TIFF 2020: Acasă

Documentarul Acasă, debutul în regie al jurnalistului Radu Ciorniciuc, a avut premiera

națională la TIFF, unde a primit Premiul Zilelor Filmului Românesc, pentru secțiunea
Lungmetraj. A fost, cu siguranță, una din cele mai așteptate premiere, după receptarea foarte
bună și distincțiile primite la câteva festivaluri importante (premiera internațională a avut loc la
Sundance, unde filmul a obținut Premiul Special al Juriului pentru Imagine, fiind, în același timp,
primul documentar românesc selectat la acest festival).
Filmul urmărește povestea familiei Enache, care a locuit în Delta Văcărești, izolată în
sălbăticie, până când locul a devenit zonă protejată. Cei unsprezece membri ai familiei au fost
filmați timp de aproape patru ani, iar lungmetrajul urmărește procesul de integrare și adaptare la
viața din București. Cu alte cuvinte, demersul cinematografic își propune, de o parte,
transpunerea tranziției familiei dintr-un mediu „natural”, complet izolat, într-unul care să
corespundă nevoilor sociale, iar pe de altă parte, în fundal, transformarea locului, modul în care
acest spațiu devine, dintr-o enclavă de sălbăticie abandonată, din mijlocul capitalei, Parcul
Natural Văcărești. Echipa filmului nu s-a limitat doar la documentarea locului și a vieții familiei
Enache, ci a transformat proiectul într-o acțiune socială, implicându-se activ, ajutând și
intervenind în procesul de adaptare la o viață complet diferită.
Documentarul pare că bifează câteva puncte din „rețeta de succes” a filmelor de festival: o
poveste „excepțională” (în acest caz, traseul unei familii atipice), un puternic caracter social,
alături de imaginea cu adevărat impresionantă și ofertantă pe care o poate oferi o deltă urbană.
Cu toate acestea, demersul rămâne remarcabil prin faptul că oferă și un portret cât de poate de
obiectiv al categoriilor defavorizate: Delta Văcărești stârnește interesul statului pentru a deveni,
în cele din urmă, zonă rezervată, deci exploatabilă din punct de vedere turistic, dar familia care a
locuit acolo timp de douăzeci de ani nu reprezintă o prioritate. Tocmai de aceea, proiectul inițial
de realizare a unui reportaj jurnalistic despre transformarea locului își pierde mizele. Mult mai
relevante rămân de observat dinamicile din cadrul familiei, relațiile cu autoritățile locale, riscul
de destrămare și separare a membrilor, dificultatea de integrare în sistemul social și de educație,
adaptarea la noul mediu și, desigur, relația cu natura, cu locul în care s-au născut și, mai apoi, cu
locuințele și peisajele dezolante pe care le oferă orașul propriu-zis. (De altfel, familia Enache
apare într-un scurt moment, aproape accidental și pe fundalul documentarului Delta
Bucureștiului, regizat de Eva Perlovici, proiectat în aceeași secțiune la TIFF. Aici, filmul
urmărește, dintr-o perspectivă mai mult afectivă și memorialistică decât observațională, modul în
care locul a fost marcat de existența unei mănăstiri transformate în închisoare, care devine, în
cele din urmă, după demolarea clădirii, un loc abandonat. În timp ce pe fundal se derulează
poveștile femeilor închise la Văcărești, camera se plimbă „arbitrar” și surprinde realitatea de azi
a locului. Prin acest lucru, regizoarea încearcă să „reînnoade” trecutul cu prezentul, pentru a
înțelege mai bine istoria și relația ei cu locul.)
Intervenția și angajamentul echipei de producție sunt vizibile, prin faptul că marchează cu
adevărat destinul acestei familii. Cu toate acestea, filmul păstrează convențiile documentarului
observațional. Cadrele din prima parte, în care camera urmărește, din spate, drumul copiilor prin
deltă, sunt puternice, transmițând ideea de libertate și siguranță. Conflictele cu organele statului,
care intervin fie când e nevoie să dărâme „locuința” familiei Enache, fie când membrii trebuie
evacuați din zonă, dinamizează acțiunea și subliniază deja contrastul dintre viața pe care o duc
acolo și cea care urmează. Imaginea panoramică de la începutul filmului, în care Delta Văcărești
este surprinsă de sus, în total contrast cu orașul, devene simptomatică pentru ideea de discrepanță
totală care există între cele două lumi.
Montajul rezultat în urma filmărilor îndelungate, desfășurate pe parcursul celor patru ani,
contruiește o „narațiune”, în care firul narativ ar trebui să ducă spre un final fericit. În mod
evident, adaptarea și integrarea în București nu sunt probleme ușor rezolvabile, iar documentarul
nu pune între paranteze dificultățile care apar constant. Happy end-ul își are fisurile sale: o dată,
relația familiei cu autoritățile rămâne constant tensionată, iar apoi, dinamicile din interior, dintre
părinți – copii se complică și ele. Filmul surprinde multe cadre puternice din intimitatea familiei.
De exemplu, scena finală, în care unul din copii îi mărturiște fratelui mai mare dorul de viața din
deltă și teama față de ce urmează rămâne profund emoționantă. Tocmai de aceea, documentarul
reușește să oferă o imagine a societății românești de astăzi prin faptul că arată cât de dificil poate
fi pentru persoanele defavorizate să își găsească un „acasă”. Proiectul rămâne concludent prin
modul în care leagă, într-un demers cinematografic destul de convingător, povestea unei familii
de cea a unui loc.