă “vreau să
mă însor/mărit cu mama/tata”, dorinţa de contact, de a dormi
împreună, etc. 
Complexele sunt încărcate de gelozie agresivă faţă de părintele de sex
opus şi-şi are rădăcinile în dorinţa de acaparare a afecţiunii totale a
acestuia.

- Complexul Oedip reprezintă atracţia sexuală a băiatului către

mamă.
- Complexul Electra (Carl Gustav Jung , psihologie neofreudiană)
reprezintă fata în concurenţă psihosexuală cu mama pentru a poseda
pe tată.„Decepţia de a nu fi primit un penis de la mamă o face să se
îndepărteze de aceasta; această schimbare a obiectului libidinal o
conduce pe fetiţă către un nou scop: să obţină de la tată ceea ce mama
i-a refuzat; fetiţa renunţă la penis şi, caută să obţină de la tată o
despăgubire sub forma aducerii pe lume a unui copil. În raport cu
mama, fetiţa dezvoltă o ură geloasă, foarte încărcată de vinovăţie” (D.
Marcelli, 2003, p. 44 citat de Vasile D., 2008). Rezolvarea acestor
complexe se face treptat, prin reorientarea libidoului către alte obiecte
de satisfacţie din grupurile din care face parte copilul (socializare) şi
prin investirea proceselor intelectuale. Identificarea copilului cu
părintele de acelaşi sex conduce la rezolvarea acestor complexe.
- Complexul eului reprezintă: eul feminin şi eul masculin conform
sexului biologic.
- Complexul contrasexual se formează prin activarea arhetipurilor
feminităţii, numit Anima, şi al masculinităţii, numit Animus, în timpul
experienţelor copilului cu părintele de sex opus. Astfel, fata va avea
un complex contrasexual masculin, format în urma experienţelor sale
cu tatăl, iar băiatul va avea un complex contrasexual feminin,
construit în urma experienţelor sale cu mama. Acest proces de
formare a complexelor contrasexuale rămâne în mare măsură
inconştient. 
Complexul castrării sau complexul afirmării de sine, se concretizează
în dificultatea individului în afirmarea personală, responsabilă şi
autonomă în plan sexual. De cele mai multe ori este consecinţa
relaţiilor cu părinţii; fetelor li se impune un ideal ireal de puritate şi
blândeţe feminină iar băieţilor înfrânarea manifestărilor de virilitate.
Un astfel de părinte se numeşte castrator.  
            Actul sexual se mai numeşte coit, intercurs, raport sexual.
După F. Macnab (1997), actul sexual are 6 faze: dorinţa sexuală,
trezirea sexuală, excitarea sexuală,  orgasmul, satisfacţia,
postludiul.   Durata, frecvenţa actului sexual este multifactorial
determină una din variabilele cele mai importante fiind vârsta ca
urmare a modificărilor hormonale. Avem în vedere cu precădere
declinul sexual care se înregistrează începând cam de la 55 de ani.
Femeia intră la menopauză în jurul vârstei de 45-55 odată cu oprirea
activităţii ovarelor şi deci oprirea definitivă a
menstruaţiei. Andropauza– descrie scăderea progresivă a nivelului
de testosteron corelată cu apariţia unor simptome ca fatigabilitate,
astenie, depresie şi disfuncţii sexuale. Testosteron în organismul
masculin, este hormonul responsabil de libidou, formarea şi eliberarea
spermei în timpul actului sexual, precum şi de păstrarea forţei şi
tonusului muscular. Controversele care au apărut in jurul acestei
corelaţii se datorează faptului ca nivelul testosteronului scade cu
vârsta la majoritatea bărbaţilor, însă andropauza ca atare nu este
resimţită decât de o parte dintre aceştia.
Spre deosebire de femei, la care menopauza este un proces bine
delimitat în timp, la bărbaţi, aceasta scădere progresiva a nivelului
testosteronului este cea care împiedică definirea exactă a andropauzei.
Sunt bărbaţi care încă de la 50 de ani resimt o serie de neplăceri de
natură fizică şi psihică, în timp ce alţii sunt capabili să producă
sperma chiar şi la 80 de ani.
            Sănătatea vieţii sexuale. Tulburările psihosexuale
Sănătatea sexuală se referă la manifestarea firească a ciclului
răspunsului sexual, adică parcurgerea completă a tuturor fazelor
actului sexual. De cele mai multe ori, sănătatea sexuală va fi însoţită
şi de sentimentul de împlinire relaţională, tocmai datorită legăturii
puternice dintre sfera emoţională şi cea sexuală. De asemenea,
sănătatea sexuală presupune şi o claritate a identităţii sexuale. La
vârstele mici, sănătatea sexuală presupune parcurgerea firească a
etapelor de dezvoltare psihosexuală, fără întârzieri sau perturbări
majore (Vasile D., 2008).
Tulburările psihosexuale. DSM-IV-R menţionează
următoarele tipuri de tulburări psihosexuale: disfuncţiile sexuale,
tulburările de identitate sexuală, parafiliile şi tulburări sexuale fără
altă specificaţie.
Disfuncţiile sexuale au la origină factori fiziologici şi
psihologici. Este greu de stabilit care este normalitatea la
 comportamentul sexual. Un comportament sexual poate fi considerat
disfuncţional şi în funcţie de: expectaţii, de comparaţiile cu dinamica
sexuală din trecut, cu o altă parteneră. Iar aşteptările depind de opinia
prietenilor, mass-media, a unor medici. Tulburarea este primară dacă
a fost prezentă încă de la începutul activităţii sexuale. Tulburarea este
secundară dacă a debutat după o activitatea sexuală satisfăcătoare
(Sadock J. B., Sadock A. V. 2001).
Cele mai frecvente disfuncţii sexuale sunt următoarele:

Disfuncţia sexuală de Femei Bărbaţi

natură psihogenă
Interes sexual Reducerea interesului sexual Reducerea interesului sexual
Activitate sexuală Scăderea activităţii sexuale Tulburare de erecţie
Orgasm Dificultatea orgasmică anorgasmie Ejaculare precoce, întârziata, absenta
Alte tipuri (durere) Vaginism Ejaculare dureroasa
Dispareunie Dispareunie
 
Cauze disfuncţiilor sexuale pot fi fiziologice cum sunt boala, diverse
tratamente cu medicamente. Factorii psihologici pot accentua
tulburarea şi pot fi:
o Predispozanţi:
lipsa de
încredere în
sine, pubertate
întârziată
o Precipitatori: eşec sexual sub influenţa alcoolului
o Care menţin tulburarea: anxietate anticipatorie
Conform DSM-IV-R (2003, p. 566-574) parafiliile sunt:
- Exibiţionismul - impulsul unui individ de a-şi arăta organele genitale
în locuri publice. Se manifestă aproape exclusiv la bărbaţi.
- Fetişismul - ataşamentul erotic faţă de un obiect (de regulă lenjerie
intimă feminină, încălţăminte etc.) sau faţă de una din părţile corpului
partenerului. Poate fi extins la parfumuri , bijuterii, etc. Apare cu
precădere la bărbaţi.
- Frotteurismul – atingerea şi frecarea organelor sexuale de o
persoană care nu consimte la acest lucru. În timpul acesta el îşi
imaginează o relaţie afectuoasă cu acea persoană.
- Pedofilia - atracţie sexuală manifestă de un adolescent sau adult
(peste 16 ani) pentru copii mici (de regulă sub 13 ani), proprii sau ai
altora.
- Sadismul – plăcerea sexuală este produsă de provocarea suferinţei,
Sadicul doreşte să realizeze actul sexual prin forţă, prin brutalizări ,
pentru că aceste scene corespund cu anomaliile lumii sale lăuntrice.
Sadicul nu resimte excitaţia sexuală decât făcând rău unui partener.
- Masochismul –plăcerea sexuală intervine numai în urma unor dureri
fizice, a unor lovituri sau maltratări sau umiliri.
- Voyerismul – obţinerea satisfacţiei sexuale ca urmare a privirii unei
alte persoane dezbrăcate, în curs de dezbrăcare sau angajată într-o
activitate sexuală, dar care nu suspectează nimic.
- Fetişismul transvestic – fanteziile sexuale, pulsiunile sau
comportamentele sexuale implică travestirea unui bărbat în
îmbrăcăminte de femeie. „Articolele de îmbrăcăminte feminine sunt
excitante în special ca simboluri ale feminităţii individului şi nu ca
fetişuri cu proprietăţi obiective specifice”. Această tulburare a fost
descrisă doar la bărbaţii heterosexuali.
 Tulburările de identitate sexuală (DSM-IV-R, 2003, p. 576-577)
presupun identificarea puternică şi persistentă cu sexul opus, adică
dorinţa de a fi ori insistenţa subiectului că este de celălalt sex, asociată
cu un disconfort persistent în legătură cu propriul sex atribuit ori cu
un sentiment de inadecvare în rolul genului acelui sex. Identificarea
cu celălalt sex trebuie să nu constea doar dintr-o dorinţă de a avea
beneficiile culturale percepute din apartenenţa la sexul opus.
4.6. Rolurile în cuplu şi în familie
Într-o familie de trei persoane mamă, tata si copil sunt următoarele
roluri: rolul de soţ; rolul de soţie; rolul de tată; rolul de mamă; rolul
de fiică a mamei; rolul de fiică a tatălui.           
            Fiecare rol are anumite coordonate emoţionale, afective,
inconştiente. Disfuncţia la unul din roluri afectează celelalte roluri. 
Prima relaţie care se stabileşte în viaţa fiecărui om este cea mamă-
copil, chiar daca vorbim de figură maternă. Următoarele aspecte sunt
importante în îndeplinirea rolului de mamă: - cum receptează rolul
femeia respectivă; - cum simte copilul; - care sunt temerile, fricile, -
cum gândeşte şi care este ideaţia sa cu privire la acest rol.
            În contextul realităţii care se referă de exemplu la "scutece,
grădiniţe, biberon, manuale de scoală, îmbrăcăminte, alimentaţia
noului născut, etc. mama se raportează doar uneori la copilul din
realitate. Ea se raportează la un ceva care este al ei. Ca urmare mama
oferă copilului cele necesare şi pentru nevoia ei de siguranţă şi
stabilitate.
            Dacă în plan imaginar mama are temeri exagerate
comportamentul ei de îngrijire poate deveni exagerat creându-se o
tensiune între mamă şi copil. De exemplu hrăneşte copilul mai mult
decât are nevoie el pentru a se simţi ea în siguranţa că îşi îndeplineşte
rolul de mamă; copilul nu mănâncă iar mama va crede că acesta are
probleme de alimentaţie.
            Aşadar o problemă psihologica a mamei generează dificultăţi
în relaţia cu copilul.
            Distorsiunile de rol, amestecul de roluri conduce la tensiuni în
cuplu. De exemplu partenerii sunt în pat seara şi îşi joacă rolurile
conjugale (rolul de soţ şi rolul de soţie) dacă în mintea ei este copilul
care se află în dormitor atunci apare o neconcordanţă.  Este ca şi cum
ar simţi o insatisfacţie cu soţul pentru că se gândeşte la copil. Sau: să
te gândeşti la cumpărături când faci dragoste. Sau: observi că relaţia
cu soţul nu merge bine dar de fiecare dată când vine el de la serviciu
joci rolul ,,femeii nemulţumite”. 
            Femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi şi
interese. Femeile şi bărbaţii nu participă în mod egal la luarea
deciziilor. Valorile atribuite “muncii femeilor” şi “muncii bărbaţilor”
nu sunt aceleaşi. Acestea sunt denumite  “diferenţe de gen”.
            Genul se referă la diferenţele sociale dintre femei şi bărbaţi
care sunt învăţate şi care se schimbă în timp. Genul este un concept cu
ajutorul căruia sunt analizate rolurile, responsabilităţile,
constrângerile, şansele şi nevoile bărbaţilor şi femeilor în orice
context. Rolurile şi nevoile de gen sunt influenţate de clasă, vârstă,
rasă şi etnie, cultură şi religie şi de mediul geografic, economic şi
politic. În orice context social, rolurile de gen pot fi flexibile sau
rigide, asemănătoare sau diferite, complementare sau în
conflict. Termenul de “sex” se referă doar la diferenţele biologice. 
            Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente
pe care membrii familiei îl aşteaptă de la fiecare celălalt
 membru în funcţie de poziţia pe care o ocupă în sistemul
familial.

Rol - Cunoaşterea de sine şi a partenerului;

  - Satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv – sexuale, a intereselor şi aspiraţiilor referitoare la viaţa de
conjugal cuplu;
- Susţinere reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei;
- Modelarea intimităţii şi a vieţii de cuplu pentru copii;
- Stimularea funcţionării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.

Rol - Creşterea şi educarea copiilor;

parental - Formarea identităţii sexuale a copiilor;
- Stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii.
Rol - Învăţarea traiului alături de egali (prin afecţiune, rivalitate, solidaritate, -competiţiei, conflict,
  negociere);
fratern - Completarea identităţii de sine şi a celei sexuale;
- Susţinerea afectivă şi comportamentală în diferite situaţii.
 
Exemple de exacerbare a rolului familial:
- exagerarea rolului parental: se întâmplă des ca mamele să facă acest
lucru, făcând din maternitate scopul de a exista;
- hipertrofierea rolului fratern apare în situaţiile în care un frate îşi
poate îndrepta întreaga atenţie, grijă şi viaţă spre fraţii săi, ignorând
propriile nevoi şi scopuri (de exemplu la copii parentali).
Exemple de minimalizarea rolului familial:
- minimalizarea rolului conjugal şi îndreptarea spre relaţii
extraconjugale, activităţi profesionale, rol parental sau fratern, etc.;
- minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau
privarea acestora de grija, atenţia şi satisfacerea nevoilor.
 
 
Tema 5. CARACTERISTICILE VIEŢII DE CUPLU ŞI DE
FAMILIE:
 ETAPELE VIEŢII FAMILIEI, PROCESELE FAMILIALE,
DIMENSIUNEA AFECTIVĂ A FAMILIEI
5.1 Etapele  ciclului  de  viaţă familială

Etapa Ciclului de Procesele Emoţionale ale Schimbări de ordinul-doi în Statusul Familial,

Viaţă Tranziţiei: necesare pentru Dezvoltarea Familiei
Familială Principiile Cheie

1. Părăsirea casei Acceptarea responsabilităţii a. diferenţierea sinelui faţă de familia de origine;

părinteşti:adulţii tineri emoţionale şi financiare pentru b. dezvoltarea relaţiilor intime şi amicale; c.
celibatari sine / propria persoană stabilirea/construirea de sine prin muncă şi 
independenţă financiară.

2. Alăturarea familiilor prin Angajamentul faţă de noul a. formarea sistemului marital/conjugal; b.

căsătorie:Noul Cuplu sistem realinierea relaţiilor cu familiile extinse şi cu
prietenii pentru  a-l include pe partener
3. Familiile cu copii mici
4. Familiile cu adolescenţi
5. Lansarea copiilor de Acceptarea unei multitudini
acasă şi deplasarea familiei de intrări şi intrări în sistemul
mai departe familial
6. Familiile în viaţa lor
ulterioară
Acceptarea de noi membrii în a. ajustarea sistemului conjugal pentru a face loc
familie copilului/copiilor; b. angajarea în sarcinile de
creşterea copiilor, în obligaţiile financiare şi
menţinerea gospodăriei; c. realinierea relaţiilor cu
familiile extinse pentru a include roluri de
paternitate ale părinţilor cât şi ale bunicilor
Creşterea a. schimbarea relaţiilor dintre părinţi şi copii
flexibilităţii graniţelor familiei pentru a  permite mişcarea adolescentului înăuntru
pentru a include independenţa şi în afara sistemului; b. refocalizarea pe relaţia
copiilor şi slăbiciunile bunicilor maritală de la mijlocul vieţii şi pe aspecte
profesionale. Începerea schimbărilor îndreptate
către îngrijirea generaţiei în vârstă.
a. renegocierea sistemului marital ca o diadă; b.
dezvoltarea relaţiilor de la adult la adult între
copii acum mari şi părinţii lor; c. realinierea
relaţiilor pentru a include rudele prin alianţă şi pe
nepoţi; d. încercarea de a se descurca cu
dizabilităţi şi cu moartea bunicilor/părinţilor
Acceptarea a. menţinerea funcţionării personale şi/sau a
schimbării de roluri cuplului precum şi a intereselor acestora în faţa
generaţionale declinului psihologi b; explorarea de noi opţiuni
de roluri familiale şi sociale. sprijin pentru un rol
mai central/centrat al generaţiei de mijloc; c.
încercarea de a face loc în sistem pentru
înţelepciunea şi experienţa celor mai în vârstă şi
sprijinirea lor fără însă a funcţiona numai pentru
ei (în surplus); d. încercarea de a se descurca cu
pierderea partenerului, a rudelor, şi a altor
prieteni şi pregătirea pentru propria moarte.
Revizuirea întregii vieţi şi integrarea.
            Ciclurile vieţii gospodăriei din punctul de vedere al veniturilor
au beneficiat de studii în special din partea sociologilor care au
abordat cu precădere riscul pentru intrarea în sărăcie în anumite stadii
ale familiei. De asemenea economiştii au abordat ciclurile vieţii
gospodăriei focalizându-se pe variaţia comportamentului de consum
în funcţie de acestea (Voicu M. www.iccv.ro).  Se evidenţiază trei
perioade cu risc pentru sărăcie: copilăria, creşterea copiilor şi
bătrâneţea Schimbarea componenţei familiei, cupluri fără copii,
cupluri cu un copil, cupluri cu doi sau mai mulţi copii generează de
asemenea modificări în economia familiei.
            În funcţie de criteriile utilizate, cum ar fi dezvoltarea psihică,
statusul biologic, viaţa socială şi profesională, limitele de vârstă a
etapelor (ciclurilor de viaţă) diferă. Schiopu U. și Verza E. disting
următoarele cicluri şi stadii de dezvoltare psihica:
- ciclul de creştere şi dezvoltare din primii 20-24 de ani de viaţă cu
etapele ei specifice: copilăria (cu substadiile ei), pubertatea şi
adolescenţa;
- ciclul adult, care prelungeşte dezvoltarea psihologică ce se extinde
pana la 65 de ani;
- ciclul vârstelor de regresie, al bătrâneţii, de la 65 de ani pana la
moarte (Schiopu U., Verza E., 1981). 
            1. Familia tânără. Bună înţelegere, stimă şi sprijinul reciproc
se situează în opinia tinerilor pe primul loc pentru un climat familial
pozitiv, iar  copii sunt consideraţi un factor coeziv al cuplului.
            Un factor de predicţie a căsătoriilor reuşite este absenţa
conflictelor grave şi persistente cu părinţii, educatorii şi în
interrelaţionările din copilărie şi adolescenţă. Despărţirile din primul
an de căsnicie reflectă incapacitatea de adaptare. Vârfuri ale
divorţurilor se înregistrează în primii 5-6 ani de căsătorie şi după 10-
11 ani, care de fapt indică o criză a familiei.
            De obicei femeia manifestă o dorinţă mai mare pentru a avea
un copil decât bărbatul. Cu toate acestea atât primiparele, cat si
multiparele manifesta disconfort fizic care generează tendinţe
impulsive, stări depresive, anxietate de fond. De asemenea s-a
evidenţiat o stare tensionala generata de teama actului naşterii, de a nu
reuşii sa se identifice cu rolul de mama, de a pierde afecţiunea celor
din jur si a soţului. In aceste circumstanţe rolul soţului devine unul
esenţial, cu atât mai mult cat se remarca o reacţie de distanţare
sexuală din parte femeii.
            2. Familia in perioada vârstei adulte. In perioada 35-45 de ani
creste conţinutul subidentităţii de părinte şi are loc modificarea vieţii
de familie ca urmare a intrării copilului la scoală. Viata de familie
devine mai echilibrata. Familia este mai calmă si mai puţin neliniştită
în raport cu educarea copiilor pentru că a achiziţionat experienţă
pedagogică. Familia se poate confrunta cu decesul părinţilor sau al
bunicilor. Se remarca implicarea activa in viata profesionala,
randament, capacitate de muncă ridicate, maturitate acţională şi
emoţională. 
          3. În perioada 45-55 de ani se dezvoltă identitatea profesională,
au loc avansări în ierarhia profesională cu creşterea  veniturilor, ceea
ce permite un confort mai bun, planuri mai complexe pentru
concediu. Ca urmare a relaţiei independente a copiilor care nu mai
necesită o atenţionare permanentă, se diminuează uşor identitatea de
părinte. Menopauza cu substratul biologic-hormonal marchează cu
indispoziţii şi anxietăţi femeia şi, ca urmare, pot apărea tensiuni între
soţi şi tulburări de dinamică sexuală.
         4. Familia în perioada 55-65 de ani. Încep să se diminueze
identităţile profesionale şi social-cetăţeneşti. Începe procesul de
denuclearizare a familiei prin căsătoria copiilor. Se remarca tendinţa,
mai pregnantă în ţările Vest europene, ca familia de origine să fie
părăsita de copii mai devreme decât momentul căsătoriei, odată cu
câştigarea independenţei materiale. Apariţia nepoţilor reîncarcă cu
intimitate în alt context identitatea maritală şi parentală. Pensionarea
(de obicei femeia mai întâi) modifică bugetul familiei, orarul familiei,
preocupările, relaţiile sociale.
         5. Familia după 65 de ani. Vârste fragile şi de involuţie, etapele
după 65 de ani au cele mai mari probleme de ordin medical şi social-
economic ca urmare a pensionării.
           Bătrâneţea ridică cel puţin trei aspecte: 1) creşterea longevităţii
reale şi potenţiale care necesită protecţie sociala, 2) folosirea
experienţei profesionale şi sociale a bătrânilor 3) profilaxia bătrâneţii
împotriva degenerescenţei.
           Îmbătrânirea diferă în funcţie de factorii bio-climatici de la o
arie geografică la alta, în funcţie de terenul biologic personal, de
calitatea vieţii înţelegând prin aceasta nu numai nivelul de trai, cât şi
comportamentele sănătoase.
           Problemele cele mai pregnante ale bătrâneţii sunt regresia
biologică, psihologică, boala si sărăcia. Persoanele şi cuplurile
pensionate înregistrează un declin al veniturilor. Statutul de bunic
menţine sentimentul utilităţii şi un anumit activism. Odată cu vârsta
creşte gradul de dependenţă. Majoritatea cuplurilor care au copii
beneficiază la bătrâneţe de un relativ sprijin, dar sunt şi situaţii în care
copiii ori nu pot ori îşi abandonează familia de provenienţă. Cum
speranţa de viaţă este mai ridicată la femei (2002-2004, în România
speranţa de viaţă a fost de 67,74 de ani la bărbaţi şi de 75,06 la
femei), văduva este de obicei cea mai afectată (Anuarul Statistic al
României 2005, INS, 2006). 
            Pentru cuplurile stabile s-au evidenţiat, în funcţie de etapa
cronologică în care se afla cuplul, forme diferite ale curbelor
cooperării, competiţiei şi conflictualităţi după cum urmează:
- Între 0-5 ani predomină interacţiunea de tip competitiv, este
perioada acomodării intramaritale; intensitatea, durata, consecinţele
disputelor sunt mici, semnificativă fiind în mai mare măsura frecvenţa
lor;
- Între 6-10 ani se înlocuieşte treptat rivalitatea cu interacţiunea de tip
cooperant, ceea ce aduce echilibru cuplului;
- Între 11-15 ani cooperarea atinge maximul;
- Între 16-60,65 ani perioada de preclimacteriu şi climacteriu readuce
modelul interacţional competitiv. După depăşirea perioadei de criză
reapare modelul cooperării însoţit relativ de sentimentul de rutină şi
inerţie, de tendinţa evaziunii din cămin, preferinţa loisir-
ului individual. 
5.2 Procesele familiale
Intercunoaşterea. Alături de comunicare, acest proces de
intercunoaştere stă la baza formării şi evoluţiei cuplului şi familiei.
Cei doi parteneri se întâlnesc, se plac, se îndrăgostesc (de cele mai
multe ori) şi hotărăsc să se cunoască. După ce consideră că se cunosc
suficient, dacă există şi dorinţa de a forma un cuplu stabil, de a
rămâne împreună, de regulă se căsătoresc.
Dar procesul intercunoaşterii nu s-a încheiat, ci dimpotrivă,
abia acum se manifestă plenar. O dată ce partenerii încep să locuiască
împreună, să realizeze sarcinile casnice împreună, să facă faţă
influenţelor externe, ei se cunosc din ce în ce mai mult, pe diverse
faţete ale personalităţii.  
            Barajele intercunoaşterii:
- Teama de a nu lăsa pe celălalt să afle presupusele defectele proprii;
- Teama de respingere sau pierdere care ar putea urma (în mod real
sau doar fantasmat) dacă celălalt cunoaşte ceea ce tu apreciezi ca fiind
urât, nepotrivit, defect, etc.;
- Tendinţa de a judeca propria dezvăluire sau ceea ce dezvăluie
partenerul(a);
- Tendinţa de a te arăta superior partenerului (ceea ce falsifică
intercunoaşterea);
- Mitul conform căruia „partenerul trebuie să îşi dea seama cum
eşti, dacă te iubeşte suficient de mult”;
- Deprinderi greşite de comunicare
Autodezvăluirea şi dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea
intimităţii în cuplu şi familie, facilitează intercunoaşterea este
autocunoaşterea şi încrederea în sine (Vasile D.,2008).
Comunicarea. Studierea poziţiilor de viaţă din Analiza
Tranzacţională a celor patru afirmaţii despre sine şi despre ceilalţi
relevă că fereastra Eu sunt OK, Tu eşti OK implică ,,a te înţelege
cu....” (Harris Th., 2011). Este deosebit de utilă conştientizarea
faptului că şi celălalt (ceilalţi ) este (sunt) la fel de important
(importanţi). Astfel creşte şansa unei comunicări autentice şi
sănătoase.  Cei 4 A ai Comunicării sunt: Apreciere - creşte stima de
sine; motivator puternic. Şeful “recunoscator” – cel mai eficient lider
organizaţional. Aprobare - exprimarea aprecierii pentru fiecare
realizare. Recunoştinţa pentru orice idee sau sugestie
bună. Admiraţie - creşte respectul de sine; creează dedicare. Face
complimente oamenilor pentru calităţile lor. Atenţie - ascultarea
eficientă a membrilor echipei; ascultare fără întrerupere. Receptarea
ideilor şi sugestiilor conlocutorilor (Şolcă O., 2011).
            Blocajele comunicării în cuplu şi familie sunt:
o Deprinderile greşite de comunicare: lipsa ascultării,
întreruperea discursului celuilalt, realizarea unor alte
activităţi în timpul discuţiei cu partenerul, aşezarea pe o
poziţie superioară cum ar fi: „ştiam asta”, „exact asta
voiam să spun şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu trebuie să
îmi spui tu”, ignorarea a ceea ce spune partenerul sau
copilul, atitudinile de autoritate de genul „eu ştiu cel mai
bine ce e bine pentru tine” etc.;
o Timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii;
o Teama de a se exprima, de reacţiile partenerului, părintelui
sau copilului;
o Miturile – de exemplu „nu e frumos să vorbeşti despre
sex/despre defectele celuilalt”, „nu trebuie să îţi spun
asta; ar trebui să îţi dai singur(ă) seama dacă stai cu
mine şi spui că mă iubeşti”, „dacă ne simţim bine în pat
nu mai trebuie să şi vorbim” etc.
            Şcoala de la Pallo Alto s-a ocupat de comunicare care pentru
ei este comportament  (Bateson G. 1979) Ei afirmă două aspecte de
bază. 1. Nu există noncomunicare, şi tăcerea spune ceva. 2. Orice
mesaj are 2 funcţii: - De raport, ce constă in conţinutul mesajului; -
De comandă, ce defineşte relaţia.
      Comunicarea despre comunicare este metacomunicare.
Exemplu: ,,mamă Tudor m-a lovit” Comanda este ,,mamă fă ceva”,
fapt care clarifică mesajul. Exemplu: un soţ citeşte ziarul; Soţia:
Dragă tu nu eşti atent la mine !; continuând să citească ziarul negă şi
spune ,,da iubita mea ai toată atenţia”
         Aşadar este o discordantă între raport (conţinutul mesajului) şi
comandă (definirea relaţiei)
Exemplu. Soţia spune: ,,pe mine nu mă mai iubeşte nimeni” este
conţinutul mesajului; ,,ia-mă în braţe” este definirea relaţiei.
         La schizofrenii nu se sesizează discrepanţa dintre mesaje.
Este double bond=legătura dublă. Pacientul primeşte două mesaje
dar la nivele diferite, două mesaje contradictorii. Exemplu: - du-te şi
de joacă - dar nu deranja nimic în casă. Exemplu: Spune-mi adevărul
dragul mamei; iar când spune adevărul îl bate mama. Se apreciază că
astfel de mesaje contradictorii, (legătură dublă) conduc la  o scindare.
Adaptabilitatea şi coeziunea familiei măsurate prin scala Modelul
Circumplex
(Olson, D. H., Sprenkle, O. H., and Russell, C. S. 1979, 18, p. 3-28;
Sprenkle, D., Olson, D. H. 1978, 4, p. 59-74).
Scala II de evaluare a adaptabilităţii şi coeziunii familiei  Family
Adaptability and Cohesiveness Evaluation Scale II The FACES
II cuprinde 30 de itemi, 16 care evaluează coeziunea şi 14 care
evaluează adaptabilitatea.
            Dimensiunea coeziune se evaluează prin câte doi itemi
corespunzători următoarelor 8 concepte:  legătura emoţională,
legătura de familie, coaliţii, petrecerea timpului, spaţiul, prieteni,
luarea deciziilor şi  interesele (recrearea, hobby-urile).
            Dimensiunea adaptabilitate (flexibilitate) se evaluează prin 2
sau 3 itemi corespunzători următoarelor concepte: asertivitate,
conducere, disciplină, negociere, reguli şi roluri.
            Scorurile obţinute la coeziune şi adaptabilitate pot fi
reprezentate pe un model circumplex care va indica tipul de model al
sistemului conjugal şi familial.
            Dimensiunea coeziune de la scăzut la ridicat  se exprimă prin
următoarele 4 categorii de  sisteme conjugale-familiale: - destrămat, -
separat, - legat, - dependent.
            Dimensiunea adaptabilitate de la scăzut la ridicat se exprimă
prin următoarele 4 categorii de sisteme conjugale-familiale: - rigid, -
structurat, - flexibil - haotic. 
            Din combinaţia acestor 8 categorii rezultă 16 modele de sistem
conjugal de la centru către periferie, care se pot restrânge în 3 tipuri.
I. Tipul de sistem conjugal şi familial Echilibrat (4 modele)
II. Tipul de sistem conjugal şi familial Mediu ( 8 modelele)
III. Tipul de sistem conjugal şi familial Dezechilibrat (4 modele)
            Scorurile extreme foarte scăzute sau foarte ridicate indică o
familie disfuncţională, scorurile moderate indică familii funcţionale.
Scala şi-a dovedit utilitatea în distingerea familiilor problemă fată de
cele asimptomatice fiind un important sprijin empiric în predicţii
legate de familie.  
5.3. Dimensiunea afectivă a familiei
Intimitatea este „o relaţie personală apropiată, familială şi de
regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană care
presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a
celeilalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor
şi sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” ;
„un proces interactiv care conţine o serie de componente bine
structurate şi interrelaţionate” în centrul acestora stau
„cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea celuilalt şi aprecierea
modului unic al partenerului de a vedea lumea” (Dicţionarul
Random House al limbii engleze, citat de Bagarozzi D., 2001).
            Intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia
fundamentală de supravieţuire, de ataşament. Din punctul de vedere al
dezvoltării, intimitatea este o manifestare mai matură, mai diferenţiată
şi mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact
cu o altă fiinţă umană. D. Bagarozzi vorbeşte de nouă componente ale
intimităţii: - intimitate emoţională
- intimitate psihologică, - intimitate intelectuală, - intimitate sexuală, -
intimitate fizică (non-sexuală), - intimitate spirituală, - intimitate
estetică, - intimitate socială şi recreaţională
- intimitate temporală (Bagarozzi D.,2001, p. 6-14)
Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor
doi parteneri care formează cuplul (marital sau nu). Actualmente
iubirea este principala motivaţie pentru transformarea cuplurilor
erotice în cupluri conjugale (căsătorie).
            Iubirea imatură se caracterizează printr-o intensitate mare,
printr-un amestec de dependenţe şi deci de aşteptări ca partenerul să
satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea fuzionară,
despre care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat
concepţia boweniană la relaţiile erotice sexuale ale cuplurilor. Astfel,
dragostea imatură este specifică adolescenţilor şi tinerilor. O dată cu
maturizarea emoţională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor şi
dezvoltarea încrederii în sine şi în partener, apare şi dragostea matură.
            Epithumia - se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc
exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacţie (E. Wheat, 1980,
apud I. Mitrofan, 1997, p. 177)
            Dragostea matură este mai puţin intensă (nu îţi „dă fluturi în
stomac”), dar este mult mai profundă; implică încredere, respect şi
acceptarea partenerului aşa cum este el (fără tendinţe de a-l schimba,
a-l controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice
situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau
nu; ştii că este acolo şi te va ajuta în ceea ce faci; presupune şi
admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el. Iubirea matură a
partenerului nu înseamnă: a-l influenţa subtil să devină o persoană
mai bună ci iubire de sine, respect, valorizare.
Psihologul John Lee a comparat tipurile de dragoste cu o
roată a culorilor. Aşa cum există trei culori primare, autorul sugerează
trei tipuri de dragoste fundamentale: Eros (iubirea unei persoane
ideale), Ludos (dragostea ca un joc) şi Storge (dragostea ca prietenie).
Aşa cum cele trei culori de baza pot fi combinate rezultând mai multe
variante complementare tot aşa cele trei tipuri elementare de dragoste
se pot amesteca dând naştere la alte nouă tipuri secundare de dragoste
(Lee JA 1973). De exemplu din combinarea tipurilor de dragoste
Ludos şi Storge rezultă tipul Pragma care înseamnă dragoste realistă
şi practică.  
Robert Sternberg, care s-a ocupat cu precădere de studiul
inteligenţei, descrie un model al dragostei format din 3 elemente
aflate la vârfurile unui triunghi: intimitatea, pasiunea si angajamentul.
Din combinaţia acestora apar diferite tipuri de dragoste. Autorul
apreciază că dragostea perfectă conţine toate aceste trei elemente.
Relaţiile construite pe doua sau mai multe componente sunt mai
durabile decât cele bazate pe o una singura (Wilks Frances,
2003 www.curteaveche.ro)
            Ceea ce ajută însă la transformarea iubirii imature în iubire
matură, după Fromm sunt:
o Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi eu-lui
personal;
o Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea
cunoaşte şi înţelege;
o Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a
învăţa să iubeşti;
o Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor
erori, fluctuaţii de sentimente şi auto-control;
 o Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din
propriile plăceri, din egocentrism şi egoism şi a manifesta
modestie şi disponibilitate în relaţie (Vasile D.,  2008).
 
