HANU-ANCUȚEI

De Mihail Sadoveanu

Date despre autor și operă:

Mihail Sadoveanu se manifestă literar în perioada interbelică și este considerat unul
dintre cei mai însemnați povestitori români, ca și Ion Creangă. A lăsat cititorilor o operă
vastă, clasificată de critica literară în funcție de trei mari teme:
1. Istoria - "Frații Jderi", "Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă", "Nicoară
Potcoavă", "Neamul Șoimăreștilor";
2. Natura - "Țara de dincolo de negură", "Dumbrava minunată", "Nada florilor";
3. Condiția socială - "Hanu Ancuței", "Baltagul", "Dureri înăbușite", "Locul unde
nu s-a întâmplat nimic".

Geneză:
La data de 2 iunie 1921 a fost elaborată povestirea “Iapa lui Vodă”. În 1922 a
apărut în numărul 11 al revistei “Viața românească” povestirea “Fântâna dintre plopi”.
Între anii 1924-1925 au apărut fragmente din “Hanu-Ancuței” în revista “Viața
românească”.
În 1928 a apărut integral volumul de povestiri “Hanu-Ancuței” ce s-a bucurat de
aprecierea criticilor Pompiliu Constantinescu și Perpessicius.

Ca gen și specie :
- aparține genului epic și este un volum de povestiri.
Povestirea este o specie a genului epic, subiectivizată (relatarea se face din
punctul de vedere al povestitorului, martor sau personaj al întâmplării), cu un singur fir
narativ, în cadrul căreia este reliefată acțiunea propriu-zisă, personajele fiind doar
schițate.

Tema:
- o reprezintă proiectarea în mit a unei lumi reale.

Ideea:
- contopirea dintre cele 2 planuri - real și mitic declanșează la Hanul-Ancuței “vremea
petrecerilor și a poveștilor”.

Motive:
- motivul hanului, vinului și viței-de-vie.

Compoziție:
- « Hanu-Ancuței » - strălucită dovadă a artei de povestitor a lui Sadoveanu, este o
culegere de 9 povestiri ce se integrează simbolic în cea de-a 10-a care constituie cadrul
povestirilor și conține în sine mitul povestirii.

Spațiul și timpul:
- sunt bine precizate. Personajele se întâlnesc « într-o toamnă aurie » la Hanu-Ancuței,
situat în valea Moldovei, la intersecția drumurilor dintre Roman și Iași. Aici se întâlnesc
cei 9 povestitori: Ioniță comisul, călugărul Gherman de la Durău, moș Leonte zodierul,
căpitanul Neculai Isaac, Enache coropcarul, ciobanul Constantin Moțoc, un negustor
lipscan, un cerșetor orb și Zaharia Fântânarul.
 Cele 9 povestiri sunt aparent independente: ”Iapa lui Vodă”, “Haralambie”,
“Balaurul”, “Fântâna dintre plopi”, “Cealaltă Ancuță”, “Județ al Sărmanilor”,
“Negustor Lipscan”, “Istorisirea Zahariei Fântânarul”, “Orb sărac”.
Autorul se amestecă printre ascultători.

Tipul compozițional:
Urmând exemple cunoscute din literatura universală (culegerea arabă "O mie și
una de nopți"; "Decameronul" de G. Boccaccio; "Povestiri din Canterbury" de G.
Chaucer), M. Sadoveanu utilizează tehnica narativă a povestirii în ramă (povestirea în
povestire). Rama devine astfel elementul care asigură unitatea celor nouă întâmplări
relatate la han.
Tehnica narativă folosită presupune un rol dublu pentru fiecare instanță narativă
(autor, narator, personaje, ascultători). Ansamblul narațiunii (rama, conținutul
povestirilor propriu-zise) se bazează pe relatarea la persoana întâi, din punctul de vedere
al unei ipostaze autoriale, un drumeț care poposește la han: "Într-o toamnă aurie, am
auzit multe povești la Hanul Ancuței". El este martor, dar și ascultător.
Cititorul devine tentat să se identifice ipostazei autoriale de martor, datorită
caracterului de autenticitate al culegerii.

