Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

Curs I

I. Consideraţii preliminare privind instituirea funcţiei

publice in spatiul Uniunii Europene

În majoritatea ţărilor europene, dreptul funcţiei publice presupune un

set de reguli aplicabile unor agenţi, care corespunde definiţiei stricte a
funcţionarului, nucleu în jurul cărora gravitează dispoziţii mai restrânse sau
mai numeroase aplicabile altor categorii de angajaţi din sectorul public.
În toate statele membre ale Uniunii Europene, funcţia publică
constituie, fără îndoială, sectorul sistemului politico-administrativ cel mai
marcat de tradiţia şi istoria naţională şi cel mai puţin afectat de integrarea
europeană. Până acum, nici unul dintre tratatele europene nu a prevăzut
competenţele comunitare pentru organizarea funcţiei publice. Tratatul de la
Amsterdam nu a schimbat cu nimic această tradiţie. Altfel spus, Uniunea
Europeană nu are competenţele necesare pentru a reglementa funcţia publică
şi nici pentru a reforma administraţiile publice sau pentru a reorganiza
structurile administrative şi organizaţionale din statele membre.
Din contră, faptul că Uniunea Europeană nu are competenţe în ceea ce
priveşte reglementarea funcţiei publice, acest lucru nu semnifică deloc că
integrarea europeană nu are efecte asupra serviciilor publice naţionale, care
sunt din ce în ce mai mult influenţate de procesul de unificare europeană. În
ceea ce priveşte Dreptul administrativ naţional, în general, şi Dreptul
funcţiei publice, în special, sunt din ce în ce mai mult marcate de
jurisprudenţa CJCE.

1
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

În plus, sistemele juridice şi administrative ale statelor membre sunt

supuse unui proces de adaptare pentru a putea răspunde exigenţelor de
transpunere şi de aplicare a dreptului comunitar. Europenizarea
administraţiilor publice1 se face prin transferul din ce în ce mai accentuat al
domeniilor politice în sfera competenţelor Uniunii Europene şi comunităţilor
Aceste consecinţe reprezintă o constantă a doctrinei de drept public, motiv
pentru care funcţia publică apare ca fiind unul din elementele predilecte ale
comparatiştilor şi un criteriu de evaluare a legislaţiilor statelor integrate într-
o formulă administrativ-politică, precum Uniunea Europeană. În mod
tradiţional, în spaţiul european, noţiunea de funcţie publică, s-a impus ca o
noţiune fundamentală a dreptului public, în special a dreptului administrativ,
ea fiind strâns dimensionată de noţiunea de activitate, autoritate, organ etc.
Un organ de stat sau o autoritate publică, în general, din punct de
vedere structural, cuprinde trei elemente: a) competenţa; b) mijloace
materiale-financiare şi c) personalul, iar personalul, la rândul său, este
structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii, dintre care numai unele
ne apar ca fiind funcţii publice. Autorităţile publice, inclusiv cele
administrative, sunt înzestrate cu atribuţii necesare îndeplinirii sarcinilor ce
le revin în conformitate cu care exercită competenţe determinate, participând
în baza capacităţii juridice pe care o au la raporturi juridice de autoritate în
nume propriu. Comparaţiile asupra evoluţiei funcţiilor publice oferă un
tablou contrastant în doctrina din statele europene. In toate statele europene
există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice, care nu trebuie însă
raportate la existenţa unui statut general aplicabil tuturor funcţionarilor2.