 
Tema 6. PROCESUL DE TRANSMITERE
TRANSGENERAŢIONALĂ
 A FAMILIEI
            Ca să înţelegem mai bine caracteristicile relaţiilor dintre copii
şi părinţi este necesară studierea următoarelor teorii de referinţă:
teoria lui E. Erikson, teoria lui S. Freud, teoria lui A. Bandura, teoria
lui M. Bowen.
            Numele central al abordărilor transgeneraţionale este cel al lui
Murray Bowen -  teoria şi terapia boweniană. Esenţa teoriei
boweniene este sistemul emoţional alcătuit din opt concepte
fundamentale interrelaţionate (Bowen, 1975, p. 380).
            1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem
emoţional, diferenţierea sinelui reprezintă gradul relativ de
autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în
relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcede nu
doar propriile emoţii, ci şi cele ale sistemului lor familial.
Diferenţierea sinelui presupune: manifestarea autonomiei în timp ce
se păstrează relaţii semnificative cu alţii precum şi maturitate
emoţională.
            Indivizii cu nivele scăzute de diferenţiere  tind să fie mult
mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind
direcţionat mai degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent
de pseudo-eul („pseudo-self”) lor. Acesta este un concept de eu
care este negociabil cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la
judecăţile raţionale. Murray Bowen apreciază că o persoană cu un eu
nediferenţiat este imatură şi dependentă de alte persoane.
            Persoanele care părăsesc familia de origine cu un pseudo-eu
sau cele care sunt fuzionate cu familiile lor de origine tind să se
căsătorească cu persoane cu care vor putea, de asemenea, să
fuzioneze. Două persoane nediferenţiate tind să se găsească unele pe
altele. Rezultatul va fi separarea emoţională de familia de origine
şi fuzionarea soţilor.
            În felul acesta, „procesele familiale neproductive trec de
la o generaţie la următoarea prin astfel de mariaje” (Becvar,
D.S., Becvar, R.J., 1996).
            2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept
descrie gama de pattern-uri relaţionale emoţionale din sisteme,
dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de familie
pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în
familia nucleu. Toate cele patru mecanisme pot fi folosite, dar, de
regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează în mod
predominant unul sau mai multe:
a. Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu nivele
înalte de anxietate, un membru al familiei poate mări distanţa
interpersonală atunci când nu mai poate face faţă reactivităţii
emoţionale.
b. Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o
funcţie a gradului de fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii
corespunzătoare.
c. Transmiterea sau proiecţia problemei către copil.
Exemplu: mama îşi concentrează o mare parte din energia sa
emoţională pe un copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune
simbiotică între mamă copil), în timp ce tatăl se distanţează  şi este
evitat în acelaşi timp. Copilul este cel mai vulnerabil la dezvoltarea
unor simptome.  
d. Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru
inadecvat sau disfuncţional, iar celălalt în mod deschis adecvat cu
scopul de a compensa (în cazul unei  maladii cronice fizice sau
mentale).
            3. Triunghiurile sau triangularea. Când anxietatea într-o
diadă atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în
câmpul emoţional al celor doi.  De exemplu, naşterea primului copil
determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi copil.
Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela la
mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în
conflictele cu soţul. Triunghiurile într-o familie pot fi latente (nu se
manifestă în mod deschis). Triunghiurile pot fi activate în timpul
perioadelor de stres.
            4. Procesul proiectiv al familiei. Nivelul de diferenţiere
al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii
lor. În mod obişnuit, un copil dintr-o familie va avea o implicare
emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această supraimplicare
poate varia de la părintele care e în mod excesiv îngrijorat de ce se
întâmplă cu copilul până la părintele care este extrem de ostil
acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea
copilului de a funcţiona eficient în contexte sociale.
            5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea
de a face faţă fuziunii şi absenţei diferenţierii în relaţiile lor
interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot
distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional (Hall M.,
1981). Individul care întrerupe poate părea că face faţă relaţiei cu
familia dar rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Scade
anxietatea asociată cu contactul familial dar izolează indivizii care ar
putea beneficia de contact. Disfuncţia consecventă se poate manifesta
şi în alte moduri, cum ar fi relaţii superficiale, boală fizică, depresie şi
comportamente impulsive (Walsh W., 1980).
            6. Procesul de transmitere
multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattern-urile
disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive
culminează cu nivele scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi
membri ai generaţiilor mai tinere (Hall M., 1981).
            7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta şi distribuţia pe sexe
între fraţi în aceleaşi generaţii au o puternică influenţă asupra
comportamentului. Pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale
pot fi legate de rolurile indivizilor din familiile lor de origine.
            8. Procesul emoţional al societăţii (regresia
socială). Anxietatea crescută şi stresul continuu cauzate de crimă,
şomaj şi poluare determină, o tendinţă socială către reactivitate
emoţională şi o probabilitate scăzută a individului de a-şi utiliza
eficient procesele emoţionale.

Tema 1. CLASIFICĂRI CONCEPTUALE: CUPLU,

CĂSĂTORIE, FAMILIE
 
 Cuplul este „o structură bipolară, de tip biopsihosocial,
bazată pe interdeterminism mutual; partenerii se satisfac, se
stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice,
afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt” (Mitrofan I., 1998,
p.14). În acest sens geneza omului (procreaţia) cu tot ce conţine ca
mister şi sacralitate se bucură de un simbolism universal.
La baza imaginii tipologice stau încă din neolitic toate
modelele mitice bazate pe o relaţie sexuală între un exemplar
masculin şi feminin. Aceste exemplare pot fi fiinţe umane, personaje
mitice antropomorfe (ex.Osiris-Isis etc.) zoomorfe sau mixte (Zeus –
Leda sau Zeus – Io). Aceste modele nu au nici o conotaţie erotică şi
mai ales pornografică deşi adesea sunt reprezentări foarte îndrăzneţe
ca în sculpturile templelor tantrice (Bălăceanu Stolnici C.1997 citat de
Rada C., Prejbeanu I., 2008 ). Printre ele găsim  modelul Adam şi
Eva, aflat în mitul biblic al creaţiei lumii şi al omului, arhetip esenţial
pentru religii (iudaismul, creştinismul sau islamul) în care se
confruntă bărbatul şi femeia. Reflectarea in artă a acestui arhetip a
căpătat la Brâncuşi  aspectul celebrului său sărut.
Conceptul de păcat originar, încălcarea de către primul cuplu
a interdicţiei divine în legătură cu actul cunoaşterii, i-a făcut pe
aceştia să descopere sexualitatea într-o perspectivă negativă,
aspect simbolizat   în Geneză  prin acoperirea corpului (Enăchescu C.
2003, p. 140, 143) şi ascunderea  organelor genitale devenită ulterior
obligatorie. Acoperirea corpului a apărut în paleolitic din cu totul alte
motive.
Condiţii suficiente/insuficiente pentru noţiunea de cuplu
Un cuplu erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite,
sau cu acelaşi sex care au pentru o vreme:
- sentimente de afecţiune unul pentru celălalt (iubire, ataşament,
respect etc.)
- atracţie sexuală care duce (sau nu) la relaţii sexuale
- scopuri comune
- timp petrecut în comun (unul cu celălalt dar şi în sfera socială);
- dorinţa de a fi împreună pe o perioadă mai îndelungată (Vasile D.
2008)
Formarea cuplurilor
Caracteristici comune prieteniei şi dragostei:
- plăcere reciprocă în compania celuilalt
- acceptare reciprocă a celuilalt aşa cum este el
- respect reciproc faţă de deciziile luate de celălalt
- sprijin reciproc acordat în momente dificile
- înţelegere reciprocă a ceea ce este important pentru celălalt
- spontaneitate reciprocă în prezenţa celuilalt
- împărtăşire reciprocă a experienţelor şi sentimentelor.
Pe lângă aceste caracteristici comune, dragostea include o
altă categorie de aspecte, legate 
de pasiune: fascinaţie,  exclusivitate, dorinţă sexuală.
http://www.scribd.com/doc/11656762/PSIHOLOGIA-FAMILIEI2)
Căsătoria
Din perspectivă psihologică, căsătoria este „o relaţie psihologică
între doi oameni conştienţi, ea fiind o construcţie complicată, alcătuită
dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având
indiscutabil o natură foarte eterogenă" (Jung C.G., 1994).
„un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca
personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a
tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere
prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa
conjugalităţii şi parentalităţii” (Mitrofan I., 1998).
Căsătoria  civilă, religioasă, nunta
Căsătoria leagă două neamuri între care în majoritatea societăţilor nu
există consangvinitate. De asemenea în majoritatea cazurilor legătura
se realizează prin femeie. Cuplurile maritale, nu se constituie la
întâmplare ci conform cu anumite reguli. Se evidenţiază două reguli
de constituire a cuplurilor maritale: endogamia şi exogamia
Endogamia permite (stabileşte) alegerea partenerului din
cadrul aceluiaşi grup, caste, rase, religii, grup etnic. Exogamia
permite (stabileşte) alegerea partenerului din afara nucleului familial,
castei, clanului, tribului, comunităţii locale. Exogamia se bazează pe
rudenie şi interzicerea relaţiilor sexuale între rude de sânge (tabu-ul
incestului) (Mihăilescu I.,1993, p. 91-93 citat de Rada C., 2009a).
De la o societate la alta rudenia de sânge este definită diferit.
Uneori sunt considerate rude persoanele care cu 30 de generaţii în
urma au avut un strămoş comun şi nu au voie să se căsătorească. De
obicei incestul este prohibit şi privit cu aversiune. Cu toate că tabuul
incestului este o normă culturală universală ea a fost şi este în unele
societăţi parţial ignorată. De exemplu dinastiile egiptene, familiile
regale din Hawai, familiile imperiale Inca.
Reglementările juridice contemporane nu consideră relaţie
incestuoasă tot ceea ce trece de relaţia de rudenie de veri primari.
Căsătoria între veri primari este premisă în circumstanţe speciale cu
aprobarea autorităţilor. În societăţile tradiţionale regula de constituire
a cuplurilor maritale era homogamia, aceasta fiind strict monitorizată.
Căsătoriile între persoane cu caracteristici socio-culturale sau din
spaţii geografice diferite (exogamie) erau o excepţie. Din a doua
jumătate a secolului al XX-lea creşte ponderea căsătoriilor
heterogame. Cu toate acestea majoritatea cuplurilor continuă să se
constituie între parteneri care locuiesc în regiuni geografice comune,
care au caracteristici socio-economice şi profesionale similare. De
altfel s-a evidenţiat mai mica stabilitate a căsătoriilor heterogame.
Alegerea partenerului conjugal se face în societatea modernă
pe baza opţiunii proprii, autoritatea părinţilor, căsătoriile aranjate de
părinţi sunt din ce în ce mai rare. Motivele principale fiind că funcţiile
familiei instrumental economice au fost devansate de cele expresiv-
emoţionale. Individul îşi doreşte în primul rând confortul psihic,
dragostea, afecţiune. Căsătoria a devenit în special o opţiune
individuală nu una impusă de clan, trib, mai ales pentru că funcţiile
familiei economică şi de instruire profesională au diminuat
semnificativ.
Totuşi nu se poate vorbi de o alegere întâmplătoare a
partenerului. Statistic mariajele homogamice adică între persoane de
vârstă, profesii, clase sociale, etnii, religie similare sunt nu numai mai
frecvente dar şi mai trainice decât cele heterogamice. Piaţa maritală
contemporană are o configuraţie mult modificată pe grupe de vârstă
ca urmare a scăderii fertilităţii şi a migraţiei de lungă durată sau
definitive.
Definiţii ale familiei
În cazul familiei preferăm folosirea conceptului de definire în locul
celui de definiţie. Definiţiile oricât de sintetice sau riguroase ar fi, nu
acoperă toate tipurile posibile de familie şi deci nu surprind natura
informală a acestui grup social special, fiind doar orientative.
,,Familia este matricea genetică în care se plămădesc modelele
primelor relaţii umane, primelor relaţii cu sexul opus, primelor
 comunicări şi atitudini fundamentale faţă de semeni şi faţă de viaţă.”
(Mitrofan I., Mitrofan N, 1992, p. 45).
,,Familia este un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi
de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează
sub raport economic şi au grijă de copii” (Murdock G., 1949).
Primele forme de familie
Dovezi uimitoare ale bipediei provin din straturi fosilifere din
Tanzania, unde Mary Leakey a descoperit în 1976 nu doar fosile de
hominizi, ca în Hadar, ci şi amprente de paşi ale unor primate destul
de mari. Urmele din Laetoli sunt ale unui Australophitecus afarensis,
care s-a dezvoltat la 1609 km de Hadar. Se apreciază că a trăit 
aproximativ acum 3,7 milioane de ani. Urmele indică un mers greoi şi
încet, cu şoldurile balansându-se la fiecare pas, fiind opus mersului
degajat al omului de azi. Acestea constau din amprente fosilizate ale
labei piciorului, paşii fiind ai unui mascul şi ai unei femele adulte,
purtând de mână un copil. Urmele sugerează primele semne de
organizare a familiei (Bălăceanu-Stolnici C., Apăvăloae L., 2006 citat
de Rada C., 2009 a).
Procurarea, valorificarea eficientă şi păstrarea hranei timp
mai îndelungat a condus la: 
stabilitate,  împărţirea muncilor între bărbaţi şi femei, implicarea mai
mare în relaţiile sociale din cadrul grupului. Se apreciază că motivele
principale ale apariţiei grupului familial uman stabil sunt:
1. Caracteristicile biopsihologice care nu se găsesc la nivelul primatelor
cum sunt: limba, autocontrolul, planificarea în colectiv, capacitatea de
a învăţa forme de comportament elaborate.
2. Realizarea actului sexual în poziţia faţă în faţă care creează o relaţie
emoţional-afectivă.
3.  Disponibilitate sexuală permanentă ceea ce permite interacţiunea
continuă între femei şi bărbaţi.
4.  Raţiunea şi mediul socio-cultural care-i mediază relaţiile.
5. Cerinţele specifice postpartum considerate explicaţia principală a
poliginiei.
6.  Diviziunea pe gen a muncii se realizează cel mai bine în mariaj şi
familie.
7.  Necesitatea reducerii competiţiei sexuale, pentru a nu se risipii
energia grupului
            Valoarea practică şi aplicativă a cercetărilor care studiază
familia se evidenţiază prin faptul că acestea primesc fonduri  pentru
derulare (deşi insuficiente) chiar şi în ţările cele mai sărace.
Importanţa investigării familiei şi a funcţiilor ei cel puţin
următoarele beneficii:
8. Cunoaşterea concepţiei şi comportamentului sexual-reproductiv al
grupului familial permite prognoze şi politici demografice realiste.
9. Familia este cea mai importantă instanţă socializatoare, transmite
valori fundamentale, orientează şcolar şi profesional. Fenomenul de
devianţă şi delicvenţă juvenilă, poate fi preîntâmpinat prin
cunoaşterea mediului familial şi a reperelor axiologice ale acesteia.
10. Familia este cel mai important grup de sprijin în cazul unor afecţiuni
grave sau nevindecabile a unora din membrii ei.
11. Cunoaşterea structurii familiei, a constantelor ei de manifestare în
timp permite optimizarea relaţiilor intrafamiliale şi extrafamiliale.
12. Fertilitatea cea mai ridicată şi rata cea mai mare de divorţialitate se
înregistrează în primii ani de căsătorie aşa încât familia tânără, în
special, poate beneficia de strategii cu scopul consolidării şi creşterii
eficienţei eforturilor adaptative ale partenerilor.
13. Momentul oportun pentru căsătorie, alegerea partenerului potrivit,
reuşita mariajului au şanse mai mari de realizare dacă individul are un
înalt nivel de cultură maritală şi familială concretizat în cunoaşterea
variabilităţii socio-culturale a familiei, a rezultatelor semnificative
statistic privind variabilele care intervin în viaţa de familie.
Teorii şi abordări în sociopsihologia şi antropologia familiei
1. Teoria structural-funcţionalistă şi sistemică abordează familia în
termeni de intrări-ieşiri. Se foloseşte analiza de reţea (network
analysis) prin metoda grafurilor şi metoda matriceală se cuantifică
configuraţia şi intensitatea raporturilor dintre membrii familiei şi
dintre familie şi diferite entităţi.
2. Teoria conflictualistă:
1.   În varianta puternică de origine marxistă, care nu mai
corespunde noilor condiţii ale societăţii moderne şi postmoderne,
susţine că femeia este victimizată, pe de o parte dacă este casnică
munceşte fără să fie plătită, pe de alta dacă lucrează oricum este mai
puţin plătită decât bărbaţii chiar dacă are aceeaşi pregătire.
2. Varianta apolitică a teoriei conflictuale apreciază că apariţia
tensiunilor între membrii familiei este inevitabilă. Aspiraţiile,
profilurile psihocomportamentale ale membrilor familiei sunt diferite
şi uneori chiar opuse. Abordarea ciclului familiei, fiecare stadiu al ei
(constituire, naşterea primului copil, căsătoria copiilor, pensionarea
ş.a.) ridică probleme specifice.
 Teoriile critice radicale explică fenomenele negative din interiorul
familiei prin inegalităţi macrosociale de clasă, de gen, de rasă, de
vârstă.
 Teoria sistemului mondial se referă la inegalităţile dintre ţările bogate
şi ţările sărace (,,periferii”) care se regăsesc în nivelul calităţii vieţii.
 Teoria interacţionismului simbolic şi etnometodologia apreciază că
emergenţa familiei se află în interacţiunea actorilor sociali pe baza
simbolurilor şi aşteptările de rol.
 Analiza familiei din perspectiva costurilor şi beneficiilor (financiare,
culturale, psihologice etc.). Comportamentul raţional din
macroeconomie se aplică şi în familie utilizându-se termenii de
capital, costuri, beneficii. Capitalul informaţional şi capitalul marital
specific reprezentat de elemente cum sunt proprietatea, copiii 
influenţează deciziile şi acţiunile membrilor familiei, dacă e să dăm ca
exemplu divorţul. Variantă a paradigmei costuri-beneficii este teoria
schimbului social, conform căreia oamenii interacţionează, se
asociază după legea reciprocităţii: ,,ţi-am dat” - ,,aştept să îmi dai”.
Derivată din aceasta este ,,teoria echităţii”, conform căreia indivizii
judecă relaţia după aşteptarea lor de a primi atât cât dau. Perceperea
unei inechităţi e generatoare de disoluţie în cuplu.
 Teoria sociobiologică apreciază că există un factor înnăscut care
determină reproducerea. Acesta explică de ce oamenii continuă să
procreeze chiar şi în situaţii dificile chiar şi dacă beneficiul economic
primit de la societate este foarte mic.
 
 
Tema 2. RELAŢIA PSIHOLOGIEI FAMILIEI ŞI A CUPLULUI
CU ALTE ŞTIINŢE
 
Psihologia familiei: se ocupă de studiul teoretic şi aplicativ
al mecanismelor psihologice ale constituirii, menţinerii şi disoluţiei
familiei, precum şi al proceselor şi fenomenelor care au loc în cadrul
unei familii (Vasile D. 2008, p.18).
  
