Sunteți pe pagina 1din 15

PROIECTUL DIDACTIC

al cursului CRIMINOLOGIE
(prelegere)

Autori:
Alina ŞAVGA, dr. în drept, conf. univ.,
Igor CIOBANU, dr. în drept, conf. univ.
Departamentul Drept Penal

1. Tema : Formarea criminologiei ca ştiinţă (2 ore).


2. Obiectivele:
• Să posede bazele criminologiei;
• Să definească sensul etimologic al cuvântului “criminologie”;
• Să analizeze Codul lui Eşnnuma;
• Să descrie Codul lui Hammurabi;
• Să relateze despre Legea celor XII Table;
• Să interpreteze Ordonanţele regale egiptene;
• Să identifice Legile Manu;
• Să estimeze premisele obiective şi subiective ale apariţiei
criminologiei;
• Să definească conceptul de «criminologie»;
• Să explice evoluţia criminologiei ştiinţifice;
• Să determine fenomenul crimă, criminal şi criminalitate, conţinutul şi
tehnologia realizării procesului de criminalizare în diverse etape
istorice;
• Să generalizeze Congresele Internaţionale ale ONU vizând prevenirea
crimei şi tratamentul delincvenţilor.
• Să formuleze sistemul criminologiei.

3. Bibliografia:
1. Amza Tudor. Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică. -
Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
2. Amza Tudor. Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică
criminologică. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000.
3. Antoniu George. Prevenirea infracţiunilor în dezbaterea Naţiunilor Unite
//Studiu de drept românesc. – Bucureşti: Editura Academiei Române. - Nr.1-
2. - 1991.
4. Antoniu George. Conceptul de prevenire a infracţiunilor //Studii de cercetări
juridice. - Nr. 1. - 1981.
5. Bălan Ana, Stănişor Emilian, Mincă Marinela. Penologie. - Bucureşti: Oscar
Print, 2002.
6. Ciobanu Igor. Criminologie. Volumul I. - Chişinău: Muzeum, 2003.
7. Levy-Bruhl H. Probleme ale sociologiei crimei. – Bucureşti: Editura
Politică, 1971.
8. Loghin Octavian. Criminologie. - Iaşi, 1970.
9. Mateuţ Gheorghiţă. Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993.
10. Augustin Ungureanu. Prelegeri de criminologie. Editura „Cugetarea”, Iaşi,
1999;
11. Stănoiu Rodica Mihaela. Introducere în criminologie. – Bucureşti: Editura
Academiei, 1989
12. Oancea Ion, Probleme de criminologie, Bucureşti: Ed. ALL, 1994, pag. 41;
13. Cheorghe Nistoreanu, Costică Păun "Criminologie", Bucureşti: Editura
didactică şi pedagogică, 1994.
14. Narcis Giurgiu "Elemente de criminologie", Iaşi: Chemarea, 1992.
15. Aurel Dincu "Bazele criminologiei", Bucureşti: Proarcadia, 1993.
16. Криминология. Учебник для ВУЗОВ, под ред. А.И. Долговой,
Издательство НОРМА, Москва, 2001
17. Криминология. Учебник. Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, В.В. Лунева, «- е
издание, Москва, Издательство: Волтерс Клувер, 2004
18. Криминология, Учебник для юридических ВУЗОВ, под ред. В.Н.
Кудрявцева, В.Е. Эминова, Москва, Издательство «Юристъ», 1995
19. Криминология. Москва.- Издательство: Юридическая литература.
1997.

4. Tezele principale:

• Istoricul şi originile criminologiei;