1 Alexandru I. Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 285.

2 Apostol Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006,
p.53.

2
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

În funcţie de ţara de referinţă, conceptul de funcţie publică are mai

multe accepţiuni şi, în consecinţă, mai multe arii de cuprindere. În
majoritatea cazurilor, nu există o definiţie legală riguroasă a acestei noţiuni
şi, pentru a se preciza sensul acesteia, trebuie să se recurgă la practica şi
doctrina administrativă.
În sensul larg al termenului, se poate înţelege prin funcţie publică,
ansamblul persoanelor aflate la dispoziţia guvernanţilor pentru a face să
funcţioneze serviciile publice. În sens organic este vorba de ansamblul
personalului din administraţie. Personalul are o compunere diversificată şi
cuprinde categorii extrem de variate. Uneori, în aceeaşi perspectivă
organică, funcţia publică desemnează doar o parte din ansamblului
personalului administrativ.
În sens material, este vorba de activitate constând în colaborarea în
mod permanent şi cu titlu profesional la acţiune a persoanelor publice ale
administraţiei. Noţiunea de funcţie publică, contrar aparenţelor, este dificil
de tradus cu exactitate în diferite ţări europene, într-o analiza comparativă,
riscurile de contrasens fiind mai numeroase decât în cazul altor instituţii
referitoare la administraţie Potrivit doctrinei de drept public, noţiunea de
funcţie publică apare ca fiind unul din elementele predilecte ale
comparatiştilor raportate la analiza legislaţiilor statelor europene. Dacă
trecem peste meandrele istoriei şi ne oprim numai la expresiile actuale,
putem reţine că legislaţiile naţionale şi doctrina europeană sunt dominate de
expresia franceză „fonction publique”, precum şi de cea britanică „civil
service”, fără a susţine că cele două noţiuni se suprapun, întrucât ele mai
degrabă apar ca noţiuni opuse, cea franceză evocând filozofia „etatică”, cea
britanică evocând filozofia „liberală”. Expresia franceză face trimitere la

3
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

puterea publică, la autoritate şi dominaţie din partea statului. Expresia

engleză pune în evidenţă mai mult „statul în serviciul cetăţeanului3”.
Funcţia publică se poate defini – în sensul cel mai larg al conceptului
– ca reprezentând o situaţie juridică predeterminată normativ constituită
dintr-un complex unitar de drepturi şi obligaţii, prin a căror realizare se
înfăptuieşte în mod specific competenţa unui organ de stat exercitându-se
puterea publică în conformitate cu atribuţiile ce revin autorităţii respective.
Funcţia publică apare ca o grupare de atribuţii şi de competenţe în
scopul de a satisface interese generale, întrucât orice putere socială se
legitimează numai prin finalitatea sa de interes public, neputându-se admite
ca ea să fie utilizată în scopuri personale.
Clasificările funcţiei publice.
În statele membre ale Uniunii Europene se disting trei moduri în care
putem subdiviza funcţia publică. Aceste subdiviziuni sunt următoarele: a)
categorii de personal, b) nivelurile administrative, c) sub-sectoarele.
a) Categorii de personal. În unele state membre UE, subdiviziunea în
diferite categorii de personal cu statut juridic diferit este o caracteristică
esenţială a organizării oficiale a funcţiei publice.
În Germania, categoriile de funcţie publică corespund cu cele trei
niveluri de guvernare - federal, land şi local (Kreise, Gemeinden) Astfel, în
administraţia publică din Germania putem distinge: funcţii publice exercitate
de funcţionari de profesie cu un statut de drept public; funcţii publice
exercitate de angajaţi cu statut de drept privat; funcţii publice în care sunt
angajaţi lucrători pe bază de contract. În Danemarca există trei categorii de
personal angajate în funcţia publică: funcţionari publici; personal angajat pe
bază de convenţii civile colective; personal angajat cu contract individual de

3 . Iorgovan A. Tratat de drept administrativ, vol.I, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p.525