Psihosexologia: ,,studiază  particularităţile comportamentale
ale celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor
interpersonale erotico-sexuale, interactive şi de intercunoaştere”
( Mitrofan I. 1997, p. 8).
Psihologia generală. Formarea şi modelarea procesele
psihice şi a sistemului  de personalitate începe în interiorul familiei. 
Psihologia socială. Multe din conceptele utilizate precum şi
procesele pe care le studiază psihologia socială se regăsesc şi în
domeniul psihologiei familiei. La nivelul familiei ca grup mic putem
analiza: relaţiile, cunoaşterea interpersonală, comunicarea, conflictele,
competiţia, cooperarea, atracţia interpersonală, formarea coaliţiilor,
fenomenul atribuirii, manipularea, negocierea etc.
Psihologia vârstelor sau a dezvoltării. Cea mai mare parte
din viaţă o petrecem într-o familie, fie ea de origine (cea în care ne-
am născut), fie de procreare (cea pe care o formăm). Ca urmare,
evoluţia şi dezvoltarea persoanei de-a lungul etapelor de viaţă,
studiate de psihologia vârstelor sau a dezvoltării, se vor analiza si in
ciclurile vieţii de familie. 
Psihanaliza. Dinamica dintre instanţele psihicului uman
(conştient, inconştient şi subconştient sau sine, eu şi supraeu) are
bazele în copilărie în relaţiile dintre părinţi şi copii. Sunt o
multitudine de concepte ale psihanalizei, ca ştiinţă şi metodă, care dau
un sens special domeniilor psihologiei familiei şi psihosexologie şi
anume: refulare, defensă, rezistenţe, traumatism, fixaţie, regresiune,
sublimare, proiecţie, ambivalenţă, identificare, Complexul lui Oedip,
transfer, compulsia la repetare, aparatul psihic, pulsiuni, libido, stadii
de dezvoltare, principiul plăcerii şi principiul realităţii. 
Psihoterapia şi consilierea psihologică. Persoanele,
cuplurile sau familiile aflate în impas existenţial pot beneficia de
sprijin din partea psihoterapeuţilor şi consilierilor caz în care sunt
utile informaţiile din psihologia familiei şi din psihosexologie. 
Neuropsihologia oferă mai ales psihosexologiei informaţii cu
privire la mecanismele de legătură între psihic şi corp, mai ales dintre
psihic şi creier
Medicina. Înţelegerea modului de funcţionare a unei familii
determină şi înţelegerea mecanismelor ei de funcţionare fizică, a
bolilor şi transmiterea lor transgeneraţională. Sexologia, obstetrica şi
ginecologia sunt o sursă foarte bogată de informaţii, în special pentru
psihosexologie.
Antropologia. Familia, căsătoria şi rudenia au constituit un
câmp de investigaţie privilegiat pentru antropologia culturală şi
socială, cercetarea în acest domeniu aducând o contribuţie importantă
la dezvoltarea teoriei şi aparatului conceptual al antropologiei
familiei.  Ca urmare studiile privind diversele culturi umane,
furnizează psihologiei familiei şi psihosexologiei informaţii cu privire
la variabilitatea modalităţilor de exprimare şi realizare a funcţiilor
familii în arii populaţionale diferite (Rada C., Prejbeanu I., 2008).
Sociologia. Sociologia familiei studiază familia ca instituţie
socială şi în relaţie cu societatea. De-a lungul timpului, societatea a
stabilit categorii de drepturi şi îndatoriri comportamentale diferite în
raport cu sexul, vârsta, cu situaţii speciale în care se află o persoană
cum ar fi femeia gravidă sau cu copii mici, handicapul ş.a. Prin repere
sociale valorice  şi normative, sunt reglate şi devin predictibile
acţiunile, conduitele indivizilor (Şchiopu U., Verza E., 1981). Ca
urmare informaţiile de la sociologia familiei oferă şi sprijin în
înţelegerea funcţionării sexuale a persoanei, dacă ţinem cont de
practicile sexuale considerate ca fiind acceptabile pentru o societate
dată. De exemplu:
-  prostituţia, promiscuitatea sexuală şi homosexualitatea nu au fost/nu
sunt întotdeauna delicte de condiţie (de statut sau delicte fără
victime). În perioada actuală, în unele societăţi prostituţia este
percepută ilegală, în altele este acceptată oficial sau semi-oficial. Se
adoptă măsuri de control medical şi social;
- adulterul în unele ţări este delict penal, în altele doar probă pentru
divorţ;
- homosexualitatea masculină poate fi sancţionată de codul penal sau
condamnată moral, sau legalizată. Este acceptată tacit în unele
categorii profesionale (actor, pictor) sau este condamnată penal şi
moral cu interdicţia dreptului de a profesa cum este cazul profesorilor.
De cele mai multe ori, homosexualitatea feminină este acceptată tacit
(Banciu D., 1995). Totodată reacţia socială este discriminatorie pe
sexe şi statut social. În general femeile şi persoanele cu condiţie
socio-economică scăzută sunt mai puternic stigmatizate.
Dreptul. În sens juridic, familia desemnează grupul de
persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din
căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi
asimilate relaţiilor de familie. Astfel, familia este o realitate juridică
prin reglementarea ei de către lege (Filipescu I., Filipescu A, 2006.).
Dreptul Familiei este reprezentat de totalitatea normelor
juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce
izvorăsc din căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub
anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi
întăririi familiei.
Raporturile de familie pot fi: - raporturile de căsătorie - raporturi ce
rezultă din rudenie - raporturi ce rezultă din adopţie - alte raporturi,
asimilate de lege cu raporturile de familie.
Reglementarea centrală a Dreptului Familiei este constituită
din Codul Familiei.
Codul familiei Secţiunea I: Drepturile şi obligaţiile personale ale
soţilor  Art. 25
Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.  Art .
26 Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria. Art.
27.   La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în fata
delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în
căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia
numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.
Art.28. Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele
comun declarat. Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei
un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, fiecare dintre
soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă,
decât cu consimţământul celuilalt soţ. (http://e-
juridic.manager.ro/index.php?pag=a&id=130&s=Codul
familiei&aid=1049)
 
 
 
Tema 3. CARACTERIZAREA SISTEMULUI FAMILIAL.  
CUPLUL ŞI FAMILIA CA SISTEM. STRUCTURA
SISTEMULUI FAMILAL
 
 Familia este un sistem  dar şi un subsistem al sistemului
social. În cadrul familiei putem avea sistemul fraţilor, al părinţilor,
copiilor. Orice sistem este guvernat de reguli adică de
graniţe. Apariţia teoriei generale a sistemelor şi a ciberneticii se leagă
în mare măsură de Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy.
Sistemul este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine
nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza unor reguli şi dispune
de homeostazie (echilibru).
Un sistem este mai mult decât suma părţilor lui ca urmare,
familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi: apare
noţiunea de relaţie. Iată cum în cuplu 1+1= 3.
Interacţiunea dintre membri familiei se realizează după
anumite reguli, familia căutând  să îşi menţină homeostazia (un
anumit echilibru). Familia poate avea grade diferite de deschidere
către mediul ei exterior; mediul exterior poate fi reprezentat de
prieteni, rude, vecini, şcoală, alte instituţii, etc. 
Sistemul închis este un grup de elemente legate funcţional
privite ca formând o entitate colectivă care nu trebuie să
interacţioneze cu mediul înconjurător. Sistemul deschis este un set de
elemente legate între ele care schimbă informaţii, energie şi materiale
cu mediul înconjurător.
Familiile închise au puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul,
au reguli principii proprii, au un mare grad de rigidizare fiind foarte
rezistente la schimbare De exemplu familii cu puţini prieteni, care nu
fac şi nu primesc vizite.
Familiile deschise au multe relaţii de prietenie care presupun
vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a
concepţiilor prin observarea altor familii.
O familie în care se închid telefoanele la sfârşit de săptămână
generează o graniţă în raport cu exteriorul. Graniţele se pot schimba
în funcţie de situaţie, ele rezidă în sisteme funcţionale normale. Sunt
graniţe permisive în limite normale.
Sunt graniţe care pot fi discutate, explicate. De exemplu: nu
ai voie să aduci copii în casă pentru că……
Graniţele care nu produc disconfort sunt cele clare.
Fiind un sistem, în cadrul familiei se generează,
mecanismele de feedback (răspuns) pozitiv sau negativ.  Feedback
pozitiv este cel de apreciere a comportamentului celuilalt. Feedback-
ul negativ sau de dezvoltare este cel în care se exprimă dezacordul
legat de comportamentul celuilalt. Totuşi feed-back-ul negativ
anulează devianţele, asigură echilibrul, conservarea structurii şi
formei, reluarea tuturor proceselor. A certa copilul că nu şi-a făcut
temele reprezintă: o pedeapsă, o modalitate de educare şi un feedback
negativ.
Feedback-sandwich este feedbackul care le cuprinde pe cele
două deoarece feedback-ul negativ este deseori mai dificil de primit;
pentru a uşura primirea unui feedback negativ, în cadrul feedbackului
sandwich se oferă întâi un feedback pozitiv, apoi feedbackul negativ,
apoi încă un feedback pozitiv.
Acţiunile pe care le întreprind părinţii când copilul începe să
meargă la grădiniţă sau la şcoală pot reprezinta un feedback pozitiv.
În funcţie de reacţiile copilului şi caracteristicile grădiniţei sau şcolii,
părinţii îşi vor reorganiza stilul de viaţă: programul zilnic de muncă,
timp liber, timpul dedicat lecţiilor, tipurile de activităţi extraşcolare
etc.
 Un exemplu de feedback este şi fenomenul autoprofeţiei
împlinite. Etichetarea poate opera sub forma erorii autoprofeţiei
împlinite (self-fulfilling profecy). Profesorul poate exercita o anumită
presiune subtilă asupra elevului, determinându-l implicit să joace rolul
atribuit de leneş, agresiv, clown (Mihai V.
http://www.scribd.com/doc/6744132/Viorel-Mihpsihologie-ional-i-
Elemente-de-Psihologia-Dezvoltriiptpedagogieidd).
Familia beneficiază de mecanisme de reglare specifice care îi
menţin stabilitatea, mecanisme de feed-back negativ. De exemplu,
infidelitatea conjugală este întotdeauna dezaprobată deoarece
ameninţă stabilitatea sistemului.
Feedback-ul pozitiv nu este doar o modalitate de a face
oamenii să se simtă mai bine; este un factor motivator foarte puternic.
Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea,
învinovăţirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a
corecta comportamentele greşite ale membrilor.
Feedbackul constructiv. Nu este neapărat pozitiv; un
feedback negativ, dar bine realizat poate fi foarte util şi eficient
persoanei în dezvoltare, carieră etc. Un feedback negativ constructiv
este un feedback care se referă la aspecte (comportamente) care pot fi
schimbate şi la modul în care ar putea fi schimbate.
Feedbackul negativ în exces duce la reacţii pasiv-agresive.
Consultanţii în resurse umane spun ca raportul ar trebui sa fie de 3:1
în favoarea feedbackului pozitiv.
Structura sistemului familial
Structura familială este setul invizibil de cerinţe funcţionale ce
organizează modurile în care membrii familiei interacţionează
(Minuchin Salvador). Tranzacţiile repetitive construiesc pattern-uri de
funcţionare a respectivei familii si ca urmare apare o unicitate a
fiecărei familii. O familie este un sistem ce operează prin intermediul
pattern-urilor tranzacţionale (verbale/nonverbale,
cunoscute/necunoscute). 
Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de - cum, -
când, - cine cu cine se relaţionează. Prin aceste pattern-urilor
tranzacţionale este reglat comportamentul membrilor familiei.
Tranzacţiile repetate în familie formează modele de durată. Membrii
familiei folosesc doar o parte din gama de comportamente
disponibile. Structura familiei este întărită prin aşteptări care se
transformă în reguli.
            De exemplu ,,membrii familiei trebuie totdeauna să se
protejeze unul pe celălalt” este o regulă care se va manifesta diferit în
funcţie de context şi de cine este implicat.
            Structura familiei se evidenţiază atunci când sunt observate
interacţiunile dintre membrii familiei. Cine cu cine interacţionează.
Subsistemele se formează în funcţie de generaţie, gen şi interese
comune.
            Aceste modele de tranzacţii ( pattern-uri) sunt menţinute prin
două tipuri de constrângeri:
            - Constrângeri generice reprezentate de regulile universale
care guvernează organizarea familiei. Ex: în cadrul familiei există o
ierarhie a puterii şi o complementaritate a funcţiilor; copii nu au
aceleaşi niveluri de autoritate ca părinţii, iar părinţii au nevoie de o
interdependenţă pentru a acţiona ca o echipă.
            - Constrângeri idiosincratice, reprezentate de expectaţiile
reciproce ale unor membrii particulari ai familiei.
            Aceste expectaţii se construiesc în timpul numeroaselor
negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei şi de regulă
apar în mici evenimente zilnice.
Subsistemele familiale
Subsistemele sunt unităţi mai mici de familie. Ele se pot forma după
criterii precum: generaţia căreia membrii aparţin, sex, interese,
funcţii. Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii
singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soţ – soţie).
Integralitatea şi funcţionalitatea familiei sunt sprijinite de aceste
subsisteme.
            Subsistemul adulţilor – uneori acesta este denumit şi
subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include, de regulă, diada
soţilor. 
            Intimitatea, angajamentul, complementaritatea şi acomodarea
sunt cuvintele cheie pentru echilibrul familiei.  Diferiţi dar egali.
Iubire în autonomie.
            Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern,
şi o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula
învăţarea, creativitatea şi creşterea reciprocă a partenerilor.
Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de
regulă cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei
extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a
creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i disciplina.
Menţinerea echilibrului între rolul conjugal şi rolul parental este un
deziderat. Când o mamă se ocupă exclusiv de creşterea copiilor, ea îşi
minimalizează rolurile: conjugal, fratern, afectiv-sexual.
            Destabilizarea cuplului marital poate apare prin atragerea unui
copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către
cuplul marital (mai rar). Deasemenea orice influenţă exterioară asupra
copilului sau modificare în evoluţia acestuia va avea efecte şi asupra
acestui subsistem, chiar şi asupra celui marital.
            Subsistemul fratriilor include copiii din familie. Este primul
grup social în care toţii membrii sunt egali. În acest subsistem copiii
învaţă negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul
reciproc, ataşamentul faţă de prieteni. Copii preiau diferite roluri şi
poziţii în familie şi de multe ori acestea devin semnificative pentru
evoluţia lor ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii există o
diferenţiere a rolurilor şi mai accentuată.
            Graniţele  sunt reguli care definesc cine şi cum participă.
Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor familiale.
Graniţa este un concept folosit în terapia structurală de familie pentru
a descrie barierele emoţionale care protejează şi intensifică
integritatea indivizilor, subsistemelor şi familiilor (Nichols P.
Michael, Schwartz C. Richard, 2005).
            Indivizii, subsistemele si familiile întregi sunt demarcate de
graniţe interpersonale. Graniţele sunt bariere invizibile care
reglementează contactul cu ceilalţi. Graniţele interpersonale variază
de la rigide la difuze.
            Graniţele rigide – interacţiunea şi comunicarea între
subsisteme este minimală. Indivizii sunt izolaţi sau forţaţi să acţioneze
autonom Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel
separate de restul familiei.
            Graniţe clare – se promovează comunicarea deschisă şi
intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru
îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.
            Graniţe difuze – definirea vagă a funcţiilor şi a rolurilor
membrilor care fac parte din subsisteme. Intimitate minimă şi o
interacţiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea şi
autoritatea; relaţiile dintre membrii sunt suprapuse.
            Exemplu: Când copiilor mici li se permite să întrerupă liber
conversaţia părinţilor la masă atunci graniţa dintre părinţi şi copii este
erodată.
            Deasemenea intervenţia permanentă a părinţilor cu argumente
între copii îi împiedică să se lupte pentru propria lor bătălie.
            Graniţele rigide sau restrictive au ca rezultat neimplicarea. Pe
latura pozitivă neimplicarea creşte autonomia, iar pe latura negativă
limitează afecţiunea şi sprijinul. Sprijinul reciproc apare în familiile
neimplicate numai ca urmare a unui stres major.
            Subsistemele implicate oferă sprijin. Părinţii sunt iubitori,
apreciativi, petrec mult timp cu copii lor însă aceşti copii pot deveni
dependenţi.
            Lyman Wynne (1923-2007), pionier al terapiei de familie, a
avut un interes special pentru studierea factorilor genetici şi de mediu
în etiologia schizofreniei. El susţinea că trei aspecte ale mediului
familial pot fi responsabile în declanşarea schizofreniei:
- Pseudomutualitate. Faptul de a fi împreună este de faţadă. Se
ascunde, maschează dezbinările. Familiile care au frică de despărţire,
separare şi care ascund publicului aceste situaţii.
- Pseudoostilitate. Conflictele mascate care reverberează în altă parte
a sistemului. De exemplu soţul o bate iar mama se răzbună pe copil.
- Gardul de cauciuc. Graniţă a familiei care devine permisivă la
aranjamente extrafamiliale obligatorii dar închide graniţa la altele. De
exemplu mama este permisivă cu copilul la orice are legătură cu
şcoala, dar închide graniţele privind libertatea  la discotecă, vizite ale
colegilor etc.
(http://www.nytimes.com/2007/01/27/obituaries/27wynne.html)
            Don Jackson a dezvoltat conceptul de homeostaziei a familiei
pentru a descrie modul în care familiile rezistă schimbării şi caută să
menţină modele redundante de comportament. Toate sistemele
familiale tind spre echilibru. Chiar simptomul poate echilibra familia.
De exemplu depresia mamei:
- Copilul este mulţumit că mama este depresivă pentru că nu îl
întreabă nimic.
- Tatăl este mulţumit că mama este depresivă pentru că deja are o
relaţie extraconjugală.
            Aceasta presupune necesitatea terapiei de familie pentru a o
pregăti sa se împace cu vindecarea mamei. Nu ne interesează cine a
început, cauza ci să schimbam ce este aici şi acum. Nu ne interesează
de ce, cine este vinovat, cine a început. Nu îi lăsăm să facă la terapie
ceea ce fac acasă: cearta, reproşuri etc. ,,În loc să plângi, să te plângi
mai bine pregăteşti o cină romantică”.
Concepte-cheie în terapia sistemică de familie sunt: alianţă, coaliţia,
triunghiul pervers, cauzalitatea circulară. Alianţă: o relaţie bună
între două persoane fără să dăuneze alteia. Coaliţie: aranjament
cooperativ a 2 persoane îndreptată împotriva a 3-a persoană.
Exemplu: Nepoata şi bunica se înţeleg bine împotriva mamei. Bunica
încurajează tot ceea ce interzice mama, mamă care este nora nedorită.
Apare ceea ce în terapie se numeşte triunghi pervers.
            Mama plânge pierde interesul vital, Tatăl înşeală,dezinteres
pentru copil, stă mai mult la serviciu. Este o cauzalitate circulară cu
cât mama este mai depresivă cu atât tatăl înşeală. Ea spune: ,,îl înşel
pentru că bea”. El spune: ,,beau pentru că mă înşeală”.
               O homeostazie rigidă poate avea consecinţe negative pentru
buna funcţionare a sistemului social. De exemplu, procesele
homeostatice au frânat adesea adaptarea sistemelor educative la noile
contexte demografice şi sociale.
               Una din marile probleme ale sistemelor umane este, deci, de
a ajunge la o reconciliere între reproducerea tipurilor de interacţiuni
existente şi evoluţia acestora, între permanenţă şi schimbare.
Stabilitatea asigură continuitatea iar flexibilitatea permite adaptarea la
împrejurările care se schimbă.
            Pierderea locului de muncă a unui părinte, schimbarea
domiciliului, stresul de dezvoltare  cum este cel generat de
adolescenţa la copii, de pensionare sunt depăşite fără mari probleme
dacă structura familiei este puternică. O familie nu este atât de fragilă
aşa încât echilibrul acesteia se va păstra nu numai prin organizarea de
mese festive cu prilejul unor sărbători religioase sau laice, prin
recompensarea copiilor dar şi atunci când partenerii de cuplu se ceartă
sau dacă există neînţelegeri între părinţi şi copii.
               Terapeuţii structurali utilizează în diagrame anumite
simboluri pentru a arăta relaţiile dintre membrii familiei care arată
unde sunt necesare schimbările.
 