Rama povestirii are și ea un dublu-rol: introduce personajele narațiunii-cadru și

fixează locul, timpul și durata.
« Hanu-Ancuței » conține 9 povestiri integrate în cea de-a 10-a.
Cele 9 povestiri sunt împărțite în 3 serii de câte 3 povestiri. Fiecare povestire este spusă
de altcineva și nici una dintre povestiri nu are același nucleu sau aceeași structură cu a
alteia. Cele 3 serii, dar și poveștile care le alcătuiesc, sunt legate între ele de vocea
naratorului-evocator, cât și de intervențiile a două dintre celelalte personaje: Ancuța și
Ioniță comisul.
Prezența naratorului-evocator se face simțită la începutul a 7 dintre cele 9
povestiri și la sfârșitul a 6.
Rostul intervențiilor inițiale este de:
1) a prezenta un personaj;
2) a da amănunte referitoare la timpul povestirii.
Rostul intervențiilor finale este:
1) de a explica sau de a scoate în evidență, în relief, starea sufletească a
povestitorului.
2) de a atrage atenția asupra reacției unui povestitor sau a unui ascultător
asupra faptelor relatate.
3) de a sublinia momentul la care s-a ajuns.
Un element care întreține atenția, dar care, în același timp, provoacă și întreține
povestirile, este spiritul de întrecere, inițiat de comisul Ioniță și întărit de prezența
hangiței.
În “Hanu-Ancuței” se aude o singură voce, dar se diferențiază mai multe tonuri.
Locul prielnic depănării amintirilor este hanul, spațiul unde se depozitează
întâmplările "care se aud din om în om"; el are drept corespondent o locație reală
(Hanul Ancuței din Moldova). La Sadoveanu, acesta devine motiv literar, simbol al
siguranței pe care o oferă călătorilor: "[...] hanul acela al Ancuței nu era han, era
cetate. Avea niște ziduri groase [...] și niște porți ferecate cum n-am vazut de zilele
mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau
dinspre partea hoților".

Motivul hanului a apărut în literatura universală la Giovani Boccaccio, în

lucrarea “Decameronul”, dar se întâlnește și în literatura română la Slavici, Caragiale.

2
 Ștefan Badea afirma: «  Hanul sadovenian se constituie treptat într-un spațiu cu
totul aparte, care închide în sine o lume, un univers și o istorie, cu toate credințele,
tradițiile, superstițiile lor, cu toate frământările și valurile care au bântuit o țară
întreagă. »
Spre deosebire de Slavici și Caragiale, la care hanul are un aspect malefic, la
Sadoveanu hanul este benefic și reunește povestitorii care evocă întâmplările.
Hanul sadovenian este, de fapt, locul unde nu se întâmplă nimic. Personajele se
întâlnesc aici și evocă întâmplări din trecut. Spațiul este deci exact, iar timpul este vag,
mitic, legendar. Faptele sunt evocate, iar prezentul este în permanență raportat la trecut.
Timpul narațiunii, proiectat în trecutul îndepărtat, produce cititorului nostalgia liniștii de
la începuturile lumii; coordonatele realității se estompează și începe "vremea
petrecerilor și poveștilor".
În ceea ce privește durata, seria poveștilor începe într-o după-amiază și se
sfârșește după miezul nopții; trei zile petrecute de drumeți la han se contopesc într-un
timp al imaginației.

Motivul hangiței conferă, de asemenea, coeziune întregului text. Ea are același

nume cu mama sa, fosta hangiță, ceea ce simbolizează un caracter de permanență pentru
acest loc privilegiat, moștenit din generație în generație. Ancuța este harnică și are grijă
ca oaspeților să nu le lipsească nimic; are, de asemenea, un rol foarte important în
menținerea atmosferei plăcute, prin "râsete și vorbe bune" și prin bogăția culinară.

Povestirile propriu-zise
Volumul, în ansamblu, ilustrează tema condiției sociale, dar fiecare povestire se
remarcă printr-o tematică proprie. Ele sunt construite pe principiul simetriei: se deschid
cu prezentarea cadrului (rama), continuă cu nararea întâmplării, iar finalul revine la
cadrul inițial.
G. Călinescu afirma: “Anecdotele spuse la han sunt în sine foarte indiferente;
esențială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeți”.