4
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

muncă. Aceeaşi distincţie privind cele trei categorii de personal se aplică

tuturor funcţiilor publice în Austria şi Luxemburg4..
b) Nivelurile administrative. În anumite ţări, administraţia publică este
special organizată în funcţie de nivelurile de guvernare. Exemplul tipic îl
reprezintă administraţia publică din Franţa, pe care o putem subdiviza în
funcţia publică de stat, funcţia publică teritorială şi funcţia publică
spitalicească, care cuprinde numeroase corpuri sau cadre angajate (la nivel
regional sau local). Un alt exemplu de administraţie publică organizată în
niveluri de guvernare este Belgia, unde trebuie făcută distincţia între funcţia
publică federală, funcţia publică a regiunilor şi comunităţilor şi funcţia
publică locală (provincii şi municipalităţi). Cele trei regiuni (Flandra,
Wallonia şi Bruxelles) şi cele trei comunităţi (comunitatea flamandă,
comunitatea franceză şi comunitatea germanofonă) au fiecare propria lor
funcţie publică. Totuşi, instituţiile comunităţii flamande şi ale regiunii
flamande au fuzionat. Anumite măsuri se aplică tuturor funcţionarilor
publici din Belgia. Distincţia dintre diferitele niveluri de guvernare este
în egală măsură pertinentă în cazul Suediei şi al Finlandei. În Suedia putem
distinge funcţia publică centrală, funcţia publică a comunităţilor, funcţia
publică locală. În Finlanda facem distincţia între guvernul central şi guvernul
local. Trebuie să amintim în această categorie Marea Britanie, unde putem
face distincţia între guvernul central, pe de o parte, şi guvernul local, pe de
altă parte. Civil Service (funcţia publică) şi Military (forţele armate) se
subordonează administraţiei centrale. Administraţia locală cuprinde mai ales
serviciile sociale şi poliţia. În Marea Britanie, funcţia publică se limitează la
personalul ministerelor şi al numeroaselor agenţii.

4 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Editura All Beck,
2005, p.547

5
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

c) Subsectoarele. Administraţiile publice a căror principală

caracteristică, pe plan organizaţional, este subdiviziunea în sectoarele
funcţionale sunt cele ale Irlandei, Italiei şi Olanda5.
În Irlanda, sectoarele diferite sunt reprezentate de funcţia publică (care
înglobează doar personalul din ministerele centrale) poliţia, apărarea,
învăţământul, întreprinderile publice non-comerciale, sănătatea publică şi
guvernul local. În Italia putem distinge sectoare de stat şi sectoare ale
administraţiei publice. În Italia, marea majoritate a funcţionarilor publici
sunt angajaţi conform legislaţiei muncii. Funcţionarii care au un
statut de drept public sunt directorii care conduc anumite direcţii din
ministere, prefecţii, diplomaţii, profesorii universitari, judecătorii. Începând
din 1993, în Olanda funcţia publică este împărţită în opt sectoare: personalul
civil al administraţiei centrale, aparatul judiciar, poliţia, învăţământul şi
cercetarea, forţele armate, provinciile, municipalităţile şi În majoritatea
statelor europene, termenul funcţionar de stat este folosit în relaţie cu munca
prestată de persoană, dar aceasta adesea cere interpretare. În Europa există
două grupuri de ţări în care situaţiile sunt diferite. Primul grup este constituit
din ţări cu tradiţii stabile de funcţii publice profesioniste, care sunt
independente relativ de politic. Aceste ţări sunt unele state membre ale UE şi
altele situate în aşa numita zonă economică europeană. Al doilea grup de ţări
sunt cele fost comuniste, unde nu există distincţii aparente între aparatul
partidelor politice, administraţia publică şi ideea de stat ca realitate
independentă. Ţările din a doua categorie face eforturi de a crea sisteme de
funcţie publică pentru a se apropia de primul grup de state. În majoritatea
statelor UE, majoritatea angajaţilor publici au statut de funcţionari publici.

5 Apostol Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.

154.