 
Tema 4. FUNCŢIILE FAMILIEI ROLURILE ÎN CUPLU ŞI ÎN
FAMILIE
 
4.1. Funcţia economică se realizează prin acumularea unor
venituri pentru întreg colectivul familial şi organizarea unei
gospodării pe baza unui buget comun (Voinea M., 1993, 1996). 
            Totdeauna această funcţie a fost considerată importantă, de
realizarea ei depinzând îndeplinirea celorlalte funcţii ale familiei.
Comuniunea soţilor – expresie deopotrivă a iubirii şi a fidelităţii, dar
şi a dobândirii înţelepciunii – se manifestă prin armonie, prin ordine şi
prin ceea ce s-ar putea numi o diviziune familială a muncii.
            ,,Creşterea economică după anul 2000 reduce sărăcia la
valorile de la debutul tranziţiei. Sărăcia absolută începe din nou să
crească în 2009. Ruralul şi zona Nord Est, tradiţional sărace, au fost
mai grav afectate şi mai puţin responsive la evoluţia economică de
ansamblu. Deşi în România în ultimi ani s-a produs o creştere
importantă a venitului/consumului, totuşi în anul 2008, consumul pe
cap de locuitor reprezenta doar 29% din consumul mediu european”
(Raportul social al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, După 20
de ani: opţiuni pentru România, Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii, 2010).
            Decalajele de dezvoltare economică, tehnologică şi de
bunăstare care despart România de ţările cele mai avansate au la bază
şi carenţe culturale şi de educaţie. Nu ne referim la cultură ca
ansamblu naţional al faptelor de creaţie, ci la cultura şi educaţia
muncii. Este vorba de capitalul social ca o componentă a capitalului
uman, care permite membrilor unei societăţi să aibă încredere unul în
altul şi să coopereze în alcătuirea de grupuri şi asociaţii.
            Fondul de încredere şi abilitatea de a face asociaţii funcţionale
este o resursă creatoare de valori, care se poate dobândi începând din
familie. Seriozitatea, corectitudinea, respectarea înţelegerilor
convenite, dorinţa de a face din partener un client permanent se
cristalizează începând din familie (Coleman James S., 1987, p. 1024-
1026).
4.2. Funcţia pedagogico-educativă şi morală sau funcţia
socializatoare a familiei “vizează asigurarea educaţiei şi
învăţământului copiilor, socializarea primară a acestora”(Stănciulescu
E., 1997).
            Socializarea copiilor, “personalitatea de bază a individului,
formată ca efect al socializării primare îşi modifică greu
caracteristicile sale fundamentale motiv pentru care, de cele mai
multe ori, procesul de asimilare a unor noi norme şi valori sau a unei
alte culturi (socializare secundară) implică conflicte şi întâmpină o
serie de dificultăţi” (Ravi B.,  Shirali K. A., 1992; Rădulescu S.,
1996).
            În măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit
pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieţii, dovedind capacitatea
discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, a-ţi
cinsti părinţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa
cum recomanda sfântul Pavel (Evrei 13, 7). „Cinsteşte pe tatăl tău şi
pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe
care Domnul Dumnezeu ţi-l va da” (Decalogul, Ieşire 20, 12). 
            Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie, ci
de una înalt educogenă – slaba autoritate parentală, relaţiile
conflictuale între părinţi, modelul negativ al familiei de origine pot
conduce la adoptarea de către tineri a unor comportamente deviante,
predelincvente sau delincvente.
            Familia face greu faţă bombardamentului mediatic ce prezintă
bărbaţi cuceritori ai unor femei/obiecte sexuale, în care calităţile
morale şi intelectuale nu mai au, practic, nici o semnificaţie.
            Se exploatează astfel dorinţa copiilor de afecţiune şi aprobare,
fapt pentru care aceştia se străduiesc să nu iasă din acest tipar
,,cultural” general. În familia modernă şi postmodernă resursele
educative ale părinţilor sunt relativ limitate, ca urmare a ritmului rapid
de viaţă, a crizei de timp, a diminuării legăturii între generaţii etc.
            Rolul părintelui este nu doar acela de educator, ci de partener,
de asociat al copilului, impunându-se asocierea acestuia la
preocupările familiei, excluzând astfel cele două forme extreme de
atitudini parentale: autoritarismul şi/sau protecţia nelimitată.
            Pe de o parte, în buna lor intenţie de educaţie, uneori părinţii
îşi împing copii într-o maturitate timpurie, obligându-i să-şi petreacă
tot timpul liber învăţând, joaca fiind considerată ,,pierdere de vreme”.
Pe de altă parte în buna lor intenţie de a dispune de resurse materiale,
copiii lor ajung să aibă mai mult prieteni virtuali, trăind în universul
jocurilor la PC.
            Atât copiii care nu au nevoile materiale bazale satisfăcute, cât
şi cei care nu au nevoile emoţionale bazale satisfăcute, vor avea
probleme în viaţa adultă.
            Trăirile negative din copilărie – ca urmare a absenţei părinţilor
sau a comportamentului neadecvat al acestora – au consecinţe
negative, de felul tulburărilor de ataşament.
4.3. Funcţia de coeziune şi solidaritate familială presupune
ajutorul bazat pe sentimente de dragoste şi respect între părinţi şi
copii, între fraţi şi surori, faţă de bătrânii din familie, sau faţă de
bolnavi şi infirmi. Dumnezeu a zis: „nu e bine ca omul sa fie singur”
(59 – Geneza 2, 18) şi a creat-o pe Eva din Adam, ca să-i ferească de
singurătate. Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă dintre un bărbat şi
o femeie, se întemeiază pe faptul ca bărbatul şi femeia alcătuiesc
numai împreună acea entitate existenţial-umană completă care este
familia (Geană Gh., 2005).
            Studiile arată că românii cred in puterea dragostei de a forma
cupluri, dar se despart din cauza violenţei, a alcoolismului şi a
infidelităţii. La baza ambelor situaţii se afla inteligenţa emoţională,
suficientă pentru a susţine formarea cuplurilor, dar insuficientă pentru
a le putea menţine în timp.
            În perioada contemporană omul ajunge acasă tot mai rar, îşi
găseşte satisfacţia profesională şi socială mai curând la serviciu, sau
în cluburi, decât acasă. Locuinţele unor astfel de yuppies parcă sunt
camere de hotel nelocuite, comunicarea reală cu familia este aproape
nulă. Ei se căsătoresc şi fac copii din ce în ce mai târziu pentru că
prioritară este cariera. Copiii lor cresc la after-school şi parcă nu au
părinţi. Uneori timpul petrecut cu propriul copil este din ce în ce mai
scurt şi nu de calitate, părinţii au devenit doar furnizori de resurse
materiale de creştere.
            Experimentele în care s-au separat mâncarea de alinare au
concluzionat că cel care a câştigat a fost confortul. În plus, mama
confortabilă de pluş, deşi nu oferea hrană, faţă de cea de sârmă care
oferea hrană, prin faptul că era preferată când apărea un pericol,
sugera că oferă o anumită siguranţă. ,,Mama - bază sigură” dă curajul
şi confortul copilului pentru ca ulterior să se aventureze în explorarea
mediului. Factorii de mediu influenţează dezvoltarea emoţională
declanşând mecanisme genetice şi biochimice (Harlow H. F., 1958,
p.673–685; Suomi S., 1991). Totuşi scorurile prea scăzute sau prea
înalte ale coeziunii între membrii familiei pot fi la fel de dăunătoare. 
Din perspectiva creştină deteriorarea relaţiilor sociale este, o
consecinţa imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci
când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici
însufleţită de iubire (62 – Matei 24, 7, 12; 62 – Marcu 13, 8 şi 12).
 4.4.     Funcţia sexual-reproductivă. Funcţia biologică şi
sanitară a familiei sau funcţia sexuală şi reproductivă ,,constă în
satisfacerea cerinţelor şi necesităţilor sexuale ale partenerilor cuplului
conjugal, procrearea copiilor şi asigurarea necesităţilor igienico-
sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor
familiei”(Voinea, 1993, p. 45).
               a) Componenta igienico-sanitară vizează asigurarea stări de
sănătate a membrilor familiei, a igienei alimentaţiei şi locuinţei
(instalaţii sanitare, baie, canalizare sau alte forme de colectare a
apelor uzate).        b) Componenta sexuală. ,,Spre deosebire de
animal, la care nu există o distincţie clară între actul procreării şi
senzaţia de plăcere, la om voluptatea poate constitui un scop în sine al
conduitei sexuale, separat de finalitatea sa biologică’’ (Rădulescu,
1996, p.7).
               Abstinenţa voluntară, renunţarea la satisfacţia sexuală nu
are consecinţe grave dar individul capătă unele caracteristici. Are loc
o interiorizare a afectivităţii, o redistribuire a energiei spre
experimentarea unor diete, spre preocupări uneori exagerate legate de
boli, sau au loc sublimări cum este cazul călugărilor a căror scop
existenţial rămâne iubirea de Dumnezeu. 
               Primul semn al activităţii testiculelor la pubertate sunt
poluţiile, eliminări de spermă nocturne. Poluţiile pot apare şi la
persoane adulte care nu au activitate sexuală, după abstinenţa
prelungită, în urma unor visuri erotice ş.a. Practic la sfârşitul
pubertăţii după menarhă, organele genitale permit reproducerea la
femeie. Perechea de adolescenţi care nu şi-a început activitatea
sexuală caută să-şi provoace plăcerea sexuală reciprocă printr-o serie
de acţiuni excitante, fără contact sexual, care poartă denumirea
de petting ce nu trebuie confundat cu preludiul. Se evidenţiază o
psihologie diferită sexelor privind debutul sexual.
- Băiatul doreşte relaţii sexuale datorită erecţiilor frecvente,
curiozităţii, dorinţei de a dovedi bărbăţia fapt pentru care vrea mai
multe partenere sexuale fără implicare sentimentală.
- Fata tinde să-şi înceapă viaţa sexuală când se îndrăgosteşte oferindu-
se ca semn al iubiri pentru partener şi pentru a-i demonstra că este
femeie.
               Se recomandă fetelor începerea vieţii sexuale în jurul vârstei
de 20 de ani deoarece mai devreme mucoasa colului uterin nu este
maturizată, riscul de cancer de col uterin fiind de două ori mai ridicat.
Conceperea unui copil cu partenera soţie este una din cele mai mari
bucurii ale omului dacă are loc la momentul optim din punct biologic
şi social.
               Riscurile procreării de timpuriu pot fi:
o dezvoltarea insuficientă a fătului ca urmare a
dimensiunilor încă reduse ale uterului,
o  cancer de col uterin, deoarece mucoasa se maturizează
în jurul vârstei de 20 de ani,
o risc de avort şi de naşteri premature,
o educaţie şi creştere inadecvată ca urmare a insuficientei
maturizări psihice a fetei şi a tatălui (în majoritatea
cazurilor el însuşi un copil), şi a lipsei veniturilor,
o abandonul şcolar (Rada C., 2009 b).
               c) Componenta reproductivă. Deşi nu obligatoriu, locul
preponderent al reproducerii este familia întemeiată pe căsătorie.
Maternitatea a fost considerată de sociologi, demografi, medici,
oameni de stat ca o funcţie socială prin protecţia căreia naţiunile îşi
asigură puterea numerică şi valoarea calitativă a descendenţilor.
               La greci şi la romani gravidele erau menajate fizic şi psihic,
maltratarea unei femei gravide era pedepsită cu moartea, în cazul în
care o femeie gravidă săvârşea o infracţiune, judecarea ei era amânată
după naştere. Încă din antichitate existau instituţii pentru adăpostul
gravidelor şi mamelor cu copii lipsite de mijloace.
               În Evul Mediu aceste instituţii s-au dezvoltat. Sunt de
remarcat organismele confesionale ortodoxe, evanghelice, catolice,
care au avut meritul de a oferi adăpost şi orienta profesional mamele
aflate în dificultate.
               În perioada interbelică se vorbea de profesiunea de mamă,
obiectivul fundamental al vieţii femeii fiind considerat maternitatea,
evidenţiindu-se necesitatea pregătirii femeii printr-o adevărată
calificare pentru această menire.
               În prezent asistăm la următoarele fenomene:
o scăderea ratei nupţialităţii cu afectarea natalităţii,
o  preocuparea partenerilor pentru relaţiile emoţional-
afective şi calitatea vieţii de familie,
o scăderea rolului averii, numelui, rangului social la
căsătorire şi procreaţie,
o modificarea rolului copiilor, creşterea importanţei
acordate calităţii descendenţilor,
o controlul fecundităţii.
               S-a trecut de la familia axată pe copii, caracteristică
societăţii tradiţionale, la familia axată pe adulţi, caracteristică
societăţii moderne, la modul de viaţă fără copii. Dorinţa de avea
urmaşi nu mai este o motivaţie atât de importantă pentru căsătorie.
               Între cele două recensăminte din 1992 şi 2002 a crescut
ponderea gospodăriilor cu un copil şi fără copii şi a scăzut a celor cu 2
sau mai mulţi copii. Gospodăriile cu 3 copii, cu 4 copii şi peste deţin
cea mai mare pondere în mediul rural.
               În România, Decretul Lege nr.1/26 decembrie 1989 care
permite avortul şi utilizarea legală a mijloacelor de contracepţie
moderne determină o scădere considerabilă a ratei avorturilor şi 
generează într-un singur an o scădere a sporului natural la 3‰ pe
seama scăderii ratei natalităţii de la 16‰ la 13,6‰, rata deceselor
menţinându-se constantă (10,6‰). Din 1992 sporul natural devine
negativ (-0,2). Până în 2005 sporul natural creşte în valoare negativă.
Rata generală de fertilitate scade în perioada 1989-2004 cu 42,08%
(de la 66,3‰ la 38,4‰). Într-o perioada de 16 ani (1989-2004) ratele
de fertilitate scad în medie la toate grupele de vârstă cu 1,72. În
structură însă cea mai mare scădere s-a produs la grupa de vârstă 20-
24 ani unde rata fertilităţii a scăzut cu 2,19 (INS, 2010).  Cu toate
acestea în comparaţie cu spaţiul Vest European, fertilitatea
românească rămâne una timpurie, valorile cele mai mari
înregistrându-se la grupele de vârstă 25-29 şi 20-24 ani cu tendinţa de
egalizare a ratei fertilităţii la aceste grupe.
               Convenţional mişcarea naturală a populaţiei nu cuprinde
numai naşterile şi decesele fiind incluse de asemenea căsătoriile şi
divorţurile având în vedere incidenţa pe care o au acestea asupra
familiei. Am selecţionat ratele de mişcare naturală a populaţiei  din
perioada 1930-2004  la anii în care s-au luat măsuri legislative cu
influenţă asupra funcţiilor familiei. Supunem analizei variabilele
născuţi vii, decese, spor natural, căsătorii, divorţuri, născuţi morţi, şi
analizăm corelaţiile semnificative statistic între acestea pe cei 31 ani
selecţionaţi din perioada 1930-2004. Sporul natural nu corelează cu
numărul total de decese după cum probabil ne-am aştepta. Deci sporul
natural este influenţat de nupţialitate şi natalitate. Numărul de
divorţuri corelează negativ semnificativ statistic (p<0.01) cu născuţii
vii, sporul natural şi la un p<0.05 corelează negativ cu născuţi morţi şi
decese sub un an,  la 1000 născuţi vii.
Corelaţiile semnificative indică faptul că modelul de mişcare
naturală ar putea fi explicat prin interdependenţa factorilor şi din acest
motiv am încercat să determinăm un model explicabil prin regresie
liniară. Astfel considerând variabila dependentă numărul de născuţi
vii şi variabile independente divorţurile şi căsătoriile construim
următoarea o ecuaţie de regresie liniară. Pentru determinarea si
validarea coeficienţilor ecuaţiei de regresie am utilizat Programul
SPSS şi am realizat:  Analiza de regresie liniară, Testul ANOVA,
Metoda bootstrap
Pe scurt ecuaţia modelului rezultat este:
NN = 4,714 + 3,049 x căsătorii – 9,061 x divorţuri
În cazul păstrării contextului şi a tendinţelor de evoluţie a
fenomenelor supuse analizei  ecuaţia relevă următoarele: Nupţialitatea
are o influenţă pozitivă asupra natalităţii, Divorţialitatea are o
influenţă negativă asupra natalităţii şi este de trei ori mai influentă
decât nupţialitatea.  Mai mult putem afirma că un divorţ scade cu ,,9”
rata natalităţii spre deosebire de faptul că o căsătorie creşte  rata
natalităţii cu ,,3” (Rada, Tarcea, 2010).
            Un studiu sociologic făcut în Germania de UNICEF în 2010
pe 1500 de copiii despre dorinţele, temerile, valorile morale şi
atitudinea lor faţă de părinţi a evidenţiat că ,,familia este una dintre
cele mai importante valori pentru copii şi una dintre cele mai
importante resurse ale bunăstării lor” (http://www.dw-
world.de/dw/article/0,,6309219,00.html).
4.5 Elemente de psihosexologie
Prin disciplina psihosexologie găsim explicaţii privind:
apartenenţa la un anumit sex,  atracţia/absenţa atracţiei sexuale faţă de
o persoană, abuzul sexual. Psihosexologia studiază instinctul sexual
şi comportamentele legate de el (Enăchescu C., 2003, p.18).
Instinctul sexual este unul dintre instinctele fundamentale ale omului,
el reprezentând un sistem de tendinţe naturale care determină şi
dirijează un tip de comportamente, numite sexuale. Instinctul sexual
este asociat la femei cu maternitatea şi la bărbaţi cu tendinţele
agresive.
Primele studii ştiinţifice au fost realizate în secolul XIX, de
către Sigmund Freud (1856-1939). Libidoul a fost explicat de Freud şi
considerat că reprezintă energia vieţii. Tot Freud este acela care a
explicat că sexualitatea umană se manifestă chiar de la naştere.
Libidoul evoluează şi se manifestă diferit, în funcţie de vârsta omului.
Asta a dus la conturarea a 5 stadii de dezvoltare şi maturizare a
pulsiunii sexuale, în legătură cu modelarea personalităţii umane.
Aceste stadii sunt: oral între 0-1/2 ani (după S. Freud sado-
masochismul are originea, în stadiul oral), anal între 1,5- 3 ani, când
libidoul este organizat în jurul zonei anale; copilul obţine plăcere prin
procesul de defecare (expulzie vs. retenţie); stadiul falic (3-5 ani);
stadiul de latenţă (5/6-11/12 ani); se manifestă complexele (Oedip şi
Electra); stadiul genital  (11/12-18/20 de ani), când se definitivează
organizarea funcţiilor sexuale. Astfel, persoana devine capabilă de
funcţionare sexuală normală.
Alte nume de referinţă care au studiat sexualitatea
sunt: Henry Havelock Ellis (1859-1939). Richard von Krafft
Ebing (1840-1902). Magnus Hirschfeld (1868-1935) el însuşi
homosexual şi travestit. În secolul XX, cele mai importante studii sunt
cele ale americanilor: Alfred Kinsey, William Master şi Virginia
Johnson. Cam în aceeaşi perioadă, există şi studii întreprinse de
antropologi asupra manifestărilor sexuale în alte culturi. Cei mai
importanţi, din acest punct de vedere, sunt Margaret Mead şi
Bronislaw Malinowski. Teoria evoluţionistă cu privire la sexualitatea
umană se referă la selecţia naturală şi instinctul sexual (Vasile D.,
2008).
Pentru perspectiva psihologică a sexualităţii sunt importante
teoriile emise de: S. Freud cu perspectiva psihanalitică, Burrhus
Frederic Skinner cu  conceptul de condiţionare operantă, şi teoria
lui Alfred Bandura prin termenul de învăţare socială. Totodată A.
Bandura a oferit explicaţii privind funcţionarea încrederi în sine ca un
puternic prezicător al succesului. Aşadar există şi o încredere în
capacitatea de a atrage sexual.
Dezvoltarea psihosexuală este diferită de-a lungul vârstelor.
Diferenţierea sexuală apare la concepţie şi sub influenţa hormonilor
iar erecţia la bărbaţi apare prima dată încă din perioada în care acesta
este făt. Distingem: sexul genetic: cromozomii 46 XY – pentru sexul
masculin - şi 46 XX – pentru sexul feminin; sexul gonadic: structura
gonadelor feminine şi masculine; sexul fizic sau corporal: dat de
caracterele sexuale primare – organe sexuale interne şi externe – şi
caracterele sexuale secundare – sâni, musculatură, constituţia
corpului, pilozitate, voce etc.;sexul trăit – se referă la identitatea
sexuală pe care persoana simte că o are, la care consideră că aparţine.
Bazele diferenţierii sexuale sunt: Fiziologice –  cromozomii
diferiţi şi hormonii în cantităţi diferite pentru cele două sexe, ceea ce
determină diferenţierea caracterelor sexuale primare şi
secundare; Psihologice şi sociologice – acestea fiind numeroase şi
sunt presupun o analiză valorică (de exemplu; sexul slab şi sexul
tare). Masculinul şi femininul coexistă în structura noastră
psihologică. Despre Animus şi Anima a vorbit în teoria sa Carl Jung,
animus reprezentând arhetipul masculinităţii iar anima cel al
feminităţii.
Concepte clasice de bază în psihosexologie
Complexul este un ansamblu organizat de reprezentări şi
amintiri intens afective, parţial sau total inconştiente. Un complex se
formează pe baza relaţiilor interpersonale din cursul istoriei infantile
şi el poate structura toate nivelurile psihologice: emoţii, atitudini,
comportamente adaptate.
Complex Oedip la băieţi şi Electra la fete apare la copii in
jurul vârstei de 3-5 ani şi se manifestă prin atracţia faţă de părintele de
sex opus şi respingerea celui de acelaşi sex. Copilul afirmă “vreau să
mă însor/mărit cu mama/tata”, dorinţa de contact, de a dormi
împreună, etc. 
Complexele sunt încărcate de gelozie agresivă faţă de părintele de sex
opus şi-şi are rădăcinile în dorinţa de acaparare a afecţiunii totale a
acestuia.

- Complexul Oedip reprezintă atracţia sexuală a băiatului către

mamă.
- Complexul Electra (Carl Gustav Jung , psihologie neofreudiană)
reprezintă fata în concurenţă psihosexuală cu mama pentru a poseda
pe tată.„Decepţia de a nu fi primit un penis de la mamă o face să se
îndepărteze de aceasta; această schimbare a obiectului libidinal o
conduce pe fetiţă către un nou scop: să obţină de la tată ceea ce mama
i-a refuzat; fetiţa renunţă la penis şi, caută să obţină de la tată o
despăgubire sub forma aducerii pe lume a unui copil. În raport cu
mama, fetiţa dezvoltă o ură geloasă, foarte încărcată de vinovăţie” (D.
Marcelli, 2003, p. 44 citat de Vasile D., 2008). Rezolvarea acestor
complexe se face treptat, prin reorientarea libidoului către alte obiecte
de satisfacţie din grupurile din care face parte copilul (socializare) şi
prin investirea proceselor intelectuale. Identificarea copilului cu
părintele de acelaşi sex conduce la rezolvarea acestor complexe.
- Complexul eului reprezintă: eul feminin şi eul masculin conform
sexului biologic.
- Complexul contrasexual se formează prin activarea arhetipurilor
feminităţii, numit Anima, şi al masculinităţii, numit Animus, în timpul
experienţelor copilului cu părintele de sex opus. Astfel, fata va avea
un complex contrasexual masculin, format în urma experienţelor sale
cu tatăl, iar băiatul va avea un complex contrasexual feminin,
construit în urma experienţelor sale cu mama. Acest proces de
formare a complexelor contrasexuale rămâne în mare măsură
inconştient. 
Complexul castrării sau complexul afirmării de sine, se concretizează
în dificultatea individului în afirmarea personală, responsabilă şi
autonomă în plan sexual. De cele mai multe ori este consecinţa
relaţiilor cu părinţii; fetelor li se impune un ideal ireal de puritate şi
 blândeţe feminină iar băieţilor înfrânarea manifestărilor de virilitate.
Un astfel de părinte se numeşte castrator.  
            Actul sexual se mai numeşte coit, intercurs, raport sexual.
După F. Macnab (1997), actul sexual are 6 faze: dorinţa sexuală,
trezirea sexuală, excitarea sexuală,  orgasmul, satisfacţia,
postludiul.   Durata, frecvenţa actului sexual este multifactorial
determină una din variabilele cele mai importante fiind vârsta ca
urmare a modificărilor hormonale. Avem în vedere cu precădere
declinul sexual care se înregistrează începând cam de la 55 de ani.
Femeia intră la menopauză în jurul vârstei de 45-55 odată cu oprirea
activităţii ovarelor şi deci oprirea definitivă a
menstruaţiei. Andropauza– descrie scăderea progresivă a nivelului
de testosteron corelată cu apariţia unor simptome ca fatigabilitate,
astenie, depresie şi disfuncţii sexuale. Testosteron în organismul
masculin, este hormonul responsabil de libidou, formarea şi eliberarea
spermei în timpul actului sexual, precum şi de păstrarea forţei şi
tonusului muscular. Controversele care au apărut in jurul acestei
corelaţii se datorează faptului ca nivelul testosteronului scade cu
vârsta la majoritatea bărbaţilor, însă andropauza ca atare nu este
resimţită decât de o parte dintre aceştia.
Spre deosebire de femei, la care menopauza este un proces bine
delimitat în timp, la bărbaţi, aceasta scădere progresiva a nivelului
testosteronului este cea care împiedică definirea exactă a andropauzei.
Sunt bărbaţi care încă de la 50 de ani resimt o serie de neplăceri de
natură fizică şi psihică, în timp ce alţii sunt capabili să producă
sperma chiar şi la 80 de ani.
            Sănătatea vieţii sexuale. Tulburările psihosexuale
Sănătatea sexuală se referă la manifestarea firească a ciclului
răspunsului sexual, adică parcurgerea completă a tuturor fazelor
actului sexual. De cele mai multe ori, sănătatea sexuală va fi însoţită
şi de sentimentul de împlinire relaţională, tocmai datorită legăturii
puternice dintre sfera emoţională şi cea sexuală. De asemenea,
sănătatea sexuală presupune şi o claritate a identităţii sexuale. La
vârstele mici, sănătatea sexuală presupune parcurgerea firească a
etapelor de dezvoltare psihosexuală, fără întârzieri sau perturbări
majore (Vasile D., 2008).
Tulburările psihosexuale. DSM-IV-R menţionează
următoarele tipuri de tulburări psihosexuale: disfuncţiile sexuale,
tulburările de identitate sexuală, parafiliile şi tulburări sexuale fără
altă specificaţie.
Disfuncţiile sexuale au la origină factori fiziologici şi
psihologici. Este greu de stabilit care este normalitatea la
comportamentul sexual. Un comportament sexual poate fi considerat
disfuncţional şi în funcţie de: expectaţii, de comparaţiile cu dinamica
sexuală din trecut, cu o altă parteneră. Iar aşteptările depind de opinia
prietenilor, mass-media, a unor medici. Tulburarea este primară dacă
a fost prezentă încă de la începutul activităţii sexuale. Tulburarea este
secundară dacă a debutat după o activitatea sexuală satisfăcătoare
(Sadock J. B., Sadock A. V. 2001).
Cele mai frecvente disfuncţii sexuale sunt următoarele:

Disfuncţia sexuală de Femei Bărbaţi

natură psihogenă
Interes sexual Reducerea interesului sexual Reducerea interesului sexual
Activitate sexuală Scăderea activităţii sexuale Tulburare de erecţie
Orgasm Dificultatea orgasmică anorgasmie Ejaculare precoce, întârziata, absenta
Alte tipuri (durere) Vaginism Ejaculare dureroasa
Dispareunie Dispareunie
 
Cauze disfuncţiilor sexuale pot fi fiziologice cum sunt boala, diverse
tratamente cu medicamente. Factorii psihologici pot accentua
tulburarea şi pot fi:
o Predispozanţi:
lipsa de
încredere în
sine, pubertate
întârziată
o Precipitatori: eşec sexual sub influenţa alcoolului
o Care menţin tulburarea: anxietate anticipatorie
Conform DSM-IV-R (2003, p. 566-574) parafiliile sunt:
- Exibiţionismul - impulsul unui individ de a-şi arăta organele genitale
în locuri publice. Se manifestă aproape exclusiv la bărbaţi.
- Fetişismul - ataşamentul erotic faţă de un obiect (de regulă lenjerie
intimă feminină, încălţăminte etc.) sau faţă de una din părţile corpului
partenerului. Poate fi extins la parfumuri , bijuterii, etc. Apare cu
precădere la bărbaţi.
- Frotteurismul – atingerea şi frecarea organelor sexuale de o
persoană care nu consimte la acest lucru. În timpul acesta el îşi
imaginează o relaţie afectuoasă cu acea persoană.
- Pedofilia - atracţie sexuală manifestă de un adolescent sau adult
(peste 16 ani) pentru copii mici (de regulă sub 13 ani), proprii sau ai
altora.
- Sadismul – plăcerea sexuală este produsă de provocarea suferinţei,
Sadicul doreşte să realizeze actul sexual prin forţă, prin brutalizări ,
pentru că aceste scene corespund cu anomaliile lumii sale lăuntrice.
Sadicul nu resimte excitaţia sexuală decât făcând rău unui partener.
- Masochismul –plăcerea sexuală intervine numai în urma unor dureri
fizice, a unor lovituri sau maltratări sau umiliri.
- Voyerismul – obţinerea satisfacţiei sexuale ca urmare a privirii unei
alte persoane dezbrăcate, în curs de dezbrăcare sau angajată într-o
activitate sexuală, dar care nu suspectează nimic.
- Fetişismul transvestic – fanteziile sexuale, pulsiunile sau
comportamentele sexuale implică travestirea unui bărbat în
îmbrăcăminte de femeie. „Articolele de îmbrăcăminte feminine sunt
excitante în special ca simboluri ale feminităţii individului şi nu ca
fetişuri cu proprietăţi obiective specifice”. Această tulburare a fost
descrisă doar la bărbaţii heterosexuali.
Tulburările de identitate sexuală (DSM-IV-R, 2003, p. 576-577)
presupun identificarea puternică şi persistentă cu sexul opus, adică
dorinţa de a fi ori insistenţa subiectului că este de celălalt sex, asociată
cu un disconfort persistent în legătură cu propriul sex atribuit ori cu
un sentiment de inadecvare în rolul genului acelui sex. Identificarea
cu celălalt sex trebuie să nu constea doar dintr-o dorinţă de a avea
beneficiile culturale percepute din apartenenţa la sexul opus.
4.6. Rolurile în cuplu şi în familie
Într-o familie de trei persoane mamă, tata si copil sunt următoarele
roluri: rolul de soţ; rolul de soţie; rolul de tată; rolul de mamă; rolul
de fiică a mamei; rolul de fiică a tatălui.           
            Fiecare rol are anumite coordonate emoţionale, afective,
inconştiente. Disfuncţia la unul din roluri afectează celelalte roluri. 
 Prima relaţie care se stabileşte în viaţa fiecărui om este cea mamă-
copil, chiar daca vorbim de figură maternă. Următoarele aspecte sunt
importante în îndeplinirea rolului de mamă: - cum receptează rolul
femeia respectivă; - cum simte copilul; - care sunt temerile, fricile, -
cum gândeşte şi care este ideaţia sa cu privire la acest rol.
            În contextul realităţii care se referă de exemplu la "scutece,
grădiniţe, biberon, manuale de scoală, îmbrăcăminte, alimentaţia
noului născut, etc. mama se raportează doar uneori la copilul din
realitate. Ea se raportează la un ceva care este al ei. Ca urmare mama
oferă copilului cele necesare şi pentru nevoia ei de siguranţă şi
stabilitate.
            Dacă în plan imaginar mama are temeri exagerate
comportamentul ei de îngrijire poate deveni exagerat creându-se o
tensiune între mamă şi copil. De exemplu hrăneşte copilul mai mult
decât are nevoie el pentru a se simţi ea în siguranţa că îşi îndeplineşte
rolul de mamă; copilul nu mănâncă iar mama va crede că acesta are
probleme de alimentaţie.
            Aşadar o problemă psihologica a mamei generează dificultăţi
în relaţia cu copilul.
            Distorsiunile de rol, amestecul de roluri conduce la tensiuni în
cuplu. De exemplu partenerii sunt în pat seara şi îşi joacă rolurile
conjugale (rolul de soţ şi rolul de soţie) dacă în mintea ei este copilul
care se află în dormitor atunci apare o neconcordanţă.  Este ca şi cum
ar simţi o insatisfacţie cu soţul pentru că se gândeşte la copil. Sau: să
te gândeşti la cumpărături când faci dragoste. Sau: observi că relaţia
cu soţul nu merge bine dar de fiecare dată când vine el de la serviciu
joci rolul ,,femeii nemulţumite”. 
            Femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi şi
interese. Femeile şi bărbaţii nu participă în mod egal la luarea
deciziilor. Valorile atribuite “muncii femeilor” şi “muncii bărbaţilor”
nu sunt aceleaşi. Acestea sunt denumite  “diferenţe de gen”.
            Genul se referă la diferenţele sociale dintre femei şi bărbaţi
care sunt învăţate şi care se schimbă în timp. Genul este un concept cu
ajutorul căruia sunt analizate rolurile, responsabilităţile,
constrângerile, şansele şi nevoile bărbaţilor şi femeilor în orice
context. Rolurile şi nevoile de gen sunt influenţate de clasă, vârstă,
rasă şi etnie, cultură şi religie şi de mediul geografic, economic şi
politic. În orice context social, rolurile de gen pot fi flexibile sau
rigide, asemănătoare sau diferite, complementare sau în
conflict. Termenul de “sex” se referă doar la diferenţele biologice. 
            Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente
pe care membrii familiei îl aşteaptă de la fiecare celălalt
membru în funcţie de poziţia pe care o ocupă în sistemul
familial.

Rol - Cunoaşterea de sine şi a partenerului;

  - Satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv – sexuale, a intereselor şi aspiraţiilor referitoare la viaţa de
conjugal cuplu;
- Susţinere reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei;
- Modelarea intimităţii şi a vieţii de cuplu pentru copii;
- Stimularea funcţionării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.

