Faust: Eine deutsche Volkssage

Deși anul acesta părea compromis cel puțin la nivelul evenimentelor la care era
așteptat un public numeros, TIFF (Transilvanian International Film Festival) a ajuns la cea de-
a nouăsprezecea ediție, desfășurându-se la Cluj, între 31 iulie și 9 august, exclusiv în spații
deschise. Reunind atât producții recente, cât și filme deja clasicizate precum pelicula
felliniană La dolce vita (programul având un Close-up Federico Fellini), ediția de anul acesta
s-a bucurat și de o diversitate a spațiilor în aer liber. În cea de-a doua categorie se încadrează
și Faust: Eine deutsche Volkssage (Faust: o poveste germană din folclor), un film mut,
regizat în 1926 de Friedrich Wilhelm Murnau. Noutatea evenimentului și, probabil, aspectul
care a amplificat cel mai mult efectul ecranizării a fost prezența pianistului francez Jean-
François Zygel, care, pe tot parcursul celor 115 minute, a acompaniat live filmul. Deși
cunoscând pe de rost succesiunea cadrelor peliculei, după cum a mărturisit înaintea începerii
filmului, artistul mizează pe improvizație, fiind a douăsprezecea oară când oferă un fundal
muzical (relativ diferit de fiecare dată) producției lui Murnau.
Similar unui performance și desfășurat într-o atmosferă nocturnă la Castelul Bánffy,
cine-concertul propune o reinterpretare a operei lui Goethe, Faust, în cheie alegorică. Pelicula
se deschide cu o scenă simbolică (în paralel cu cea din final), în care apariții din spectrul
funebru traversează călare spațiul meta-fizic, fiind cvasiluminate și înconjurate de fum. Ceea
ce a făcut remarcabil filmul lui Murnau de la primele ecranizări a fost tocmai acest melanj
clar-obscur, cu elemente din imaginarul fantastic, menit să șocheze și să întrețină până la final
gravitatea întâmplărilor. Așadar, decorul, aflat întotdeauna la granița fragilă dintre lumină și
umbră, precum și expresivitatea personajelor (uneori grotescă, alteori, dimpotrivă, senină)
sunt simptomatice atât pentru maniera tranșantă, prin care regizorul resemantizează opera lui
Goethe, cât și pentru traseul sinuos pe care îl urmează personajele, acestea părând deseori
absorbite de efectele și de strategiile regizorale.
Încadrată în gama filmelor de groază, pelicula germană ni-l prezintă în incipit pe
celebrul Mefisto, care pune un pariu cu divinitatea, susținând că este capabil să corupă
sufletul unui muritor. În planul teluric, oamenii se confruntă cu o epidemie de ciumă, moartea
rapidă și terifiantă îngrozind populația care pare să fie din ce în ce mai dezarticulată. Pe de o
parte, efectele clar-obscure cu care jonglează Murnau, pe de altă parte improvizația la pian a
lui Zygel, cele două coordonate – vizuală și auditivă –, maximizează tragismul contextului
maladiv, în care ne plasează ficțiunea cinematografică.
 Astfel, pe fundalul unei morți colective, bătrânul Faust, imagine romantică a
alchimistului înconjurat de cărți, devine singura speranță a oamenilor spre a-i vindeca de
boala tocmai izbucnită. Văzându-se neputincios în fața propriilor „formule” prin care să
readucă la viață corpurile bolnave, Faust ajunge să apeleze la Mefisto pentru a câștiga puteri
de vindecare și de restabilire a echilibrului social. Construit antitetic și amintind de tipologia
barocă a personajului dilematic, Faust semnează de două ori pactul cu diavolul: mai întâi,
pentru a putea vindeca oamenii, ca apoi să își dorească reîntoarcerea definitivă la tinerețe.
Păstrându-și până la capăt statutul celui ales, eroul lui Murnau se îndrăgostește de Gretchen, o
tânără fată, imagine arhetipală a Fecioarei Maria, moment în care i se oferă cu totul lui
Mefisto în schimbul tinereții și, implicit, al împlinirii iubirii.
Intersectând teme mari și desfășurând alert o construcție a cadrelor specifice picturilor
lui Rembrandt, Murnau își duce până la capăt miza moralizatoare. Personaj condamnat de la
început la un destin tragic, Gretchen reprezintă sacrificiul și, deopotrivă, simbolul
compromisului, pe care Faust îl face cu scopuri personale de data aceasta, și nu pentru „un
bine colectiv”, așa cum se anunța în incipit. Odată ce „semnează” pentru a doua oară pactul,
Faust o condamnă la moarte pe Gretchen. Având un background conservator și în care
pedepsele încă se derulau în spațiul public, ecranizarea prezintă spre final scenariul arderii pe
rug al femeii adulterine, împlinind totodată prevestirea pe care o sugerau prezențele funebre
din debutul filmului. Rămasă cu un nou-născut, fiind alungată de la casa părinților și
stigmatizată de comunitate pentru păcatul săvârșit, Gretchen nu reușește să își salveze copilul
de la frig. Programatic și simbolic, Murnau adună cele mai aspre pedepse asupra tinerei fete,
problematizând natura umană și felul în care se raportează omul la liberul-arbitru. Acuzată pe
nedrept de uciderea propriului copil și condamnată la moarte prin ardere pe rug, destinul lui
Gretchen reprezintă, în fond, pedeapsa adusă lui Faust. Nemaiavând vreo altă soluție, acesta îi
cere lui Mefisto să îl readucă la vârsta sa normală, moment în care se aruncă la picioarele
fetei, în timpul arderii sale. Tensionat și, mai degrabă, similar unui punct culminant, finalul
restrânge în prim-plan o comunitate conservatoare, o moarte nedreaptă și, mai mult de atât, un
antierou care, la nivel alegoric, întrunește atât spiritul binefacerii de care dispune omul, cât și
„hibele” firii umane.
Desigur, proiecția este una clasică și ne-am întreba ce ar mai putea spune un film mut
și, mai ales, unul puternic moralizator publicului de astăzi. Dincolo de interesecția dintre
interpretarea pianistului francez, fidelă filmului, pe alocuri neașteptată datorită improvizației,
și construcția picturală a lui Murnau, povestea lui Faust și a lui Gretchen investighează niște
constante umane, care, sub diverse forme, pot fi recunoscute și în lumea contemporană. Între
principii etice și intenții pur subiective, într-o societate disfuncțională, care își reprimă
minima libertate de a acționa și de gândi, producția lui Murnau chestionează, poate mai
angajat și mai brutal decât ar face-o un manifest, așa-zisa superioritate pe care o deține sau
care îi este atribuită unui singur om. De la alchimistul cărturar, în care oamenii își pun
nădejdea salvării din teroarea epidemiei, până la individul care se compromite pentru o
dragoste asupra căreia nu poate avea niciun control – odată ce semnează pactul cu diavolul –,
Faust „vorbește” publicului despre limitele umane.
Murnau își concepe imaginile ca pe niște mostre de intensitate, mizând pe cadre
violente, pe grimase excentrice și provocatoare, pe care Jean-François Zygel le interpretează
în funcție de gravitatea scenelor sau de lentoarea lor, așa încât conferă vitalitate și prospețime
filmului de la începutul secolului trecut. Probabil unul dintre cele mai interesante evenimente
ale festivalului, construit în manieră performativă, care trasează legături între producții și
artiști din epoci diferite și care demonstrează pe deplin posibilitatea reinventării permanente a
clasicilor.