6
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

Aceasta înseamnă că sunt guvernaţi de o lege a funcţiei publice, care

este o lege publică, şi nu de legislaţia muncii, care constă în legi private sau
civile aplicabile relaţiilor dintre angajaţii şi angajatorii sectorului privat.
Funcţiile publice din Belgia, Franţa, Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia,
Suedia şi Spania numără majoritatea angajaţilor publici. Funcţiile publice
din Austria, Luxemburg, Italia, Germania şi Danemarca se limitează în
principiu la posturi de autoritate publică. Personalul contractual poate să
coexiste cu funcţionarii publici în ambele cazuri6.
Astfel, însăşi noţiunea de „funcţionar” este departe de a avea un
înţeles uniform, cuprinzând persoane aflate în ipostaze diferite, în funcţie de
legislaţia fiecărei ţări, şi care sunt angajate cu titlu permanent sau temporar.
Pentru o bună înţelegere a noţiunii de funcţionar, trebuie luate în considerare
două tipuri de definire a acesteia:
a) Definiţia organică, care impune a fi consideraţi funcţionari cei ce
lucrează mai mult sau mai puţin direct în sectorul public, în servicii de drept
public în cadrul unităţilor teritoriale sau în serviciile publice economice şi
sociale dependente de stat sau de colectivităţile teritoriale. De exemplu, în
Franţa sunt consideraţi funcţionari agenţii din serviciile spitaliceşti, iar în
Belgia cei de la căile ferate.
b) Definiţia funcţională include în rândul funcţionarilor agenţii publici
care exercită prerogative ale puterii publice sau care participă la apărarea
intereselor statului şi ale colectivităţilor teritoriale. Într-o asemenea
concepţie, sunt consideraţi funcţionari membrii forţelor armate, ai poliţiei şi
ai altor forţe de ordine, cei care lucrează în magistratură, administraţie
fiscală, diplomaţie, ca şi cei care îşi desfăşoară activitatea în ministere,

6 Santai I., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2002, p. 78.

7
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

organisme administrative ale colectivităţilor teritoriale, bănci centrale, în

măsura în care persoanele în cauză exercită atribuţii ordonate, din sfera
puterii de stat sau din aria dreptului public. O asemenea definiţie se apropie
de concepţia germană, care face distincţie între funcţionari şi, respectiv, alţi
salariaţi şi lucrători, considerându-se că numai primii sunt însărcinaţi să
exercite prerogative ale puterii publice. Este, de altfel, şi concepţia unor
instituţii europene, inclusiv a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În
Danemarca sunt considerate ca fiind funcţionari, persoanele care îndeplinesc
cel puţin funcţia de şef de birou, ceilalţi fiind consideraţi lucrători şi acestora
li se aplică regimul contractelor colective7.
O categorie specială o reprezintă în unele state, cum ar fi Franţa,
funcţionarii care deservesc pe şeful statului sau cei care lucrează pentru
parlament. Statutul acestora, cât şi regimul aplicabil, le sunt, în general,
stabilite printr-o legislaţie specială.
În privinţa persoanelor care deservesc colectivităţile locale se
întâlnesc mai multe situaţii. În Franţa, aceste persoane sunt considerate
funcţionari şi beneficiază de un statut stabilit prin legi speciale, dar care este
diferit de cel al funcţionarilor de stat. În Germania şi Spania, numai o parte
dintre aceştia au statut de funcţionari, restul fiind consideraţi lucrători, iar în
Marea Britanie toţi sunt lucrători (angajaţi pe bază de contract).

II. Fundamente constituţionale şi normative ale funcţiei

publice

7 Funcţia publică. Studiu. Camera Deputaţilor. Departamentul pentru informare

parlamentară. 1998, p 6.

8
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

Pentru a descrie dimensiunea funcţiilor publice8 trebuie să ne referim

la bazele legale ale construcţiei funcţiei publice. În acest sens, ne putem
concentra pe definiţiile legale ale dimensiunii funcţiei publice, şi pe
observarea tendinţelor din ţările europene privind limitele juridice pe care
acestea le impun funcţiilor publice.
a) Reglementarea funcţiei publice/serviciului public dispoziţii
constituţionale
Raportându-ne la statele europene care au constituţii scrise se poate
afirma că în fiecare se găsesc principii ale funcţiei publice, motiv pentru care
în lucrările de drept public comparat, mai exact de drept public comunitar, se
discută foarte clar despre „bazele constituţionale ale funcţiei publice” .
O primă problemă reglementată la nivel constituţional în cadrul
statelor membre ale Uniunii Europene o reprezintă stabilirea competenţei
pentru fixarea principiilor şi regulilor aplicabile funcţiei publice.
Aproape toate constituţiile statelor membre ale UE abordează tema
funcţiei publice, indiferent de modul în de reglementare. În anumite ţări,
Constituţia face referire la principiile generale de organizare a administraţiei
publice aplicabile funcţionarilor statului.
Majoritatea constituţiilor reglementează principiul egalităţii
admisibilităţii în funcţii publice, precum şi al autonomiei în exerciţiul
funcţiei publice. Unele constituţii reglementează, chiar, problema
răspunderii funcţionarilor publici9.