Rol - Creşterea şi educarea copiilor;

parental - Formarea identităţii sexuale a copiilor;
- Stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii.
 Rol - Învăţarea traiului alături de egali (prin afecţiune, rivalitate, solidaritate, -competiţiei, conflict,
  negociere);
fratern - Completarea identităţii de sine şi a celei sexuale;
- Susţinerea afectivă şi comportamentală în diferite situaţii.
 
Exemple de exacerbare a rolului familial:
- exagerarea rolului parental: se întâmplă des ca mamele să facă acest
lucru, făcând din maternitate scopul de a exista;
- hipertrofierea rolului fratern apare în situaţiile în care un frate îşi
poate îndrepta întreaga atenţie, grijă şi viaţă spre fraţii săi, ignorând
propriile nevoi şi scopuri (de exemplu la copii parentali).
Exemple de minimalizarea rolului familial:
- minimalizarea rolului conjugal şi îndreptarea spre relaţii
extraconjugale, activităţi profesionale, rol parental sau fratern, etc.;
- minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau
privarea acestora de grija, atenţia şi satisfacerea nevoilor.
 
 
Tema 5. CARACTERISTICILE VIEŢII DE CUPLU ŞI DE
FAMILIE:
 ETAPELE VIEŢII FAMILIEI, PROCESELE FAMILIALE,
DIMENSIUNEA AFECTIVĂ A FAMILIEI
5.1 Etapele  ciclului  de  viaţă familială

Etapa Ciclului de Procesele Emoţionale ale Schimbări de ordinul-doi în Statusul Familial,

Viaţă Tranziţiei: necesare pentru Dezvoltarea Familiei
Familială Principiile Cheie

1. Părăsirea casei Acceptarea responsabilităţii a. diferenţierea sinelui faţă de familia de origine;

părinteşti:adulţii tineri emoţionale şi financiare pentru b. dezvoltarea relaţiilor intime şi amicale; c.
celibatari sine / propria persoană stabilirea/construirea de sine prin muncă şi 
independenţă financiară.

2. Alăturarea familiilor prin Angajamentul faţă de noul a. formarea sistemului marital/conjugal; b.

căsătorie:Noul Cuplu sistem realinierea relaţiilor cu familiile extinse şi cu
prietenii pentru  a-l include pe partener

3. Familiile cu copii mici
Acceptarea de noi membrii în a. ajustarea sistemului conjugal pentru a face loc
familie copilului/copiilor; b. angajarea în sarcinile de
creşterea copiilor, în obligaţiile financiare şi
menţinerea gospodăriei; c. realinierea relaţiilor cu
familiile extinse pentru a include roluri de
paternitate ale părinţilor cât şi ale bunicilor
4. Familiile cu adolescenţi Creşterea
flexibilităţii graniţelor familiei
pentru a include independenţa
copiilor şi slăbiciunile bunicilor
a. schimbarea relaţiilor dintre părinţi şi copii
pentru a  permite mişcarea adolescentului înăuntru
şi în afara sistemului; b. refocalizarea pe relaţia
maritală de la mijlocul vieţii şi pe aspecte
profesionale. Începerea schimbărilor îndreptate
către îngrijirea generaţiei în vârstă.

5. Lansarea copiilor de Acceptarea unei multitudini a. renegocierea sistemului marital ca o diadă; b.

acasă şi deplasarea familiei de intrări şi intrări în sistemul dezvoltarea relaţiilor de la adult la adult între
mai departe familial copii acum mari şi părinţii lor; c. realinierea
relaţiilor pentru a include rudele prin alianţă şi pe
nepoţi; d. încercarea de a se descurca cu
dizabilităţi şi cu moartea bunicilor/părinţilor

6. Familiile în viaţa lor Acceptarea a. menţinerea funcţionării personale şi/sau a

ulterioară schimbării de roluri cuplului precum şi a intereselor acestora în faţa
generaţionale declinului psihologi b; explorarea de noi opţiuni
de roluri familiale şi sociale. sprijin pentru un rol
mai central/centrat al generaţiei de mijloc; c.
încercarea de a face loc în sistem pentru
înţelepciunea şi experienţa celor mai în vârstă şi
sprijinirea lor fără însă a funcţiona numai pentru
ei (în surplus); d. încercarea de a se descurca cu
pierderea partenerului, a rudelor, şi a altor
prieteni şi pregătirea pentru propria moarte.
Revizuirea întregii vieţi şi integrarea.
 
            Ciclurile vieţii gospodăriei din punctul de vedere al veniturilor
au beneficiat de studii în special din partea sociologilor care au
abordat cu precădere riscul pentru intrarea în sărăcie în anumite stadii
ale familiei. De asemenea economiştii au abordat ciclurile vieţii
gospodăriei focalizându-se pe variaţia comportamentului de consum
în funcţie de acestea (Voicu M. www.iccv.ro).  Se evidenţiază trei
perioade cu risc pentru sărăcie: copilăria, creşterea copiilor şi
bătrâneţea Schimbarea componenţei familiei, cupluri fără copii,
cupluri cu un copil, cupluri cu doi sau mai mulţi copii generează de
asemenea modificări în economia familiei.
            În funcţie de criteriile utilizate, cum ar fi dezvoltarea psihică,
statusul biologic, viaţa socială şi profesională, limitele de vârstă a
etapelor (ciclurilor de viaţă) diferă. Schiopu U. și Verza E. disting
următoarele cicluri şi stadii de dezvoltare psihica:
- ciclul de creştere şi dezvoltare din primii 20-24 de ani de viaţă cu
etapele ei specifice: copilăria (cu substadiile ei), pubertatea şi
adolescenţa;
- ciclul adult, care prelungeşte dezvoltarea psihologică ce se extinde
pana la 65 de ani;
- ciclul vârstelor de regresie, al bătrâneţii, de la 65 de ani pana la
moarte (Schiopu U., Verza E., 1981). 
            1. Familia tânără. Bună înţelegere, stimă şi sprijinul reciproc
se situează în opinia tinerilor pe primul loc pentru un climat familial
pozitiv, iar  copii sunt consideraţi un factor coeziv al cuplului.
            Un factor de predicţie a căsătoriilor reuşite este absenţa
conflictelor grave şi persistente cu părinţii, educatorii şi în
interrelaţionările din copilărie şi adolescenţă. Despărţirile din primul
an de căsnicie reflectă incapacitatea de adaptare. Vârfuri ale
divorţurilor se înregistrează în primii 5-6 ani de căsătorie şi după 10-
11 ani, care de fapt indică o criză a familiei.
            De obicei femeia manifestă o dorinţă mai mare pentru a avea
un copil decât bărbatul. Cu toate acestea atât primiparele, cat si
multiparele manifesta disconfort fizic care generează tendinţe
impulsive, stări depresive, anxietate de fond. De asemenea s-a
evidenţiat o stare tensionala generata de teama actului naşterii, de a nu
reuşii sa se identifice cu rolul de mama, de a pierde afecţiunea celor
din jur si a soţului. In aceste circumstanţe rolul soţului devine unul
esenţial, cu atât mai mult cat se remarca o reacţie de distanţare
sexuală din parte femeii.
            2. Familia in perioada vârstei adulte. In perioada 35-45 de ani
creste conţinutul subidentităţii de părinte şi are loc modificarea vieţii
de familie ca urmare a intrării copilului la scoală. Viata de familie
devine mai echilibrata. Familia este mai calmă si mai puţin neliniştită
în raport cu educarea copiilor pentru că a achiziţionat experienţă
pedagogică. Familia se poate confrunta cu decesul părinţilor sau al
bunicilor. Se remarca implicarea activa in viata profesionala,
randament, capacitate de muncă ridicate, maturitate acţională şi
emoţională. 
          3. În perioada 45-55 de ani se dezvoltă identitatea profesională,
au loc avansări în ierarhia profesională cu creşterea  veniturilor, ceea
ce permite un confort mai bun, planuri mai complexe pentru
concediu. Ca urmare a relaţiei independente a copiilor care nu mai
necesită o atenţionare permanentă, se diminuează uşor identitatea de
părinte. Menopauza cu substratul biologic-hormonal marchează cu
indispoziţii şi anxietăţi femeia şi, ca urmare, pot apărea tensiuni între
soţi şi tulburări de dinamică sexuală.
         4. Familia în perioada 55-65 de ani. Încep să se diminueze
identităţile profesionale şi social-cetăţeneşti. Începe procesul de
denuclearizare a familiei prin căsătoria copiilor. Se remarca tendinţa,
mai pregnantă în ţările Vest europene, ca familia de origine să fie
părăsita de copii mai devreme decât momentul căsătoriei, odată cu
câştigarea independenţei materiale. Apariţia nepoţilor reîncarcă cu
intimitate în alt context identitatea maritală şi parentală. Pensionarea
(de obicei femeia mai întâi) modifică bugetul familiei, orarul familiei,
preocupările, relaţiile sociale.
         5. Familia după 65 de ani. Vârste fragile şi de involuţie, etapele
după 65 de ani au cele mai mari probleme de ordin medical şi social-
economic ca urmare a pensionării.
           Bătrâneţea ridică cel puţin trei aspecte: 1) creşterea longevităţii
reale şi potenţiale care necesită protecţie sociala, 2) folosirea
experienţei profesionale şi sociale a bătrânilor 3) profilaxia bătrâneţii
împotriva degenerescenţei.
           Îmbătrânirea diferă în funcţie de factorii bio-climatici de la o
arie geografică la alta, în funcţie de terenul biologic personal, de
calitatea vieţii înţelegând prin aceasta nu numai nivelul de trai, cât şi
comportamentele sănătoase.
           Problemele cele mai pregnante ale bătrâneţii sunt regresia
biologică, psihologică, boala si sărăcia. Persoanele şi cuplurile
pensionate înregistrează un declin al veniturilor. Statutul de bunic
menţine sentimentul utilităţii şi un anumit activism. Odată cu vârsta
creşte gradul de dependenţă. Majoritatea cuplurilor care au copii
beneficiază la bătrâneţe de un relativ sprijin, dar sunt şi situaţii în care
copiii ori nu pot ori îşi abandonează familia de provenienţă. Cum
speranţa de viaţă este mai ridicată la femei (2002-2004, în România
speranţa de viaţă a fost de 67,74 de ani la bărbaţi şi de 75,06 la
femei), văduva este de obicei cea mai afectată (Anuarul Statistic al
României 2005, INS, 2006). 
            Pentru cuplurile stabile s-au evidenţiat, în funcţie de etapa
cronologică în care se afla cuplul, forme diferite ale curbelor
cooperării, competiţiei şi conflictualităţi după cum urmează:
- Între 0-5 ani predomină interacţiunea de tip competitiv, este
perioada acomodării intramaritale; intensitatea, durata, consecinţele
disputelor sunt mici, semnificativă fiind în mai mare măsura frecvenţa
lor;
- Între 6-10 ani se înlocuieşte treptat rivalitatea cu interacţiunea de tip
cooperant, ceea ce aduce echilibru cuplului;
- Între 11-15 ani cooperarea atinge maximul;
- Între 16-60,65 ani perioada de preclimacteriu şi climacteriu readuce
modelul interacţional competitiv. După depăşirea perioadei de criză
reapare modelul cooperării însoţit relativ de sentimentul de rutină şi
inerţie, de tendinţa evaziunii din cămin, preferinţa loisir-
ului individual. 
5.2 Procesele familiale
Intercunoaşterea. Alături de comunicare, acest proces de
intercunoaştere stă la baza formării şi evoluţiei cuplului şi familiei.
Cei doi parteneri se întâlnesc, se plac, se îndrăgostesc (de cele mai
multe ori) şi hotărăsc să se cunoască. După ce consideră că se cunosc
suficient, dacă există şi dorinţa de a forma un cuplu stabil, de a
rămâne împreună, de regulă se căsătoresc.
Dar procesul intercunoaşterii nu s-a încheiat, ci dimpotrivă,
abia acum se manifestă plenar. O dată ce partenerii încep să locuiască
împreună, să realizeze sarcinile casnice împreună, să facă faţă
influenţelor externe, ei se cunosc din ce în ce mai mult, pe diverse
faţete ale personalităţii.  
            Barajele intercunoaşterii:
- Teama de a nu lăsa pe celălalt să afle presupusele defectele proprii;
- Teama de respingere sau pierdere care ar putea urma (în mod real
sau doar fantasmat) dacă celălalt cunoaşte ceea ce tu apreciezi ca fiind
urât, nepotrivit, defect, etc.;
- Tendinţa de a judeca propria dezvăluire sau ceea ce dezvăluie
partenerul(a);
- Tendinţa de a te arăta superior partenerului (ceea ce falsifică
intercunoaşterea);
- Mitul conform căruia „partenerul trebuie să îşi dea seama cum
eşti, dacă te iubeşte suficient de mult”;
- Deprinderi greşite de comunicare
Autodezvăluirea şi dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea
intimităţii în cuplu şi familie, facilitează intercunoaşterea este
autocunoaşterea şi încrederea în sine (Vasile D.,2008).
Comunicarea. Studierea poziţiilor de viaţă din Analiza
Tranzacţională a celor patru afirmaţii despre sine şi despre ceilalţi
relevă că fereastra Eu sunt OK, Tu eşti OK implică ,,a te înţelege
cu....” (Harris Th., 2011). Este deosebit de utilă conştientizarea
faptului că şi celălalt (ceilalţi ) este (sunt) la fel de important
(importanţi). Astfel creşte şansa unei comunicări autentice şi
sănătoase.  Cei 4 A ai Comunicării sunt: Apreciere - creşte stima de
sine; motivator puternic. Şeful “recunoscator” – cel mai eficient lider
organizaţional. Aprobare - exprimarea aprecierii pentru fiecare
realizare. Recunoştinţa pentru orice idee sau sugestie
bună. Admiraţie - creşte respectul de sine; creează dedicare. Face
complimente oamenilor pentru calităţile lor. Atenţie - ascultarea
eficientă a membrilor echipei; ascultare fără întrerupere. Receptarea
ideilor şi sugestiilor conlocutorilor (Şolcă O., 2011).
            Blocajele comunicării în cuplu şi familie sunt:
o Deprinderile greşite de comunicare: lipsa ascultării,
întreruperea discursului celuilalt, realizarea unor alte
activităţi în timpul discuţiei cu partenerul, aşezarea pe o
poziţie superioară cum ar fi: „ştiam asta”, „exact asta
voiam să spun şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu trebuie să
îmi spui tu”, ignorarea a ceea ce spune partenerul sau
copilul, atitudinile de autoritate de genul „eu ştiu cel mai
bine ce e bine pentru tine” etc.;
o Timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii;
o Teama de a se exprima, de reacţiile partenerului, părintelui
sau copilului;
o Miturile – de exemplu „nu e frumos să vorbeşti despre
sex/despre defectele celuilalt”, „nu trebuie să îţi spun
asta; ar trebui să îţi dai singur(ă) seama dacă stai cu
mine şi spui că mă iubeşti”, „dacă ne simţim bine în pat
nu mai trebuie să şi vorbim” etc.
            Şcoala de la Pallo Alto s-a ocupat de comunicare care pentru
ei este comportament  (Bateson G. 1979) Ei afirmă două aspecte de
bază. 1. Nu există noncomunicare, şi tăcerea spune ceva. 2. Orice
mesaj are 2 funcţii: - De raport, ce constă in conţinutul mesajului; -
De comandă, ce defineşte relaţia.
      Comunicarea despre comunicare este metacomunicare.
Exemplu: ,,mamă Tudor m-a lovit” Comanda este ,,mamă fă ceva”,
fapt care clarifică mesajul. Exemplu: un soţ citeşte ziarul; Soţia:
Dragă tu nu eşti atent la mine !; continuând să citească ziarul negă şi
spune ,,da iubita mea ai toată atenţia”
         Aşadar este o discordantă între raport (conţinutul mesajului) şi
comandă (definirea relaţiei)
Exemplu. Soţia spune: ,,pe mine nu mă mai iubeşte nimeni” este
conţinutul mesajului; ,,ia-mă în braţe” este definirea relaţiei.
         La schizofrenii nu se sesizează discrepanţa dintre mesaje.
Este double bond=legătura dublă. Pacientul primeşte două mesaje
dar la nivele diferite, două mesaje contradictorii. Exemplu: - du-te şi
de joacă - dar nu deranja nimic în casă. Exemplu: Spune-mi adevărul
dragul mamei; iar când spune adevărul îl bate mama. Se apreciază că
astfel de mesaje contradictorii, (legătură dublă) conduc la  o scindare.
Adaptabilitatea şi coeziunea familiei măsurate prin scala Modelul
Circumplex
(Olson, D. H., Sprenkle, O. H., and Russell, C. S. 1979, 18, p. 3-28;
Sprenkle, D., Olson, D. H. 1978, 4, p. 59-74).
Scala II de evaluare a adaptabilităţii şi coeziunii familiei  Family
Adaptability and Cohesiveness Evaluation Scale II The FACES
II cuprinde 30 de itemi, 16 care evaluează coeziunea şi 14 care
evaluează adaptabilitatea.
            Dimensiunea coeziune se evaluează prin câte doi itemi
corespunzători următoarelor 8 concepte:  legătura emoţională,
legătura de familie, coaliţii, petrecerea timpului, spaţiul, prieteni,
luarea deciziilor şi  interesele (recrearea, hobby-urile).
            Dimensiunea adaptabilitate (flexibilitate) se evaluează prin 2
sau 3 itemi corespunzători următoarelor concepte: asertivitate,
conducere, disciplină, negociere, reguli şi roluri.
            Scorurile obţinute la coeziune şi adaptabilitate pot fi
reprezentate pe un model circumplex care va indica tipul de model al
sistemului conjugal şi familial.
            Dimensiunea coeziune de la scăzut la ridicat  se exprimă prin
următoarele 4 categorii de  sisteme conjugale-familiale: - destrămat, -
separat, - legat, - dependent.
            Dimensiunea adaptabilitate de la scăzut la ridicat se exprimă
prin următoarele 4 categorii de sisteme conjugale-familiale: - rigid, -
structurat, - flexibil - haotic. 
            Din combinaţia acestor 8 categorii rezultă 16 modele de sistem
conjugal de la centru către periferie, care se pot restrânge în 3 tipuri.
I. Tipul de sistem conjugal şi familial Echilibrat (4 modele)
II. Tipul de sistem conjugal şi familial Mediu ( 8 modelele)
III. Tipul de sistem conjugal şi familial Dezechilibrat (4 modele)
            Scorurile extreme foarte scăzute sau foarte ridicate indică o
familie disfuncţională, scorurile moderate indică familii funcţionale.
Scala şi-a dovedit utilitatea în distingerea familiilor problemă fată de
cele asimptomatice fiind un important sprijin empiric în predicţii
legate de familie.  
5.3. Dimensiunea afectivă a familiei
Intimitatea este „o relaţie personală apropiată, familială şi de
regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană care
presupune o cunoaştere detaliată sau o înţelegere profundă a
celeilalte persoane, precum şi o exprimare activă a gândurilor
şi sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” ;
„un proces interactiv care conţine o serie de componente bine
structurate şi interrelaţionate” în centrul acestora stau
„cunoaşterea, înţelegerea, acceptarea celuilalt şi aprecierea
modului unic al partenerului de a vedea lumea” (Dicţionarul
Random House al limbii engleze, citat de Bagarozzi D., 2001).
            Intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din nevoia
fundamentală de supravieţuire, de ataşament. Din punctul de vedere al
dezvoltării, intimitatea este o manifestare mai matură, mai diferenţiată
şi mai avansată a nevoii biologice universale de apropiere, de contact
cu o altă fiinţă umană. D. Bagarozzi vorbeşte de nouă componente ale
intimităţii: - intimitate emoţională
- intimitate psihologică, - intimitate intelectuală, - intimitate sexuală, -
intimitate fizică (non-sexuală), - intimitate spirituală, - intimitate
estetică, - intimitate socială şi recreaţională
- intimitate temporală (Bagarozzi D.,2001, p. 6-14)
Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a celor
doi parteneri care formează cuplul (marital sau nu). Actualmente
iubirea este principala motivaţie pentru transformarea cuplurilor
erotice în cupluri conjugale (căsătorie).
            Iubirea imatură se caracterizează printr-o intensitate mare,
printr-un amestec de dependenţe şi deci de aşteptări ca partenerul să
satisfacă mult din nevoile personale; este de fapt dragostea fuzionară,
despre care vorbeşte M. Bowen şi D. Schnarck, cel care a aplicat
concepţia boweniană la relaţiile erotice sexuale ale cuplurilor. Astfel,
dragostea imatură este specifică adolescenţilor şi tinerilor. O dată cu
maturizarea emoţională, cu dezvăluirea reciprocă a partenerilor şi
dezvoltarea încrederii în sine şi în partener, apare şi dragostea matură.
            Epithumia - se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc
exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacţie (E. Wheat, 1980,
apud I. Mitrofan, 1997, p. 177)
            Dragostea matură este mai puţin intensă (nu îţi „dă fluturi în
stomac”), dar este mult mai profundă; implică încredere, respect şi
acceptarea partenerului aşa cum este el (fără tendinţe de a-l schimba,
a-l controla sau manipula); presupune a te bizui pe partener, în orice
situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau
nu; ştii că este acolo şi te va ajuta în ceea ce faci; presupune şi
admiraţie şi valorizarea partenerului aşa cum este el. Iubirea matură a
partenerului nu înseamnă: a-l influenţa subtil să devină o persoană
mai bună ci iubire de sine, respect, valorizare.
Psihologul John Lee a comparat tipurile de dragoste cu o
roată a culorilor. Aşa cum există trei culori primare, autorul sugerează
trei tipuri de dragoste fundamentale: Eros (iubirea unei persoane
ideale), Ludos (dragostea ca un joc) şi Storge (dragostea ca prietenie).
Aşa cum cele trei culori de baza pot fi combinate rezultând mai multe
variante complementare tot aşa cele trei tipuri elementare de dragoste
se pot amesteca dând naştere la alte nouă tipuri secundare de dragoste
(Lee JA 1973). De exemplu din combinarea tipurilor de dragoste
Ludos şi Storge rezultă tipul Pragma care înseamnă dragoste realistă
şi practică.  
Robert Sternberg, care s-a ocupat cu precădere de studiul
inteligenţei, descrie un model al dragostei format din 3 elemente
aflate la vârfurile unui triunghi: intimitatea, pasiunea si angajamentul.
Din combinaţia acestora apar diferite tipuri de dragoste. Autorul
apreciază că dragostea perfectă conţine toate aceste trei elemente.
Relaţiile construite pe doua sau mai multe componente sunt mai
durabile decât cele bazate pe o una singura (Wilks Frances,
2003 www.curteaveche.ro)
            Ceea ce ajută însă la transformarea iubirii imature în iubire
matură, după Fromm sunt:
o Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi eu-lui
personal;
o Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea
cunoaşte şi înţelege;
o Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a
învăţa să iubeşti;
o Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor
erori, fluctuaţii de sentimente şi auto-control;
o Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul eu, din
propriile plăceri, din egocentrism şi egoism şi a manifesta
modestie şi disponibilitate în relaţie (Vasile D.,  2008).
 
 
Tema 6. PROCESUL DE TRANSMITERE
TRANSGENERAŢIONALĂ
 A FAMILIEI
            Ca să înţelegem mai bine caracteristicile relaţiilor dintre copii
şi părinţi este necesară studierea următoarelor teorii de referinţă:
teoria lui E. Erikson, teoria lui S. Freud, teoria lui A. Bandura, teoria
lui M. Bowen.
            Numele central al abordărilor transgeneraţionale este cel al lui
Murray Bowen -  teoria şi terapia boweniană. Esenţa teoriei
boweniene este sistemul emoţional alcătuit din opt concepte
fundamentale interrelaţionate (Bowen, 1975, p. 380).
            1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem
emoţional, diferenţierea sinelui reprezintă gradul relativ de
autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în
relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcede nu
doar propriile emoţii, ci şi cele ale sistemului lor familial.
Diferenţierea sinelui presupune: manifestarea autonomiei în timp ce
se păstrează relaţii semnificative cu alţii precum şi maturitate
emoţională.
            Indivizii cu nivele scăzute de diferenţiere  tind să fie mult
mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind
direcţionat mai degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent
de pseudo-eul („pseudo-self”) lor. Acesta este un concept de eu
care este negociabil cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la
judecăţile raţionale. Murray Bowen apreciază că o persoană cu un eu
nediferenţiat este imatură şi dependentă de alte persoane.
            Persoanele care părăsesc familia de origine cu un pseudo-eu
sau cele care sunt fuzionate cu familiile lor de origine tind să se
căsătorească cu persoane cu care vor putea, de asemenea, să
fuzioneze. Două persoane nediferenţiate tind să se găsească unele pe
altele. Rezultatul va fi separarea emoţională de familia de origine
şi fuzionarea soţilor.
            În felul acesta, „procesele familiale neproductive trec de
la o generaţie la următoarea prin astfel de mariaje” (Becvar,
D.S., Becvar, R.J., 1996).
            2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept
descrie gama de pattern-uri relaţionale emoţionale din sisteme,
dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de familie
pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în
familia nucleu. Toate cele patru mecanisme pot fi folosite, dar, de
regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează în mod
predominant unul sau mai multe:
a. Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu nivele
înalte de anxietate, un membru al familiei poate mări distanţa
interpersonală atunci când nu mai poate face faţă reactivităţii
emoţionale.
b. Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o
funcţie a gradului de fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii
corespunzătoare.
c. Transmiterea sau proiecţia problemei către copil.
Exemplu: mama îşi concentrează o mare parte din energia sa
emoţională pe un copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune
simbiotică între mamă copil), în timp ce tatăl se distanţează  şi este
evitat în acelaşi timp. Copilul este cel mai vulnerabil la dezvoltarea
unor simptome.  
d. Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru
inadecvat sau disfuncţional, iar celălalt în mod deschis adecvat cu
scopul de a compensa (în cazul unei  maladii cronice fizice sau
mentale).
            3. Triunghiurile sau triangularea. Când anxietatea într-o
diadă atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în
 câmpul emoţional al celor doi.  De exemplu, naşterea primului copil
determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi copil.
Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela la
mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în
conflictele cu soţul. Triunghiurile într-o familie pot fi latente (nu se
manifestă în mod deschis). Triunghiurile pot fi activate în timpul
perioadelor de stres.
            4. Procesul proiectiv al familiei. Nivelul de diferenţiere
al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii
lor. În mod obişnuit, un copil dintr-o familie va avea o implicare
emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această supraimplicare
poate varia de la părintele care e în mod excesiv îngrijorat de ce se
întâmplă cu copilul până la părintele care este extrem de ostil
acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea
copilului de a funcţiona eficient în contexte sociale.
            5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea
de a face faţă fuziunii şi absenţei diferenţierii în relaţiile lor
interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot
distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional (Hall M.,
1981). Individul care întrerupe poate părea că face faţă relaţiei cu
familia dar rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Scade
anxietatea asociată cu contactul familial dar izolează indivizii care ar
putea beneficia de contact. Disfuncţia consecventă se poate manifesta
şi în alte moduri, cum ar fi relaţii superficiale, boală fizică, depresie şi
comportamente impulsive (Walsh W., 1980).
            6. Procesul de transmitere
multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattern-urile
disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive
culminează cu nivele scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi
membri ai generaţiilor mai tinere (Hall M., 1981).
            7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta şi distribuţia pe sexe
între fraţi în aceleaşi generaţii au o puternică influenţă asupra
comportamentului. Pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale
pot fi legate de rolurile indivizilor din familiile lor de origine.
            8. Procesul emoţional al societăţii (regresia
socială). Anxietatea crescută şi stresul continuu cauzate de crimă,
şomaj şi poluare determină, o tendinţă socială către reactivitate
emoţională şi o probabilitate scăzută a individului de a-şi utiliza
eficient procesele emoţionale.