• Sensul etimologic al cuvântului “criminologie”;
• Codul lui Eşnnuma;
• Codul lui Hammurabi;
• Legea celor XII Table;
• Ordonanţele regale egiptene;
• Legile Manu;
• Upanişadele;
• Premisele obiective şi subiective ale apariţiei
criminologiei;
• Evoluţia criminologiei;
• Constituirea criminologiei ca ştiinţă în a II-a jumătate a sec. XIX;
• Cesare Lombroso (1835 - 1909) – “Omul delincvent” (“L’Uomo
delinquente”) (1876);
• Enrico Ferri (1856 - 1929) – “Sociologia criminală” (1881);
• Rafaele Garofalo (1851 - 1934) – “Criminologie” (1885);
• Evoluţia criminologiei ştiinţifice;
• Antropologia criminologică;
• Congrese internaţionale (Roma – 1885, Paris – 1889, Bruxelles –
1892, Geneva – 1896, Amsterdam – 1901, Torino – 1906 şi Köln - 1911);
• “Revue de droit pénal et de criminologie” (1907);
• Societatea Internaţională de Criminologie (Paris, 1934);
• Congresele Internaţionale ale ONU vizând prevenirea crimei şi
tratamentul delincvenţilor (Geneva – 1955, Londra – 1960, Stockholm – 1965,
Kyoto – 1970, Geneva – 1975, Caracas – 1980, Milano – 1985, Havana – 1990,
Cairo - 1995);
• Criminologia generală;
• Criminologia specializată;
• Criminologia contemporană.

5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot


constitui sfera de interes al unor studenţi:
- Apariţia şi evoluţia criminologiei româneşti.
- Dezvoltarea criminologiei în Republica Moldova.
- Şcoala sovietică a criminologiei.

6. Conţinutul prelegerii:
Istoricul şi originile criminologiei.
De-a lungul mileniilor societatea luptă continuu împotriva celui mai mare
flagel al tuturor timpurilor – criminalitatea. În această luptă omenirea a cunoscut
atât succese, cât şi înfrângeri. În anumite perioade istorice unele state aveau
realizări considerabile, reducând fenomenul infracţionalităţii la minimum, astfel
încât oamenii încetau a se mai teme de criminali, deplasându-se liber pe teritoriul
ţării, renunţând la lacăte şi uşi bronate. Erau timpuri când cuvântul de onoare
constituia o garanţie mult mai puternică decât represiunile judiciare.1 Omenirea
cunoaşte chiar fenome de lipsă totală a criminalităţii – în unele state existau
anumite zone, în care lipseau crima şi criminalul. De regulă, acestea erau centrele
religioase, iar cultura acestora excludea comportamentul deviant de la normele
generale.
Dar niciodată, nici unui stat, nici unui sistem social nu i-a reuşit să se
izbăvească completamente de fenomenul criminalităţii. Mai mult ca atât, la
anumite etape istorice acest fenomen era privit ca un satelit obligatoriu al
dezvoltării sociale.

Astfel, criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte


ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea, ca fenomen social, apare odată cu primele
comunităţi umane: “Acolo unde nu există norme şi morală, nu există nici crime”.2

Mecanismul autoapărării este caracteristic tuturor fiinţelor vii. Iniţial el era


întrebuinţat pentru apărarea de atacuri, care în societatea primitivă constituiau o
normă, ca mai târziu, la etapa de asociere să capete un caracter de interdicţie. Se

1S.Işakov, Зарубежная криминология, Moscova, 1997, p.V


22O.Kinberg, Basic Problems of Criminology, Copenhagen, a.1935, p.13, citat de D.Seabo, Criminologie, P.U.M.,
Montreal, a.1967, p.2.
consideră că primele preocupării pentru pedepsirea unor comportamente
individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoapărării speciei
umane, ce se constituia în condiţii naturale vitrege care ameninţau în permanenţă
supravieţuirea.3

O nouă etapă în dezvoltarea mecanismelor de reacţie împotriva încălcării


normelor sociale stabilite a fost determinată de:

- apariţia “răzbunării sângelui”;


- întărirea şi centralizarea puterii conducătorului (clanului, hoardei, tribului etc.).
“Răzbunarea sângelui” sporea puterea unui individ aparte, deoarece toţi
membrii grupării sociale asigurau şi efectuau patronajul asupra confraţilor mai
slabi. Pe de altă parte, “răzbunarea sângelui” capătă un caracter îndelungat, astfel
conflictul evoluând de-a lungul anilor. Perspectiva de a intra în conflict cu întreaga
grupare socială, şi nu cu un singur individ, a făcut posibilă preîntâmpinarea multor
incidente.

