Sunteți pe pagina 1din 5

Dezvoltarea și evoluția ergonomiei

1. Conceptul general al ergonomiei. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării ştiinţei. Definiţie


În 1947 prof. K. F. H. Murrell (de la Universitatea Bristol - Anglia) a fost chemat să avizeze
echipamentul militar, iar în 1949 la Oxford are loc prima reuniune a societăţii de cercetări
ergonomice (Ergonomics Research Society) care defineşte şi certifică ergonomia ca ştiinţă de sine
stătătoare.
Termenul de ergonomie este de origine greacă (ergos=muncă, travaliu, efort şi nomos=lege
naturală, normă) - folosit pentru prima dată în anul 1857 de biologul polonez Wojciech
Zostryebowski în studiul ”Perspectivele ergonomiei ca ştiinţă a muncii”
Maurice de Montmollin - “ergonomia este tehnologia comunicaţiilor în sistemele om-
maşină”.
profesorul francez Bernard Metz - ergonomia este “un ansamblu integrat de ştiinţe
susceptibile să ne furnizeze cunoştinţe asupra muncii umane, necesare adaptării raţionale a
omului la maşină şi a muncii la om”.
Profesorul rus V. Munipov arată că ergonomia este o “disciplină care a luat naştere din
ştiinţele tehnice, psihologice, fiziologice şi igienă. Ea cercetează posibilităţile omului în procesele
de muncă, urmărind să creeze condiţii optime de muncă”.
Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) - “Ergonomia este aplicarea ştiinţelor biologice,
umane, în corelaţie cu ştiinţele tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi
munca sa, rezultatele fiind măsurate în indici de eficienţă şi bună stare de sănătate a omului”.
S-a lansat noul concept om-solicitări (introdus de profesorul Petre Burloiu la simpozionul
din aprilie 1974 ţinut la ASE Bucureşti) şi care exprimă ideea echilibrului balanţei energetice a
organismului uman. “Ergonomia este o ştiinţă cu un caracter federativ, care pe baza
interdisciplinarităţii - care este legea sa fundamentală - integrează aportul tehnicii, fiziologiei,
psihologiei, sociologiei, economiei şi al altor ştiinţe sociale, având ca obiect orientarea creării
tehnicii contemporane la nivelul posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului şi utilizarea
raţională a acestor posibilităţi în condiţiile de mediu, sociale şi culturale cele mai favorabile care
pot fi asigurate de societate, in vederea realizarii reproductiei fortei de munca de la o zi la alta.”
În concluzie, ergonomia este ştiinţa care sintetizează principii ale altor ştiinţe precum cele
medicale, economice, tehnice, antropometria, psihologia muncii, sociologia muncii, pentru
aplicarea lor în proiectarea şi optimizarea sistemului om-maşină-mediu din punct de vedere al
condiţiilor de muncă, precum şi al creşterii productivităţii muncii (figura). Ergonomia nu trebuie
confundată cu nici una dintre ştiinţele care o compun.
Stiinte cooperante ergonomiei

Ştiinţe medicale Ştiinţe tehnice Ştiinţe economice

Antropometrie ERGONOMIA Alte ştiinţe

Sociologie muncii Psihologia muncii


2. Obiectul de studiu al ergonomiei. Forme aplicative ale ergonomiei
Ergonomia, fiind o ştiinţă, dispune de un obiect de studiu, de metode şi de tehnici de cercetare
proprii. Obiectul de studiu al ergonomiei îl constituie organizarea activităţii umane în procesul
muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină-mediu, având drept scop creşterea
eficienţei tehnico-economice, optimizarea condiţiilor satisfacţiei, motivaţiei şi rezultatele muncii,
concomitent cu menţinerea bunei stări fiziologice şi favorizarea dezvoltării personalităţii. Însă
această optimizare, în special cea a relaţiei om-maşină-mediu, necesită îndeplinirea următoarelor
condiţii:
 orientarea şi selecţia riguroasă a factorului uman,
 reorientarea profesională;
 proiectarea echipamentelor în concordanţă cu posibilităţile umane;
 crearea unei ambianţe care să asigure securitate şi confort;
 repartizarea raţională a sarcinilor;
 economia energetica a organismului uman

Forme aplicative ale ergonomiei - ordonează noţiunile într-un anumit mod specific, în
funcţie de anumite criterii:

1. În funcţie de scopul său, ergonomia se poate implica în studiul sistemului om-maşină


mediu în două etape :
 Etapa adaptării omului la munca sa, prin selecţie, orientare şi formare profesională,
activităţi specifice managementului resurselor umane ;
 Etapa adaptării muncii la om şi transformării mediului de muncă la caracteristicile
factorului uman, la posibilităţile acestuia, activităţi specifice ştiinţelor inginereşti prin excelenţă ;
2. În funcţie de stadiul sau faza de aplicare a ergonomiei se disting :
 Ergonomia de concepţie (proiectivă sau iniţială) care constituie preocuparea
proiectanţilor în sensul unei mai bune amplasări a mijloacelor de producţie pentru obţinerea unei
structuri optime a mediului de muncă, în concordanţă cu posibilităţile lucrative ale oamenilor;
 Ergonomia de corecţie (ulterioară conceperii produselor) care urmăreşte remedierea
unor lipsuri ale ergonomiei de concepţie sau modernizarea pe baze ergonomice a locurilor de muncă
3. În funcţie de obiectul preocupărilor, ergonomia poate fi :
 Ergonomia producţiei – studiază condiţiile în care se desfăşoară munca în
complexitatea procesului de producţie (execuţie, repartiţie, circulaţie, consum);
 Ergonomia produsului – studiază produsele destinate să devină mijloace de muncă.
Preocupările pentru studiul ergonomic trebuie să înceapă încă din faza de concepţie şi să fie
continuate în faza de exploatare prin corecţii aduse şi optimizări. Scopul acestei cercetări şi
perfecţionări a produselor sub aspect ergonomic este elaborarea atestatului ergonomic, instrument
prin care se stabilesc solicitările operatorului uman în condiţiile efective ale folosirii produsului dat.
Atestatul ergonomic conferă producătorilor un plus de competitivitate, iar beneficiarilor un
important avantaj economic pe linia orientării, formării şi selecţiei profesionale şi în final a
organizării muncii;
4. În funcţie de sfera preponderentă a elementelor componente, preocupările ergonomiei
au generat apariţia şi dezvoltarea unor noi subdiscipline:
 Ergonomia activităţilor care studiază procesele de muncă prin prisma
aspectelor fiziologice, antropologice şi de igienă;
 Ergonomia informaţională ce se referă la proiectarea şi amplasarea
dispozitivelor de semnalizare/avertizare şi răspuns;
 Ergonomia sistemelor sau a organizaţiilor care ţine seama de raporturile de
interacţiune a subsistemelor în ansamblu;
 Ergonomia euristică ce se bazează pe analiza proceselor mentale în cursul
rezolvării sarcinilor de muncă;
 Topoergonomia care se ocupă de dimensionarea maşinilor, organelor de
comandă, a locurilor de muncă pe baza noţiunilor de antropometrie;
 Bioergonomia ce studiază aspecte privind oboseala, repausul, durata
programului de lucru, munca in schimburi.

3. Realizarea interdisciplinară a cercetărilor ergonomice

Singura soluţie pentru cercetarea ergonomică o reprezintă echipa de cercetare constituită din
specialişti ai diferitelor domenii ale ştiinţelor cooperante. Pentru o bună conlucrare în echipă fiecare
membru al său trebuie să-şi însuşească un volum minim de cunoştinţe din specialităţile celorlalţi.
Acestea vor permite existenţa unui flux informaţional bun şi o colaborare bună în timpul
cercetărilor. Cercetarea ergonomică este forma superioară a cercetării ştiinţifice.
Cercetarea ergonomică este o formă superioară a cercetării ştiinţifice, denumită cercetare
multidisciplinară INTEGRATĂ sau INTERDISCIPLINARĂ

III. Cercetare interdisciplinară


I. Cercetare monodisciplinarăII. Cercetare multidisciplinară

Din perspectiva unei singure ştiinţe


De exemplu cercetarea ergonomică

Concluzia cercetării reprezintă o sumă a concluziilor monodisciplinare

Evoluţia cercetării ştiinţifice

4. Organizarea ergonomică a muncii. Principiile economiei de mişcare

Părintele managementului ştiinţific şi al organizării ştiinţifice a muncii este considerat