Lecţiile 7- 12
Tema 7. ALEGEREA  PARTENERULUI  MARITAL
 
            În societatea modernă, alegerea partenerului fiind considerată
relativ liberă, fiecare din membrii cuplului îl alege pe celalalt după ce
îl consideră potrivit pentru a-i satisface anumite necesităţi. În decursul
timpului, aceste necesităţi se pot modifica adesea iar aşteptările pot
deveni mai complexe decât ceea ce este oferit.  Aşteptările
partenerilor pot fi convergente sau divergente. Esenţială pentru
menţinerea unor relaţii de cuplu armonioase este capacitatea
partenerilor de a evolua de la orientarea înspre nevoile şi scopurile
proprii la orientarea înspre scopurile familiei.
            Factori de atracţie: - stima şi afecţiunea reciprocă; - dorinţa
celor doi de a duce o viaţă în comun; - existenţa unei locuinţe proprii;
- armonia sexuală; - nivelul de instruire, venit şi ocupaţie al fiecăruia
să fie satisfăcător pentru celălalt.
            Atracţia interpersonală
            Diada amoroasă are la bază influenţe: - de ordin psihologic
(simpatie); - de ordin moral (principiile morale pe care dorim să le
găsim la celălalt). Aceste „forţe psihomorale” sunt 
1. de atracţie: simpatie, dorinţă, interes, iubire, care intervin mai ales
în constituirea cuplului;
2. de menţinere: susţinere reciprocă, încredere, acceptare, toleranţă,
implicate de dezvoltarea intimităţii cuplului (Enăchescu C., 1996,
2003).
            Atracţia interpersonală are trei componente: - cognitivă, -
afectivă, - comportamentală. Componenta cognitivă presupune
percepţia competenţei persoanei faţă de care suntem atraşi, aprecierea
faptului că avem credinţe similare sau evaluarea capacităţii sale de a
ne recompensa. Componenta afectivă se referă la valoarea acordată
calităţilor partenerului, la plăcerea provocată de recompensele primite
şi la „dragostea la prima vedere”. Componenta comportamentală
include setul nostru de reacţii (voluntare şi involuntare) faţă de
respectiva persoană, dorinţa de a o sprijini şi cuvintele pe care le
folosim când suntem puşi în situaţia de a o descrie cuiva (Turliuc M.
N., 2004)..  
            Elemente care susţin atracţia pentru o persoană
            - Recompensa primită prin diverse forme: susţinere, atenţie,
trăsături plăcute (frumuseţe, inteligenţă, umor), bani, statut, informaţii
(Lott A. J., Lott B. E., 1974, p. 171-192; Lott B., Lott, A. J., 1985, p.
109-135).
            - Întărirea afectului. Atracţia pentru o persoană apare şi prin
contrast cu o alta cu care am avut experienţe neplăcute chiar şi în
absenţa recompensei. Suntem atraşi în special de cei cu atitudini
similare cu ale noastre (Turliuc, 2004).
            - Consistenţa echilibrul  dintre gândurile, sentimentele şi
relaţiile lor sociale (Heider, F. 1958) Schimbul de recompense
echilibrat este perceput atractiv.
            - Proximitatea fizică. Aici există o dublă contribuţie. Pe de o
parte schimbările pozitive la întâlnire întăresc dorinţa revederii. Pe de
altă parte aşteptarea întâlniri creşte probabilitatea simpatiei pentru
persoana respectivă.
            - Calităţile fizice ale persoanei stimul. Un rol important îl are
simetria facială şi corporală (Hatfield, E., Sprecher, S.,1986, Hatfield,
E., Rapson, R.L., 2000, p.1203-1205).
            - Similaritatea. Teoria homogamică  susţine că formarea
cuplului şi a căsătoriei are loc între doi parteneri cu trăsături
asemănătoare (caracteristici socio-culturale: originea socială, nivelul
de educaţie, apartenenţa etnică şi religioasă, principii morale).
„Cuplurilor asortate” sunt mai durabile comparativ cu cele
heterogamice. În plus este luată în considerare tendinţa  de a ne
plăcea aceleaşi lucruri.  Căsătoriile bazate pe similaritatea au o
tendinţă mai mare spre aplatizare devitalizare.
            - Complementaritatea (heterogamia).  Conform acestor
teorii fiecare partener este atras de celălalt în măsura în care acesta
are o nevoie complementară cu a sa   (Winch,1958, citat de Leming
Michael R., Sociological theory: a social science approace to the
family, http://www.stolaf.edu/people/leming/soc371res/theory.html).
Cuplurile maritale formate prin complementaritate psihologică sunt
mai dinamice în evoluţie.
            Formarea cuplului este procesuală în timp, au loc atât evaluări
afective, cât şi decizii raţionale. Motivaţiile iniţiale ale opţiunii
maritale atât cele socioculturale, cât şi cele afectiv-senzitive necesită
transformarea în motive ale coexistenţei de tip familial. Ele pot fi
surse  de  regenerare a capacităţilor de acţiune şi de devenire maritală
(Mitrofan I. 1989, Mitrofan I., Mitrofan, N.,1994). 
            Fiecare utilizează o serie de filtre prin care evaluează dacă
partenerul îndeplineşte caracteristicile dorite. Unele din aceste
caracteristici sunt diferite în funcţie de gen. Ca urmare este important
să ştim care sunt aşteptările bărbaţilor de la femei şi invers. Cei care
nu posedă caracteristicile dorite de celălalt sex, riscă să rămână în
afara dansului împerecherii.
            Odată realizarea atragerii perechii mai este necesară păstrarea
acestuia aspect poate chiar mai important dacă este să ne gândim
numai la durata în timp mai mică a efortului alegerii faţă de
dezideratul de a ne păstra cât mai mult în timp partenerul marital.
 
 
Tema 8. STRES ŞI TRAUME FAMILIALE:
 EVENIMENTE STRESANTE ŞI EVENIMENTE
TRAUMATIZANTE;
EVENIMENTE TRAUMATIZANTE FAMILIALE
 
            Stresori periferici sunt dificultăţi trecătoare, cum ar fi: vremea
urâta, aglomeraţia, blocajele rutiere, etc. Stresori centrali sunt cei
regăsiţi în problemele importante ce pot provoca perturbări în viaţa
unei persoane. O familie poate fi supusă unor factori de stres interni
sau externi cum ar fi:
- condiţii profesionale speciale,
- situaţii de separare fortuită pe perioade lungi
- naveta pe distanţe mari,
- situaţii de îmbolnăviri grave ale unuia din membrii grupului familial,
în special copii,
- condiţii de război
-catastrofe naturale (cutremure, inundaţii etc.)
(http://articole.famouswhy.ro/comportamentul_grupului_familial/#ixz
z1GTb5SXfv )  
            Stresul este o “relaţie particulară între persoană şi mediu, în
care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced
resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină
declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive,
afective şi comportamentale la feed-back-urile primite” (Lazarus R.S.,
Folkman S.,1984).  Stresul cu rezonanţă afectivă pozitivă (eustres) şi
negativă (distres) reprezintă o solicitare asupra psihicului cu
rezonanţă asupra tuturor organelor (Iamandescu I-B, 1993, 2002).
            Agenţii stresori pot fi factori fizici, chimici, emoţionali şi
biologici. Aceştia produc tensiune corporală sau mintală. Deosebit de
importantă este relaţia persoană-agent stressor.      ,,Efortul  cognitiv
 
 
 
 
 şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne
sau externe care depăşesc resursele personale se numeşte coping ”
(Lazarus R.S., Folkman S., 1984).
            Agenţii stresori sunt în mare parte inevitabili. Pentru a face
faţă stresului există diferite mecanisme, tehnici. Perspectiva cognitivă
şi psihanalitică privesc mecanismele de coping diferit.
            Paradigma cognitivistă porneşte de la cel puţin două premise
esenţiale:
1. copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în
care situaţia stresantă este percepută, prelucrată, stocată;
2. copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se
concretizează în:
            a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării);
            b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma
confruntării;
            c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confruntare
(Popa Velea O.,
1999, http://healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc).
            Conform clasificări clasice se delimitează copingul centrat pe
problemă şi coping centrat pe emoţie (Lazarus R.S., Folkman S, 1984;
Lazarus, R.S., Folkman, S., 1987, p.141-169).
Perspectiva psihanalitică (Popa Velea O.,
1999, http://healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc )
            Tradiţia psihanalitică asupra mecanismelor de apărare
situează conflictul id (sine) ↔ ego, ca tip de conflict primar, sursă a
majorităţii mecanismelor defensive. Ego-ul, supus “principiului
realităţii”, încearcă compromisul optim, reconcilierea între tendinţele
de sens contrar ale sinelui şi supra-ego-ului, supuse exclusiv
“principiului plăcerii”, respectiv “datoriei”. Această reconciliere se
poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puţin adaptativă, funcţie
şi de gradul de maturizare a mecanismelor defensive.
            Mecanismele defensive ,,imature”, blochează energia
instinctuală, creând implicit premizele pentru acumularea tensiunii
interne (ca de ex. negarea, represia). Mecanismele defensive ,,mature”
se află la celălalt pol (de ex. intelectualizarea şi sublimarea).

  MECANISME CONŢINUTUL
DEFENSIVE MECANISMULUI http://healthpsy.home.ro/files/Mecanisme_de_coping.doc )
INCONŞTIENTE
1 NEGAREA Desprinderea, din caracteristicile potenţial nocive ale unor agenţi stresori, a
  celor acceptabile sau mai uşor contracarabile ; unei dorinţe inconştiente i se
refuză, cu ajutorul negării, intrarea în câmpul conştiinţei subiectului  (nu  o 
recunoaşte  ca aparţinându-i, sau o recunoaşte  într-o  formă deghizată).

2 PROIECŢIA Subiectul atribuie altcuiva – dorinţe, tendinţe pe care nu le recunoaşte ca fiind

ale sale; alte forme de manifestare: asimilarea de către subiect a unei persoane
cu o alta (ex. :transferul din psihanaliză), identificarea subiectului cu alte
persoane sau cu creaţia sa.
3 COMUTAREA Energia subiectului este deturnata de la scopuri intangibile, reprobabile,
antisociale, spre scopuri tangibile (± cu utilitate sociala: sublimare.

4 REFULAREA Trimiterea şi menţinerea în inconştient de gânduri, imagini, amintiri, trăiri

reprobabile, penibile, antisociale, psihotraumatizante; are caracter de apărare
temporară, deoarece conţinuturile refulate exercita o presiune permanentă
asupra conştiinţei, tinzând să iasă la suprafaţă într-o maniera simbolică (vise,
acte ratate, lapsusuri, sau (patologic) – ca  simptome psihice).

5 REGRESIA Reîntoarcerea la etape anterioare ale dezvoltării subiectului (etape legate de

experienţe mai agreabile si satisfacţii mai mari), produsă mai ales  în condiţii
de frustrare reală sau imaginară.

6 FORMAŢIA Investirea în diferite obiecte – de sentimente de sens opus unei dorinţe refulate,
REACŢIONALĂ şi comportamente inverse celor care corespund dorinţei refulate.

7 INTELECTUALIZAREA Epuizarea, în procesul analitic, al conţinutului psihotraumatizant al unei situaţii

de viaţă.

 
            În faţa stresului familia se află în dublă ipostază: reactor la
stres şi agent de focalizare a resurselor interioare pentru
adaptare, combatere si depăşire a stresului. A nu te întâlni cu
prietenii sau rudele, pentru a nu plânge sau evitarea membrilor
familiei să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat nu rezolvă impactul
stresului. Sunt recomandate ca strategii de adaptare a familiei la stres
petrecerea timpului împreună şi apelul la sprijin specializat (medic,
psiholog, profesor). 
            Se dezvoltă, strategii de adaptare şi apărare la
stres cum ar fi: creşterea coeziunii intrafamiliale, creşterea
tranzacţiilor şi legăturilor cu comunitatea (Burr W. R., 1973).
            Se pune întrebarea ce tip de familie ,,face faţă mai bine”
pentru a depăşi agenţii stresori cele unite sau cele conflictuale ? După
depăşirea stresului multe familii conflictuale se recuperează bine,
devin mai puternice, altele deşi coezive rămân cu unele distorsiuni. 
            Una din discrepanţele dintre observaţiile făcute asupra
comportamentelor membrilor familiei în condiţii de stres şi literatura
despre teoria stresului familiei rezultă din tendinţa de a sublinia
adaptarea la stres ca un proces intrafamilial.
            Analiza a trei studii de coping şi adaptare în faţa separărilor
familie relevă faptul că familia este chemată atât să reacţioneze cât şi
să folosească în mod activ comportamente de adaptare în cadrul
sistemului de familie şi în relaţie cu comunitatea (McCubbin H.,
1979, p. 237-244).
            Bengtson V.L. şi Roberts R.E. L. emit o teorie privind
solidaritatea între părinţi şi copii, în cursul vieţii de familie la vârstă
adultă. Au fost intervievate 363 de perechi de părinţii în vârstă şi copii
lor de vârstă mijlocie adultă. S-au identificat şase dimensiuni ale
coeziunii intergeneraţionale a familiei: întovărăşirea (legarea,
asocierea), afecţiunea, consensul, împărţirea resurselor, puterea
normelor familiei, şi structura optimă pentru interacţiune.       Prima
constatare majoră se referă la găsirea de interdependenţe între
integrarea normativă, afecţiune, şi întovărăşire.
            O menţionare mai mare a normelor familiale primare de către
părinţi şi copii a fost asociată cu evaluări mai înalte ale afecţiuni între
generaţii. Afecţiunea mai mare a fost corelată cu o mai frecventă
întovărăşire atunci când oportunitatea pentru interacţiune a fost
controlată (Bengtson V. L., Roberts R. E. L. 1991, p. 856-870).
            S. Minuchin (1974) consideră că există patru surse de stres
pentru sistemul familial:
1. Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe
extraconjugale.
2. Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale.
3. Stresul în perioada de tranziţie din familie.
4. Stresul cauzat de o problemă idiosincratică (citat de Vasile D.,
2008).
Funcţionarea familiei poate fi afectată de: 
1. patologia graniţelor;
2. patologia alianţelor – relaţii intrafamiliale care pot sa nu aibă un
interes comun; exista doua tipuri de patologie a alianţelor:
            a. deturnarea conflictului sau găsirea “ţapului ispăşitor”;
            b. coaliţiile crosgeneraţionale neadaptative;
3. patologia triadelor – aranjamentele intrafamiliale instabile ce se pot
forma între un membru ce se coalizează cu un altul împotriva unui al
treilea membru;
4. patologia ierarhiei – copii au mai multă putere decizională decât
părintele (Walsh W. M., A. McGraw J., 2002).
            Disfuncţiile care apar la nivelul cuplului, împiedică realizarea
adecvată a funcţiilor specifice familiei şi pot genera conjugopatii:
1. Conjugopatii biologice (incompetenţa sexuală) sau psihologice
(alcoolism, violenţa).
2. Conjugopatii absolute sau relative putând fi descrise forme clinice
precum:
- conjugopatia psihosindromul în doi,
- conjugopatii decompensate în adversitate,
- conjugopatii etilice cu evoluţie caracteriopată sau psihotică,
- conjugopatie delirantă sau conflictuală (Astărăstoae V., Scripcaru
Gh., Boişteanu P., et.al., 2002).
            În 1968 T.H. Holmes si R.H. Rahe, profesori la Universitatea
din Washington au identificat şi clasificat agenţii stresori centrali. S-
au pus în evidenţă 43 de agenţi stresori clasificaţi de subiecţii
investigaţi, cu ajutorul unei scale. Ierarhizarea primelor 10
evenimente de viaţă percepute ca agenţi stresori centrali şi punctajul
lor este următoarea: 1. Decesul unuia dintre soţi (100); 2. Divorţ (73);
3. Separarea conjugala (65); 4. Timp petrecut in închisoare (63); 5.
Moartea unei rude apropiate (63); 6. Îmbolnăviri sau accidente (53);
7. Căsătorie (50); 8. Concediere (47); 9. Reluarea vieţii conjugale
(45); 10. Pensionarea (45). (Zorlentan T., Burdus E.,.Căprărescu G,
1995).
 
 
 
Tema 9. TRAUMA PSIHICĂ, EFECTELE TRAUMELOR
 
Trauma: definiţie, clasificări, manifestări
(DSM- IV- TRTM, 2003; ICD-10 1992; Fischer G., Riedesser P.,
2007; Glen Gabbard,
 2007; http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/Trauma-si-
psihotraumatologia33591.php )
            Trauma nu este acelaşi lucru cu stresul. Stresul este o
manifestare cotidiană caracteristică fiecărei persoane. Trauma se
referă la o leziune (rană) sufletească. Trauma are o conotaţie de
suferinţă sau boală.  ,,Evenimente care se află în afara orizontului
normal de aşteptare şi astfel reprezintă pentru aproape toţi
oamenii un stres sever se numesc evenimente traumatice” 
(DSM-IV).
            Trauma psihică este o emoţie foarte intensă, chiar violentă ce
determină o modificare permanentă în planul psihic al individului,
modificare tradusă prin sensibilizarea excesivă a individului la
emoţiile ulterioare. Trauma psihică este o dezorganizare a vieţii
psihice, generând efecte patogene durabile. Astfel principalele
diferenţe dintre evenimentele stresante şi cele traumatizante constau
în intensitate şi efecte.
            Evenimentele traumatizante:
- sunt mult mai intens resimţite de persoană şi familii;
- persistă mult în timp, poate pentru totdeauna şi produc schimbări de
structură a familiei, care nu întotdeauna pot fi refăcute.
            Simptomele generale ale reacţiei traumatice sunt: - stare de
absorbire, - stări amnestice,
- simptome generale de depersonalizare (dedublare, detaşare), -
simptome de derealizare (detaşare de realitate).
            Persoanele traumatizate au tendinţa de a generaliza experienţa
pe care au trăit-o la toate situaţiile ulterioare prin care trec. 
            În funcţie de gradul de determinare distingem:
- afectare directa, atunci când cel traumatizat este chiar victima.
- afectare secundara (trauma indirecta), atunci când afectaţi sunt cei
din anturajul victimei.
- afectare terţiară, atunci când sunt afectate generaţiile viitoare.
- afectarea vicariantă îi traumatizează pe cei care îi ajuta pe cei
afectaţi (pompieri, poliţişti etc.).
            În funcţie de criteriul relaţiei făptaş – victima distingem:
-  situaţii traumatice simple (necunoaşterea victimei de către făptaş).
-  situaţii traumatice complexe (făptaşul este persoana apropiată
victimei).
            Reacţiile faţă de trauma ale individului diferă foarte mult
pentru ca există stiluri de apărare diferite (coping-uri). Acestea sunt:
o coping-ul instrumental, este un concept de apărare declanşat
de individ atunci când vrea sa rezolve problema.
o coping-ul expresiv este încercarea individului de a comunica
sentimentele pe care le simte fata de trauma respectivă
o coping-ul bazat pe restructurare cognitivă care poate fi
pozitiv (încercarea persoanei de a înţelege mai exact ce s-a
întâmplat, de a explica cauza, pe baza explicaţiei încercând
sa depăşească situaţia) şi negativ (negare sau fragmentare).
o coping-ul rezilient, capacitatea de a para evenimentul respectiv
(http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/Trauma-si-
psihotraumatologia33591.php           Trauma si psihotraumatologia).
            Cele şase traume centrale pe care o persoană le poate
experimenta în viaţă, aşa cum au fost formulate ele de Francis
Macnab (Macnab, F., 2000, p. 27 – 31 citat de Vasile D. 2008) sunt:
- Ameninţarea la adresa vieţii persoanei şi a pattern-urilor de
trai. Războaiele, dezastrele naturale, violenţa, tâlhăriile.
- Ameninţarea integrităţii şi coerenţei eului. Apare clar în situaţii de
invazie sexuală, viol, abuz.
- Pierderea unei relaţii semnificative. Se produce în situaţii de deces,
divorţ, separare şi alienare.
- Întreruperea funcţionării normale a persoanei. Se întâlneşte foarte
des la supravieţuitorii accidentelor rutiere, casnice şi de muncă.
- Pierderea viziunii asupra vieţii. Apare des la refugiaţi, care au trecut
prin evenimente traumatizante grave şi pe o perioadă mai lungă de
timp.
- Perturbarea expansivităţii sufletului în contextul vieţii. Se întâlneşte
la persoanele traumatizate sever care se simt alienate de propriul
sistem de credinţe, de tot ce credeau despre ele că sunt.  
            Efectele traumelor familiale
            - Alterarea relaţiilor dintre membrii familiei
            - Alterarea ierarhiilor sistemului familial
            - Patologizarea graniţelor familiale
            - Patologizarea alianţelor dintre membrii familiei
            - Blocarea procesului evolutiv al familiei.
            - Dezmembrarea sistemului familial.
            - Perturbarea relaţiilor familiei cu mediul exterior (Vasile D.,
2008).
Evenimente care destructurează familiile şi indivizii sunt:
o Abuzurile: fizic, emoţional,sexual;
o Delicvenţa unui membru, în special părinte;
o Separarea membrilor (prin părăsire, divorţ);
o Sărăcie;
o Şomaj;
o Boala gravă a unui membru;
o Decesul unui membru.
            9.1. Abuzurile: fizic, emoţional, sexual
Vorbim de o persoană, fie adult, fie copil, că este victima
unui abuz fizic, dacă acea persoană suferă o durere fizică (însoţită de
cele mai multe ori şi de suferinţă emoţională) în urma unor acţiuni
provocatoare de răni fizice cum ar fi: bătăile, trasul de păr, arderea
pielii cu ţigara sau legatul de mâini etc. Suprasolicitarea şcolară şi
exploatarea prin muncă intră tot în categoria de abuz fizic (Vasile D.,
2008).
Abuzul fizic cauzează leziuni/răniri ale corpului, cum ar fi
tăieturi, vânătăi, arsuri, fracturi osoase, înţepături sau afectări ale
organelor interne. Abuzul fizic mai constă de asemenea în rănirea
unui făt, ca de exemplu atunci când o femeie însărcinată are probleme
legate de abuzul de substanţe sau este rănită în urma violenţei
domestice (http://www.sfatulmedicului.ro/Arta-de-a-fi-
parinte/maltratarea-agresarea-fizica-si-psihica-a-copilului_13 ).
Abuzul emoţional constă în a provoca persoanei cu care
suntem în relaţie sentimente puternice de teamă, nesiguranţă,
vinovăţie, nelinişte, ruşine, umilinţă, inutilitate, incapacitate, furie etc.
Pe scurt, înseamnă ca victima să trăiască mult timp sub acţiunea unor
emoţii negative, care au efecte puternic destructive asupra
personalităţii ei. Formele sub care apare cel mai des abuzul emoţional
este critica, autoritatea, ameninţarea, neîncrederea,
respingerea, neglijenţa  (Vasile D., 2008).    
Abuzul psihologic este un pattern de acţiuni sau lipsa unor
acţiuni intenţionale, verbale sau comportamentale, care transmit unui
copil mesajul ca ea sau el este lipsit de valoare, slab, neiubit, nedorit,
în pericol sau ca este valoros doar fiindcă îndeplineşte nevoile
altcuiva. Refuzul de a oferi suportul emoţional, izolarea sau
terorizarea unui copil sunt forme ale abuzului psihologic. Violenţa
domestică la care un copil este martor este de asemenea considerată o
forma de abuz psihologic.
Neglijare este atunci când părintele sau persoana de îngrijire
nu asigură sănătatea şi starea generală de bine a copilului. Neglijare
poate fi considerată neasigurarea pentru copil a unui adăpost adecvat,
a şcolarizării, a îmbrăcămintei, a îngrijirilor medicale sau a protecţiei
împotriva riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de serioasă ca şi
abuzarea lui si este mai frecventă decât abuzul. Totuşi, nu este
neobişnuit pentru o victimă sa fie atât neglijată, cât şi abuzată Centrul
Naţional pentru Abuz şi Neglijarea Copilului din SUA defineşte
abuzul sexual ca reprezentând contacte şi interacţiuni între un
copil şi o persoană adultă, în care copilul este folosit pentru
stimularea sexuală a acelui adult sau a altei persoane. Abuzul
sexual poate fi comis şi de o persoană sub vârsta de 18 ani, dacă acea
persoană este, fie semnificativ mai mare decât victima (cu cel puţin 5
ani), fie într-o poziţie care-i oferă putere şi control asupra copilului
(Vasile D., 2008).
Abuzul sexual este orice activitate sexuală pe care copilul nu
o înţelege sau la care nu consimte sau care este împotriva legii.
Exhibiţionismul, voyeurismul sau expunerea unui copil la pornografie
sunt tipuri de abuz sexual. Abuzatorii sexuali pot fi tineri sau
vârstnici, bărbaţi sau femei şi de obicei sunt membri ai familiei
(incest) sau cunoştinţe din mediul copilului. Abuzul sexual realizat de
un străin este relativ rar.
Jocul sexual este un comportament normal între copii în
perioada de dinainte de adolescenţă (la pubertate) între care există o
diferenţă de vârstă mai mică de 4 ani şi în care nu a fost folosit nici un
tip de putere, de forţă sau de constrângere. Jocul sexual este atunci
când copiii îşi privesc sau îşi ating reciproc organele genitale.
Consecinţele principale ale abuzului sunt: - anxietatea,
depresia, - tulburarea de personalitate borderline, - tulburare de stres
posttraumatica, - suicid sau idei suicidale, - disociere, - tulburări de
alimentaţie, - scăderea stimei de sine, - mânie, ostilitate, sfidare,
tendinţe antisociale sau comportament criminal, - negativitate, - abuz
de substanţe, cum ar fi folosirea de droguri ilegale sau consumul
excesiv de alcool, - detaşare emoţională, - impulsivitate, - probleme
sexuale.
Persoanele care au fost la rândul lor abuzate prezintă riscul
să devină abuzatori cu scopul de se simţi puternici, în control, de a se
răzbuna într-un fel. 
            9.2 Delicvenţa unui membru în special a unui
părinte (Rădulescu S., Banciu D., 1996).  
Devianţa reprezintă orice act prin care se încalcă norme
scrise şi nescrise ale unei organizări sociale sau grup ce satisfac
nevoile, aspiraţiile şi interesele intr-un cadru normativ social.
Devianţa este nonconformismul deliberat sau nedeliberat al oamenilor
faţă de normele şi valorile unei organizări sociale formale, dar şi a
unui grup particular (informal) cum ar fi prieteni, familie, prieteni de
familie. Delincvenţa  este un fenomen social constând în săvârşirea de
delicte. Delincvenţa reprezintă. totalitatea delictelor şi crimelor
considerate pe plan social; criminalitate, infracţionism.
Comportament delincvent are următoarele caracteristici:
1 are o serie de consecinţe negative prin faptul ca prejudiciază
interesele întregii societăţi
2 face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea
penală
3 prezintă o intenţie deliberată, urmărind un scop distructiv
4 cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă
5 fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
Copiii părinţilor delicvenţi au sentimente de jenă socială, de
inferioritate, anxietate crescută, dificultăţi de adaptare şcolară şi
socială, labilitate şi regresie emoţională, fragilitate morală, tendinţe
exagerate spre izolare socială sau violenţă etc. Copiii care au trăit în
familii în care s-a manifestat delincvenţa au un risc mai mare spre
comportamente deviante sau delincvente.
            9.3. Separarea membrilor prin părăsire sau divorţ
Experienţa de divorţ şase dimensiuni: emoţională, legală,
economică, parentală, comunitară şi psihologică (Parkinson L., 1993).
În majoritatea cazurilor disoluţia legală a cuplului este
precedată de două etape: eroziunea concretizată în exprimarea
insatisfacţiei, şi separarea care nu totdeauna se soldează cu divorţul.
Ulterior divorţului, foştii soţi au nevoie de o perioadă de acomodare la
noile condiţii de viaţă.
Limitarea sau încurajarea divorţului e un fenomen
ambivalent având efecte negative şi pozitive. Dincolo de aspectul
juridic al divorţului, acesta marchează viaţa partenerilor, având
consecinţe psihologice-stres emoţional, materiale-împărţirea
bunurilor, de obicei scăderea veniturilor şi consecinţe asupra creşterii
şi educării copiilor. De cele mai multe ori copii sunt cei mai afectaţi
de divorţul părinţilor.
Divorţul poate însă avea şi efecte pozitive: înlătură
conflictele, diminuează traumatizarea copiilor datorată certurilor
dintre părinţi. Neacordarea divorţului, limitează numărul cuplurilor
care vor să divorţeze pentru motive minore, însă poate agrava situaţia
unor cupluri realmente compromise, împiedicând formarea unor
cupluri posibil funcţionale. O mamă singură va dezvolta cu fiica sa
unică: mai degrabă o relaţie de parteneriat cu graniţă difuză.
Prin divorţ se desfiinţează căsătoria ceea ce presupune
pierderea calităţii de soţ sau soţie dar nu şi aceea de tată sau mamă
pentru copil. Este bine ca după divorţ părinţii să rămână angajaţi şi să
presteze cât se poate de egal în creşterea şi educaţia copilului.
Majoritatea copiilor cu părinţi divorţaţi prezintă riscul să dezvolte
unele probleme de adaptare. Desigur vârsta copilului la divorţul
părinţilor influenţează măsura efectelor negative.
Cu 100 de ani în urmă, când o persoană spunea “Da” la
primărie sau biserică, era un fapt socotit că se săvârşea până la
moartea uneia dintre părţi. Actualmente se pun în evidenţă
următoarele fenomene:
- relaţiile maritale care se încheie cu divorţ au sporit faţă de cele care
se termină prin părăsire (abandon care predomina în trecut)  pentru că
multe familii erau incapabile să facă faţă costurilor unui divorţ legal;
- s-a schimbat ideologia despre viaţa de familie, bărbatul şi femeia
intrând în căsătorie cu mari expectaţii de a-şi găsi fericirea şi
împlinirea în relaţia lor, mariajul devenind însă cadrul pentru multe
dezamăgiri;
- “divorţul sporeşte divorţul”; copii care au avut părinţi divorţaţi vor fi
de două ori mai vulnerabili la divorţ decât cei cu familii intacte;
- declinul stigmatului divorţului şi facilitatea legilor divorţului au
făcut ca iniţial  rata divorţului să crească şi apoi să se menţină
constantă (Parkinson L., 1993).
Cele mai frecvente cauze invocate pentru desfacerea
căsătoriei sunt: infidelitatea conjugală, alcoolismul, violenţa,
implicarea defectuoasă în educarea copiilor, administrarea
defectuoasă a bugetului, neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor
domestice.
Decizia de a divorţa presupune o serie de procese emoţionale
şi tranziţii atitudinale două fiind deosebit de importante prin
ambivalenta resimţită:
- acceptarea inabilităţii de a rezolva tensiunile maritale aşa încât
relaţia să poată fi continuată
- acceptarea propriei „contribuţii”, părţi în eşecul căsătoriei
            9.4. Sărăcie, şomaj
Acestea se află pe lista factorilor stresori severi deoarece, de
cele mai multe ori, ele se află în afara controlului membrilor familiei,
ei ţinând mai mult de organizarea economică şi socială a societăţii din
care face parte familia respectivă. Ele ameninţă chiar integritatea
fizică a membrilor datorită lipsei de mâncare, apă sau adăpost şi a
mijloacelor financiare şi materiale de a face rost de ele. Ei se asociază
cel mai frecvent cu bolile grave, astfel că se creează rapid un cerc
vicios din care, o dată prinsă, persoana nu mai poate ieşi (Vasile D.,
2008, Rada C. 2010 a, b).
9.5. Boala gravă a unui membru al familiei (Jompan
Afilon,  1997,  http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html )
Unele din bolile care au cele mai puternice efecte negative
asupra sistemului familial sunt: paraliziile, handicapurile fizice şi
mentale severe, bolile psihice severe, cancerul, SIDA .
Impactul bolii asupra familiei se manifesta la mai multe
nivele.
1. Impactul financiar: adică posibilitatea familiei de acoperi
cheltuielile materiale ce implica îngrijirea bolnavului.
2. Impact habitual; familia sa se poată organiza, astfel încât sa acorde
spaţiul necesar separat celui în suferinţa, cu asigurarea nevoilor
fundamentale: căldura, lumina, aerisire adecvata etc. Spaţiul acordat
celui bolnav poate necesita rearanjări fata de distribuirea anterioara si
sa fie în contradicţie cu necesităţile sau scopurile altor membrii de
familie.
3. Impactul psihic. Ca urmare a stresului psihic apar dificultăţi în
perceperea cauzelor şi realităţii bolii; supărarea unor membrii de
familie se poate manifesta prin acuze la adresa altor membrii de
familie pe care îi consideră vinovaţi de îmbolnăvire sau la adresa
medicului de familie ce nu ştie, sau nu se implică suficient pentru a
vindeca boala.
4. Impactul structural.  al bolii asupra familiei e firesc pentru perioade
mai scurte (în boli acute) sau mai lungi de timp (în bolile cronice
infirmizante). Sarcinile celui în suferinţă sunt preluate de alt membru.
Impactul bolii asupra familiei poate fi diminuat prin:
- o bună comunicare a celor implicaţi (membrii familiei,
bolnav, medic)
- o adaptare compensatorie la nevoile familiei
- o coeziune familială solidă preexistentă bolii
Reacţiile familiei la boală pot fi:
- Negarea bolii
 - Neîncrederea în precizia diagnosticului şi speranţa unor
investigaţii suplimentare
- Furia şi revolta
- Tristeţea, anxietatea sau chiar depresia
Fazele terminale ale unei boli pot produce familiei emoţii si
reacţii deosebite la gândul de a pierde pentru totdeauna pe cineva drag
din familie. În tradiţia poporului român îngrijirea bolnavului terminal
în mediul familial este o opţiune preferata. "Doresc să mor în patul
meu", "În casa mea”. Boala în faza terminală are de obicei
repercusiuni psihice şi psihosomatice asupra membrilor de familie
cum ar fi:  anxietate, panică, depresie, suicid, ulcer peptic,
hipertensiune etc. (Jompan Afilon,
1997,  http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html )
            9.6. Decesul unui membru
            Pentru a analiza semnificaţia morţi şi a reacţiilor la doliu a
persoanelor şi a familiilor se iau în considerare următoarele
aspecte: apartenenţa religioasă, tipul de cultură generală sau
profesională, nivelul de educaţie, contextul în care aceasta survine.
După pierderea unei persoane dragi/semnificative, persoana
sau familia pot trece prin următoarele stadii: negare şi izolare, furie,
construcţie şi târguire, depresie, acceptare. Trecerea în ordine prin
aceste etape nu este obligatorie, uneori persoana revine la stadiile
anterioare, alteori sare peste unele. O căsătorie care nu se termină prin
divorţ, se va sfârşi prin moartea unuia din parteneri, eveniment
considerat cel mai stresant pe scala de stres. Ca urmare apar probleme
emoţionale, depresie, scăderea rezistenţei organismului la diverşi
agenţi patologici. De aici rezultă un nivel înalt de mortalitate la
persoanele văduve (Vasile D., 2008, Rada C., 2009. a).
 