Acest mecanism primitiv al apărării sociale a creat posibilitatea unor acţiuni


mai efective asupra fenomenului criminalităţii: are loc lărgirea dimensional-
temporară a conflictului, implicarea unui număr considerabil de oameni, ceea ce, în
ansamblu, duce la minimalizarea şi chiar stoparea exceselor.

Paralel cu “răzbunarea sângelui” are loc întărirea şi centralizarea puterii


conducătorului. Iniţial, în rezolvarea conflictelor, el se baza pe propria forţă fizică,
mai târziu aceasta fiind înlocuită de detaşamentul militar. În asemenea mod,
interdicţiile conducătorului deveneau cu mult mai eficiente, crescând totodată şi
verosimilitatea aplicării pedepsei.

La etapa primară a dezvoltării comunităţilor umane aceste două forme ale


reacţiei sociale interacţionau şi se îmbinau reciproc. Răzbunarea era îndreptată, în
special, împotriva membrilor altor grupări umane, iar conducătorul acţiona în
interiorul grupului.

3 Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie. Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, a. 1994, p.16.
A dată cu lărgirea şi centralizarea puterii conducătorului are loc alipirea
grupărilor sociale mai slabe şi, ca rezultat, “răzbunarea sângelui” este tot mai
frecvent întâlnită în interiorul grupării sociale date, ceea ce duce, în consecinţă, la
slăbirea ei.

Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei umane s-a constatat că, acolo unde există
o puternică autoritate centrală, capabilă să rezolve orice conflict, „răzbunarea
sângelui” trece treptat în nefiinţă şi viceversa – şi astăzi, la sfârşit de mileniu, la
unele popoare “răzbunarea sângelui” mai păstrează tradiţiile antice.4

Pe măsura dezvoltării mijloacelor de prevenţie contra criminalităţii apare


veşnica invenţie a omenirii – închisoarea. Iniţial, în aceste scopuri erau folosite
gropile adânci (spre exemplu, în America drept prima închisoare a fost folosită o
mină părăsită din localitatea Simsberi). Printre cauzele apariţiei închisorilor am
putea evidenţia, în primul rând, faptul că pedeapsa capătă un caracter cu mult mai
îndelungat, mai chinuitor şi, în consecinţă, are un efect educativ cu mult mai mare
asupra celorlalţi membri ai grupării sociale. Pe de altă parte, deţinuţii puteau fi
folosiţi la executarea muncilor grele şi periculoase (astfel apar embrionii ocnelor şi
lagărelor de corecţie şi reeducare prin muncă). Pentru ca în sezonul rece deţinuţii
să nu moară de frig se construiau încăperi speciale, bine îngrădite şi păzite. În
Roma Antică şi Grecia Antică închisorile erau asemănătoare cu cele din prezent.

În asemenea mod, conducătorul tribului, clanului, hoardei a pus începutul


dezvoltării diverselor mijloace şi mecanisme ale reacţiei sociale împotriva
criminalităţii, accentul fiind pus pe modelul respectiv. Şi ceea ce astăzi ni se pare o
cruzime, la o anumită etapă istorică era o necesitate. Anume “răzbunarea sângelui”
şi represiunea din partea conducătorului grupării sociale au permis scoaterea
omenirii din lumea sălbătăciei şi a haosului, unde, după cum afirma scriitorul
american J.London, domina dreptul muşchilor puternici şi al colţilor ascuţiţi.
Anume acest fapt a permis supravieţuirea oamenilor mai slabi lor în acele condiţii.

4 Ciukovski C., “Дневник”, 1901-1929, Moscova, a.1991, p.271.


De rând cu formele menţionate de luptă împotriva criminalităţii, un rol
deosebit revine religiei, care în scopul valorizării superioare a sentimentului
religios considera crima fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a
păcatului. Astfel justiţia a căpătat aspectul unui dar divin. În acest sens am
evidenţia “Codul” lui Hammurabi. Pe stela de diorit negru (ce se află în prezent la
muzeul Louvre), unde sunt gravate articolele “Codului” său, Hammurabi este
înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la care primeşte textul legii. Aşa s-a
conferit esenţa divină activităţii legislative, iar regele urma să le transmită
oamenilor, care trebuiau să respecte legile întocmai sub frica unor sancţiuni
severe.5

Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat, ori ca o


ispăşire a păcatului săvârşit. La baza “Codului” lui Hammurabi se află “legea
talionului” – “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mănă pentru mănă, picior pentru
picior, arsură pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie”.6 Cu toate că, la prima
vedere, este declarată egalitatea tuturor membrilor societăţii, totuşi, pedepsele
aplicate se diferenţiau în funcţie de poziţia socială a vinovatului sau a părţii lezate.
Aşa, preoţii şi demnitarii se bucurau de privilegii când era vorba de delicte minore
şi erau aspru pedepsiţi în cazul săvârşirii unor crime grave. Sclavii erau consideraţi
ca fiind nişte fiinţe de mâna a doua: “Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui om
liber, să i se taie o ureche”.7

“Codul” lui Hammurabi a fost principalul izvor al reglementării penale la


popoarele învecinate cu Babilonul. Multe norme din “Cod” se aplică în Egipt, în
timpul Regatului Nou (1650-1085 î.e.n.). Printre ele pedeapsa cu moartea pentru
rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omor premeditat, viol şi furt din
mormintele regale.

Se fac primele încercări de combatere a corupţiei. Judecătorii corupţi


primeau pedeapsa capitală, care se executa prin sinuciderea impusă. În majoritatea

5 O.Drâmbă, “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, a.1985, pag.77;
6 O.Drâmba, op.cit., p.185
7 Idem, p.126
cazurilor, executarea pedepsei capitale era, însă, înfăptuită prin uciderea cu pietre –
lapidare, – care era încredinţată familiei pătimaşului sau întregii comunităţi.

Îmbinând normele barbare ale culmelor arhaice cu elemente inerente


evoluţiei sociale, între care subtilităţile religioase au jucat un rol aparte, popoarele
antice au reuşit să dezvolte sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în
bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.8

Evoluţia criminologiei

Etimologic, criminologia ca termen, derivă din latinescul "krimen" (crimă,


delict, infracţiune) şi grecescul "logos" - tradus prin (cuvânt, idee, ştiinţă, studiu).
În acest sens, criminologia poate fi definită ca o ştiinţă care studiază fenomenul
infracţional în general (atât cauzele criminalităţii, cât şi găsirea metodelor pentru
înlăturarea lor).
Această abordare deosebeşte criminologia de alte ştiinţe, care se ocupă cu
analiza fenomenului infracţional, fiind singura care îl studiază sub toate aspectele.
Unii autori atribuie folosirea pentru prima dată a termenului de criminologie,
în anul 1879, antropologului francez Paul Topinard (1830-1911).
Majoritatea autorilor sunt însă de acord că utilizarea corespunzătoare şi
legitimă a termenului nu putea avea loc decât odată cu constituirea criminologiei
ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei etape:
- prima etapă o marchează activitatea lui Cesare Lombrozo (1835-1909),
creatorul antropologiei criminale, prin celebra lucrare "Omul delincvent" (1876).
- a doua etapă este legată de activitatea lui Enrico Ferri (1856-1929) prin
lucrarea "Sociologia criminală" (1881).
- a treia etapă, care de fapt aduce şi consacrarea termenului în cercetarea
fenomenului infracţional, este marcată de activitatea lui Raffaele Garofalo (1851-
1934), autor al faimoasei lucrări "Criminologia" (1885).