8 Cardona F., Dimensiunea funcţiei publice în ţările europene - Tendinţe şi progrese,

Seminar EIPA, Maastricht, 13-14 noiembrie 2000, p. 7-8
9 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Editura All Beck,
2005, p. 538.

9
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

În toate statele membre ale Uniunii Europene s-au adoptat statute

speciale pentru funcţionarii publici, care conţin dispoziţii generale şi de
detaliu privind angajarea, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici,
condiţiile de promovare şi de pensionare, precum şi răspunderea acestora.
În afară de statute există şi alte reglementări specifice pentru diferite
aspecte ale funcţiei publice. Regimul juridic al funcţiei publice poate fi
completat cu clauze stabilite în contractul colectiv de muncă. În acest fel,
regimul legal se completează cu cel contractual.
Principiile fundamentale ale funcţiei publice se regăsesc în
constituţiile statelor europene. Prima problemă care i-a preocupat pe
legiuitorii constituanţi a fost stabilirea competenţei pentru fixarea regulilor
aplicabile funcţiei publice. Aproape toate constituţiile enunţă principii
aplicabile dreptului funcţiei publice şi indică autoritatea competentă pentru a
le stabili. Este vorba mai ales de principiul liberului acces la funcţiile
publice. Uneori, textul constituţional este şi mai dezvoltat, stabilind nu doar
regulile aplicabile accesului la funcţia publică, ci şi regulile privind
funcţionari deja numiţi.
Din acest punct de vedere, constituţiile ţărilor din Uniunea Europeană,
şi din afara blocului comunitar, se împart în patru categorii:
Prima categorie de state se caracterizează printr-o partajare, în baza
dispoziţiilor constituţionale, între legislativ şi executiv, a reglementării
funcţiei publice. În Belgia şi în Marea Britanie, şeful statului dispune de
competenţă în materie de statut al funcţionarilor, în baza prerogativelor sale
regale. Astfel, în Belgia, chiar Constituţia îi conferă această putere Regelui,
stabilindu-i competenţa de a numi în funcţiile din administraţia generală, dar
mai ales precizând expres că puterea executivă îi aparţine acestuia.
Constituţia belgiană stabileşte principiile de bază referitoare la funcţia

10
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

publică la diferite niveluri (egalitatea de acces la funcţia publică sau puterea

de a numi funcţionari), fără să consacre nici o reglementare majoră
referitoare la funcţia publică. În Marea Britanie, prerogativa regală
presupune mai ales competenţa de a stabili reguli privind funcţia publică.
A doua categorie cuprinde un grup de state, majoritar (Danemarca,
Franţa, Germania, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Austria,
Norvegia şi Finlanda), în care Constituţiile prevăd competenţa legiuitorului
de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. Constituţiile acestor ţări
cuprind principiile formale sau concrete care relevă importanţa
fundamentală acordată funcţiei publice. În virtutea faptului că articolul 33,
paragraful V al Legii fundamentale din Germania, reglementează funcţia
publică, mai mult de 12 principii concrete sunt transferate către domeniul
Legii constituţionale. Art. 34, paragraful III al Constituţiei Franţei, de unde
derivă diferite garanţii fundamentale referitoare la funcţionari, vizează o
semnificaţie similară.
Constituţia Suediei prevede că „dispoziţiile care reglementează
statutul funcţionarilor de stat în alte privinţe decât cele prevăzute în
prezenta Constituţie vor fi enunţate prin lege”. În acelaşi sens, Constituţia
Austriei precizează că „statutul, inclusiv sistemul de plată şi statutul
disciplinar al funcţionarilor Federaţiei şi landurilor care îndeplinesc funcţii
oficiale este reglementat conform unor principii unitare de către legislaţia
federală”. Constituţiile Olandei, Norvegiei partajează competenţa în materia
reglementării funcţiei publice între parlament şi Guvern. În plus, şeful
statului deţine puterea de a numi în funcţie pe funcţionarii superiori10.