Frederick Winslow Taylor. Şcoala managementului ştiinţific pune accentul pe productivitate
maximă cu efort minim, eliminându-se pierderile/rebuturile şi ineficienţa. În principala sa lucrare
”Principiile managementului ştiinţific” (Principles of Scientific Management), Taylor arată că
“pentru a realiza un management ştiinţific este nevoie să fie stabilite o serie de reguli, legi şi
formule care să înlocuiască judecata fiecărui individ în parte, dar care pot fi folosite efectiv numai
după ce au fost consemnate oficial”. În lucrarea menţionată, Taylor expune o seamă de principii ale
organizării ştiinţifice a muncii ce prevedeau:
1. Să se concentreze la un loc toată experienţa tradiţională, care să fie clasificată, structurată
pe categorii şi transpusă în reguli, în legi şi în formule pentru a-i ajuta pe lucrători în activitatea lor
zilnică.
2. Să se formuleze metode ştiinţifice pentru fiecare element din activitatea unui om care să le
înlocuiască pe cele empirice.
3. Lucrătorul să fie selectat, instruit şi promovat pe baze ştiinţifice.
4. Să se colaboreze cu lucrătorii pentru a garanta faptul că munca este făcută conform
principiilor ştiinţifice formulate.
5. Să se realizeze o diviziune a muncii şi a responsabilităţilor egală între lucrători şi între
manageri, astfel încât aceştia să efectueze activităţile pentru care sunt cel mai bine pregătiţi.
Taylor a pus în practică şi o mulţime de experimente care au demonstrat creşterea eficienţei
prin organizarea ştiinţifică a muncii:
1. Studiul muncii. Într-un experiment a trecut la descompunerea proceselor de muncă în
mişcări elementare şi eliminarea tuturor gesturilor inutile. În trei ani productivitatea atelierului testat
s-a dublat.
2. Unelte standardizate. În altă zonă a descoperit că lopeţile folosite pentru încărcarea
cărbunelui cântăreau 6-14 kg. După experimentări s-a constatat că greutatea adecvată este de 7-8
kg. Din nou după trei ani, 140 de oameni făceau munca pentru care înainte fusese nevoie de 400-
600 de oameni.
3. Selectarea şi instruirea lucrătorilor. Într-un alt atelier Taylor a insistat ca fiecărui muncitor
să i se dea munca pentru care este cel mai potrivit, iar celor care depăşeau volumul de muncă
prevăzut să li se acorde prime/indemnizaţii. Aşa cum era de aşteptat, productivitatea a crescut şi s-a
menţinut la un nivel ridicat.
Cu toate aceste succese, întotdeauna managementului ştiinţific i s-a reproşat faptul că pune
prea mare accent pe productivitate, subestimând natura umană.
Studiile lui Taylor au fost analizate critic şi completate de soţii Gilbreth, Frank şi Lilian.
Cei doi s-au ocupat de aspectele umane ale fenomenului de organizare, contribuind la aprofundarea
şi la lărgirea conceptelor privind studiul mişcărilor şi starea de oboseală. Sistemele lor de evaluare
au devenit mai târziu metode de analiză şi de apreciere a activităţii/execuţiei. Cercetările lor au
urmărit descoperirea celor mai bune modalităţi de a efectua o activitate în cel mai uşor mod posibil.
În mişcările executate de lucrători la locul de muncă au reuşit să identifice 18 micromişcări
elementare (a apuca, a ţine, a poziţiona, a căuta), pe care le-au denumit THERBLIGS, adică
anagrama numelui său, Gilbreth. Aceste micromişcări au stat la baza elaborării normativelor de
muncă pe timpi predeterminaţi care apoi au permis fundamentarea ştiinţifică a normelor de muncă
şi economisirea timpului de normare. O contribuţie valoroasă a celor doi în dezvoltarea cercetărilor
privind munca a constituit-o şi enunţarea unui număr de şapte principii ale economiei energetice a
mişcării.
Studiile lui Taylor şi cele ale soţilor Gilbreth s-au completat reciproc, Taylor punând accentul
pe creşterea vitezei de producţie, iar cei doi au urmărit să cruţe muncitorul de oboseală inutilă.
Ralph M. Barnes stabileşte în lucrarea sa “Motion and Time Study”, apărută în anul 1940,
un număr de 22 de principii ale economiei mişcării, în scopul raţionalizării operaţiilor efectuate în
timpul muncii. Scopul principal al economiei mişcării este realizarea unei productivităţi maxime a
muncii, simultan cu un consum energetic minim din partea executanţilor. Acesta este contextul
formulării principiilor economiei de mişcare, denumite iniţial “reguli pentru economia mişcării şi
reducerea oboselii”
Evolutia organizarii muncii

Studiul timpilor de muncă Studiul mişcărilor de muncă


(Taylor) (soţii Gilbreth) Studiul muncii
(R. M. Barnes)