8 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.17


Deşi am vorbit despre constituirea criminologiei ca ştiinţă referindu-ne doar
la sec. XIX, aceasta nici de cum nu confirmă faptul că problemele studiate în
cadrul criminologiei nu au preocupat gândirea umană cu mult înainte de acest
moment. Primele sugestii referitoare la cauzele criminalităţii şi metodele de
combatere ale ei au apărut în operele filozofice şi literare ale antichităţii. La aceste
întrebări încercau să răspundă filozofii şi scriitorii, sociologii şi medicii,
economiştii şi politicienii.
Este cert că infracţionalitatea, în diferitele ei moduri de exprimare, a existat
dintotdeauna, dar a existat şi opinia socială defavorabilă ei, care în permanenţă a
căutat contracararea acestui flagel prin diferite forme şi metode, ajungându-se până
la crearea în zilele noastre a unui întreg sistem de luptă împotriva criminalităţii.
De ce anumiţi oameni preferă să se situeze în afara legii? De ce îşi aleg un
mod de viaţă diferit de cel al oamenilor integraţi social? De ce îşi fac un mod de
viaţă din comiterea infracţiunilor? La toate aceste întrebări criminologia, ca
ştiinţă, este chemată să răspundă.
Faţă de aceste chestiuni introductive, vom trece în revistă câteva din
definiţiile cele mai cunoscute date criminologiei.
Vom începe cu definiţia propusă de R. Garoffalo "Criminologia este ştiinţa
complexă despre om care studiază cauzele şi remediile comportării sale
antisociale".
Autorii francezi G. Stefani şi G. Levasseur, în lucrarea "Criminologie şi
ştiinţă penitenciară", definesc criminologia ca studiind "delincvenţa pentru a-i
descoperi cauzele, geneza, procesualitatea şi consecinţele, pe scurt - studiul
cauzelor delincvenţelor".
R. Vouin şi J. Leauté menţionează că "criminologia reprezintă studiul
ştiinţific al fenomenului criminal".
În general, autorii moderni pleacă de la definiţia dată de J. Pinatel după care
"criminologia este studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului, precum şi
un element sugerat de noua criminologie - studiul reacţiei sociale la fenomenul
criminalităţii".
Astfel, fără a da o definire exhaustivă a preocupărilor acestei ştiinţe şi lăsând
loc liber pentru completarea acestuia, putem defini criminologia ca ştiinţă socio-
juridică, care studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său, sub aspectul
stării, structurii şi dinamicii sale, a cauzelor şi condiţiilor care-l generează şi
favorizează, precum şi mijloacele de profilaxie şi combatere ale acestuia.
Cu toate divirgenţele de formulare, există totuşi astăzi un consens deplin
asupra împrejurării că disciplina criminologiei studiază criminalitatea ca
etiologie, fenomenologie şi mijloace de combatere.
În contextul celor menţionate până acum este important să menţionăm
particularităţile specifice ale ştiinţei criminologiei pentru a putea delimita
abordarea criminologică a crimei, criminalului şi criminalităţii de tratarea acestora
de alte ştiinţe:
1. Criminologia este o ştiinţă autonomă, interdisciplinară, cu un obiect de
studiu complex, bine structurată şi consolidată, care are istoria sa, metode originale
de cercetare, institute, laboratoare şi organizaţii în toate statele lumii.
2. Fiind înzestrată cu un instrumentar metodologic complex şi originar, împrumutat
din toate ştiinţele cu care contactează şi adaptat la scopurile ei, criminologia are
posibilitatea cercetării fenomenului infracţional în toată complexitatea lui bio-
psiho-socială.
3. Criminologia studiază criminalitatea şi fenomenele ce o determină ca o realitate
socio-juridică. Deci ea recunoaşte că criminalitatea "există real" şi ca urmare
studiază realitatea obiectivă, dar nu construcţiile juridice de tipul componenţei de
infracţiune.
4. Spre deosebire de alte ştiinţe, criminologia studiază criminalitatea în ansamblu,
adică criminalitatea ca fenomen social de masă, ce se află în conexiune cu alte
fenomene sociale, are legităţi specifice ale apariţiei, existenţei şi dezvoltării şi
necesită măsuri diverse şi specifice de combatere.
5. Specificul cercetării criminologice constă de asemenea în faptul că în cadrul ei
se pune un accent bine pronunţat pe explicaţia cauzală a fenomenelor şi
proceselor socio-juridice. Criminologia studiază cauzalitatea criminalităţii la
nivel social general (filozofic), la nivelul grupurilor sociale (sociologic) şi la nivel
individual (psihologic).
6. O altă particularitate importantă este determinată de aspectul ei specific referitor
la combaterea criminalităţii, şi anume, prin prevenirea acestui fenomen social
negativ (elaborarea nu numai a măsurilor juridice de prevenire a criminalităţii, dar
şi a altor măsuri cum sunt social-economice, cultural-educative etc.).

