ECOTEOLOGIA - PROBLEMA A ZILELOR NOSTRE

Colegiul Tehnic”Ion Mincu”Craiova

Prof. Veghea Adela
Prof. Nica Cristina

“Trebuie sa mâncăm ca sa trăim, nu sa trăim pentru a manca”!(Jean-Baptiste

Moliere).  ”Natura  este cel mai bun medic;vindeca trei sferturi din bolnavi si, in plus, nu-si
bârfeşte confraţii”!(Galen).

Ecoteologia este o atitudine spirituală a creştinului ortodox faţă de creaţia lui

Dumnezeu, adică faţă de natură. Ea este, de asemenea, o ramură nouă a teologiei creştine,
care îşi propune nu doar apărarea şi conservarea naturii, a mediului în care trăim, ci şi
promovarea unui mod de viaţă cât mai sănătos, într-un mediu curat şi sănătos şi promovând
valorile universale pe care religia creştină le apără de 2000 de ani. Toate acestea într-o lume
de care trebuie să avem grijă cu toţii şi să o curăţim de orice poluare fizică şi morală.
Chestiunile legate de problemele de protejare şi conservare a mediului şi de
schimbările climatice sunt printre cele mai presante provocări morale în lumea de astăzi, pe
care trebuie nu doar să le conştientizăm, ci şi să ne implicăm în rezolvarea lor. Cu cât mai
mulţi oameni responsabili, cu atât mai multe şanse. Creştinii trebuie să poarte grijă de creaţie,
iar această grijă poate fi considerată ca o dimensiune a ascultării de voia lui Dumnezeu. Dacă
nu facem asta, nesocotim creaţia lui Dumnezeu şi dăm o mărturie greşită lumii. Adevăraţii
creştini sunt oameni responsabili faţă de natură, lume, valori. Grija faţă de natură este şi o
dimensiune a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Lumea este un dar al iubirii divine făcut
omului, iar omul nu trebuie sa distrugă acest dar.  Universul fizic este creat de Dumnezeu, iar
omul  este un element special al acestui univers, rânduit spre a fi “administrator”, spre a se
folosi de el, dar într-un mod echilibrat.
Crearea lumii este descrisă teologic în capitolele 1 si 2 ale cărţii Facerii din Sfânta
Scriptură. Mulţi oameni au inoculat de-a lungul timpului ideea că descoperirile ştiinţifice
neagă cuvintele biblice referitoare la Creaţie, însa o privire mai atentă, mai profundă, a
marilor savanţi  a negat acestă idee şi i-a apropiat  (sau i-a reapropiat) de Dumnezeu.
Un mare duhovnic, care aprecia în mod deosebit descoperirile ştiinţei, citind, a ajuns la
următoarea concluzie: “Ştiinţa multă îl duce pe om câtre Dumnezeu”( adică omul autentic de
ştiinţa îl afirmă pe Dumnezeu). Acelaşi duhovnic a spus că teologia şi ştiinţa sunt ca două
drumuri pe care se poate urca spre vârful unui munte…De aceea, noi, ca şi creştini ortodocşi,
afirmăm că nu se poate face ecologie fără a tine seama de rânduielile dumnezeieşti. (Acolo
unde s-a crezut că se poate aşa ceva s-a ajuns la deviaţii incredibile, inumane chiar.).Astfel,
credem că un demers real în favoarea ecologiei are valenţe extraordinare dacă nu ignoră
aspectele teologice.
Legătura dintre om şi natură a existat încă de la creaţia amândurora. Din primele
capitole ale Sfintei Scripturi aflăm că mai întâi a fost creată lumea: “La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1), apoi chiar din pământ, însă cu suflare divină, a
fost creat omul: “atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat
în faţa lui suflare de viaţa şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7), aceasta stabilind poate cel
mai bine legătura indisolubilă dintre om şi natură, legătură care se revarsă şi-n porunca lui
Dumnezeu care urmează după “punerea” sau aşezarea lui Adam în gradina din Eden, pe care
într-o interpretare alegorică specifică şcolii din Alexandria o putem numi un simbol sau o
prefigurare a întregului pământ într-o stare de frumuseţe, poruncă care spune : “Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului,
peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul”
(Facere 1,28).
“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facere 1,1). Cerul –“samuyim” –
este numit în Sfânta Scriptură “sălaşul lui Dumnezeu” (Ps 32,14), sanctuarul său (Ps 102,19;
Is 63,15), iar pământul era destinat omului. Ca urmare omul a fost adus la existenţă numai
după ce i s-a pregătit un mediu adecvat. Ca şi omul, pământul a fost creat în mod gradat. În
contrast cu cerul, despre care nu se spune că Dumnezeu i-ar mai fi adăugat ceva, pământul
este înfăţişat în prima fază a creaţiei ca ceva dezordonat şi dezorganizat, adică netocmit şi gol
(“tohu va bohu”) în limbaj biblic. Numai prin lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, împlinită prin
Cuvântul şi în Duhul Sfânt (Facere 1, 1-15), pământul a devenit propice pentru a fi locuit de
cel ce era destinat să-l stăpânească.
În gândirea teologică, nu numai pământul, ci viaţa însăşi s-a dat omului ca un dar. Însă
acest prim dar nu ar fi fost deplin fără cel de-al doilea, pământul ca mediu vital în care omul