 
Tema 10. FUNCŢIONAREA FAMILIEI: FAMILII
FUNCŢIONALE
 ŞI FAMILII DISFUNCŢIONALE
 
           Cunoaşterea principalelor orientări terapeutice privind familia
permite determinarea a ceea ce este funcţional şi disfuncţional în
cadrul acesteia. De exemplu, după Minuchin o familie este
funcţională dacă: părinţii încurajează autonomia copiilor şi
există o intimitate. O familie va fi considerată disfuncţională dacă:
părinţii îşi exagerează rolul parental, graniţele dintre subsistemul
adulţilor si cel parental sunt rigide, un copil are manifestări agresive şi
dacă un părinte este absent.
Prezentăm în continuare câteva orientări terapeutice de
referinţă:
            Şcoala comunicaţionistă şi şcoala strategică (Nichols P. M.,
Schwartz C. R., 2005; Vasile, D., 2008; Zamoşteanu A., 2008).
            Don Jackson consideră că pe baza schemelor de interacţiune
repetitive din familie se pot identifica regulile familiale. Familia este
un sistem care tinde spre homeostazie (echilibru). Don Jackson
împreună cu Jay Haley fac trecerea de la abordarea directă
comunicaţionistă la abordarea strategică. Tehnica este ca terapeutul să
se depărteze de conţinutul comunicării şi să se focalizeze pe proces.
Jay Haley, introduce conceptul de putere, apreciind că dezechilibrul
din familie este consecinţa  conflictului de putere. Toate procesele de
comunicare fac parte din lupta pentru putere. 
 Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson dezvoltă teoria
comunicării. Noi nu putem să nu comunicam. Chiar şi atunci când
tăcem ,,spunem ceva”; de fapt spunem că nu dorim să comunicăm. 
Prin comunicare informăm şi comandăm, acestea două fiind funcţiile
comunicării.
De exemplu: Soţia către soţ „îmi place ordinea”.
Pe de o parte aduce o informaţie pe de altă parte comandă
soţului să fie ordonat. În plus dacă este exprimat mesajul cu iritare ni
se dezvăluie relaţia între cei doi, aceasta fiind comunicare despre
comunicare (meta-comunicare). Când între nivelul informativ şi
nivelul de comandă al comunicării nu există congruenţă apar
probleme de comunicare prin confuzie şi paradox.   
Un alt aspect important al teoriei comunicării în familie este
acela că natura relaţiei depinde de punctuaţia secvenţelor
comunicării.  Aici nu mai este o relaţie lineară de tip cauza efect ci de
o cauzalitate circulară.  Între începutul şi sfârşitul comunicării există o
secvenţă. 
De exemplu un cuplu tânăr la care dinamica sexuală este
afectată. Soţul lucrează la serviciu până la ora 19. Soţia este în
concediu postnatal,  fetiţa pe care o alăptează având 2 luni. Soţul vine
de la serviciu iar soţia îi spune: „Sunt obosită am avut o zi foarte
grea.” Soţul dând drumul la televizor cere de mâncare. Între cei doi
apare o dispută bazată pe desconsiderarea pe care o percepe fiecare
din cauza reacţiei/ lipsei de reacţie a celuilalt. Urmare: avansurile
sexuale ale soţului sunt refuzate de soţie iar starea de frustrare acelor
doi parteneri creează o stare de agitaţie bebeluşului care începe să
plângă.
Aşadar comportamentul fiecărui membru influenţează
comportamentul celorlalţi membrii ai familiei şi invers iar dificultăţile
de comunicare, disfuncţiile apar ca urmare a diferenţelor de
punctuaţie între situaţii.
Schimburile de comunicare pot fi simetrice sau
complementare.
1. Când schimburile de comunicare sunt bazate pe relaţii
simetrice, relaţiile se bazează pe egalitate,  partenerii adoptă
comportament în oglindă, interacţiunea este dispusă pe orizontală, se
minimizează diferenţele. Riscul apare atunci când unul din parteneri
vrea să fie mai presus decât celălalt. Elementul esenţial în abordarea
strategică este analiza regulilor care ghidează punctuaţia secvenţelor
(studiul meta-comunicării).
2. Când schimburile de comunicare sunt bazate pe
complementaritate, fiecare partener completează comportamentul
celuilalt, relaţiile se bazează pe un maxim de diferenţe, interacţiunea
este dispusă pe verticală. Un partener ocupă o poziţie superioară
celălalt o poziţie inferioară poziţii cu care partenerii sunt de acord. 
Riscul unei prea mari complementarităţi este rigiditatea, dependenţa. 
În funcţie de stadiul în care se află în cadrul ciclului vieţii
partenerii pot trece da la simetrie la complementaritate şi invers. 
            Şcoala structurală
Salvator Minuchin, reprezentant şi iniţiator al Şcolii
structurale de terapie a familiei apreciază că familia deţine o structură.
Regulile care determină când, cum şi cu cine se intră in relaţie
formează modele de interacţiune invariabile. Aceste scheme de
interacţiune familială invariabile formează  structură de organizare
bine definită cu roluri, funcţii şi o repartiţie a puterii.
 Dacă regulile din familie sunt absente sau ineficiente atunci
familia este haotică.
Dacă în familie sunt prea multe reguli sau exigente atunci
familia este rigidă.
În cadrul sistemului familial se disting subsistemele:
conjugal, parental, fraternal. Deasemenea între membrii sistemului
familial pot apare alianţe, coaliţii. Diferenţierea în interiorul
sistemului este asigurată de graniţe (frontiere).
Dacă graniţele sunt prea rigide familia este de
tip dezangajat.
Dacă graniţele sunt prea laxe familia este de tip înlănţuit.
Numim aspectele comune şi diferite ale orientărilor
strategice şi sistemice aşa cum sunt ele sintetizate de Alina
Zamoşteanu:
,,Note comune:
▪ considerarea persoanelor şi a interacţiunilor acestora într-un context
care îi influenţează şi care este el însuşi afectat de actele lor;
▪ în definirea diagnosticului şi alegerea strategiei terapeutice se acordă
o importanţă capitală ciclului de viaţă al familiei şi stadiilor de
dezvoltare;
▪ simptomul este considerat ca fiind menţinut şi la rândul său menţine
sistemul, asigurând echilibrul acestuia. Din acest motiv, schimbarea
terapeutică trebuie să aibă loc la toate nivelurile familiei, nu la nivel
de persoană;
▪ în schimbarea sistemului familial se pune accent mai mult pe
prezent decât pe trecut (acesta interesând numai în ceea ce priveşte
influenţa sa asupra prezentului);
▪ se prescriu sarcini comportamentale pentru a opri dezvoltarea
simptomului”.
,,Note diferite:
▪ în orientarea structurală, simptomul semnifică o structură
disfuncţională. Organizarea ierarhică disfuncţională din cadrul
sistemului familial este cea care duce la apariţia simptomului, de
aceea se prescriu sarcini care să modifice ierarhia sistemului;
▪ în orientarea strategică, se acordă importanţă simptomului „aici şi
acum”, secvenţei comunicaţionale (când, cum a apărut). Simptomul
exprimă conflictul de putere. Se prescriu sarcini pentru a bloca
apariţia simptomului”.
Dislocările din Ciclul de viaţă al familiei care necesită paşi
adiţionali pentru restabilizarea şi avansarea pe Axa
Dezvoltării (Muraru A., Petrescu C., 2008 )

Procese Emoţionale ale Tranziţiei

Condiţii Esenţiale Atitudinale
Etapa Aspecte de Dezvoltare
Divorţ
1. Decizia de a Acceptarea inabilităţii de a rezolva Acceptarea propriei „contribuţii” părţi în
divorţa tensiunile maritale aşa încât relaţia să eşecul căsătoriei
poată fi continuată
2. Planificarea Sprijinirea unor aranjamente viabile a. Lucrul cooperant asupra problemelor de
dezbinării pentru toate părţile sistemului custodie, vizite şi finanţe. b. Confruntarea
sistemului familiei extinse în legătură cu divorţul

3. Separarea a. Dorinţa de a comunica relaţii de a. Doliul/plângerea faptului de a fi pierdut

cooperare într-o relaţie co- familia intactă; b. Restructurarea relaţiilor
părintească şi de a acorda un sprijin maritale dintre părinţi-copii, a finanţării lor;
financiar comun pentru copii b. adaptarea şi obişnuirea cu traiul separat.
Lucrul asupra rezoluţiei Realinierea relaţiilor cu familia extinsă;
ataşamentului faţă de soţ menţinerea legăturii cu familia extinsă a
partenerului

4. Divorţul Foarte multă muncă asupra a. Doliul/plângerea faptului de a fi pierdut

divorţului emoţional: depăşirea
suferinţei, furiei, culpei, etc.
familia intactă: renunţarea la fanteziile şi
visurile de reunire; b. Retragerea
speranţelor, visurilor, aşteptărilor investite
în căsătorie; c. Rămânerea în contact cu
familiile extinse

Procese Emoţionale ale Tranziţiei Aspecte de Dezvoltare

Etapa Condiţii Esenţiale Atitudinale
Familia după divorţ
1. Părintele singur (cu Dorinţa de a menţine a. Stabilirea aranjamentelor flexibile pentru
drept de responsabilităţile financiare, dacă vizitarea fostului partener şi a familiei
custodie/rezidenţa de continuă contactul parental cu fostul acestuia; b. Reconstruirea propriilor resurse
bază soţ, şi de a sprijini contactul copiilor financiare; c. Reconstruirea propriei reţele
cu fostul-soţ şi cu familia acestuia sociale

Părintele singur (fără Dorinţa de a menţine contactul
custodie) parental cu fostul partener şi sprijinul
relaţiei cu părintele custodia şi cu
copii
a. Găsirea unor modalităţi de comunicare a
unei relaţii parentale eficiente cu copii; b.
Menţinerea responsabilităţilor financiare
faţă de fostul partener şi copii; c.
Reconstruirea propriei reţele sociale

           
 
 
 