Evoluţia criminologiei ştiinţifice


Criminologia apare ca ştiinţă la începutul secolului XIX-lea şi capătă o
dezvoltare fructuoasă în secolul XX. Pînă atunci, aceasta constituia parte integrantă
a unor altor discipline ştiinţifice. Bunăoară, sociologia avea ca obiect de
preocupare influenţa mediului social asupra criminalităţii, iar antropologia,
psihologia şi psihiatria avea în vizor studierea infractorului. Dintre acestea, un rol
important îi revine antropologiei.
Majoritatea istoricilor criminologi, îi atribuie titlul de întemeietor al
criminologiei lui Cesare Lombroso (1853-1909). Datorită influenţei exercitate de
Lombroso, îndeosebi graţie publicaţiei „Archives de ľAntropologie criminelle et
des sciences pénales”, înfiinţată în 1886 la Lyon, care ilustra în paginile sale
principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia purta în
această perioadă denumirea de antropologie criminologică. Sub acest nume s-
au desfăşurat şi congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris
(1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi
Köln (1911). Este oportun de a menţiona şi meritul revistei belgiene „Revue de
droit pénal et de criminologie” (1907) în dezvoltarea acestei discipline.
Cu toate acestea, criminologia constituia în perioada la care ne referim,
prototipul unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor
propriu, descrierea şi explicarea realităţii infracţionale. Criminologia a reuşit să se
descătuşeze de această anormalitate, graţie lărgirii ariei de investigare şi acumulare
de cunoştinţe cu privire la criminalitate, iniţiindu-se în acest sens un proces de
consolidare a secţiunilor respective, ajungîndu-se în cele din urmă la
autonomizarea, desprinderea şi transformarea lor în criminologii specializate:
biologică, psihologică, sociologică – independente, dar inevitabil tributare
disciplinelor de la care au parvenit.
Pe timpul conflagraţiei mondiale, cercetarea criminologică a trecut sub
tăcere, ca după finisarea acesteia investigaţiile să fie reluate. O dovadă în acest
sens o constituie crearea Societăţii Internaţionale de Criminologie, cu sediul la
Paris, care şi-a propus drept obiectiv, să promoveze pe plan internaţional – studiul
ştiinţific al criminalităţii. Pentru a atinge obiectivele de realizat, Societatea
Internaţională de Criminologie (S.I.C.) publică revista „Annales Internationales de
Criminologie” şi organizează, începînd cu anul 1938, congrese internaţionale la
care se dezbat probleme de maxim interes pentru cercetarea criminologică. Plus la
acestea, începînd cu anul 1952, S.I.C. desfăşoară sub egida O.N.U., cursuri
internaţionale de criminologie în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi
conceptual, principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii,
precum şi particularităţile specifice diferitelor regiuni ale lumii în planul
fenomenului infracţional.
Un aport considerabil în dezvoltarea criminologiei îi revine şi O.N.U. În
acest sens, este oportun de a nominaliza Rezoluţia 415(V), adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U., în 1950, prin care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru
Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), care a
creat în cadrul Secretariatului său – Comitetul consultativ special de experţi în
problemele criminalităţii, transformat ulterior în Divizia pentru justiţie penală
şi prevenirea criminalităţii. În baza Rezoluţiei amintite, s-au organizat
următoarele congrese internaţionale: Geneva (1955), Londra (1960), Stockholm
(1965), Kyoto (1970), Geneva (1975), Caracas (1980), Milano (1985) şi Havana
(1990). Optica acestor conferinţe s-a localizat pe analiza globală şi particulară a
fenomenului crimei, transferul de date şi metodologie ştiinţifică de cercetare şi nu
în ultimul rînd – stimularea activităţilor naţionale şi regionale de prevenire a
criminalităţii şi resocializare a delicvenţilor.
Crearea ulterioară a unor centre şi institute internaţionale de cercetare
ştiinţifică în acest domeniu a avut rolul de a întări suportul teoretic al
criminologiei. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie
Contemporană de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie Clinică
de la Geneva. În anul 1968, sub egida ECOSOC, s-a creat, la Roma, Institutul de