să se împlinească pe sine. Pământul apare destinat omului. De aceea, aşa cum subliniază
Mitropolitul Filaret al Moscovei, omul a fost creat ultimul pentru a intra în cosmos “ca
împărat şi pontif”9.
Azi se pare că ecoteologia are o nouă direcţie, sau se poate discuta sau acţiona într-o
direcţie bună, psihologică. Problema distrugerii pământului a apărut în lume în primul rând
datorită păcatului, care a transformat pământul în pedeapsă pentru protopărinţii noştri Adam şi
Eva: „ Iar femeii i-a zis: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale;
în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi. Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii
tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul
pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! către bărbatul tău şi el
te va stăpâni".Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea
feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci
pământ eşti şi în pământ te vei întoarce". ( Facere 3, 16-19)
După învăţătura creştina, întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu pentru noi,
oamenii. De aceea, omul a fost creat în ziua a şasea, când toate celelalte erau deja create
pentru a-l primi pe cel ce era „coroana creaţie”, pe om.
Plămădit din aceeaşi ţărână din care a fost făcut întreg universul,omul se înrudeşte
astfel cu toată natura, prin trupul sau, fiind fiinţal legat de restul creaţiei. Insa omul a fost
înzestrat şi cu suflet, cu gândire, simţire şi voinţă proprie. Omul a primit misiunea de a se
îngriji de soarta întregii creaţii, de a o stăpâni. Sfânta Scriptura ne spune că Dumnezeu le-a
făcut pe toate bune(Fac.1,31).Din păcate, odată cu căderea omului în păcat, a căzut şi s-a
pervertit în natura. Aceasta nu l-a mai recunoscut pe om ca stăpân, revoltându-se încontinuu
contra lui, pedepsindu-l pentru păcatul comis. De asemenea, şi Dumnezeu a blestemat
pământul pentru om, zicându-i:”Blestemat va fi pământul pentru tine!Cu osteneală sa te
hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!”(Fac.3,17).
Omul a înţeles greşit stăpânirea sa asupra naturii, explorând mediul natural în folosul
sau. Civilizaţia modernă smulge cu o mare viteza şi amploare resursele Pământului pentru a-şi
asigura bunăstarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, otrăveşte natura prin deşeuri,
favorizând astfel distrugerea sistemelor naturale de regenerare.
Ecologiştii au tras un semnal de alarma, arătând că natura este din ce în ce mai
distrusă. Cataclismele naturale, încălzirea globala, seceta, inundaţii, dispariţia unor specii de
plante sau animale, toate sunt aspecte ale comportamentului nostru faţă de natură. Victima
acestor abuzuri este în primul rând omul, deoarece el are nevoie pentru a supravieţui de un
mediu înconjurător sănătos.
Omul ar trebui să ştie că nu este stăpânul absolut al naturii, pentru că nu el este
creatorul ei. El nu este decât iconomul Proprietarului divin şi de aceea stăpânirea sa trebuie
înţeleasă ca fiind una de protejare şi nu de distrugere a ei.
Relaţia cu mediul din care omul a fost creat şi în care a fost aşezat nu trebuie să se
reducă doar la satisfacerea nevoilor sale egoiste. După modelul Creatorului,omul trebuie să fie
el însuşi un creator. Deci trebuie să fie o împreuna-lucrare între Dumnezeu şi om.
 Datoria Bisericii este de a-l sensibiliza pe omul modern şi de a-l face să înţeleagă
faptul ca natura nu este ceva în exteriorul ei, ci parte din el, având datoria de a o proteja, de a
o îngriji, atât pentru binele trupesc, dar şi sufletesc, căci va fi judecat după felul cum a
respectat porunca divină de a stăpâni pământul.
Tinerii elevi sunt chemaţi să răspundă la chemările şi responsabilităţile morale
presante ale vremii în care trăiesc. Valorile creştine nu sunt simple principii teoretice, ci
„argumente” de a ne adapta modul de viaţă la aceste valori.
Este necesar ca cei tineri să conştientizeze că acum este momentul că toţi oamenii să
acţioneze, la toate nivelurile comunităţii umane, de la eforturile voluntare până la evaluarea
foarte serioasă a opţiunilor politicilor şi programelor guvernamentale. Unitatea pe care o
arătăm în idei sau concepţii trebuie transformată în unitate de acţiune. În acţiuni concrete care
se cer tot mai stringent. Şcoala este chemată să îi pregătească pe cei tineri ca buni cetăţeni,
buni creştini, buni ecologişti.

Bibliografie:
Biblia,Ed.I,B.M.al B.O.R..,Bucureşti,1995
Muha,Corneliu,”Religie”,Auxiliar didactic pentru elevi,Ed.Sf.Mina,Iaşi,2009
Pr. Prof. Dr. Petre Semen,Concepţia biblică despre proprietatea asupra pământului, în
Teologie şi viaţă, VII(LXXIII), nr. 1.6, ian-iun, 1997, p.25
Pr. Prof. D. Stăniloae,Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume, în
Ortodoxia, XXV (1973), nr. 3, p.347