10 Negoiţă A. Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 537

11
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

Constituţia Spaniei recunoaşte dreptul oricărui cetăţean de a accede în

condiţii egale, la orice funcţie sau însărcinare publică, la baza accesului în
funcţia publică aflându-se criteriul meritului şi al capacităţii.
A treia categorie, din care include Irlanda şi Luxemburg, atribuirea
acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia
legiuitorului, care poate interveni pentru a reglementa materia. Se ştie, de
pildă, că separarea Republicii Irlanda de tradiţia britanică s-a realizat prin
votarea Constituţiei din 1937, care la rândul ei, s-a fundamentat juridic pe o
Lege privind funcţia publică (Civil Service Regulation Aci), votată cu 13 ani
mai înainte. Aceeaşi este situaţia şi pentru Luxemburg, încă din anul 1872,
când printr-o lege au fost stabilite drepturile şi îndatoririle funcţionarilor,
pentru ca abia în anul 1979 să fie definită noţiunea de funcţionar de stat, ca
şi Statutul general. De altfel, în Luxemburg, sistemul funcţiei publice s-a
constituit lent, pornind de la independenţa ţării, şi a fost influenţat de
structurile administrative moştenite de la regimul francez şi cel olandez.
Calitatea de funcţionar al statului rezultă dintr-o dispoziţie expresă a legii şi
este recunoscută oricărei persoane care, cu titlu permanent sau definitiv,
prestează servicii în cadrul personalului administraţiei de stat, fiind numită
de autoritatea învestită cu putere de numire11.
A patra categorie, din care face parte Grecia (art. 103-104 din
Constituţia elenă) şi Portugalia (art. 266-271 din Constituţia portugheză),
este caracterizată de reglementări exhaustive şi detaliate referitoare la funcţia
publică. Constituţia elenă merge până la a stipula un „ordin administrativ”
prin care se enunţă nu doar principiile de bază ale funcţiei publice, ci şi
diverse dispoziţii detaliate despre acest subiect.

11 Apostol -Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006,

p. 155.

12
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

b) Reglementarea funcţiei publice/serviciului public prin acorduri

colective cu organizaţiile sindicale
Importanţa sindicatelor trebuie remarcată prin angajamentele colective
încheiate cu Guvernul în cadrul raporturilor publice. Acesta este cazul în
Franţa, Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda, Olanda, Belgia şi Suedia. În
Suedia, Legea funcţiei publice este minimalistă, pentru că reglementează
drepturile şi îndatoririle specifice, precum şi măsurile disciplinare, în timp ce
legislaţia muncii şi înţelegerile colective reglementează ansamblul
raporturilor juridice de
muncă.
Marea Britanie este un caz aparte: funcţionari publici au reglementări
specifice, dar nu există o lege generală a funcţiei publice. Prerogativele
monarhice, recunoscute ca o convenţie constituţională, cuprind şi puterea de
a stabili reglementări cu privire la funcţia publică.
În Elveţia, Legea asupra personalului Confederaţiei adoptată iniţial în
1927 este în curs de revizuire pentru a modifica schemele salariale ale
funcţionarilor publici şi a se introduce contracte de drept public şi convenţii
colective în relaţia dintre funcţionarii publici şi stat. Faptul este perceput ca
o abolire a statutului funcţionarilor publici. Potrivit observatorilor,
sindicatele au acceptat reforma sub ameninţarea unui referendum pe care l-ar
fi pierdut. Reforma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2001.
c) Reglementarea funcţiei publice/serviciului public prin legi speciale
Analizând legislaţia şi doctrina din ţările membre ale Uniunii Europene, se
constată că regula o reprezintă existenţa unor coduri sau statute, chiar dacă