Cercetări pentru Apărare Socială (UNSDRI) care, în anul 1989, a fost
transformat în Institutul Interregional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei
(UNICRI).
Conform Statutului UNICRI, obiectivul institutului este acela „de a
contribui prin cercetare, formare de specialişti, activităţi de teren şi colectare de
date, la schimbul şi difuzarea informaţiilor, la elaborarea şi implimentarea unor
politici evoluate în domeniul prevenirii crimei şi al luptei contra delicvenţei, luînd
în considerare necesitatea integrării în cadrul general al schimbării şi dezvoltării
social-economice şi al apărării drepturilor omului”.
În anul 1981, printr-un acord între O.N.U. şi guvernul Finlandei a fost
creat Institutul Helsinki pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, al cărui
principal obiectiv îl constituie schimbul regional de informaţii în domeniul
prevenirii şi controlului criminalităţii între ţările europene.
Alături de UNICRI şi HEUNI, reţeaua de institute regionale şi
interregionale ale O.N.U. mai include: Centrul Internaţional pentru Reforma
Politicii şi Legii Penale, cu sediul la Vancouver, Canada, institute pentru Asia şi
Pacific (UNAFEL - Tokio), America Latină şi Caraibe (ILANUD – San Jose,
Costa Rica), Africa (U.N.AFRI – Kampala, Sudan), Australia (A.I. - Canberra) şi
ţările arabe (A.S.S.T.C. – Riyad, Arabia Saudită).
Ultimele modificări structurale au avut loc în anul 1992. Prin Rezoluţia
din 1/92 a ECOSOC, Programul Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii
şi Justiţie Penală a fost restructurat, Comitetul pentru Controlul şi Prevenirea
Criminalităţii fiind înlocuit de Comisia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea
Criminalităţii şi Justiţie Penală. Aceasta este o comisie funcţională a ECOSOC,
formată din specialişti din 40 de state membre, în care se discută problemele
politicii penale. Aspectele revin în sarcina Departamentului pentru Justiţie
Penală şi Prevenirea Criminalităţii din cadrul Centrului pentru Dezvoltare
Socială şi Probleme Umanitare al ECOSOC.
Biroul european al Departamentului pentru Justiţie Penală şi Prevenirea
Criminalităţii este stabilit la Viena, în Austria.
Criminologia generală
Pentru a se afirma ca ştiinţă, criminologia a trebuit să dovedească, o dată
cu evoluţia sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode şi tehnici
ştiinţifice de explorare a criminalităţii, că este în măsură să facă aprecieri
pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi să propună măsuri
eficiente în scopul prevenirii şi limitării acestuia.
Totuşi, saltul de la criminologiile specializate la criminologia generală se
dovedeşte a fi dificil, iar eforturile reputaţilor specialişti, precum J. Pinatel, H.
Mannheim, D. Szabo, J. Léauté etc – efectuate mai ales între anii 1960-1970 s-au
soldat cu un succes limitat.
Această stare de fapt, rezultă din complexitatea obiectivului de cercetare,
din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferitele laturi ale acestui
obiect, din dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om
şi societate, de formarea unor specialişti în acest domeniu.
În contextul marilor schimbări sociale la etapa contemporană, problema
edificării unei criminologii generale constituie din ce în ce mai puţin o preocupare
de prim ordin. Conceptual, se preferă pe de o parte, un cadru teoretic flexibil, uşor
de adaptat schimbărilor care apar în planul relaţiei schimbare socială –
criminalitate, iar pe de altă parte, efectuarea unor cercetări criminologice cu
localizare temporală şi spirituală precisă.
Considerînd criminalitatea drept fenomen complex, cu multiple
determinări, aflat în continuă evoluţie, criminologia contemporană tinde spre o
orientare realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de
referinţă şi a modelelor teoretice şi metodologice utilizate, ceea ce va contribui, cu
siguranţă, la atingerea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a propus.
În concluzie, criminologia generală reprezintă acea ramură cu caracter
general, care cuprinde studiul întregului fenomen infracţional, începînd cu
criminalitatea ca fenomen social sau de masă şi continuînd cu criminalul, crima,
mijloacele de luptă, cauzele generale şi mijloacele principale de combatere.