 Tema 11. METODE ŞI TEHNICI DE EVALUARE A
CUPLULUI ŞI FAMILIEI
 
            11.1. Metode şi tehnici generale de evaluare
(măsurare, psihodiagnostic) utilizate atât individual cât şi
pentru familie (Minulescu, M., 2003; Tudose Fl., 2003; David D.,
2008)
            În evaluarea familiei urmărim realizarea, modul de
manifestare a următoarelor elemente principale: - Structura familiei,
subsistemele, graniţele dintre ele; - Funcţiile familiei şi rolurile
familiale; - Structura de autoritate şi putere; - Regulile „oficiale” şi
cele „nespuse”, dar aşteptate; - Climatul afectiv; - Diferenţierea
sinelui a membrilor familiei; - Comunicarea, conţinutul comunicării,
interacţiunile, tranzacţiile; - Mecanismele de coping ale familiei.
Anamneza. Prin aceasta se pot obţine informaţii cu privire la
subiectul intrat în procesul de diagnosticare în scopul reconstituirii
biografiei celui testat şi analizei condiţionării social-educative a
personalităţii. Analiza modului concret de viaţă, a condiţiilor de lucru
şi a situaţiei familiale, a modalităţii de debut şi evoluţiei în timp a
tulburărilor psihice, aprofundarea problematicii cauza-efect arată
importanţa anamnezei în psihodiagnoza etiologică.
Interviul convorbirea (copii, adulţi). Convorbirea dinamică
se poate realiza printr-un proces de proiectare cu dezvăluirea
atitudinilor, conflictelor, sentimentelor, la baza stând ideea deblocării
complexelor şi barajelor psihice. În funcţie de numărul participanţilor
există convorbire individuală şi convorbire de grup. Prin intermediul
convorbirilor individuale subiectul se poate debloca punându-se astfel
in evidenta momentele şi factorii ce au determinat o limitare
individuală a activităţii. Tipurile de convorbire sunt: -convorbire
liberă; -convorbire semi-dirijată; -convorbiri dinamice; -convorbire
reflexă; -convorbire dirijată
Metoda observării constă în contemplarea metodică şi
intenţionată a unui subiect uman a unui proces sau a unor manifestări
ale subiectului aflat în atenţia cercetătorului. Observaţia nu este numai
o simplă privire, nu este o observaţie ocazională ci o urmărire atentă
şi sistematică a manifestărilor psihice pentru a le fixa cât mai adecvat.
În funcţie de obiectul observaţiei putem vorbi despre o observaţie
directă şi una indirectă. Cea directă este realizată de cercetător prin
constatarea şi observarea fenomenelor observate graţie unor mijloace
de investigare simple sau cu ajutorul unor aparate ce amplifică
capacităţile simţurilor noastre. Observarea indirectă are în obiectiv
caracteristici şi trăsături psihice ce nu pot fi analizate prin exprimarea
lor directă şi care constituie sfera variabilelor dependente specific
procesualităţii personalităţii umane. Standardele depind de grupa de
vârstă. Prin intermediul observaţiei vom obţine date referitoare la:
- ansamblul condiţiilor de mediu şi a anturajului in care trăieşte şi se
manifesta subiectul considerat
- incidentele critice ale condiţiilor de mediu
- modalitatea de comunicare a subiectului
- efectele experienţei trecute si influenta lor asupra prezentului
- modificările somatice obiective
- produsele activităţii subiectului
Observaţia constituie o latură de bază a psihodiagnozei
întrucât permite psihologului să plaseze observaţiile obţinute şi să le
compare cu ansamblul informaţiilor şi experienţei psihodiagnostice de
care dispune să confrunte datele observaţiile cu anumite etaloane.
 La fel de importante şi utile pentru evaluare şi
psihodiagnostic sunt următoarele instrumente şi tehnici: scalele şi
chestionarele; tehnicile proiective: desenul familiei şi ale variate
forme: desenul cuplului marital, al fratriei, modelajul şi sculptura
familială etc.; Tehnicile dramatice: jocul de rol, dramaterapia,
psihodrama; Genograma; Harta cronologică a evenimentelor
familiale.
În cadrul terapiei integrative se utilizează elemente din surse
diferite: psihodramă, psihoterapia experienţială, psihologia cognitivă,
terapia familială structurală şi psihoterapia comportamentală.
În terapia de familie, experienţialişti folosesc un număr mare
de tehnici care au în comun spiritul psihodramei:  
o Sculptura familiala (Duhl, Kantor, 1973, Virginia Satir
şi Baldwin, 1983)
o Interviul cu păpuşile familiale (Irwin şi Mallory, 1975)
o Art-terapia familială (Geddes şi Medway, 1977)
o Desenul familiei conjugale (Bing, 1970)
o Tehnicile gestalt-terapeutice (Kempler, 1973)
            Sculptura familială (Forrester A.M., 2000, p. 235-243;
Mitrofan I., Vasile D., 2001)
Membrii familiei primesc solicitarea din partea terapeutului
să se aşeze într-un grup statuar cu sens. Fiecare membru trebuie să-i
aşeze pe ceilalţi într-un tablou care are o semnificaţie si un sens
pentru el. Tehnica sculpturii familiei permite conştientizarea tipurilor
de relaţii între membrii familiei cu avantajele şi dezavantajele lor.
Metafora posturală permite înţelegerea mai bine a poziţiilor
relaţionale şi emoţionale, deficientele de comunicare, limitările.
Pentru a ajunge într-o postură mai confortabilă, mai liberă 
familia poate să modifice poziţia în mod spontan. În acest fel poate
începe modificarea raporturilor familiale la mai sănătos şi plăcut.
11.2.  Metode şi tehnici specifice de evaluare
(măsurare, psihodiagnostic)
Tehnica ,,Psihosinteza familiei”, prin care se urmăresc
următoarele aspecte (Muraru A.,  Petrescu C., 2008):
1. EROI: Pe cine consideră a fi erou familia dumneavoastră
acum? Pe cine admiraţi mai mult? Cine erau oamenii pe care
generaţiile anterioare îi considerau eroi? Mergeţi înapoi de-a lungul
generaţiilor şi vedeţi dacă sunt poveşti despre eroi în  familia
dumneavoastră. Cum s-ar comporta un erou în familia dumneavoastră
acum? Cum înfruntă un erou adversităţile (problemele)?
2. CĂRŢI ŞI MITURI: Care sunt poveştile, poemele, cărţile,
miturile, cărţile favorite ale familiei dumneavoastră? Este o poveste
sau un mit favorit care a fost transmis de-a lungul generaţiilor? Ce
face această poveste sau mit importante pentru familia
dumneavoastră? Sunt părţi în aceste poveşti care v-au făcut să râdeţi
sau să plângeţi sau care v-au ajutat să vă amintiţi ce înseamnă curajul?
3. ARTE: Familia dumneavoastră are tablouri sau sculpturi
favorite? Monumente sau clădiri favorite? O melodie favorită? A fost
o melodie pe care mama, tatăl sau bunicul o cântau? Care a fost
tabloul sau muzica lor favorită? Ar fi o clădire, pictură sau muzică
preferată care ar putea descrie familia dumneavoastră?
4. SPORT ŞI JOCURI: Familia ta practică împreună un sport
sau joacă vreun joc (poate fi de cărţi, video sau orice sport)? Ce vă
place la acest sport sau la acest joc? Ce sport sau joc erau practicate
de părinţi sau bunici? Vreunul din aceste jocuri sau sporturi învaţă
familia dumneavoastră să facă faţă urgenţelor?
5. BANI: Cum se administrează banii în familie? Dacă aţi
avea mulţi bani ce aţi face cu ei? Dacă aţi avea foarte puţini, ce aţi
face? Ce au făcut părinţii, bunicii sau alte generaţii cu banii? Care au
fost tehnicile lor de supravieţuire? Au reuşit?
6. PRIETENIE: Ce înseamnă prietenia pentru familia ta?
Cum îşi face familia ta prieteni? Aveţi prieteni pe perioade lungi sau
pentru scurt timp? Vă vedeţi des? Care sunt caracteristicile pe care le
admiraţi la prieteni? Aveţi şi voi aceste caracteristici? Ce puteţi spune
despre prietenii părinţilor sau ai bunicilor? Ce aţi admirat la prietenii
lor?
7. PERIOADE DIFICILE: Prin ce evenimente dificile a
trecut familia dumneavoastră? Dar pentru părinţi şi bunici? Cum s-au
descurcat în timpul evenimentelor şi după? Ce au învăţat pe parcursul
acestor evenimente? Ce a învăţat familia ta din aceste perioade
dificile? Când îi vezi pe ceilalţi că au  perioade dificile ce faci? Care
este semnificaţia lor în viaţa ta? Sunt metode pe care le ştii şi care te-
ar ajuta să faci faţă mai bine?
8. PERIOADE BUNE: Ce evenimente din familie v-au adus
bucurie şi fericire? Care au fost evenimentele fericite pentru părinţii şi
bunicii tăi? Cum aţi reacţionat atunci şi după aceste evenimente? Îţi
aminteşti râsul şi sentimentele plăcute? Poţi să vizualizezi familia şi
pe tine în acele perioade bune? Ce ai învăţat pe parcursul acestor
evenimente? Ce a învăţat familia ta din aceste perioade bune? Dacă ar
fi un singur cuvânt sau o singură imagine pentru acest eveniment
fericit din familie, care ar fi acela? Cum te simţi când îi vezi pe
ceilalţi fericiţi şi care este semnificaţia lor în viaţa ta?
9. TRADIŢII: Care sunt tradiţiile în familia ta în preajma
sărbătorilor sau a zilelor de naştere? Cum erau ele celebrate în familia
părinţilor sau a bunicilor? Ce alte tradiţii erau respectate în familie sau
în familia bunicilor? Care este cea mai veche tradiţie transmisă
familiei tale? Dacă ai putea avea o singură celebrare care ar simboliza
familia ta, care ar fi aceea? Care e tradiţia pe care v-ar place să o aibă
familia?
10. OCUPAŢII: Pentru copii – ce fel de persoană vrei să fii
când vei fi mare? Ce fel de muncă vrei să faci? Pentru părinţi - când
erai copil, ce fel de muncă voiai  să  ai şi ce fel de persoană voiai să fii
când ai să creşti? Pentru ambii – ce era important la munca aceea sau
la persoana care voiaţi să deveniţi? Cum te-ar fi ajutat această
ocupaţie sau persoană să te exprimi? Ce ocupaţii erau importante
pentru părinţi, bunici sau străbunici?
11. STUDII-HOBBIES: Ce studii, activităţi, şi / sau hobbie
îţi place să faci? Îţi place să mergi la şcoală / la muncă? Ce îţi place şi
ce nu-ţi place la studii sau la hobby? Ce te ajută în cadrul studiilor, a
muncii sau a activităţilor să te exprimi? Care sunt hobby-urile,
activităţile şi slujbele în familia ta sau ale generaţiilor trecute? Este
educaţia importantă pentru ei?
12. SPIRITUALITATE: Ce valoare are spiritul în familia ta?
Credeţi în Putere Supremă, Realitate Spirituală, Minte Universală,
Dumnezeu, Buddha, Allah, etc.? Participaţi la vreun serviciu religios?
Care erau credinţele părinţilor sau ale bunicilor? Dacă sunteţi în criză,
pericol, sunteţi speriat sau aveţi probleme, unde mergeţi? Către cine
vă îndreptaţi în astfel de situaţii? Credinţele vă ajută?
13.SCOP: Care este scopul în a avea o familie? Care este
Scopul acestei familii? Ce vedeau părinţii sau bunicii ca nefiind
 scopul lor în viaţă? Dacă te uiţi de-a lungul generaţiilor, unde au trăit,
au avut familii, s-au mutat, ce i-a ţinut împreună şi ce i-a separat? Ce
au vrut pentru ei ca scop în viaţă şi ce au vrut pentru generaţiile
viitoare? Ce Scop vrea fiecare cuplu, individ sau familie să transmită
către lume?
14. VIITORUL: Ce vezi că se v-a întâmpla în această familie
luna viitoare? Anul viitor? Ce ţi-ar place să vezi că se întâmplă în
această familie? Ce ţi-ar place să vezi că s-ar întâmpla în comunitatea
ta sau în lume în anul viitor? Spune o propoziţie pe  care această
familie să îi placă să o spună la anul ca şi scop ce ai în lume.
Plănuieşte să spui această propoziţie în fiecare zi pentru anul următor.
15. CALITĂŢI: Ce calităţi aţi primit din partea familiei?
(răbdare, pace, compasiune, cooperare, sentiment fratern, curaj,
credinţă, libertate, umor, bucurie, lumină, disciplină, graţie, voinţă,
putere, vitalitate, etc.). Ce calităţi apreciază familia ta? Pe care le
exprimă şi le apreciază? Ce calităţi încerci tu să dezvolţi? Care sunt
calităţile importante pentru generaţiile trecute?
16. PUTERE / VOINŢĂ:  Care este forţa dominantă a
acestei familii? Ce faceţi în perioada de criză sau în timpul
schimbărilor pentru a rămâne puternici? Ce făceau părinţii sau bunicii
pentru a fi puternici? A fost o „voinţă puternică” în trecut şi cum a
fost ea exprimată? Cum îşi foloseşte familia voinţa? Această familie
exprimă bunăvoinţă sau îşi folosesc voinţa bine? Poţi să spui că au
fost perioade când familia ta şi-a folosit voinţa bine?
17. SUFLET: Care consideri că este sufletul acestei familii?
Care este cadoul unic pe care această familie l-a oferit de-a lungul
generaţiilor? Cum a ajutat această familie ca lumea să devină un loc
mai bun? E vreun „motto” care exprimă acest „dar” oferit lumii atât
pentru generaţiile trecute cât şi pentru generaţiile viitoare? Ce ar
însemna acest motto pentru lume şi cum ar exprima şi influenţa
familia?
18. VISURI: Ce visuri are familia ta? Care erau visurile
generaţiilor trecute? Se spune că visurile fac umanitatea unică şi
importantă pentru Univers. Ce vis ai tu ca persoană care te-a schimbat
şi a ajutat universul? Ce visuri importante a avut familia ta? Cum v-au
ajutat visurile să vă identificaţi Scopul?
            Ghidul de evaluare familială cuprinde următoarele 10
aspecte:
o Cartografierea familiei, care presupune determinarea:
1. Tipului de familie
2. Genogramei (prenume, vârstă, statut, date relevante, membrii
prezenţi şi absenţi etc.)
3. Caracteristicilor sociale ale familiei
4. Reţelei sociale a familiei
5. Tipului de raport care există între reţeaua socială precizată anterior
şi familie
o Condiţii materiale obiective. Astfel,  se au în vedere:
1. Spaţiu fizic
2. Loc de muncă
3. Starea de sănătate psihică şi fizică a membrilor familiei
4. Relaţii între condiţiile materiale obiective şi interrelaţiile familiale
o  Ciclul vieţii familiale, urmărindu-se:
1. Căsătoria – formarea cuplului
2. Educaţia copiilor: naştere, copilărie, adolescenţă
3. Plecarea copiilor
 4. Pensionarea
o Tipuri de sub-sisteme familiale
1. Subsistem marital: soţ-soţie, numai soţ, numai soţie, altele
2. Subsistem parental: mamă-tată, mamă-bunică etc.
3. Subsistem fraternal
o Tipuri de frontiere între subsisteme: 1. Clare; 2. Difuze; 3. Rigide; 4.
Conflictuale; 
5. Alianţe-coaliţii
o Roluri  familiale formale: definire, percepţie, aşteptări, distribuţie
o Roluri familiale informale (modalităţi tranzacţionale specifice
familiei): se caută identificarea unor posibile roluri cum ar fi: ″ţap
ispăşitor″(depozitarul sentimentelor negative şi a tensiunilor în cadrul
familiei); ″agent de legătură″ (mediatorul)  ″cel care are mereu de
suferit″; ″marginalizatul″ (delincventul, nebunul etc.) ″rezonabilul
″ (care trebuie să accepte şi să înţeleagă tot). 
o Reguli în familie (ceea ce este permis sau nu )
- Care sunt regulile familiei? , - Cine le-a definit? - Cum sunt regulile:
implicite, explicite, incitative, ambigue - Sunt adaptate nevoilor
membrilor? - La ce servesc? (al cui interes îl deservesc)
- Cum se face aplicarea regulilor: rigid, flexibil, laissez-faire, haotic
o Gradul de angajare afectivă şi modul de relaţionare intra-
familială
Se pot identifica: absenţa angajamentului, interes, fără angajament
emotiv, angajament empatic angajament narcisic (în funcţie de
propriile sale nevoi), angajament simbiotic etc.
o Pattern-urile de comunicare
1. Conţinutul comunicării  (cu conţinut afectiv, cu un conţinut
instrumental, altele)
2. Procesul comunicării (verbală sau non-verbală? Ce nu este tolerat
în limbaj, ce este considerat tabu?
3. Modul de rezolvare a conflictelor: - negare; - retragere; - proiecţie /
agresivitate; - entuziasm; - laissez-faire; - negociere sau combinaţii
ale acestora.
Psihodiagnosticul familiei presupune reconstituirea,
identificarea, de obicei pe trei generaţii, a persoanelor,  a obiceiurilor, 
a relaţiilor care există în familie şi a evenimentelor uneori
traumatizante sau importante care s-au petrecut în această familie. În
acest sens un instrument util de evaluare este psihogenograma.
 
Tema 12. METODE DE STUDIU A FAMILIEI:DESENUL
FAMILIEI GENOGRAMA
 
            Genograma (psihogenograma)
Un program (soft) de generare a unei genograme precum şi 
informaţii utile despre acest instrument se găsesc la link-
ul http://www.genopro.com/  Scopul genogramei este: de a identifica
gradul de fuziune al membrilor unii cu alţii, ce pattern-uri de
comportament se repetă din generaţie în generaţie, ce emoţii se
transmit inconştient de la o generaţie la alta.
Genograma utilizată în terapie este o versiune a arborelui
genealogic sau a spiţei de neam. Organizarea genogramei şi utilizarea
simbolurilor standard uşor de mânuit permit terapeutului şi
pacientului să identifice rapid şi să a înţeleagă modelele din istoria
familiei respective (Rada C, 2009 b).
 În genogramă sunt trecute informaţii importante despre
membrii familiei cum ar fi anii: căsătoriei, naşterii copiilor,
pensionării, plecării de acasă a unor membrii de familie etc.
Prin anumite simboluri convenţionale în genogramă pot fi
reprezentate bine modelele de interacţionare familiale cum ar fi
relaţii: foarte apropiate, conflictuale,  distanţate, apropiate şi
conflictuale, de control, de gelozie, de manipulare, violente şi 
înstrăinarea sau ruperea relaţiei. De asemenea în genogramă se pot
consemna anumite situaţii evenimente cu potenţial patogen asupra
individului sau cuplului cum ar fi: abuz fizic, incest, viol, abuz de
alcool, droguri. 
În construirea genogramei sunt următoarele reguli de bază:
1. Persoanele de sex masculin sunt notate cu un pătrat şi cele de sex
feminin cu un cerc.
2. Întotdeauna persoanele de sex masculin sunt în partea stângă şi
persoanele de sex feminin sunt în partea dreaptă a familiei.
3. Familie este simbolizată de o linie orizontală care leagă cele două
persoane. Simbolul ,,relaţia de familie” descrie unirea a două
persoane. Aceasta denumire poate fi înlocuită cu căsătorie
(heterosexuală sau homosexuală)  atât timp cât acesta se diferenţiază
de următoarele alte tipuri de relaţii: divorţ, separare, coabitare,
angajament etc.
4. Un soţ trebuie să fie întotdeauna mai aproape primul partener a lui / al
ei decât de al doilea, al treilea şi aşa mai departe sunt trecuţi în ordine
partenerii. 
5. Fată de părinţii săi copiii sunt amplasaţi sub linia de familie de la cel
mai bătrân (primul născut) la cel mai tânăr, de la stânga la dreapta.
            Spiţa de  neam, genealogii sociale (Rada C., 2003;
Ciobanu M., 1994; Costa-Foru C. Xenia, 1945).
Spiţa de  neam. ,,Spiţa de neam este o încercare de redare
grafică a tuturor rudeniilor care leagă laolaltă un grup de oameni,
descendenţi din aceeaşi bătrâni. O spiţă de neam, ca să fie completă,
ar trebui deci să cuprindă pe toţi membrii unui aceluiaşi grup familial,
adică să ţie seamă în egală măsură de rudele dinspre femei ca şi de
acele dinspre bărbaţi. Până acum în cercetările noastre s-a dovedit a fi
mai de folos să se întrebuinţeze spiţele de neam care ţin seamă numai
de descendenţa prin bărbaţi, deoarece organizarea noastră actuală
prevede că fetele măritate sunt ,,ieşite din neam”. Era un mijloc de a
calcula uşor cota parte ce se datoreşte fiecăruia. Ţăranii îşi ţineau cu
sfinţenie asemenea spiţe de neam, pe bază de mărturie, fără
reprezentare grafică” . ,,Spiţa de neam şi istoricul neamului, pe lângă
faptul că ne dau informaţii cu privire la toate problemele familiei şi ne
dau o reprezentare grafică ce ne ajută foarte mult la clarificarea
relaţiilor care există între diferiţi membri ai aceleiaşi familii, mai pot
fi şi prilejul unei cercetări speciale a spiritului neamului” (Costa-Foru,
1945, p. 62, p.67).
După cum remarca H.H.Stahl, conştiinţa genealogiei creşte
solidaritatea socială, ajută la conservarea tradiţiei şi consolidează
poziţia ascendenţilor faţă de descendenţi.
Începutul genealogiilor sociale se găseşte în cadrul
monografiilor privind familia românească din perioada interbelică, ce
au fost realizate de reprezentanţii Şcolii Sociologice de la Bucureşti:
H.H.Stahl, Traian Herseni, Xenia Costa-Foru, care au efectuat istorii
de familii. O genealogie socială cuprinde date privind traiectoriile
şcolare, profesionale, familiale, migratorii, despre grupul familial pe
cel puţin trei generaţii, extinzându-se şi la colaterali unchi, mătuşi,
soţi şi ascendenţii lor.
Într-o familie se pun în evidenţă o succesiune de statusuri
sociale care formează traiectoria socială a familiei, familia de origine
influenţând traiectoria socială a individului. La 30 de ani de la naştere,
generaţia copiilor înlocuieşte generaţia părinţilor, într-un nou context
socio-profesional şi a unei noi structuri sociale. Profesia tatălui şi a
mamei, climatul moral din familie sunt variabile care influenţează
itinerariul social al copilului. Acest ,,câmp de posibilităţi” pentru
originea socială are dimensiuni temporale, istorice în sensul că este
valabil pentru un moment istoric, pentru o generaţie dată. Informal
copii aparţin mai mult sau mai puţin ramurii materne sau paterne,
rivalitatea dintre bunicii materni sau paterni influenţând traiectoria de
viaţă.
Cercetarea privind mobilitatea familială, percepţia corectă
asupra modului în care normele culturale şi condiţiile istorice îşi pun
amprenta asupra ciclului de viaţă familial necesită clarificarea
noţiunilor de tranziţie, tranziţie normativă şi de moment de criza
(Ciobanu, 1994, p. 520).
Din această perspectivă tranziţia poate fi privită ca mişcare
în timp a indivizilor, ca o formă a construcţiei sociale. Tranziţia
normativă e reprezentată de evenimente cruciale din viaţa
profesională şi de familie cum ar fi: căsătoria, primul loc de muncă.
Momentele de criză pot fi pierderea serviciului, decesul unui membru
al familiei, un eveniment istoric.
O tranziţie poate fi percepută ca fiind: devreme, în timp,
târziu, în funcţie de condiţiile istorice, deoarece ceea ce e normativ
într-o societate e considerat tranziţie critică într-o alta. De exemplu
vârsta la care o femeie necăsătorită e considerată ,,fata bătrână” a
crescut.
Genealogia socială, vizează mobilitatea socială pe termen
lung; astfel se evidenţiază modul în care condiţiile istorice şi de
procesele istorice modelează şi condiţionează experienţele sociale si
tranziţia  unei cohorte (Ciobanu, 1994, p. 521). Istoriile de familie,
genealogia socială comentată şi comparată, ca instrument de
cercetare, relevă: contextele locale şi istoria comunităţii respective,
fenomenele demografice cum ar fi fertilitatea, variaţia taliei familiei,
migraţia în funcţie de mediul de rezidenţă, mediul social, de epocă
precum şi fenomenele economice cum sunt strategiile de acumulare şi
dezvoltare a patrimoniului.
În trecut, în societăţile “primitive”, tradiţionale era de mare
importanţă constituirea arborelui genealogic pentru că grupul de
descendenţă, raportarea le neam reglementa viaţa individuală şi a 
comunităţii având funcţie de prestigiu social, de selecţie maritală,
politico-militară, religioasă etc.
Numeroase cercetări au evidenţiat existenţa în arborele
genealogic al familiei a naşilor. Năşia este o altă instituţie creştină de
prestigiu, naşii având un statut şi un rol deosebit pentru familie. Naşii
şi moşii se moşteneau din tată în fiu pe linie paternă, uneori moşul şi
moaşa copilului boteza copii. Primul copil era totdeauna botezat de
naşii de cununie. Dacă boala, moartea îi împiedicau să cunune sau să
boteze atunci obligaţia era transmisă copiilor. Prin botez se crea o
relaţie de rudenie duhovnicească, aşa încât era interzisă căsătoria
copiilor finilor cu cei ai naşilor. De asemenea, selecţia maritală se
restrângea şi mai mult prin interdicţia căsătoriei între băieţi şi fete
botezaţi în aceeaşi apă, pentru că erau „fraţi de botez”.
            Arborele  genealogic (spiţa de neam) realizează redarea
grafică a tuturor rudeniilor care leagă laolaltă un grup de oameni,
descendenţi din aceeaşi bătrâni). Paşii de întocmire ai unui arbore
genealogic şi simbolurile utilizate sunt:
- se porneşte de la cel mai vechi membru cunoscut (informaţiile se iau
din: amintirea oamenilor, însemnările făcute de un membru bătrân,
pietre de mormânt, foi de zestre etc.)
- membrii aceleiaşi generaţii se dispun pe aceeaşi linie;
- se dă un număr de ordine diferit, fiecărei generaţii; de exemplu
generaţia a II-a;
se pot folosi A B C D etc.; pentru generaţia a III-a se pot folosii I, II,
III: pentru alte generaţii se pot folosi litere mici de tipar, litere greceşti
etc.; fiecare individ va avea astfel un număr convenţional;
- se trage o linie punctată (linia morţii) prin care despărţim pe cei
morţi de cei vii;
- dacă în grupul celor vii se găseşte un mort, acesta va fi încercuit cu
un cerc punctat,
- se încercuiesc cu o linie plină cei care locuiesc în aceeaşi
gospodărie;
- se vor nota cu un semn distinct cei plecaţi în alt sat sau oraş;
- bărbaţii se încadrează în dreptunghi, femeile se încadrează în
triunghi.
Soţul, soţia vor face spiţe de neam separate, grafic sau prin
enumerare pe listă.
Un caracter care este observat pe linie verticală, cu indivizi
de sex masculin sau feminin care prezintă acelaşi caracter, este mai
mult ca sigur autozomal dominant. Un caracter care este observat pe
linie orizontală, printre fraţii şi surorile care apar în urma unei
căsătorii consangvine, este posibil a fi autozomal recesiv. Un caracter
observat numai la indivizi de sex masculin, care provin din părinţi
normali, sugerează o ereditate X-linkat recesivă. În cazul unui
caracter izolat este dificil de stabilit modul de transmitere mai ales
dacă acel caracter este rar, iar indivizii mor înainte de maturitatea
sexuală. Studiile familiale se utilizează şi în analiza segregării
caracterelor. Studiile familiale reprezintă cea mai veche metodă de
investigare în genetica umană, pentru că la om nu se pot face
încrucişări experimentale. Se analizează transmiterea genealogică a
caracterului (Severin E, 1996). În cadrul anchetei familiale se pleacă
de la cazul primar probantul. Se analizează toţi membrii familiei:
1. în linie directă verticală: bunici, părinţi, copii, nepoţi;
2. în linie colaterală orizontală: fraţii şi surorile probantului,
fratria părinţilor, fratria bunicilor şi descendenţii acestora
realizându-se arborele genealogic.
Arborele genealogic este reprezentarea grafică, folosind
semne convenţionale, a datelor obţinute prin ancheta familială, care
oferă date despre ereditatea caracterului şi modul său de transmitere.
Constelaţia genealogică (familială) are rol determinat în
derularea vieţii individului ca purtător al zestrei bio-psiho-sociale a
neamului din care se trage.  L. Szondi demonstrează că drumul în
viaţă nu are exclusiv o destinaţie de tip fatalist, ci se realizează prin
alegerea în:
- iubire (instituţionalizată în căsătorie),
- prietenie (idealul social care uneşte un grup, o asociaţie, societate
etc.),
- profesie (vocaţia care va sta la baza unei cariere),
- boală (electivitatea pentru o categorie de afecţiuni somatice sau
psihice),
- moarte (un anume mod de a muri: lent, violent, brusc).
Aceste mari domenii de alegere cu valoare de destin sunt
motivate atât de educaţie, cât şi de moştenirea sa în posibilităţi de
existenţă şi pot fi cunoscute prin analiza arborelui genealogic. 
Szondi propune un test bazat pe mecanismul alegerii
simpatetice şi un instrument „diagnosticul experimental al
pulsiunilor” şi ajunge la următoarea concluzie. 
Alegerea parteneriatului marital, amical, vocaţional, morbid
şi tanatic este mai puţin determinată de configuraţia astrelor în
momentul naşterii şi mai mult de structura posibilităţilor sale de
relaţie interumană:
- intimă (cu sine însuşi, intrapersonală),
- de proximitate (interpersonală) şi
- socială (cu grupul şi cu societatea în general = conştiinţa socială).
El sugera că omul posedă de la naştere un echipament
genetic pulsional pe care îl actualizează în decursul vieţii sale printr-o
suită de alegeri existenţiale care îi marchează şi îi construiesc
destinul. Aceste alegeri se referă la opţiunile conştiente şi inconştiente
privind principalele domenii ale vieţii: iubire, prietenie, profesie,
boală şi moarte. Aşadar, destinul individului este cumva determinat de
un stoc de gene ancestrale, transmise prin arborele său genealogic prin
ascendenţa sa familială.
Szondi observă anumite similitudini „destinologice” pe care
membrii unei aceleiaşi familii le manifestă plecând de la acest
echipament genetic comun, care circumscrie ceea ce el
denumeşte „inconştientul familial” ca de exemplu: mai mulţi membri
ai aceleiaşi familii, care suferă sau au suferit de o anumită boală
mentală sau care îşi aleg profesii similare cu cele ale ascendenţilor
lor, sau care manifestă un acelaşi tip de relaţie erotică sau care, pe
ansamblu, sunt ghidaţi spre destine simetrice cu cele ale strămoşilor
(Ivana D., 1996; Deri S., 2000; Dumitraşcu N., 2005).
            Desenul familiei
            Testele de desenare s-au dovedit utile, pentru că, aşa cum
afirma J. Verdine "mâna este creierul exterior al omului". Editura
PROFEX comercializează, versiuni în limba română pentru unele din
cele mai frecvent utilizate teste psihologice, cu un accent deosebit pe
testele proiective.  (www.profex.com.ro)
Desenul (testul familiei) se aplică de la 5 la14 ani. Uneori se
poate aplica şi peste această vârstă. Se cere copilului să deseneze
persoanele care fac parte din familie. Consemne de administrare sunt
următoarele. Coala de hârtie trebuie prezentată subiectului orizontal.
Examinatorul pune la dispoziţie creioane colorate, creioane simple. Se
notează timpul de execuţie. Consemnul trebuie formulat după cum
urmează: “Desenează o familie”. În funcţie de obiectivele
administrării, acest consemn poate fi modificat sau completat
astfel: ”Desenează familia ta”.   În timpul administrării examinatorul
trebuie să noteze:
- ordinea în care sunt desenate elementele.
- dacă subiectul este dreptaci sau stângaci,
- ordinea mişcării grafice (în sensul scrisului, de sus in jos).
- observaţiile asupra mimicii, gesticii, verbalizărilor subiectului
precum
- faptele care sunt sau nu legate în mod manifest de desen.
Când desenul este terminat sa va solicita persoanei să dea un nume
familiei desenate, şi să scrie pe desen, deasupra fiecărui personaj,
numele, vârsta, sexul acestuia, precum şi legătura cu restul familiei.
Examinatorul cere la sfârşit subiectului să arate cu ce personaj se
identifică, ce personaj i-ar plăcea să fie el. Această întrebare rămâne
valabilă chiar dacă subiectul declară singur că a desenat propria
familie. Când este vorba de un copil, i se pot pune şi întrebări pentru
clarificare.
Prin desenul familiei se pot identifica  aspecte cum sunt
- relaţiile cu membrii familiei şi organizarea acesteia;
- tipul de relaţii intra-familiale, în special în cazul copiilor cu părinţi
separaţi, recăsătoriţi sau al copiilor care au pierdut un părinte;
- elementele de identificare cu membrii familiei;
- tendinţe de valorizare/devalorizare;
- organizarea personalităţii şi în special a spaţiului psihic;
- angoasele, conflictele interne, fantasmele, introiecţiile
identificatoare, imago-urile Supra-eului, obiectele interne bune sau
rele;
- aspecte nevrotice ale personalităţii cum ar fi sadismul, agorafobia,
nevroza obsesionala;
- trăsături psihotice precum ar fi tendinţele depresive sau cele
maniacale, schizofrenia;
Elemente de analiza specifice desenului familiei:
- Numărul personajelor desenului in comparaţie cu numărul de
personaje al familiei reale. Ei au acordat importanţă şi personajelor
uitate sau respinse;
- Structura interna a desenului, după ordinea de realizare şi legăturile
dintre personaje;
- Raportul figura-fond;
- Aspectul dinamic al fiecărui personaj.
Desenul familiei este un instrument psihodiagnostic proiectiv
şi o modalitate de evaluare familială. Analiza desenului familiei se va
face după: dimensiunea desenului, culorile folosite, grosimea liniilor
personajelor, expresiile faciale ale personajelor. Dacă în desenul
familiei mama apare desenată cel mai mare, asta înseamnă că mama
este cea mai valorizată persoană din familie.
Orice desen al familiei surprinde: caracteristicile relaţiilor
dintre membrii unei familii, graniţele dintre subsistemele parental si
cel al fratriilor, relaţiile afective dintre părinţi şi copii,   identificările
sexuale cu unul sau altul dintre părinţi.
Dacă un membru al familiei lipseşte din desen, atunci facem
ipoteza că: acel membru lipseşte din familie, acel membru se poartă
urât cu cel care a desenat, cel care a desenat are sentimente negative
faţă de acel membru.
În afara anamnezei pentru a elabora un psihodiagnostic,
psihologul trebuie sa recurgă la diferite instrumente. Chiar dacă grila
de cotare este riguroasa, nu se recomandă utilizarea unui singur desen.
Utilizarea datelor provenind din desenul familiei trebuie amplasată în
cadrul examenului psihologic.


Ideologia de gen. Educatia de gen

Surse de informare pe tema ideologiei si educatiei de gen:

Cultura Vietii: https://www.facebook.com/culturavietii/?ref=br_rs

Coalitia pentru Familie>

https://www.facebook.com/coalitiapentrufamilie/

Catalin Sturza: https://www.activenews.ro/stiri-social/Ideologia-de-

gen-e-veche-de-cand-lumea-Jurnalistul-Catalin-Sturza-demonteaza-
noua-teorie-a-activistilor-gender-152099

Platfroma Civica Impreuna>

https://www.facebook.com/PlatformaImpreuna/