13
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

formal nu se regăseşte invariabil un act normativ unic denumit „statut al

funcţionarilor publici”12.
De regulă, Statutul funcţionarilor publici îşi află originea în dispoziţii
constituţionale ale statelor Uniunii Europene, care fixează competenţele în
materie, enunţând în unele cazuri chiar şi regulile de fond ce leagă
autorităţile publice. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al
funcţiei publice, într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic, ar putea fi
definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului.
Spania a fost prima ţară care a adoptat un Statut al funcţionarilor
publici a fost, în anul 1852, urmată de Luxemburg, în anul 1872 şi apoi de
Danemarca, unde prima lege despre funcţionari datează din anul 1899.
Primul Statut al angajaţilor civili ai Statului a fost adoptat în Italia în anul
1908, iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul
192213.
Trebuie să remarcăm mai ales cazul Italiei care s-a angajat într-un
proces de reformare a dispoziţiilor legale referitoare la administraţia publică
începând cu Decretul din 3 februarie 1993 referitor la reforma funcţiei
publice, urmat de Legea 59/127 din 15 martie 1997, pentru reforma şi
simplificarea administraţiei.
În Irlanda, Constituţia nu abordează tema funcţiei publice. Legea din 1924
referitoare la miniştrii secretari irlandezi reprezintă legislaţia fundamentală
în materie de clasificare a funcţiilor din administraţie. Este vorba de cadrul
de bază pentru organizarea funcţiei publice. Parlamentul Irlandei, înainte de

12 Cardona F. Dimensiunea funcţiei publice în ţările europene - Tendinţe şi progrese,

Seminar EIPA, Maastricht, 13-14 noiembrie 2000, p.7-8.
13 Apostol Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006,
p. 56.

14
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

a adopta Constituţia (1937), pentru a marca separaţia de tradiţia britanică, a

adoptat în 1923 Civil Service Regulation Act, care a fost completat în 1956
cu Civil Service Commissionners Act.
În Franţa, administraţia publică este organizată pe baza regulilor
generale referitoare la funcţia publică (Legea din 13 iunie 1983) precum şi
pe baza altor trei legi care determină respectiv poziţia juridică a
funcţionarilor în stat, funcţia publică teritorială (municipalităţi, departamente
şi regiuni -Legea din 26 ianuarie 1984) şi funcţia publică spitalicească
(Legea din 9 ianuarie 1986) . Magistraţii, forţele armate şi funcţionarii
adunărilor parlamentare fac obiectul unor legi speciale. Categoria
contractualilor de drept public nu se regăseşte decât în Franţa şi Portugalia.
Aceasta se explică prin faptul că noţiunea de contract administrativ de
muncă este necunoscută în sistemul de drept al altor state europene. În
aceste două ţări cea mai mare parte a contractualilor sunt agenţi de drept
public.
Portugalia a preluat mult din modelul francez în domeniul funcţiei
publice, fără a adopta un Statut general (ca act normativ distinct). Prin
urmare, modelul portughez este guvernat în prezent de o multitudine de
reglementări, unele adoptate în cea mai mare parte, în intervalul 1986-1991,
care nu permit întotdeauna sesizarea adevăratului sens al dispoziţiilor luate
sub presiunea conjuncturilor. Există în prezent, o reglementare privind
organizarea carierei, alta referitoare la recrutare şi promovare etc. Există
totodată statute specifice pentru medici, infirmieri, institutori, profesori,
militari şi poliţişti.
În Franţa şi în Spania, ansamblul funcţiei publice se divide nu doar în
trei sau patru categorii orizontale, dar, de asemenea, în mai multe sute de
corpuri şi tipuri de funcţii. Statutele particulare conţin reguli specifice,

15
Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

completând Statutul general al funcţiei publice. Anumite statute particulare

conţin şi reguli derogatorii de la principiile generale ale statutului funcţiei
publice.
Orice funcţionar public, francez sau spaniol, este supus la două tipuri
de reglementări suprapuse: cele din statutul special aplicabil corpului din
care acesta face parte şi cele din statutul general. Dimpotrivă funcţionarii din
alte ţări se supun de regulă dispoziţiilor aceluiaşi statut.
Spania are un statut general al funcţionarilor publici adoptat în 7
februarie 1964, act normativ modificat substanţial prin Legile din 2 august şi
26 decembrie 1984, ca urmare a intrării în vigoare a noii Constituţii
(democratice) din 1978. In Spania, vom distinge între funcţia publică de
Stat, cea a colectivităţilor locale şi cea a comunităţilor autonome14.

14 Cristea, S. Noţiunea de funcţie publică în constituţia principalelor state europene, în

Revista de drept public nr. 1/1998, p.65-66

16